Călătorule, lasă-le pe toate, pe timpul nopţii, în puterea luminii gândului, şi gustă din această cupă dimineaţa şi seara şi fii sigur că vei gusta viată veşnică şi sănătate din belşug . Ca să treci de vamă şi să păşeşti în casa lui Dumnezeu, trebuie să pui înăuntrul rucsacului cu care călătoreşti smerenia, apoi, deasupra, ascultarea şi, peste ele, rugăciunea. Apoi, să umpli golul cu biruinţa patimilor şi după ce vei primii vesta de ploaie a iubirii, mergi direct spre Casa lui Dumnezeu. Apropie-te de scaunul Spovedaniei şi acolo arată biletul, pentru că trebuie să plăteşti cu frică tot ce ţi se va cere. Apoi, compostează-l prin Iisus Hristos în Sfânta Împărtăşanie, primind Cinstitul Trup şi Sânge al Acestuia şi mergi mai departe în călătoria ta. Te salut şi eu şi sper, prin mila lui Dumnezeu şi a rugăciunilor tale, să ne întâlnim în ceruri. Amin.
Însemnări
Ca să putem să ne ferim de boli şi epidemii pe toată durata călătoriei, călătorul trebuie să aibă o rădăcină de credinţă, frunze umede ale speranţei, flori mirositoare ale iubirii, crini ai curăţeniei, abstinenţă şi lemnul Crucii. Toate acestea trebuie ca pasagerul să le lege cu fibrele îngăduinţei şi să le aşeze în vasul rugăciuni, fierbând în focul iubirii, udându-le mai apoi cu vin de bucurie sfântă . Şi, împreună cu umezeala modestiei, să le acopere cu capacul tăcerii.
Reţeta vindecării sufletului
Mergi să primeşti rădăcina sărăciei duhovniceşti, frunzele răbdării şi încingătoarea de aur a smereniei cu binecuvântarea bolnavilor şi ascultarea, trecându-le prin ciurul gândurilor curate, punându-le pe toate în vasul curat al persoanei tale. Apoi, apa iubirii, iar dedesubtul vasului aprinde flacăra râvnei dumnezeieşti. Şi, după ce le fierbi pe cât cu putinţă, varsă-le cu pricepere duhovnicească şi gustă din acestea cu cochilia pioşeniei, şi nu te întoarce înapoi în zilele vieţii tale.
Aceasta este cea care vindecă mulţimea de păcate.
Ieromonahul Hariton,
în volumul „Buchet de flori din Grădina Maicii Domnului

  

Preasfântă Fecioară, Floare a smereniei, bunătăţii şi a dragostei curate, Sfeşnic strălucitor şi plin de har, primeşte puţina noastră rugăciune şi nu ne ruşina în cererile noastre.
Ştim că nu avem Fericirea inimii curate, pentru a-L vedea pe Dumnezeu, şi nici Fericirea celor smeriţi, pentru a fi mângâiaţi de harul necreat. De asemenea, nici de celelalte Fericiri, propovăduite de Fiul tău, nu ne-am apropiat. Nefericiţi şi zbuciumaţi, singuri vinovaţi de nefericirea noastră, strigăm către tine, Maică şi Învăţătoare a noastră, ca să ne ajuţi să urcăm pe cele nouă trepte ale Fericirilor, către Fiul tău Dumnezeiesc, de care nu vrem să ne lipsim nici acum şi nici în vecii cei fără de timp.

Primeşte această zdrobire a inimii noastre sălbăticite şi cere pentru noi mila cerească şi puterea de a ne recunoaşte şi spovedi cu sinceritate păcatele cele de voie şi pe cele fără de voie, ca să ne putem împărtăşi cu Sfintele Taine, cele dăruite nouă spre viaţa veşnică.

Nu ne uita, Maică a creştinilor, Maica noastră, bucuria noastră în întristări şi sprijinitoarea noastră în necazuri şi dă-ne curajul mărturisirii dreptei-credinţe prin fapte bune, în toate zilele vieţii noastre. Amin.



Veniţi să ne închinăm Fecioarei Maria, Împărătesei noastre, Născătoarei de Dumnezeu!
Veniţi să ne închinăm şi să cădem la însăşi Doamna, Fecioara Maria,Împărăteasa noastră, Născătoarea de Dumnezeu!

Ne închinăm ţie, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, care prin Naşterea ta, ne-ai arătat nouă Lumina cea adevărată, Împărăteasa cerului şi a pământului, nădejdea celor fără de nădejde. Ajutătoarea celor fără deajutor, Mijlocitoarea tuturor păcătoşilor; tu ne acoperă şi ne apără de toate nevoile şi necazurile sufleteşti şi trupeşti şi fii nouă, te rugăm, Apărătoare,cu sfintele tale rugăciuni!

Ne închinăm binecuvântatei tale zămisliri şi naşterii tale din sfinţii tăi părinţi, Ioachim şi Ana! Te rugăm, Doamna noastră, să ne dai viaţă fără de păcat ca să zămislim şi să naştem roade de pocăinţă!
Ne închinăm Intrării tale în Biserica Domnului, Pruncă de trei ani fiind, si te rugăm, Lumina noastră, să ne faci, cu rugăciunile tale, Biserică a Duhului Sfânt!
Ne închinăm Bunei tale Vestiri, Preacurată Fecioară de Dumnezeu Născătoare, când prin lucrarea Duhului Sfânt, cu glasul Arhanghelului, ai zămislit Cuvântul Tatălui, şi te rugăm, Lumina noastră, să ne binevesteşti nouă, celor deznădăjduiţi, mântuirea!

Ne închinăm Naşterii tale, când L-ai întrupat şi L-ai născut pe Hristos,Mântuitorul lumii, şi ai devenit astfel, Maica lui Dumnezeu slăvită şi preaînălţată de toată făptura, şi te rugăm, Lumina noastră, fă-te Maică Milostivă acum şi în veacul viitor!

Ne închinăm curăţiei tale, ceea ce eşti neîntinată, fără sminteală, fără greşeală, Preacurată, şi te rugăm, Lumina noastră, curăţeşte-ne de toată spurcăciunea trupului şi a duhului, cu rugăciunile tale!

Ne închinăm şi cinstim durerile tale, pe care le-ai răbdat în vremea patimilor de bunăvoie ale Fiului tău, când s-a împlinit proorocia lui Simeon,căci prin însuşi sufletul tău a trecut sabia, şi te rugăm, Lumina noastră, de durerile trupeşti şi sufleteşti, izbăveşte-ne

"CRUCEA, SLAVA INGERILOR
SI DRACILOR INFRICOSATOARE RANA"

Un crestin evlavios mi-a povestit minunata intamplare de mai jos: "Intr-o sambata seara, pe cand se ruga in pronausul bisericii Sfantului Atanasie, in timpul privegherii Duminicii, a venit si robul lui Dumnezeu, Nifon. Ca se obisnuia totdeauna sa se faca priveghere sambata spre Duminica, in bisericile sfintilor.
Am vazut atunci, a continuat credinciosul, o multime de tineri imbracati in alb, mergand impreuna cu el, unii inainte, altii in urma, inconjurandu-l si bucurandu-se. Insa era, lucru infricosat ca cei dinaintea lui purtau o cruce, mare cat Cuviosul, care stralucea ca aurul curat. Cruci tot asa de stralucitoare se aflau la dreapta si la stanga, inaintea si in urma capului Cuviosului. Erau legate intre ele si-l inconjurau ca un zid. Cand Dumnezeu voia sa-l incerce cu vreo ispita, atunci crucile se departau si lasau o mica deschidere intre ele, pe unde vrajmasii puteau sa-si arunce sagetile lor.
Multime de ingeri si de diavoli urmareau lupta. Cuviosul isi inalta mainile catre Dumnezeu cel Preainalt si cu mintea curata se inalta catre El si statea asa rugandu-se adanc. Iar satana, vazandu-l si temandu-se de mania lui Dumnezeu, a zis catre ostirea sa tremurand: "Sa fugim, baieti, de la acest Nifon, ca si-a ridicat mintea la cer si se roaga catre Cel Mare impotriva noastra. Sa ne ascundem mai inainte de a se cobora asupra noastra mania Lui si a ne chinui! Si indata s-au facut nevazuti. Iar, fericitul, dupa rugaciune, s-a coborat pe pamant, venindu-si in sine si nemaiavand razboi, se bucura de Preabunul Dumnezeu, care-l acoperea. Atunci si ingerii plecau veseli, iar cinstitele Cruci se apropiau din nou inchizand intrarea si intareau pe Cuvios.
De multe ori - a continuat omul povestirea - voind diavolul cu multimea de draci sa-l ispiteasca cu vreo patima, nu izbuteau nimic, caci asa cum eraingradit cu puterea Sfintei Cruci, Cuviosul radea si-i scuipa. Astfel, intunecatii diavoli fugeau rusinati, iar el si mai mult slavea pe Dumnezeu, Care ii daruise atata putere impotriva nevazutilor vrajmasi.

--------------------------------------------------------------------------------

CUM CALATORESC SUFLETELE SPRE CER

Odata, pe cand se ruga si avea privirea atintita spre cer, a stralucit peste el lumina dumnezeiasca. Atunci i-a aparut un inger imbracat in alb, cu vesmant de diacon. Tinea o cadelnita de aur cu care a tamaiat intai spre cer si apoi pe Nifon. Deodata s-au deschis portile cerului si ingerii lui Dumnezeu urcau si coborau ca albinele, ducand sufletele oamenilor care mureau. Duhurile viclene din vazduh se sileau sa le prinda si sa le arunce jos, dar ingerii se impotriveau cu tarie, lovindu-i si salvand sufletele. Atunci vede Sfantul un suflet, inaltandu-se la cer; dar cand s-a apropiat de vama desfranarii, mai marele vamii a inceput s se agita cu mare manie.
- Cu ce drept, striga el, luati voi acestiu suflet care este al meu?
Ingerii insa, i-au raspuns:
- Dovedeste-ne ce putere ai asupra acestui om.
- Pana la moarte, a raspuns atunci diavolul, s-a tavalit cu voia in tot felul de necuratii. Si nu numai atata, ci si judeca pe ceilalti. Ce faradelegi mai grozave ca acestea vreti?
- Da, au aprobat ingerii, era robit de aceste pacate, dar s-a lepadat de ele inainte de moarte.
- Nu, nu-i asa cum ziceti voi, a strigat diavolul, ci a murit nepocait. Pana la urma suflare a facut faradelegi, fara sa-si spovedeasca vreodata pacatele. A fost si este al nostru in toate!
Atunci, unul din ingeri, i-a zis:
- Nu-i cazul, desigur, sa te credem pe tine, care esti cu totul cufundat in minciuna. Sa chemam pe ingerul lui pazitor si el ne va spune tot adevarul.
L-au chemat, pentru ca ii pazise si trupul celui mort pana la inmormantare si, indata ce a venit, l-au intrebat:
- Spune-ne, frate, acest suflet s-a pocait de pacatele sale sau a murit cu ele? Spune-ne tot adevarul.
Atunci ingerul a raspuns:
- Eu nu sunt om, nici duh rau ca sa spun minciuni, dar va incredintez, inaintea lui Dumnezeu ca, din clipa cand s-a imbolnavit si chiar mai inainte, s-a gandit la moarte. A inceput atunci sa planga si sa-si marturiseasca pacatele sale preotului, inaintea lui Dumnezeu. Necontenit ridica mainile sale spre Cel Preainalt, cerand mila. Daca Dumnezeu vrea, il va ierta. Daca nu, slava judecatii Sale celei drepte!
Auzind aceasta ingerii, au ras de diavol si smeritul suflet a scapat de cursa vrajmasilor sai.
Dupa puntin, a vazut Sfantul alt suflet inaltandu-se. Diavolii il invinuiau mult, aducandu-i aminte, unul cate unul, cuvintele rele si injuraturile pe care le zisese oamenilor cand traia.
Ingerii, dimpotriva, ziceau ca are unele nadejdi de mantuire. Deoarece, de pilda, adeseori cand se gandea sa faca vreun rau, indoit se caia, se ocara, si se osandea pe sine. Adeseori suspina cu amar si lacrima. Din cand in cand dadea si putina milostenie la saraci. Pe acestea avandu-le in vedere, ingerii luminii sustineau ca Dumnezeu va milui pe acest suflet.
Atunci, diavolii infuriati au zis:
- Acesta, in tineretea sa, a facut fapte necuvenite unui crestin; s-a intinat cu tot felul de pacate, chiar si sodomicesti. Unde mai pui mania si ura lui? Si lucru mai grav, a facut si ucidere. Deci, daca si acesta se poate mantui, atunci, luati din toata lumea pe toti pacatosii pamantului si mantuiti-i de-a valma. Ca, noi degeaba ne mai ostenim si ne tulburam!
- Dar, necuratilor, pe toate aceste pacate ale tineretii le-a parasit si Dumnezeu l-a iertat. Iar cand a mai facut vreun pacat, l-a curatit prin spovedanie si pocainta. Deci, ce mai vreti, fiare salbatice? Sa fie osandit acest suflet? Cu neputinta, deoarece pacatele spovedite de oameni cu lacrimi si smerenie si pe care nu le-au mai facut, Dumnezeu le iarta. Tot pacatul descoperit se sterge. Numai pacatele nespovedite, pe care le iau cu ei, le pedepseste Dreptul Judecator.
Astfel, ingerii au rusinat pe duhurile rautatii si au intrat pe portile cerului. A scapat, deci, si aceasta faptura a lui Dumnezeu din ghearele diavolilor si Cel ce da mantuirea in dar, i-a daruit si lui mantuire.
Iarasi a vazut fericitul un alt suflet urcandu-se la cer. Acela era foarte credincios si temator de Dumnezeu. Toata viata si-o petrecuse in curatie, modestie si multe milostenii si era iubitor fata de toti. Demonii din vazduh il amenintau scrasnind din dinti, iar el, bietul, inspaimantat de grozavia lor, a alergat in bratele ingerilor care coborau sa ia alte suflete.
Cand a ajuns la cer, acel suflet sfant s-au adunat in jurul lui multime de ingeri, care l-au imbratisat si sarutat cu dragoste, zicand cu bucurie: "Slava lui Dumnezeu, Care a izbavit si acest suflet de inficosatii si necuratii diavoli!"
Era o bucurie sa-i vezi. Caci asa fac intotdeauna puterile ceresti; se bucura si se veselesc pentru tot crestinul care se mantuieste. Cand au ajuns la Tronul Harului, l-au adus la picioarele Domnului Iisus si El i-a invrednicit sa se inchine Tatalui Sau si sa se umple de Harul Duhului Sfant. Apoi l-a dat lui Mihail, mai marele asezamantului, ca sa-l conduca la vesnica odihna, ceea ce el a si facut.
Mai jos, insa robul lui Dumnezeu a vazut cum diavolii tarau un suflet in iad. Era al unui rob care se spanzurase. In urma venea ingerul lui, tanguindu-se cu amar pentru pieirea lui si zicand cu lacrimi:
- O, prea viclenii intunecati, care pun pe oameni sa faca toate relele! Iata, stapanul acestui rob, ascultandu-i pe acestia, se mania, il batea cu cruzime si-l lasa sa moara de foame. Iar el nenorocitul, s-a deznadajduit, a luat o funie si s-a spanzurat, facandu-se pe sine jertfa satanei. Vai mie, acesta pe care mi l-a incredintat la botezul sau Atottiitorul, ca sa-l pazesc, mi l-a rapit deodata spurcatul drac si l-a inghitit! Cum ma voi infatisa inaintea Domnului meu, eu intristatul si amaratul! Si cum ma voi uita la Facatorul meu, mahnit pentru pierderea acestui suflet?
Pe cand zicea el acestea cu durere, a aparut un alt inger din cer, care i-a zis:
- Tatal nostru, Domnul Savaot, iti porunceste sa mergi la Roma, unde acum se boteaza copilul unui ostas. Primeste-l si pazeste-l prin Duhul Sfant, care ti l-a dat odata cu Botezeu. Si eu voi pedepsi pe stapanul acestui rob, ca sa se invete sa nu se mai infurie, nici sa mai loveasca pe robii sai sau sa-i lase sa moara de foame.
Acestea le-a zis ingerul din partea lui Dumnezeu si s-a inaltat la cer, iar celalalt a plecat la Roma, dupa porunca lui Dumnezeu. In acea clipa, Nifon vede un suflet care era dus cu multa tulburare. O multime de diavoli strigau si se sileau sa rapeasca nefericitul suflet. Era sufletul unui cleric care traise o viata necinstita. Ba si ucidere facuse! Slujbele le scurta si pe cele randuite nu le facea. Banul bisericii il cheltuia pentru petrecerile ce le facea cu tovarasii sai.
Nenorocitul suflet nu a putut trece mai departe de vama a patra. Diavolul si-a intins cu furie mainile, l-a smuls de la ingeri si l-a aruncat la pamant. Apoi l-au luat in primire alti diavoli, l-au coborat in adanc si l-au predat mai marelui intunericului ca sa stea acolo legat, cu sufletele pacatoase asemenea lui, pana in ziua invierii de obste. Dupa aceea, intunecatii si necuratii, se laudau si se mandreau intre ei, zicand:
- Iata, am biruit si clerici de-ai Nazarineanului si i-am pus sub picioarele noastre!
Atunci, unul din ei a zis cu tristete:
- Ce ne mai laudam ca am castigat un nenorocit! Iata, sunt o multime de preoti care stralucesc in virtute si de care nu putem nici sa ne apropiem. Daca n-ar avea semnul Crucii in fata si in spate si in jurul lor, si ajutorul lui Iisus, atunci ai vedea puterea noastra. De ce sa ne temem de lemnul pe care a fost pironit Nazarineanul? De semnul caderii celei mai de jos?
- Nu ne temem de lemn, ci de infricosatul traznet care tasneste din el. Si ce este mai rau, nu numai din lemn iese traznetul care ne arde ci si cand crestinii se pecetluiesc cu acest semn!
Atunci alti demoni au zis cu rautate:
- De unde ai invatat tu toate acestea?
- Este in Constantinopol un neimpacat dusman al nostru, care se cheama Nifon. L-am ispitit din tineretile lui si eu si altii de-ai nostri. L-am luptat zile intregi cu ispite si asa de tare l-am aprins incat in cele din urma a cazut in pacat. Eu insumi i-am scris caderea lui cu multa mandrie. Acela, insa, indata s-a pocait, a inceput sa se osandeasca pe sine si sa se tanguiasca: "O, de acum viermii imi vor manca trupul! La amara pedeapsa voi fi aruncat! Vai de mine, pacatul acesta ma arunca in foc!" Si, zicand acestea, s-a facut furios ca un nebun.
Noi am ras in ciuda lui, dar el, foarte bine cunostea viclesugurile noastre si a strigat: "Acum o sa va arat eu, spurcatilor diavoli! S-a ridicat indata si a facut asupra noastra semnul Nazarineanului. Si vai, un foc a trecut prin inimile noastre si am disparul de groaza intr-o clipa! Numai unul din noi a indraznit sa stea mai departe, ca sa vada ce face. L-a vazut intrand repede in biserica, a facut trei metanii si a zis: "Doamne, eu sunt om pacatos, tanar de ani, care se lupta cu patimile si cu aprinderea carnii. Nu-mi socoti acest dintai pacat, Tu esti Domn si Stapan si poti ierta numai cu cuvantul greselile mele".
Numai cat a rostit aceste cuvinte si un inger l-a si incununat pentru cainta lui. Pe langa toate acestea, a continuat diavolul, acela, infuriat asupra trupului sau, a inceput a se palmui peste obraz cu toata puterea. Apoi, iarasi si-a ridicat mainile la cer si se ruga lui Dumnezeu, zicand:
"Infricosatule Dumnezeu, Tu care ai nascut pe Fiul Tau Cel Unul nascut si stapanesti toate cu infricosatul Tau Duh, auzi-ma pe mine necuratul si pedepseste pe nelegiuitii care rad de mine. Pentru ca numai Tu esti fara de pacat, iau eu sunt intinat si stricacios".
Atunci ingerul care il incununase, a luat indata o funie si ne-a legat pe toti la un loc. Apoi, luandu-ne unul cate unul, ne-a batut cu mii de lovituri. De urletele si vaiurile noastre s-a speriat lumea. In timp ce ne lovea, zicea: "Sa nu mai aiba vreodata pricina robii lui Dumnezeu de a se lovi peste cap!
Dupa ce ne-a chinuit indeajuns acel nemilostiv inger, ne-a slobozit cu nenumarate suferinte. Si, de atunci oriunde vad pe acest Nifon, ma fac nevazut, pentru ca ma tem de lemnul Crucii.
Cand si-a terminat diavolul de spus peripetiile, ceilalti au inceput sa-l batjocoreasca si sa-l numeasca: nenorocit, ticalos, si fricos. Nifon, care asculta cele ce ziceau necuratii diavoli despre el, radea de ei.
Dupa putin, vede un inger care cobora spre Constantinopol. In maini tinea o sabie de foc. In acel ceas, cineva tragea sa moara si se chinuia jalnic. Era un camatar nemilostiv. Pe deasupra, barfise mult pe Nifon. Il facea eretic si fatarnic. Zicea, de ce face cutare si cutare lucru? De ce graieste asa si asa? Nu se vedea ticalosul pe sine, ci se ocupa de altii...
A venit, deci, ingerul focului, si a stat langa patul lui, uitandu-se spre cer, ca si cum astepta ceva si, intr-adevar s-a auzit un glas: "Loveste degraba pe antihrist si desfa cu sila stricatul suflet din legatura trupului. Cat a trait acest nebun, niciodata nu a implinit voia Mea, ba si pe robul Meu Nifon l-a osandit. Loveste-l cu putere! Sa nu mai sugrume pe saraci cu camataria lui!"
Cum a auzit acest glas, infricosatul inger a lovit cu toata puterea pe ticalosul camatar, care indata si-a dat sufletul, scrasnind din dinti si racnind din adancul sau. Si ingerul i-a luat sufletul si l-a dus in chinuri groaznice, coborandu-l la iad...
Atunci, Sfantul Nifon si-a revenit in sine. Inmarmurit si mahnit de cele ce vazuse, cugeta si zicea intru sine: "O, cata ticalosie se ascunde in noi, nevrednicii si pacatosii! Cat de jalnic si de amar ne terminam viata! Si apoi vine judecata si infricosatul foc, unde mergem pentru vesnicie. Cu tot dinadinsul trebuie sa ne grijim de mantuire, silindu-ne spre bine. Numai asa vom bineplacea lui Dumnezeu de nu vom calca poruncile Lui! Si, indata a inceput sa se roage:
"Doamne Dumnezeul meu, in Tine imi pun nadejdea mea; izbaveste-ma de cei ce ma prigonesc si ma mantuieste. Daca nu ma izbavesti si nu imi mantuiesti Tu, Hristoase, sufletul cu Duhul Tau cel Sfant, il va rapi vicleanul stapan al intunericului, leul care mugeste. Fericit este tot cel ce asculta de Tine, Care Te-ai facut sarac si neputincios pentru mantuirea noastra. Pentru ca il vei izbavi in ceasul mortii de duhurile rautatii, care sunt vamesi rai si judecatori nedrepti si cercetatori nemilostivi si cauta sa inghita bietul lui suflet. Izbaveste-ma, Stapane infricosat si Atotputernic, Care misti toate si de care se cutremura toate! Mantuieste de acesti tirani neamul nostru crestinesc! Miluieste, sfinte, pe cei ce si-au pus nadejdea intru Tine si iarta pe cei ce pacatuiesc greu si amarasc necontenit milostivirea Ta!
Se gandea cu lacrimi la nefericitul acela camatar, caruia ii luase sufletul acel inger razbunator cu sabia sa de foc. Cugeta cat de amarata moarte avusese, fara nici un ajutor de la Dumnezeu, desi, din dobanda din care o lua, dadea cate ceva la saraci. Pentru ca, precum spunea Nifon, cand se chinuia nefericitul lui suflet, camatarul a strigat: "Adu-ti aminte, Doamne, de milostenia pe care am dat-o saracilor!" Dar, s-a auzit un glas care i-a zis:
"Da, nevrednicule, ai baut sangele saracilor si ai adapat cu el alti saraci, pentru aceasta sa te mantuiesc? Sau pentru ai clevetit pe cel ce Imi slujeste Mie? Acesta, zi si noapte se roaga pentru pacatosi, ba si pentru tine nu inceteaza a ma ruga. Iar tu, de ce l-au vorbit de rau? Invata deci acum, ca nu trebuia sa judeci pe nimeni!
Pe toate acestea le-a povestit Nifon cunoscutilor sau, sfatuindu-i:
"Luati aminte, fiilor, sa nu judecati pe cineva, mai ales cand acela este si el om al lui Dumnezeu. Va rog, paziti-va de acest pacat! Uitati-va la voi si va vedeti pacatele voastre. Din aceasta simtire, degraba vom putea trece la pocainta. Unii din robii lui Dumnezeu sunt vaditi, altii necunoscuti. Pe cei ce au curajul sa se faca vazuti, ii judeca multi, dar vor fi aspru pedepsiti in ziua judecatii.
Dumnezeu, pe cei ce dispretuiesc slava omeneasca, ii pune inaintea tuturor sa marturiseasca cu indrazneala credinta lor si sa foloseasca pe multi: Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, le zice, ca vazand aceia faptele voastre cele bune sa preamareasca pe Tatal vostru, Care este in ceruri. Dimpotriva, celor inclinati spre slava desarta le zice: Cei ce fac faptele dreptatii pentru a placea oamenilor si nu Mie, amin va zic voua, si-au primit plata lor. Pentru ca cel ce se mandreste, nu va fi miluit. Avand deci, fiilor, acestea inaintea ochilor, sa nu judecam pe nimeni si sa nu luam aminte la cel ce vorbeste de rau, fie ca judeca pe un drept sau pe oricine altul. Nu judecati ca sa nu fiti judecati ne porunceste Domnul. Tu, care stai pe tron sa nu dispretuiesti pe robul Tau, ca nu cumva in el sa se afle Duhul lui Dumnezeu si sa te faci astfel, fara sa stii, luptator de Dumnezeu!
Zicand acestea Cuviosul, inca o data i-a rugat pe ucenici sa se vada fiecare pe sine si sa nu judece pe nimeni si nici bani cu camata sa nu dea. Pentru ca ce-i foloseste omului sa se numeasca crestin, daca are multi bani si-i da cu camata? Acesta, in primul rand, nu-si pune nadejdea in Dumnezeu; al doilea, este inchinator la idoli; al treilea, sufera de iubirea de argint si, zi si noapte este chinuit de griji. Nici somnul nu-l prinde, iar la urma vine si moartea. O, ce nebunie!...

--------------------------------------------------------------------------------

DOUA TAMADUIRI MINUNATE

In acel moment a venit cineva si i-a zis:
- Ai aflat, parinte, ca fiica cutarei doamne, care ti-a facut bine, sufera de o boala grea? Daca poti, mergi degraba sa o miluiesti, pentru ca aproape isi da sufletul.
- Eu sa o miluiesc? Ce spui, fiule? l-a mustrat sfantul. Numai Dumnezeu are mila! Daca un orb conduce pe un alt orb, cad amandoi in prapastie. Totusi sa mergem, pentru ca Hristos a zis: Bolnav am fost si M-ati cercetat.
Indata ce a ajuns la bolnava, a lacrimat si a inceput a se ruga in taina. In timp ce Cuviosul se ruga, bolnava care era pe moarte si-a ridicat mainile spre Dumnezeu. Oamenii care erau de fata au inceput a zice: "Doamne, miluieste!" si indata, cu ajutorul lui Dumnezeu, boala a disparut, fata si-a facut cruce si slavea pe Dumnezeu. Frica a cuprins pe cei de fata si au multumit preabunului doctor al sufletelor si al trupurilor.
De aici, Nifon a mers sa viziteze o alta sora, care il cinstea mult si care ii slujea adesea. Si aceasta era grav bolnava si se ruga lui Dumnezeu ca sa se faca bine cu rugaciunile Cuviosului. Arunci Nifon i-a zis:
- Mai de graba sa multumesti lui Dumnezeu, fiica mea, pentru ca Dumnezeu pe cine iubeste il cearta si bate pe fiul care il primeste. Dar pentru ca vrei sa gasesti sanatatea si o doresti mult, iata, maine dimineata vei fi bine la picior. Pentru aceasta sa multumesti Domnului Hristos!
Zicand acestea, a plecat si in adevar bolnava, cu harul lui Dumnezeu, a doua zi dimineata a fost sanatoasa si a multumit singurului izbavitor si doctor adevarat.

--------------------------------------------------------------------------------

CAND BOALA MANTUIESTE

Abia ajuns la chilia sa, i-au adus Cuviosului Nifon un alt bolnav, care se numea Nicon.
- Sunt bolnav, se tanguia el, madularele imi sunt paralizate si cartesc. Am cheltuit mult cu doctorii si, precum vezi, nu m-am folosit. Te rog, cere lui Dumnezeu sa-mi dea vindecare.
- Limba ta, fiule, si cugetul tau cel rau ti-au pricinuit toate acestea! l-a mustrat sfantul. Ai fost un stricat, pornit spre betie si spre osandirea si ponegrirea altora. Apoi, ai fagaduit lui Dumnezeu ca te faci monah si nu ti-ai tinut fagaduinta. Ai mers pana acolo ca te-ai intors la relele cele dintai. Pentru toate acestea, Iubitorul de oameni Dumnezeu, ti-a trimis o mica pedeapsa, aceasta paralizie. Daca o rabzi fara cartire, cu pocainta si spovedanie, Dreptul Judecator te va milui in ziua judecatii. Nu ti-e de folos, fiule, sa te faci bine, ca nu cumva acum vindecat, in viata viitoare sa te inghita focul. Fiindca vad ca si scris deasupra capului tau: Moarte grabnica, Doamne ajuta!
- Ce vrea sa spuna, parinte, acest "Doamne ajuta!" a intrebat paraliticul.
- Ajuta ca sa nu se piarda sufletul, a explicat sfantul. Pentru ca si acum ai ramas in aceleasi patimi. Deci, nu mai judeca, fiule, te sfatuiesc acest lucru. iti doresc mantuirea si vreau sa te indrept cu aceste sfaturi.
- Ai toata dreptatea, a raspuns acela, dar ce sa fac? Trebuie multa sila ca sa le tai pe toate acestea, iar eu sunt bolnav si cu sufletul si cu trupul.
- Nu stii, i-a zis sfantul, caci cu sila se ia Imparatia cerurilor si ca "silitorii o rapesc pe ea"? Posteste si roaga-te! Putin timp mai ai. Moartea este aproape! Nadajduiesc, insa, caci prin milostivirea lui Dumnezeu vei avea calatorie buna.
Trebuie sa mai stii ca patimile sunt diavoli si nu fug decat cu rugaciune si cu post, dupa cuvantul Domnului. Cu aceste arme, deci, intrarmeaza-te si tu impotriva lor si ii vei birui.
Cu aceste sfaturi l-a parasit in pace. Iar paraliticul, cu ajutorul lui Dumnezeu, a facut ceea ce i-a zis sfantul si dupa putine zile a calatorit spre cer. Iubitorul de oameni i-a primit intoarcerea lui mai mult decat primeste pe cei ce imbatranesc in nevointa.

--------------------------------------------------------------------------------

MOARTEA PACATOSILOR ESTE CUMPLITA

Odata, Cuviosul Nifon statea in strana bisericii. Chilia lui era aproape de biserica Sfintei Ipatia si multi credinciosi se adunase in jurul lui sa se foloseasca. Unul l-a intrebat despre diferitele feluri de morti: cum unii mor cu tulburare si altii cu pace, altii in instrainare, altii in pustiuri iar altii in mare. Ba, unii zic ca fiecaruia ii este scris si unde sa moara.
- Ceea ce este de neaparata trebuinta, fratilor, a inceput Cuviosul, este sa ne pocaim de pacate si sa cerem mila de la Dumnezeu prin pocainta. Cat despre toate celelalte, sunt judecati ale lui Dumnezeu si este foarte primejdios sa ne ocupam de ele. Mai bine sa plangem si sa ne tanguim pentru pacatele noastre, ca sa aflam mila si sa ne invrednicim a dobandi o farama de mantuire. Vin zile rele "in care nimeni nu mai poate lucra". Deci, inainte de a sosi, sa lucram binele ca sa traim in veci.
- Intelept este acest cuvant, au spus cei de fata. Totusi, daca nu este nepotrivita intrebarea noastra, va rugam sa ne dati un raspuns.
- Atunci, Nifon le-a povestit:
- Aveam un prieten pe care il chema Teofil. De multe ori fericea ticalosia mea, nestiind ca nelegiuirile mele intreceau si pe ale demonilor. Din tinerete, de multe ori vorbeam cu el, si-i spuneam cuvinte de suflet folositoare, dar nu am izbutit sa-l castig la bine. Auzea numai si, multumea. Dar din cate auzea nu savarsea nici una. Lucra intr-un atelier si, munca lui era sa cantareasca. Era ranchiunos si dusmanos in cuvinte. Nu avea usa de ingradire buzelor sale. Nu se temea deloc de Dumnezeu, de aceea lucra cu pacat. La cantar era foarte necinstit, mancand astfel osteneala saracilor. A venit insa si secera care avea sa-l secere din viata.
Cu o luna inainte de moarte s-a imbolnavit de dizenterie. Ii iesisera afara maruntaiele si se chinuia, muscandu-si buzele si limba pana ce si-a taiat-o cu dintii. Asa de aspra era Judecata lui Dumnezeu, ca saptesprezece zile s-a framantat si s-a rostogolit in pat, scrasnind din dinti. Si-a smuls, fir cu fir, barba, care ramasese goala ca palma. Apoi, isi numara degetele, isi misca jalnic capul, holba ochii si cerea mangaiere, dar nu afla. Si iarasi isi misca capul, isi smulgea parul, numara degetele si gemea.
Era o priveliste jalnica si tare infricosatoare, uitandu-te la el cum a mai rezistat la acea teribila chinuire. Pana la urma, si-a mancat si buzele, a ramas fara par pe cap si continua sa-si numere degetele, sa geama si sa scrasneasca din dinti. Un inger nevazut statea langa el. Isi scosese din teaca o infricosata sabie si chinuia pe nefericitul Teofil.
Asa s-a chinuit si s-a luptat cu moartea saptesprezece zile, precum am zis, numaradu-si cu degetele nedreptatile de la cantar. Si, ingerul pedepsitor i-a zis:
- Ticalosule, n-ai avut nici o mila! Pe toti i-ai furat cu cantarul tau, lucrand necinstit. Te-ai departat si de dreapta credinta si, pe deasupra, la tot pasul injurai infricosatul Nume al lui Dumnezeu. Si de ce injurai si barfeai pe toti oamenii cinstiti? De ce, cand te impartaseai cu Sfintele Taine, scuipai fara teama pe pamant? De ce ai nedreptatit si inselat la cantar pe saraci? Iata, acum ce-ti aduc toate acestea! Daca nu se aduce aici cantarul, inaintea tuturor, sufletul tau nu va iesi si te vei chinui necontenit.
El insa, avand limba taiata, nu putea cere cantarul, ci numai socotea pe degete, miscandu-si capul. Si nimeni din ei nu intelegea ce vrea. Numai un om sfant si vazator, care se afla acolo, a auzit pe inger, a inteles si a trimis sa se aduca un cantar. Cel ce tragea sa moara, numai cat a vazut cantarul, a suspinat adanc, a inceput a da din cap cu putere, ca si cum marturisind caci cu acesta facuse toate nelegiuirile sale si indata si-a dat sufletul. Ingerul judecator i-a luat sufletul si l-a predat judecatii lui Dumnezeu.
- Ce invatatura scoatem, deci dintr-o astfel de moarte? a intrebat Nifon. Potrivit cu faptele, a venit si pedeapsa. Fiindca era asa de pacatos si nelegiuit, ca si mine ticalosul, a fost pedepsit de aici, pentru ca dupa infricosata judecata sa sufere mai putin chin.
Auzind acestea cei de fata, au suspinat gandindu-se fiecare la pacatele sale.
- V-ati spaimantat de judecata lui Dumnezeu, a adaugat Cuviosul, precum a patit de multe ori preablandul David. Ascultati inca o intamplare asemenea.
Dar, inainte de a incepe, Cuviosul s-a ridicat si le-a facut metanie, zicand:
- Iertati-ma, fratilor, ca va intinez cu pacatele mele. Nu sunt vrednic nici sa stau langa voi. Si totusi stau. Ba si mai mult. Eu cel orb vreau sa va povatuiesc, cu slava mea cea desarta, pe voi, care vedeti.
Cei care erau de fata au fost impresionati de aceste cuvinte si au cazut la picioarele lui cu cainta. Se temeau ca nu cumva Dumnezeu, vazand marea lui smerenie, sa pogoare foc si sa-i arda, de vreme ce stiau ca el este sfant iar ei sunt pacatosi.

--------------------------------------------------------------------------------

MOARTE AMARA, CURATIREA SUFLETULUI

Dupa ce Cuviosul a ridicat pe oamenii care cazusera la picioarele lui si i-a pus sa sada, a inceput o minunata povestire.
"Traia in Constantinopol un tanar cu numele Vasile. Era viclean, stricat si foarte rautacios. In fiecare seara mergea la locuri necinstite. Stapanul lui, pe care-l chema Patriciu, dimpotriva, era un om ales, milostiv, miluind si daurind cui avea nevoie, precum porunceste Scriptura. Vasile, slujitorul sau, avea optsprezece ani. Adesea stapanul sau il trimitea cu treburi, iar el, cu acest prilej, umbla prin locuri stricate, intinandu-si frumusetea trupului si a sufletului. Dar, Dumnezeu, Care nu voieste moartea pacatosului, iata cum a iconomisit mantuirea lui:
S-a facut foamete in toata regiunea aceea. Cu foametea a venit si o iarna aspra, incat zilnic mureau in oras ca la o mie de oameni. Era asa de mare multimea mortilor, incat nici sa-i mai ingroape nu dovedeau. Si, fiindca bantuiau teribil foametea si gerul iernii, amandoua relele impreuna, stapanii erau nevoiti sa dea drumul slujitorilor si robilor lor. Ba unii, ajunsesera sa-si vanda si copiii, ca sa castige un ban pentru a-si cumpara mancare. Lucrurile fiind grele pentru toti, fireste erau si pentru Patriciu de care am pomenit si care a fost nevoit sa renunte si el la slujitorii lui. "Cu ce sa ma hranesc eu, copiii si slujitorii mei?" se gandea el, pentru ca avea multi.
Astfel, impreuna cu ceilalti slujitori ai sai, a dat drumul si tanarului Vasile. Acesta, chiar din prima zi, si-a vandut haina intr-o carciuma si si-a mancat banii. Si in putina vreme si-a vandut si a cheltuit tot ce avea. In cele din urma a ajuns sa cerseasca , umbland de colo pana colo si jelindu-se. Asa de grozav a suferit de frig, ca mai sa-i inghete sangele. Si chinurile i se inrautateau din zi in zi. Acum insa, nu mai zicea nimic, ci numai slavea pe Dumnezeu, zicand: "Slava Tie, Doamne!"
Cine ar fi putut descrie chinurile sau iutimea foamei si spaima cu care rabda vitejeste multumind lui Dumnezeu? A rabdat mult acest chin, pana cand, intr-o zi, a cazut epuizat intr-o ulita a orasului. Zacea suspinand, tremurand, aproape mort de foame. Din pricina gerului teribil ii inghetasera picioarele de tot, ii cazusera si degetele, pentru ca putrezisera vinele si nervii. Iar el, minunatul copil, cu adevarat imparat, piatra neclatita, stea luminoasa, pe toate le suferea fara murmur, ca un alt Iov, fara sa carteasca impotriva lui Dumnezeu. Il chinuia foamea, il sfasia frigul, ranile ii inghetasera, ca era gol si produceau nesuferita durere. Cu un cuvant, il cuprinsesera toate chinurile. Iar el continua sa slaveasca pe iubitorul de oameni Dumnezeu. Atunci, cu adevarat, nu era cine sa-i ajute, pentru ca toti isi jeleau lipsurile si greutatile lor.
Dupa un timp, s-a intamplat sa treaca pe ulita un om credincios cu numele Nichifor. L-a vazut si i s-a indurerat sufletul. Indata a poruncit slujitorilor sai sa-l ridice si sa-l duca la casa sa. Acolo, cu mainile sale i-a pregatit pat, l-a culcat, l-a ingrijit cu toata inima si i-a randuit o slujnica sa-l ingrijeasca, fiindca avea neaparata nevoie de ajutor, de vreme ce tot trupul ii era ars de ger.
Au trecut astfel, stand doua saptamani la Nichifor si a sosit ceasul ca Vasile sa calatoreasca spre Domnul si Dumnezeul sau. Era intr-o sambata pe la orele 9 dimineata. Cum se afla intins pe pat, ca de obicei, Vasile a inceput a sopti:
"Bine, bine... au venit cei frumosi... Domnul v-a trimis... Bine ati venit!... Asteptati putin si mergem...
- Hai degrab ca te cheama Domnul! - i-a zis cineva nevazut.
- Va rog, bunilor prieteni ai lui Dumnezeu..., sopti iarasi Vasile, aveti putina rabdare... Un om mi-a imprumutat zece bani... si trebuie sa-i dau inapoi... Sa nu gaseasca pricina stapanul din vazduh, ca sa ma duca in adanc si sa-mi pierd sufletul...
Atunci ingerii s-au oprit, pentru ca Domnul le poruncise sa-i ia sufletul cu oarecare bucurie si mangaiere. Indata credinciosul Nichifor a chemat un slujitor caruia i-a dat banii, poruncindu-i sa-i duca celui ai caruia erau. In clipa aceea Vasile a ridicat mainile, slavind pe Dumnezeu, Care este iubitor de oameni si si-a dat sufletul in mainile ingerilor.
Vedeti, fiilor, a incheiat Cuviosul Nifon, cum voia lui Dumnezeu iconomiseste lucrurile pentru folosul nostru? Cerceteaza Preabunul razboiul launtric al fiecaruia si-i rasplateste pe masura. Pentru ca, adeseori se intampla ca pe dinafara omul sa se arate pacatos, dar inauntrul sau poate se osandeste pe sine fata de altii cu bunavointa si smerenie. Adica, multi inauntrul lor fac ceea ce este placut lui Dumnezeu, desi pe dinafara se arata pacatosi. Iar Dumnezeu, care vede cele ascunse, la sfarsit nu-i lasa sa piara. Iar daca unii, pe dinauntru fiind plini de ura si rautate, lucreaza la vedere binele, nu le foloseste deloc. Pentru ca prin ei se zadarniceste lucrarea lui Dumnezeu.
Acel tanar, Vasile, face parte din prima categorie. Fiinta lui era luminata de o lumina launtrica; compatimea pe toti pe care ii vedea ca sufera. Acesta era harul lui tainic, chiar daca la vedere acea unele pacate. De aceea Dumnezeu, la sfarsit nu l-a lasat sa piara, ci l-a mantuit in felul in care ati auzit.

--------------------------------------------------------------------------------

DREAPTA JUDECATA A LUI DUMNEZEU

Atunci fratii au zis catre Cuviosul:
- Intelepte si pline de invatatura au fost aceste cuvinte. Ne-am convins de ceea ce zice Domnul: Daca ramaneti intru Mine, si Eu voi ramane intru voi. De aceea, fiindca si sfintia voastra sunteti cu totul "in Hristos", aveti in sine si Duhul Lui. De aceea va rugam, lamuriti-ne inca o nedumerire: cum se intampla ca intr-o corabie sa intre oameni de diferite locuri si din pricina unei furtuni sa se inece toti? Au fost oare predestinati toti sa aiba acest sfarsit amar?
- Grea este intrebarea voastra, a raspuns Cuviosul. Numai Dumnezeu stie. Dar, cu ajutorul Lui, am sa va spun ceva in legatura cu aveasta.
"Mai demult traia un corabier cu numele Teognost, care avea multe corabii mari cu destui marinari. Calatorea, facea comert, transporta oameni si facea tot ce cade in treaba unui marinar. Facea insa si multe nelegiuiri, care nu placeau lui Dumnezeu. Punea apa in vin, fura unele marfuri si altele. Daca vreodata se intampla sa aiba vreun calator bogat, marinarii nu ezita sa-i ia banii si sa-l arunce in mare; cu alte cuvinte, erau cu totul nemilostivi. Numai unul dintre toti, indata ce facea raul, se caia pentru un moment de nerusinata nelegiuire. Dar, stapanit de nenorocita obisnuinta, cand tovarasii sai imparteau castigul murdar, isi lua si el portia sa.
Preabunul, Dumnezeu, Care doreste mantuirea noastra, a toturor, o astepta si pe a lor. Dar vicleanul diavol, nu se multumea de raul pe care aceia il faceau, ci ii impingea la si mai mari rautati.
Cand insa Domnul a vazut ca nu se mai lasa de rele, ci tot mai mult fac rau gramadindu-si foc pe capetele lor, a hotarat ca sa-i piarda degraba; si, aceasta tot din iubirea de oameni, pentru ca sa nu-si ingreuneze osanda, traind pe pamant si nelegiuind. Si ascultati ce s-a intamplat:
Intr-o zi s-au oprit in portul Seridos. Au vandut marfa din corabie si s-au inbarcat cu mult castig sa plece spre locul lor. Ajungand, au tras corabia la uscat ca s-o repare, cum fac de obicei corabierii. Dupa ce au terminat, s-au sfatuit intre ei sa mearga la Constantinopol. Unul din ei, insa i-a rugat, spunand ca nu poate sa mearga cu ei de data aceasta, deoarece ii nascuse femeia de trei luni un fiu si n-ar fi voit sa plece inainte de a-l boteza. Si, fiindca tovarasii lui il sileau, el a platit un alt marinar ca sa mearga in locul lui. Cel care ramasese acasa era acela despre care v-am spus ca, singurul dintre toti, cand facea o nelegiuire facea in adancul inimii lui putina pocainta.
Deci, dupa ce ceilalti au plutit in larg, deodata s-a pornit ca din senin o furtuna teribila. Spaimantati, si-au continuat totusi calatoria cu multa atentie, dar in toiul zgomotului si a furtunii, ca si lovita de un toiag nemilos, corabia s-a sfaramat in tandari. Toti s-au scufundat in mare si s-au inecat. Lucru si mai infricosat este faptul, ca si cel care ramasese acasa sa-si boteze copilul, a cazut mort in aceeasi clipa cand tovarasii sai se inecau. Iar marinarul angajat, ce minune, s-a agatat de o scandura si a scapat. A sosit pana aici si a povestit totul cu de-amanuntul.
Ce sa zici de toate acestea? Cum au pierit toti deodata? Este evident ca au fost pedepsiti de Dumnezeu pentru pacatele lor. Asa cum, toti impreuna facusera raul, asa impreuna suferisera teribilul inec. Cat despre cel ce murise acasa, este drept ca facuse, chiar si trecator, putina pocainta. De aceea si-a dat sufletul pe uscat, acasa. Dreapta judecata a lui Dumnezeu nu l-a lasat sa se inece cu tovarasii sai, ci i-a dat un sfarsit mai bun. Pe candpe corabierul angajat, Dumnezeu, care stia ca nu are nici o legatura cu facatorii de rele, l-a salvat cu scandura.
De aceea, fiilor, sa fugim de pacatul cel prea rau, care a nascut si naste durerea si intreg noianul nenorocirilor neamului omenesc.

--------------------------------------------------------------------------------

RUGACIUNE CU CALDURA

Dupa toate acestea a mers la chilia sa. Vazandu-l lacrimand, l-am intrebat pricina, iar el mi-a zis:
"Am vazut, fiule, cand m-am intors de la biserica, un om batand fara mila animalul sau asa de tare, ca bietul animal mugea tare inaintea omului si m-am intristat amarnic. Daca si animalele noastre, fie ele si cai, ne osandesc, ce vom face noi pacatosii in ziua judecatii, cand vom da seama de toate faptele noastre? Vom auzi atunci: Nu ai miluit, nu vei fi miluit! A intrat apoi in chilia sa, s-a intors spre rasarit, si-a ridicat mainile si s-a rugat:
"Stapane Doamne, iarta-mi pacatele si ma invredniceste si pe mine iubirii Tale de oameni, ca sa ma pazesc curat de toata intinaciunea trupeasca si sufleteasca in toate zilele vietii mele. Doamne, Iisuse Hristoase, judeca pe cei ce ma judeca si imblanzeste pe cei ce ma razboiesc. Apuca arma cu pavaza si stai in ajutorul meu; scoate sabia si invarte-o inaintea celor ce ma mahnesc, zicand de-a pururi sufletului meu: nu te teme, mantuirea ta sunt Eu, Facatorul si Ziditorul tau! Sa se rusineze si sa se infrunte toti cei ce cauta sa ma inghita pe mine, faptura Ta. Da, Doamne, Iisuse Hristoase, spune aceste cuvinte robului Tau ca sa se bucure sufletul meu.
Odinioara, slujitorul Tau Moise Te-a rugat sa inceteze dreapta Ta amenintare, gata sa se reverse peste fiii lui Israil. Insuti Tu, Doamne, si acum, auzi-ma pe mine pacatosul cu necurmata Ta indelunga rabdare. Harul Tau, Preamilostive, sa ma lumineze! Pacea Ta, mult Indurate, sa ma infieze in dar. Intelepciunea Ta, Intreit Sfinte, sa se reverse din gura mea; stiinta Ta, Nemuritorule, sa nimiceasca cugetele mele cele rele. Duhul Tau cel bun sa ma povatuiasca la pamantul dreptatii! Mangaitorul, Duhul Tau sa ramana cu noi, care Te iubim, iubitorule de oameni. Pacea lui Dumnezeu Tatal, intelepciunea Fiului si harul Sfantului Duh sa se salasuiasca intru mine. Da, Preaputernice Doamne al puterilor ceresti, priveste spre mine sarmanul! Caci numai de la Tine am primit pana acum toate darurile si nu prin ostenelile mele..."
Inainte de a-si termina rugaciunea si, pe cand zicea cu lacrimi aceste din urma cuvinte, a venit diavolul sa-l loveasca. Dar, n-a izbutit, deoarece marea putere a lui Dumnezeu intarea pe Cuviosul. Crapand de ciuda, vicleanul a strigat:
"O, ompietritule cu inima, care cu viclenele tale vraji imi zadarnicesti toate mestesugurile mele! Ce sa-ti fac tie, care in tot ceasul mereu, ma birui cu ajutorul puterilor ceresti? O, cum imi nimicesti puterile mele! Vai si iarasi vai! Acela pe care l-am avut rob, mi l-a pus acum Nazarineanul stapan peste capul meu..."
Apoi satana s-a facut nevazut, iar Nifon si-a urmat mai cu caldura rugaciunea sa:
"Doamne Dumnezeul meu, Tu, Care ai umplut vazduhul cu aer si-l luminezi cu razele soarelui, umple si inima mea de dulceata Ta. Dumnezeule cel Mare si Infricosat, inaintea puterii Caruia se cutremura toate, pe Care Il slavesc serafimii cei cu cate sase aripi si heruvimii cei cu ochi multi, auzi-ma pe mine pacatosul si nimicul, si-mi lumineaza sufletul si trupul. Sa se umple inima, mintea si toate simturile mele de lumina cea cereasca. Arata-ma Doamne, vas curat, vrednic de salasuirea Sfantului Duh. Daruieste-mi curatia Ta, pacea Ta si intelepciunea si blandetea Ta, sfintenia si linistea Ta, Duhul Tau cel bun sa ma lumineze, ca un Dumnezeu bun ce esti si arata-ma mai pesus de necuratele patimi. Nu voi inceta, Doamne, sa ma rog cu caldura parinteasca Ta dragoste si milostivire. Tu ai facut sfintele si cerestile ostiri, Heruvimii si Serafimii, Tronurile si Domniile, Incepatoriile si Scaunele, Stapaniile si Puterile, pe Mihail si Gavriil, pe Rafail si Uriil si pe toti preacuratii ingeri, pe care singur Tu ii stapanesti. Iarta-ma pe mine, care, mult manii marea si necuprinsa multime a milostivirii Tale. Eu sunt putoarea pacatului, salasul patimilor, uraciunea care urateste intreaga omenire.
Mantuieste-ma Stapane, de gheena si de foc, mantuieste-ma de scrasnirea dintilor, izbaveste-ma de tartarul cel inghetat, pentru ca a Ta este mila, sfinte fara de moarte, Parinte mai presus de ceruri. Si precum ai primit darurile lui Abel si jertfa lui Avraam, primeste si rugaciunea mea, pe care o strig cu glas de lauda in ceasul acesta. Ajuta-ma pe mine cazutul in stricata mea viata. Primeste-mi aceasta rugaciune la intelegatorul Tau jerfelnic, in Ierusalimul cel de sus. Pomeneste-ma, Doamne, totdeauna impreuna cu sfintele si cerestele Tale puteri, cele preafrumoase si smerite, de care asa de mult se bucura sufletul meu..."
Atunci a strafulgerat in jurul lui o lumina din cer si a simtit o negraita mireasma. Si i s-a aratat Domnul Iisus Hristos, Care i-a zis cu adanca iubire:
"Bucura-te, Nifone! Sa se bucure duhul tau si sa salte inima ta si sa se veseleasca simturile tale, caci Eu te voi mantui. Bucura-te dar! Am poruncit sfintilor ingeri sa te pomeneasca totdeauna, la toate jertfele pe care le aduc fara incetare Tatalui Meu. Asa cum si tu pomenesti in rugaciunile tale pe rand, toate cerestile puteri, asa si fiecare din ele pomeneste numele tau si se roaga Tatalui Meu Care se veseleste de ingereasca lor mireasma, ca sa te izbavesti de mestesugirile diavolului. Sa-mi fii recunoscator, deci ca ti-am dat acest dar! Bucura-te!"
Zicand aceste cuvinte, Domnul S-a inaltat cu slava la ceruri. Iar dreptul, simtind o negraita bucurie, a ramas uitandu-se spre inaltime si soptind o profunda rugaciune de preamarire:

--------------------------------------------------------------------------------

MAREA SLAVOSLOVIE

"Sfant, Sfant, Sfant Domnul Iisus Hristos, Fiul Tatalui, Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii.
Binecuvantat esti, Cel preaslavit si preainaltat intru toti vecii, dumnezeuiasca stralucire si pecete a lui Dumnezeu, Tatal. Unul esti Tatal. Cel fara de inceput si Fiul Care S-a nascut mai inainte de veci negrait din Tine, Cel ce se imbraca cu lumina ca si cu o haina, prea vesela frumusete. Slava Tie, Dumnezeule, Cel mare si infricosat, pe Care Te cinsteste toata faptura, de care tremura toate, de care se bucura toate! Tu esti iubirea cea vesnica a Tatalui, vlastarul cel plin de seva purtatoare a tot binele. Tu, cu un semn misti zavoarele pamantului; Tu veselesti fetele ingerilor, cu mila dregostei Tale. Tu esti odihna Duhului, Tu esti ochiul urias neadormit, Dumnezeul meu si Om, Unul, dar si indoit: infricosat Fiu, frumusetea frumusetilor, Sfantul sfintilor, nemarginit si negrait. Slava Tie!...
Tu stapanesti de la rasarit pana la apus si peste toate cele ce se afla pe pamant si in cer; Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Dumnezeu Care sustii toata faptura vazuta si nevazuta, Care conduci si chivernisesti, Care hranesti si adapi toata nenumarata faptura cu atotputernicia Ta.
Deschide-voi gura mea si-Ti voi, vorbi, Dumnezeule intelepte si vesnice, nefacut, negrait, neajuns, nepipaita minte, cuvant, pace, dulceata mireasma, har, margaritar, stea, rasarit, stralucire, temelie, neinteles, lumina, adancul adancurilor, bogat care saracesti, putere, tarie, stapanire, neinceput, datator de viata, artist, creator neobosit, care randuiesti si strici, care inteleptesti si faci nebuni, atottiitor, stapanitor si Mire.
Bucura-Te, Tu, Care mi-ai daruit cer si pamant nou! Cum sa Te numesc? Facator si creator al veacurilor? Cum sa Te chem? nemasurata dragoste a Tatalui? Cum sa-Ti zic Tie, Celui ce tii in palma Ta saraca mea pulbere? Sfinte, Intreit Sfinte, Te slavesc!... Amin!"
Dupa aceasta slavoslovie si lauda, inima Cuviosului s-a veselit si s-a indulcit, cum nu se poate spune. Si, mai ales, fiindca a auzit de la Domnul ca a poruncit arhanghelilor sa-l pomeneasca in jerfa lor cea fara de sange si cereasca. De aceasta, mai ales, se bucura Cuviosul, sarbatorea si se suia din slava in slava.



--------------------------------------------------------------------------------

CONVORBIREA CU UN INGER

Odata, am vizitat cinstita biserica a celui dintre sfinti Parintelui nostru Nicolae, care se afla langa palatul Aftonia. Cand am ajuns, Cuviosul a inceput a se ruga Domnului, laudandu-L si bucurandu-se de tainice vederi.
Dupa ce s-a rugat indeajuns, l-am auzit vorbind cu cineva. M-am mirat, fiindca stiam ca nu mai intrase nimeni in biserica.
Voiam sa aflu cu cine vorbea, dar nu l-am intrebat, deoarece, intre timp, a venit preotul si incepuse Sfanta Liturghie. In timp ce toti cei prezenti cantau, Cuviosul isi pironise privirea spre Sfanta Masa si asa se bucura, incat fata i se facuse ca trandafirul.
Dupa ce incepuse slujba, Cuviosul si-a ridicat mainile si a inceput a se ruga cu multa caldura si putere. Apoi a fost cuprins de o dumnezeiasca rapire, incat dorea sa zboare langa Sfintele Taine. Dar, pentru a nu sminti pe cineva si din respect pentru sfanta slujba, si-a stapanit pornirea inimii si a ramas nemiscat la locul sau, slavind pe Dumnezeu.
Dupa sfarsitul slujbei, pe drum, l-am rugat sa-mi spuna cu cine vorbea in biserica. Iar el, ca un parinte iubitor, n-a ascuns nimic de fiul sau. De aceea, fratilor si parintilor mei duhovnicesti, voi povesti tot ceea ce mi-a spus el, spre slava lui Dumnezeu.
Acela cu care vorbea Cuviosul in biserica era ingerul care pazea Sfantul jertfelnic. Si, iata ce i-a spus Cuviosului:
- De mult doream sa te vad pe cuviosia ta si ma rugam lui Dumnezeu sa vii o data aici sa te rogi si, cu acest prilej sa te cunosc si ma bucur cu placere de rugaciunea ta.
- Dar, preasfinte, a zis cu mirare Nifon, de unde ma stii si cum de ai atata dorire ca sa vezi un batran putred de pacate?
- De aceia te doream, a raspuns ingerul, ca sa-ti cunosc aceasta smerenie. Pentru ca despre aceasta am auzit chiar si in cer, ca Domnul nostru Iisus Hristos ti-a dat acest dar.
- Dar cum ai auzit tu aceasta? Este cu putinta sa se vorbeasca in cer despre un lepadat ca mine!
- Iti spun numai adevarul, iubite al lui Dumnezeu. Viclenie nu se afla in gura mea. Precum vezi, slujesc acest jertfelnic. Cand plec la altarul ceresc ca sa duc lui Dumnezeu rugaciunile crestinilor, ajung la urechile mele ceea ce ingerii lui Dumnezeu spun despre tine: ca Nifon este iubit de cel Prea Inalt pentru ca, cu adanca lui smerenie, face pulbere pe diavoli. Ca pomeneste in rugaciunile sale pe fericitele Puteri si, de aceea Domnul a poruncit la toti ingerii si arhanghelii sa-l pomeneasca neintrerupt la jertfa lor cea intelegatoare. Acestea le-am auzit despre tine in cer si de aceea aveam mare dorinta sa te cunosc. Iata deci, ce am auzit despre tine de la Domnul.
- Asadar, preastralucite astru, aceasta spui ca le-ai auzit despre mine! Poate ca le-ai auzit despre un alt oarecare Nifon, deoarece despre mine numai acest lucru este adevarat: ca nu am facut nici un bine!
Dupa aceasta insa, ingerul si mai mult a fericit smerenia batranului si s-a facut nevazut. Iar, Nifon, dupa plecarea ingerului vorbea intru sine: "Ia aminte, smerite Nifone, or fi bune si laudabile ostenelile tale, dar te asemeni cu o corabie plina de bunatati care calatoreste pe mare. Cine stie daca vei ajunge la liman sa te intalnesti cu Hristos sau te vei primejdui si-ti vei pierde buna incarcatura! Si atunci, o, ce nenorocire! Te asemeni si cu un ogor gata de seceris, dar cine stie daca vei ajunge la seceris sau daca pasarile cerului nu vor manca spicele, iar paiele, le asteapta focul. Acestea le vorbea in sine fericitul si s-a asezat in strana.

--------------------------------------------------------------------------------

ASCULTAND SFANTA LITURGHIE

Dar ce vedea cand a inceput Sfanta Liturghie?
"A vazut coborandu-se foc din cer, care a a coperit jertfelnicul si pe liturghisitor, fara ca acela sa-si dea seama de acestea. Apoi, cand a inceput sa cante cantarea cea intreita, au coborat patru ingeri si au cantat impreuna cu el. La Apostol, s-a aratat preafericitul Pavel si indruma pe citet. Iar la Evanghelie, fiecare cuvant ce iesea din gura preotului era ca o flacara. Apoi, a iceput tainicul "Aliluia". Atunci glasurile tuturor se impleteau ca o funie de foc care ajungea pana la cer.
Putin inainte de Vohodul mare, cand trebuia sa iasa preotul cu Sfintele Daruri, vedea ca, odata se deschide cerul si se revarsa o negraita mireasma. Ingerii coborau cantand imne si slavoslovii Mielului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Fiul Tatalui. Imdediat s-a aratat un prunc preacurat si preadulce la vedere. L-au adus heruvimii pe palmele lor si L-au asezat pe Sfantul Disc, unde se aflau Sfintele Daruri. In jurul Lui s-au adunat multime de ingeri imbracati in haine albe, care luminau cu frumusetea lor stralucitoare.
Preotul, cand s-a apropiat sa ia sfintele pentru a face Vohodul mare, le-a ridicat si le-a asezat pe capul sau. Inainte mergeau doi heruvimi si doi serafimi, urmati de nenumarati ingeri, care cantau cu bucurie negraita cantari de lauda. Indata ce preotul a pus Sfintele Daruri pe Sfanta Masa, ingerii le-au acoperit cu aripile lor. Cei doi heruvimi stateau de-a dreapta iar cei doi serafimi de-a stanga.
Dupa Crez, cand a binecuvantat Sfintele si a zis: Prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant, Cuviosul vedea un inger ca ia cutitul si junghie Pruncul. Sangele il varsa in Sfantul Potir, iar Preacuratul Trup il taia tainic si-l aseaza pe Sfantul Disc. Apoi preotul a inaltat preacuratele Taine, zicand: "Unul Sfant, Unul Domn, Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu Tatal. Amin!"
In acel moment, un crestina a intrebat pe sfant:
- De ce zice Sfintele Sfintilor?
- Ni se adreseaza noua, fiule si ne spune: "Cine este sfant, sa se apropie!"
Atunci, acela care era neinvatat, a intrebat iar:
- Si ce este sfintenia, parinte?
- Uite, fiule, daca esti imoral sa nu indraznesti sa te apropii de aceasta Mare Taina. Daca batjocoresti si osandesti pe aproapele tau sa nu te apropii de Trupul lui Hristos. Daca ai dusmanie cu cineva, sa nu te atingi, ci, mai intai cerceteaza-te pe sine-ti cum esti si apoi apropie-te. Daca esti virtuos, mergi; daca nu esti, stai departe!
Aceasta le-a zis inteleptul catre cel neinvatat si apoi a tacut, pentru ca deja preotul zisese: "Apropiati-va!"
Acum Nifon observa fetele celor ce se impartaseau. Ale unora se innegreau si se faceau ca ala arapilor; ale altora, insa, straluceau ca soarele de indata ce primeau Sfantul Trup si Sange al Domnului nostru Iisus Hristos. Vazand aceasta deosebire, a suspinat si a dat din cap.
Ingerii urmareau in chip nevazut. Cand cineva credincios se apropia, ii puneau cununa pe cap. Cand insa, venea vreun pacatos, se intorceau de la el. Astfel, se impartasea cu nevrednicie si pleca cu totul innegrit.
Dupa ce s-au impartasit toti, s-a facut sfarsitul in prezenta sfintilor ingeri si s-a terminat Sfanta Liturghie, atunci, din nou, Dumnezeiescul Prunc era intreg pe palmele Heruvimilor, care L-au ridicat la cer, asa cum Il coborasera, cantand cantari si laude.
Aceste preaminunate lucruri, fratilor, le-a vazut Cuviosul in biserica si mi le-a povestit pe drum, pana am ajuns la casa noastra.
Multe taine i-a descoperit Domnul. Daca le scria pe toate, cum zice si Sfanta Evanghelie, i se pare ca nici in toata lumea nu ar incapea cartile scrise. Amin. Numai putine voi aduce aminte, pentru slava lui Dumnezeu.

--------------------------------------------------------------------------------

ORAS SI PUSTIE

De multe ori, Cuviosul pleca singur din oras si mergea in partile dinspre nord. Statea acolo intr-o desavarsita tacere, vorbind cu Dumnezeu. Totdeauna iubea singuratatea si uneori imi zicea, zambind:
- Mari bucurii duhovnicesti ascunde linistea, fiule, si noi o lasam si locuim in gura diavolului, pierzand atatea minunatii pentru placerea vietii prezente.
- Parinte, am intrebat eu, sfintia ta, care stralucesti cu harul lui Dumnezeu in acest oras, ce ai pagubit din aceasta?
- Numai Dumnezeu stie, fiule, ca atata m-a ispitit satana incat, ca sa zic asa, ca om patimas ce sunt, mult m-a ostenit Domnul meu, Iisus Hristos, ca sa dezlipeasca gandurile viclene din mintea mea. Uneori, cu insasi gura Sa ma sfatuia si ma invata pe mine smeritul. Altadata, a trimis pe Duhul Sau in chip de porumbel alb, Care a stat pe umarul meu, soptindu-mi la ureche taine dumnezeiesti. Si cu toate acestea, vicleana obisnuinta ma tragea la pacat. Adeseori, venea fericitul Pavel si ma sfatuia sa ma feresc de patimile murdare. Astfel, cu multa sila m-au scos din gura balaurului. Am facut atatea fapte rele, fiule, ca numai Dumnezeu, singurul Atotputernic, a putut sa ma izbaveasca de ele. Eram inca tanar si robit de patimi.
Intr-o zi, pe cand ma aflam intr-o biserica a Maicii Domnului, am fost cuprins deodata de spaima si frica si am auzit un glas care imi zicea: "Nifone, pana cand? Ajunge, multe rele ai facut!" Era asa de puternic glasul, ca tremura strana de unde eram si, m-a infricosat.
Deci, fiule, daca Dumnezeu a spus despre mine ca sunt pacatos, eu ce sa mai spun? Si chiar de mi-ar fi dat atata putere incat sa creez un alt cer si pamant - ceea ce nu este cazul - si sa-mi zice: "Iata lucrul lui Nifon!", eu, socotind nelegiuirile mele, nu voi inceta a crede ca acestea m-au facut un diavol viclean.
Cum, deci, imi spui ca traind in oras nu m-am pagubit? Daca ai sti faptele mele cele rele, n-ai mai sta o clipa langa mine. Inchipuieste-ti ca, odata am cazut intr-un pacat mare si insusi Domnul a venit sa ma alunge din biserica, amenintandu-ma ca nu ma voi mantui cu cele ce fac. Atunci, eu am cazut la Preacuratele Sale picioare si, sarutandu-Le, am zis cu glas indurerat:
- Doamne, nici la nemarginita Ta milostivire nu voi gasi mantuire? Iar El, biruit de nemasurata Lui iubire de oameni, m-a ridicat si mi-a zis cu mila:
- Da, vei gasi mantuire la milostivirea Mea, insa, ori de cate ori cazi, intoarce-te la Mine si zi cu smerenie: "Am pacatuit!" si Eu, te voi vindeca de patimi si-ti voi sta in ajutor. Asa mi-a grait Cel nemarginit in mila si negrait in milostivire si S-a facut nevazut.
Aceste cuvinte ale Cuviosului au facut ca si inima mea sa se smereasca. Ma gandeam la ele si ziceam: "Vai de mine, ticalosul! Daca un luminator asa de mare are o atat de smerita parere de sine, cum ma aflu eu, care nici urma de virtute nu am?
Acest obicei de a se socoti nimic inaintea lui Dumnezeu, il avea totdeauna sfantul. Umbland prin locuri singuratice, se ocara pe sine: "Ticalosule, nu-ti ajunge ca in oras intinezi pe oameni cu faptele tale rele, ai venit si aici in camp, sa umpli locul cu putoare si sa usuce iarba de pacatele tale?
Atunci, se cobora cu mintea sa in iad si se lega pe sine impreuna cu satana, acolo jos, zicand: "Asa-ti trebuie, intinatule, te-am legat jos impreuna cu dracii, pentru ca sa intelegi ca ai facut lucruri mai rele decat ei!" Si curgeau lacrimi din ochii lui, pentru ca se temea sa nu fie vesnic in iad.
Altadata, pe cand se gasea iarasi afara din oras, si-a ridicat mainile sa se roage. Deodata se deschid cerurile si vede pe Domnul, sezand pe scaunul slavei inconjurat de Apostoli si de multime de ingeri. A ramas uimit vazandu-i. Ar fi zburat ca o pasare, daca ar fi putut, arzand de dorul de a fi langa ei. Dar si aceia il priveau cu bucurie, zicand intre ei:
Iata, iubitul nostru prieten Nifon, cu ce bucurie si dragoste ne priveste! Este drept ca si noi sa-l pomenim in sfintele noastre slujbe! Asa vorbeau preacuratii ingeri. Iar el, coplesit de dulceata, cand si-a revenit in fire, era plin de fericire si impletea laude si cantari in cinstea lor.
"O, cat de mult iubesc sfintii ingeri neamul crestinesc! Ne ajuta la tot lucrul bun. Cum dar, sa nu ne bucuram de ei si sa nu-i dorim necontenit? Ei, care sunt pietre de mult pret, margaritare stralucitoare, frumusete mai presus de ceruri, flori nevestejite. Necontenit mijlocesc pentru noi si indupleca pe Iubitorul de oameni sa ne scape si sa ne izbaveasca de focul cel vesnic. Zi si noapte stau langa noi. Cand mancam, ne intaresc si ne apara; cand dormim, ne acopera cu aripile lor; cand lucram sau umblam pe mare si calatorim, se afla vesnic langa noi, ocrotitori si ajutatori in toate!...

--------------------------------------------------------------------------------

NECAZURILE SI BUCURIILE DRACILOR

In Constantinopol se afla o biserica pe care a zidit-o Nifon. Este facuta cu mult gust si podoaba, vrednica de Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. Minunata ei infatisare se datoreste si materialelor alese din care este facuta.
Intr-o dimineata, pe cand Cuviosul canta Utrenia impreuna cu poporul, vede cu ochii sufletului, trecand pe drumul de langa biserica, pe mai marele demonilor, cu chip amarat si inconjurat de doisprezece diavoli.
Auzind slavoslovia poporului, acele infricosatoare fapturi s-au tulburat si s-au aprins de invidie. Apoi, mergand sa ispiteasca pe Cuviosul, au inceput a plange catre mai marele lor:
- Vezi, cum este slavit Nazarineanul de catre robii Sai? Si, pe cei ce mai intainte ii aveam inchinatori de idoli si ne cantau troparele noastre, acum i-a rapit. Unde este oare faimoasa noastra putere? Vai, car de jalnic am fost biruiti! Toti ne stau impotriva, toti ne batjocoresc! Puterea noastra s-a zdrobit si imparatia tatalui nostru s-a nimicit. Cata vreme s-a zdrobit si imparatia tatalui nostru s-a nimicit. Cata vreme satana era liber si impreuna cu noi in lupte, aveam si noi indrazneala si curaj si speriam oamenii. Dar de cand Iudeul l-a legat in iad si-l calca ca pe struguri, s-a slabanogit neamul nostru si imparatia noastra s-a nimicit. Ba, ce este si mai rau, este ca se apropie sfarsitul lumii si, ce va fi cu noi ticalosii?
Acestea erau necazurile demonilor. Iar mai marele intunecatilor le-a raspuns:
-V-ati indispus auzind ca este slavit Rastignitul in casa Mariei? Aceasta este o rana mica. Alteori ne-a lovit mai rau. Dar de ce va necajiti? De multe ori acestia, care acum lauda pe Nazarineanul, ne cinstesc si pe noi. Si, daca lucrul acesta nu se vede prea limpede, asteptati si va voi arata cum ne slujesc ei cu devotament, pentru ca sa vi se bucure inima si sa radeti.
I-a luat si i-a dus intr-o alta parte a orasului. Cum au ajuns, au inceput sa faca galagie si sa semene vrajba. Un diavol a aruncat in urechea sefului lor un gand urat si acela indata a inceput a grai cuvinte murdare si a juca, iar tovarasii lui raspundeau jucand si lovindu-si cu zgomot picioarele. Acest lucru il voiau si diavolii, care au inceput sa dantuiasca impreuna cu acei nenorociti.
- Vedeti, ce v-am spus? zice triumfator mai-marele demonilor. Exista si oameni care ne cinstesc pe noi. Sa ne bucuram acum cand suntem slaviti!
Ajungand indata in piata, au intalnit un om care canta din scripca, insotit de o multime de oameni care il ascultau cu bucurie. Fericitul Nifon insa, a vazut ca toti acestia erau legati strans cu mainile la spate de un diavol, care ii tragea in urma canteretului. Diavolii de mai intainte, cum au vazut pe unul de ai lor tarand atata popor, s-au bucurat cu veninoasa bucurie si au inceput si ei sa tulbure si sa ajute pe oameni; pe unii dandu-i sa joace, pe altii sa cante, zicand cuvinte murdare.
In acest timp, un om bogat care privea la fereastra casei, ascultand indemnul unui diavol, a strigat la cantaret, chemandu-l sa-i cante in fata casei lui. Ceilalti au aplaudat, batand din palme, iar necuratii s-au bucurat din inima.
In sfarsit, bogatul a dat canteretului o moneda de argint, pe care el a luat-o si apus-o in buzunar. Dar diavolii i-au luat moneda si au trimis-o la tartorul lor din iad, zicandu-i:
"Ia-o, si sa zici tatalui nostru cel mare, pe care l-a legat nazarineanul: ti-o trimite boierul Lazios prin Iptistu cantaretul si slujitorul tau, care ti se inchina stapanirii tale. Noi, fiii tai, luptam impotriva crestinilor, dusmanii nostri. Impreuna cu moneda i-au dat si multi alti bani, pe care Iptistu ii adunase de la lume. Pe acesti bani ii primeau vicelnii diavoli ca jertfe idolesti, de aceea erau foarte mandri. Deci, s-a coborat trimisul diavolilor la balaurul din inima iadului si i-au adus necuratele daruri pe care acela le-a luat, zicand foarte multumit:
"Primesc jertfele de la idolatri, dar mai mult ma bucur de cele 

"Intr-o duminica, nu demult , Dumnezeu mi-a facut un dar.Ne face mereu daruri, in fiecare zi, in fiecare clipa, dar nu le stim primi si pretui ca atare.Cel mai adesea, le socotim pur si simplu proprii mintii noastre, uitand cine ne-a inzestrat cu aceasta minte.Mi-a dat un indemn si un sambure de lumina tocmai cand mi se parea - mie, ca si multora dintre semenii mei - ca nu mai sunt sanse pentru omenirea dea astazi, nici solutii de iesire din labirintul potrivniciilor pierzatoare de suflet, care ne coplesesc la tot pasul.
A trimis Duhul Adevarului peste mintea si inima mea, calauzindu-ma spre mai multa intelegere si spre intarire intru nadejdea ca nu e totul pierdut, ca dimpotriva, solutiile exista, depozitate tocmai in cele mai sigure sipeturi - sufletele pruncilor! Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, ca a unora ca acestia este Imparatia lui Dumnezeu./Adevar va graiesc:Cine nu va primi Imparatia lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra in ea, spune Domnul (Luca 18/16-17)
Asadar, reteta ne-a fost comunicata, acum aproape doua milenii, de Insusi Mantuitorul lumii!...Ni se pare prea simpla, nu-i asa?Cum tot prea simpla ni se pare insasi credinta si invatatura Bisericii noastre.
Citind jurnalul convertirii marelui filosof spaniol Miguel de Unamuno (1864-1936), initiator al existentialismului in Spania (lucrari de referinta:"Sentimentul tragic al vietii la oameni si la popoare", "Agonia crestinismului), mi-a atras atentia tocmai una din concluziile sale privind caile de accedere la cunoasterea lui Dumnezeu.Mai ales pentru cei care, avandu-L, cunoscandu-L, L-au pierdut, fara sa-si dea seama.Una din aceste cai este - in viziunea filosofului spaniol - tocmai o abordare simpla si directa a Adevarului vesnic, luandu-se ca reper simplitatea si curatia sufleteasca a copiilor si nicidecum pretioase si adeseori sterile dezbateri teologice:"In templu si invatandu-i pe doctori[pe carturari, n.n] L-a gasit Maria pe fiul sau pierdut, pe Christos copil.In templu si nu in dispute desarte trebuie sa-L cautam pe Christos, daca, spre nenorocirea noastra, L-am pierdut.Si trebuie sa-L cautam copil, simplu, smerit".( Miguel de Unamuno:Jurnal intim - Ed.Polirom, 2007)
Spuneam, deci, ca, intr-o Duminica, aflandu-ma in corabie, adica in Biserica, in ceas de Sfanta Liturghie, aripa intelegerii profunde, trimisa de Dumnezeu, mi-a atins coarda cea mai sensibila a sufletului.A fost ca o revelatie! Un fior tainic m-a strabatut si inima a zvacnit cu durere, dar de bucurie !
Parintele se ivise in Usile Imparatesti, chemand credinciosii:"Cu credinta si cu dragoste, apropiati-va!"Un sir impresionant de persoane - barbati si femei, tineri si varstnici - purtand in brate copilasi intre cateva luni si un an, altii ducand de mana pe cei intre doi si poate sase anisori - se indreptau cu evlavie spre Sfantul Altar.Lumanarea aprinsa, tinuta in mana de parinti, de bunici, ori chiar de copii, deschidea cale catre Sfantul Potir.
Pana aici nu era nimic neobisnuit.Dar ceea ce mi-a produs acel fior de bucurie sfanta a fost privelistea chipurilor acelor prunci, dupa ce primisera Sfanta Euharistie!Am vazut in ei, in fiecare, un mic potir viu, care-L purta pe Insusi Hristos Domnul.Ce minunata intruchipare a cuvintelor Cuvantului:"Cine mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu, intru Mine ramane si Eu intru dansul"!...
Numai cine nu voia sau orb era cu desavarsire nu L-a putut vedea atunci si aievea pe Insusi Mantuitorul Hristos in fapturile acelea curate, cu ochi de inger!Niciodata nu am trait si simtit mai adanc adevarul cuvintelor din cantarea care urmeaza momentului Sfintei Impartasanii: "Am vazut Lumina cea adevarata, am aflat Duhul cel ceresc...".Lumina necreata si Duh din Duhul Sfant era pe chipurile pruncilor acelora!...Si, cel putin pentru cateva clipe, toti cei prezenti in Biserica ne-am asumat continuarea cantarii, ca pe o marturisire spontana: "Am aflat credinta cea adevarata, nedespartitei Sfintei Treimi inchinandu-ne"...
Plecand de la un astfel de moment binecuvantat, mi-au rasunat in gand cuvintele Psalmului pe care as fi vrut sa le adresez tuturor, si mie de asemenea:
"Fiii oamenilor, pana cand grei la inima?!..."
(Din cartea Adevarul fara plural..., de Lidia Popita Stoicescu)

“În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”
(Psalm 41:1-2)

Acesta nu este strigătul omului sărac şi simplu, care nu are nici o cale ca să-şi curăţească sufletul cu înţelepciunea omenească, cunoaşterea şi îndemânările lumeşti, filozofia şi arta cea lumii: cunoaşterea firelor frumoase din care se ţes vieţile şi firea oamenilor.

Nu este aşa; ci este strigătul trist şi curat al împăratului, bogat în bogăţii pământeşti, isteţ la minte, nobil în mişcările inimii, şi puternic în tăria şi lucrările voii sale.

Curăţind sufletul cu toate astea, pe care le râvneşte sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David a simţit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în stare cu nici un chip să pună stăpânire pe el.

Atunci El S-a simţit în această lume, „în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă” (Psalm 62:3), şi a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură nemuritoare, după care tânjeşte sufletul care are judecată şi s-a trezit. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”

Nu este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până şi tot acest duh al vieţii, care străluceşte prin toate lucrurile făcute, dându-le viaţă şi armonie, este întru neputinţă de a hrăni şi înviora sufletul.

Trupul primeşte hrană în chip nemijlocit, care este în esenţă de acelaşi fel cu trupul. Trupul este din ţărână, şi hrana pentru trup este tot din ţărână. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se află cele ce sunt asemenea lui.

Dar sufletul se află în suferinţă; el este îngreţoşat şi se împotriveşte ca să primească hrană în chip mijlocit, şi această hrană este diferită de suflet. De aceea, sufletul se simte în această lume ca într-o ţară străină, printre străini.

Faptul că sufletul nu are moarte, şi că, în esenţa lui, îşi are sălaş în lumea cea fără de moarte, se dovedeşte prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el se simte călător nemulţumit într-o ţară străină, şi că nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin şi nu-l poate înviora.

Şi chiar dacă sufletul ar putea turna în el întreaga lume ca pe un pahar cu apă, setea lui nu numai că nu s-ar potoli ci ar spori cu siguranţă. Pentru că atunci n-ar mai rămâne în el nici măcar o singură scânteie închipuită de nădejde, dincolo de dealul următor, care să lumineze un nebănuit izvor de apă.

Sufletul omului este viu; viu şi veşnic însetat de viaţă; şi nimic nu-i poate astâmpăra setea decât viaţa: viaţa cea dintâi, nemijlocită. Dar asemenea viaţă se află în Dumnezeu, în Dumnezeul Cel viu, numai în El. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!”

Acesta nu este numai un psalm, ci este un simplu fapt, precum gâtul uscat al leului însetat care rage în deşert, şi al cărui răget poate să pară păsărilor din oaze ca un cântec, deşi pentru leu nu este cântec ci strigăt de ajutor.

“Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!” Acestea nu sunt cuvintele poetului ci ale călătorului însetat „în pământ gol şi uscat, unde nu se află apă”; nu cântăreţul este cel care îşi potriveşte cuvintele acestea, ci omul care este poate cel mai pătrunzător, şi cu putere de înţelegere a sufletului omenesc în istoria lumii.

Omule, dacă te gândeşti vreodată că hrana şi băutura trupească pot să-ţi hrănească şi învioreze sufletul, te vei afla atunci pe treapta pe care se găsesc animalele de casă şi cele sălbatice de pe dealuri.

Dacă ai trecut de această treaptă, şi nădăjduieşti ca sufletul tău să poată fi hrănit şi înviorat de înţelepciunea omului şi de frumuseţea acestei lumi, atunci te vei afla pe treapta omului cu experienţa şi întregimea înjumătăţită. Aşa cum socoteala cea dintâi era prostească, tot la fel această nădejde este neroditoare. Căci pe treapta a doua, socotiţi răgetele şi strigătele lumii însetate ca fiind cântece şi veselie, o silire de potolire a setei cuiva prin însetarea altora.

Dacă ai trecut de cea de a doua treaptă, şi ai simţit o sete de negrăit, pe care nu o poate stăvili nici un lac din lume – care nu se poate stinge nici de către întregul ocean al lumii – atunci eşti cu adevărat un om călit şi pregătit, eşti un om adevărat. Numai la această treaptă de sete duhovnicească nepotolită, vei înţelege deplin Evanghelia de astăzi.

„Deci a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său”.

Întreaga regiune dintre Iudeea şi Galileea era numită Samaria, luându-şi numele de la dealul Samariei. Drumul dintre dintre Ierusalim şi Galileea trece încă prin Sihar (numită acum Askar), lângă Sichem (Nablus). Iată, era o parte de câmp pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hemor, înălţând acolo un jertfelnic şi i-a pus numele El-Elohe-Israel (Dumnezeul cel Puternic al Israelului) (Facerea 33:19-20).

Mai târziu, Iacov a lăsat această parte de câmp fiului său Iosif, care, a fost îngropat aici (Iosua 24:32). Este cetatea care dă însemnătate satului din apropiere, dar în cazul acesta este invers: satul lui Iosif este mai cunoscut decât cetatea Sihar – şi de aceea Evanghelistul spune că cetatea se afla lângă sat.

„Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas”.

Pentru că strămoşul nostru Iacov trăia împreună cu vitele sale lângă această fântână – tocmai pentru că el însuşi a săpat-o şi a zidit-o – aşa şi-a aflat fântâna numele. Ostenit de urcuşul dinspre Ierusalimul râpos şi neroditor, Domnul S-a aşezat lângă această fântână ca să se odihnească.

Ceasul al şaselea, în răsărit, este mijlocul zilei. Domnul ostenit fiind, a ajuns în locul acela, în cea mai mare căldură a zilei. El era „ostenit de călătorie”, săvârşind mântuirea noastră, căci mai târziu S-a aflat pe Cruce, plin de sânge de la rănile Sale, şi încovoiat de durere – tot pentru mântuirea noastră.

Dar de ce nu a călătorit El noaptea, pe răcoare?

Pentru El, nopţile erau pentru rugăciune.

Şi dacă cu acest prilej El ar fi călătorit noaptea, Evanghelia ar fi fost mai scurtă cu o întâmplare fără de asemănare, şi cu descoperirea cea mai plină de învăţăminte, şi mai mântuitoare.

El a călătorit ziua, pe jos, urcând poteci râpoase, în vremea arşiţei, obosit şi însetat, pentru că se grăbea să folosească fiecare clipă a vieţii Sale pe pământ, atât din zi cât şi din noapte, pentru binele şi mântuirea noastră.

„Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau”.

Se observă mai ales că femeia era samarineancă, căci iudeii îi socoteau pe samarineni păgâni.

“Dă-Mi să beau”, îi spune Domnul. El era obosit şi însetat, de unde înţelegem limpede că trupul Său era trup real omenesc, iar nu cum gândeau oarecari eretici. Aşa cum din trupul Său se vărsau lacrimi de durere pentru oameni, şi aşa cum suferea durere pe Cruce, tot aşa simţea nevoia să mănânce şi să bea.

Este adevărat că El putea, dacă dorea, să biruiască şi să se lepede de această nevoie, prin puterea Sa Dumnezeiască, pentru lungime de vreme mai îndelungată, şi chiar pentru vremea întreagă a vieţii Sale pământeşti; dar atunci, cum putea fi văzut El ca fiind om adevărat; „cum să fie El întru toate … să Se asemene fraţilor, şi cum îi putea numi El fraţi” (Evrei 2:17)?

Cum ne putea învăţa El suferinţa şi îndurarea răbdătoare dacă nu ar fi suferit şi îndurat El Însuşi?

Şi apoi, biruinţa Lui de la urmă ar fi avut acea strălucire care ne întăreşte şi ne luminează în durerile vieţii, dacă nu le-ar fi îndurat El pe toate, şi toate acestea întru cea mai mare măsură?

Desigur că vine întrebarea: “Cum se face că El, care era în stare să înmulţească pâinea şi să meargă pe apă ca pe pământ, nu putea în această călătorie lungă, cu un singur cuvânt întru tărie – da, chiar un gând – să scoată izvor de apă din stâncă sau din nisip, şi să-Şi potolească setea?” Cu adevărat Îi stătea Lui aceasta în putere.

Moise a făcut aceasta în pustie; mulţi sfinţi au făcut aceasta în numele Lui de-a lungul istoriei Bisericii; atunci, cum nu este aceasta cu putinţă la El? El putea aceasta dar nu a voit.

El nu a săvârşit niciodată nici măcar o singură minune pentru El – să Se hrănească, să Se odihnească sau să Se îmbrace. Toate minunile Sale erau pentru alţii.

În viaţa Sa nu se află nici un pic de umbră de iubire de Sine.

Chiar pe vremea când era Prunc, a fugit dinaintea sabiei lui Irod, dar aceasta nu a fost pentru El, ci pentru oameni. Vremea Lui nu venise. Cu toate acestea, când Îşi terminase lucrarea printre oameni, El nu a fugit de moarte, ci a mers ca să o întâmpine.

Iubirea fără margini pentru oameni, nedespărţită de înţelepciunea fără margini, a insuflat şi a îndrumat toate cuvintele Domnului Iisus, toată lucrarea Lui şi fiecare faptă a Lui din viaţa Sa pământească.

“Dă-Mi să beau.” Ziditorul cercetează aceasta la zidirea Sa. Aceste cuvinte răsună de-a lungul celor două mii de ani; pentru că El nu a spus aceste cuvinte numai pentru femeia samarineancă, ci tuturor neamurilor până la sfârşitul veacurilor.

“Dă-Mi să beau”, ne spune El astăzi fiecăruia dintre noi. El – Făcătorul apei şi Orânduitorul mărilor şi oceanelor, râurilor şi izvoarelor – nu spune aceasta pentru că El este însetat de apă, ci pentru că El însetează după voirea şi iubirea noastră cea bună.

Dăruind Lui, noi nu dăruim din ceea ce este al nostru, ci din al Lui.

Fiecare pahar cu apă de pe pământ este al Lui, căci El l-a făcut; şi fiecare pahar cu apă bună, pe care noi îl dăm unuia dintre fraţii Săi mai mici, El l-a plătit cu sângele Său de mare preţ.

Totuşi, în smerenia Sa neasemuită, El nu cere apă de la femeie precum Plăsmuitorul de la plăsmuire, ci aşa cum cere un om de la altul, arătându-Şi smerenia şi fiind mărturisitor în chipul acesta pentru firea Sa omenească strâmtorată şi săracă. În sfârşit, El face aceasta ca să ne înveţe pe noi ca să slujim cu milă. Omul are dreptul să ceară de la altul, dar are şi datoria de a-l sluji pe altul şi de a avea milă de acela.

„Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde”.

Atunci, Domnul nu era numai obosit şi însetat ci şi flămând, ca şi ucenicii Săi.

Aceasta este încă o dovadă a adevăratei Sale umanităţi şi a păzirii Sale înţelepte de a face minuni într-o împrejurare în care minunea nu ar fi fost de vreun ajutor în lucrarea de mântuire. Evanghelistul vorbeşte despre lipsa ucenicilor pentru a lămuri de ce Domnul a cerut femeii apă. Fiindcă, dacă ucenicii ar fi fost acolo, ar fi adus ei apă şi nu s-ar mai fi pomenit de femeie.

Totuşi, Dumnezeu a voit să rânduiască această împrejurare pentru a ne învăţa pe noi, aşa încât atunci când vedem pe vrăjmaşul nostru, la nevoie, să-l ajutăm. Şi atunci când poporul nostru se află în vrăjmăşie cu popoarele vecine, noi să nu lărgim această vrăjmăşie la fiecare om al acelui popor, ci, este de datoria noastră ca, într-o anumită împrejurare, să ajutăm pe fiecare om care se află în nevoie, fără să ne intereseze dacă omul acela face parte din poporul nostru sau nu.

„Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii”.

Această femeie avea în vedere ceea ce era obişnuit pe vremea aceea, că omul trebuie să urască nu numai poporul vrăjmaş ci şi pe fiecare om al acelui popor. În pilda samarineanului celui bun, Domnul a arătat ura iudeilor faţă de samarineni, şi această împrejurare lămureşte ura samarinenilor faţă de iudei.

Pentru a rupe hotarele urii dintre un popor şi altul, trebuie mai întâi să rupem hotarele urii dintre un om şi altul.

Aceasta este singura cale cu dreaptă judecată pentru tămăduirea oamenilor de marea boală a urii unora faţă de alţii.

„Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”.

“Darul lui Dumnezeu” se poate înţelege în sens materialnic şi duhovnicesc.

În sens materialnic, prin “darul lui Dumnezeu”, trebuie să se înţeleagă tot ceea ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, a făcut şi a dat omului pentru ajutor şi folos. Dacă tu, femeie, ai şti că această apă nu este samarineancă sau evreiască, ci a lui Dumnezeu; şi că, atunci când Dumnezeu a făcut această apă, El nu a numit-o “pentru samarineni” sau “pentru iudei”, ci “pentru oameni”, tu scoţi această apă – cu înfiorare – ca pe darul lui Dumnezeu, şi o dai unui om însetat ca să bea – cu şi mai mare înfiorare – ca pe zidirea lui Dumnezeu.

Întrucât lumea întreagă este darul lui Dumnezeu pentru om, şi omul este darul lui Dumnezeu pentru lume.

În sens duhovnicesc, “darul lui Dumnezeu” este Însuşi Domnul Hristos.

Dând toată această lume văzută omului, Dumnezeu, în iubirea Sa, El Se dăruieşte pe Sine. Dacă tu, femeie, ai şti ce dar de mare preţ a dat Dumnezeu iudeilor şi samarinenilor, şi toate celelalte popoare fără excepţie, ţi s-ar cutremura sufletul, ai plânge de bucurie, ai rămâne fără grai la pilda cea vie, şi nu ai cuteza să te gândeşti la răutatea şi ura dintre iudei şi samarineni.

Mai mult, dacă trebuia să ţi se descopere toate tainele cele ascunse ale Celui care vorbeşte cu tine, pe care tu Îl socoteşti, pe dinafară, după înfăţişarea trupească, un om obişnuit şi, după îmbrăcămintea şi vorba Sa, ca pe un iudeu, “tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”.

Prin “apă vie”, Domnul vrea să spună puterea harică şi dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, pe care L-a promis El credincioşilor. “Cel ce crede în Mine, … râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El) (Ioan 7:38-39). Neînţelegând nimic din aceasta, femeia spune:

“Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov,care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?”

Tu nu ai slujitori; tu nu ai găleată – şi fântâna e adâncă; cum vei scoate Tu apa cea vie? Sub haina trupului omenesc, Domnul i Se arăta femeii ca un om obişnuit, lipsit de ajutor. “Apa cea vie”, atunci ca şi acum, era numele dat apei de izvor, spre deosebire de apa de ploaie, strânsă în puţuri şi cisterne.

Dar există apă în fântână care se mai poate numi şi “apă vie”, dacă fântâna primeşte apă de un izvor. Acesta se află la fundul fântânii, acolo unde curge apa ca să umple fântâna. La început femeia se gândeşte la fundul fântânii, acolo unde curge apa. Dar, într-o clipă i-a venit gândul care a îndemnat-o să întrebe: “Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov?” Cu alte cuvinte: poţi face Tu un alt izvor de apă, pe lângă acesta? Strămoşul nostru Iacov nu a făcut această fântână, ci numai a zidit-o şi a îngrădit-o. Dacă Tu ai putea face un izvor, o apă curgătoare, aceea ar fi “apă vie” cu totul, şi atunci Tu ai fi mai mare decât părintele nostru Iacov. Eşti Tu mai mare decât el? Fântâna lui Iacov are atât de multă apă că el însuşi a băut din ea “şi fiii lui şi turmele lui“, şi noi toţi care locuim prin împrejurimi, şi toţi călătorii şi vizitatorii, şi aceasta este de multe veacuri. Şi apa din această fântână nu a secat niciodată. Poţi face Tu un lucru mai mare decât acesta?

În aceste cuvinte ale femeii samarinence se arată pe de o parte, mândria pentru strămoşul lor Iacov; şi pe de altă parte, ceva mai mult decât îndoială, chiar batjocură faţă de Domnul Iisus.

Batjocura nu era atât de grosolană şi de largă ca la învierea fiicei lui Iair – “când ei râdeau de El “ (Matei 9:24) – dar totuşi era o batjocură mijlocită şi ascunsă cu dibăcie.

Dar Domnul, care Se pune pe Sine pentru a scoate pe oameni din murdăria păcatului, este pregătit să rabde batjocură atât de la oameni cât şi de la draci. El nu mustră femeia pentru această batjocură usturătoare, ci merge mai departe pentru mântuirea sufletului ei.

“Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică“.

Domnul nu-i răspunde femeii aşa cum se aşteaptă ea. El nu îi spune ei cu cât este mai mare decât Iacov. El vede pricina înţelegerii greşite dintre El şi femeie, pe care femeia nu o vede. Această înţelegere greşită vine din aceea că El vorbeşte despre apa duhovnicească, dătătoare de viaţă, pe când femeia, învăţată să gândească numai cu înţelegerea cea pământească, a simţurilor, are în mintea ei numai apa pe care o poate vedea, menită de Dumnezeu pentru potolirea vremelnică a setei celei trupeşti.

Apa cea vie despre care vorbeşte Domnul este dătătoare de viaţă, har sfânt şi înviorează sufletul, ducând către viaţa veşnică, încă de aici de pe pământ. Când acest har dătător de viaţă intră în om şi îl face de mare preţ, deschide în el un izvor nesecat de viaţă, bucurie şi tărie mare.

“Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot“.

Femeia încă nu înţelege bine, gândindu-se la izvorul de apă pământească. În cel mai bun caz, ea s-ar fi putut gândi la Hristos ca la un vrăjitor, putând face o minune prin vrăjitorie. Pentru a-i strica această socotinţă omenească a femeii, Domnul îndreaptă îndată discuţia către altceva cu totul diferit.

“Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus“.

El spune aceasta pentru a o învăţa pe femeie să-şi facă socotinţă duhovnicească, nu trupească; Domnul crede că este înţelept să nu facă nici o minune în faţa femeii, ci ca să Se arate ca înainte văzător şi prooroc – acest lucru având acelaşi lucrare mare ca şi facerea de minuni. “Mergi şi cheamă pe bărbatul tău.” Domnul ştie că ea nu are bărbat, dar vrea să audă răspunsul ei, pregătind-o pentru o zdruncinătură neaşteptată prin atotcunoaşterea şi dreapta socoteală a Lui.

“Cinci bărbaţi ai avut” – această grăire este destul de uimitoare pentru femeie, dar când aude taina ei plină de vinovăţie, pe care voia să o ţină ascunsă: “şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat” – aceasta trebuie să lucreze asupra ei precum trăsnetul din senin. Dar nu mustra pe femeia samarineancă,

O, suflet Creştin; nu o mustra pe ea, ci întreabă-te pe tine: “Cine este bărbatul meu?” Nu ai avut deja cinci sute de bărbaţi? Bărbatul tău de acum nu este altul decât bărbatul tău în lege?

Sufletul este biserică, şi capul Bisericii este Domnul Hristos; cu alte cuvinte, mirele sufletului Creştin este Domnul Însuşi.

Dacă te ţii numai în această lume a simţurilor, logodindu-te şi însoţindu-te cu aceasta prin cele cinci simţuri ale tale, atunci, o, suflete, te afli cu adevărat în aceeaşi stare de păcat şi de nepizmuit ca aceea în care se afla femeia samarineancă. Dacă ai primit înşelare de la simţurile tale, de la bucuria dată de simţuri, te-ai lepădat întru adevăr de simţurile tale. Atunci, simţurile tale s-au făcut precum sunt cinci bărbaţi morţi, în vreme ce ai plecat să trăieşti împreună cu cel de al şaselea bărbat care nu-ţi este bărbat întru lege, următorul celorlalţi cinci care cuprind înţelegerea simţurilor tale. Aceasta este toată minciuna şi murdăria pe care simţurile tale le-a adunat în tine, le-a strâns ca pe o grămadă de gunoi.

Vorbirea dintre Domnul şi femeia samarineancă este o vorbire între Dumnezeu, care are credinţă, şi sufletul care este fără credinţă. Această vorbire are pentru tine un înţeles.

Este vorbirea între Mirele Cel ceresc şi mireasa Sa, sufletul omului.

Nu vezi că tocmai pentru aceasta a avut Domnul vorbirea cu femeia samarineancă despre bărbatul ei? El putea să aibă cu ea o altă vorbire şi S-ar fi putut arăta ei ca înainte văzător şi prooroc, prin alte căi. El putea descoperi alte ascunzişuri ale ei, sau vreun lucru ascuns sau altul al părinţilor ei, sau al celor din preajma ei din Sihar, cunoaşterea acestora ar fi surprins-o şi uimit-o pe femeie în acelaşi chip.

Dar El dinadins a avut această vorbire cu femeia despre bărbatul ei, pentru că această vorbire îţi este spusă şi ţie, suflete Creştin; ţie şi tuturor sufletelor pe care le-a zidit Dumnezeu dintru începuturi, şi pe care le va zidi până la sfârşitul veacurilor.

O, suflete, întrebarea despre bărbatul tău este cea mai însemnată pentru tine, cea mai însemnată şi cea mai hotărâtoare prin urmări.

Cu oricare te însoţeşti, tu te faci una cu acela. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este lumea, tu vei fi dus la pierzare de lume. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este păcatul, împreună cu păcatul vei muri. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este diavolul, vei fi împreună cu el toată veşnicia. În toate aceste cazuri, zi şi noapte, tu vei bea apa care te va face şi mai însetată.

Numai dacă Îl recunoşti pe Domnul Hristos ca pe Bărbatul tău întru lege, şi te logodeşti cu El cu credinţă şi iubire, vei bea apa cea vie, de la care nu vei mai înseta şi pe care vei pluti în Împărăţia cea cerească şi în viaţa cea veşnică.

Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Domnul dinadins urmăreşte să atingă o coardă duhovnicească din sufletul femeii samarinence. El izbuteşte aceasta, atingând trecutul ei.

În femeia în care mai înainte fusese lucrătoare numai înţelegerea pământească, prin simţuri, care, până acum, fusese adormită de narcoza înţelegerii prin ajutorul simţurilor ei, începe de îndată să se trezească. Şi astfel ea mai întâi Îl recunoaşte pe Hristos ca prooroc. Asta este destul pentru început. Îndată după asta, interesul ei pentru lucruri duhovniceşti sporeşte foarte grabnic. Ea pune o întrebare Domnului, care era de mare interes în acea vreme. Neînţelegerile neschimbate dintre samarineni şi iudei cu privire la locul în care trebuie să I se dea slavă lui Dumnezeu.

Care loc de închinăciune este mai bine plăcut lui Dumnezeu, unde oamenii să-I aducă Lui slavă: pe muntele Samariei sau în Ierusalim?

Cine este adevărat măritor şi adevărat om al rugăciunii: cel care face închinăciuni şi se roagă aici sau cel care face închinăciuni şi se roagă acolo? “Părinţii noştri se închinau în acest munte.” Femeia nu spune “noi”, ci “părinţii noştri”, pentru a da preţuire mai mare acestui munte, şi îndreptăţire mai mare samarinenilor din vremea ei. E ca şi cum vrea să spună: noi nu am ales acest loc de închinăciune către Dumnezeu, ci părinţii noştri, şi ei erau mai mari şi mai aproape de Dumnezeu decât noi. Şi acum, ca şi atunci, Domnul nu răspunde femeii cu “da” sau “nu”.

El lucrează spre trezirea şi aprinderea sufletului ei. “Femeie, crede-Mă …”. Crede-Mă pe Mine, nu pe cei care îţi vorbesc despre slăvirea fie pe acest munte fie în Ierusalim. Domnul foloseşte dinadins cuvântul “Tată”, în loc de “Dumnezeu”, ori “zei” (samarinenii se închinau atât lui Dumnezeu cât şi zeilor) pentru ca femeia să ştie că, începând cu această înţelegere nouă a lui Dumnezeu ca Tată, va fi şi o slăvire nouă.

Mărirea Tatălui nu depinde de un anume loc, şi astfel, va trebui să se lepede de această întregime crâncenă atât din partea iudeilor cât şi din partea samarinenilor. În felul acesta, Domnul prooroceşte ceva ce se va împlini foarte curând, prin venirea Sa în lume.

Chiar şi aşa El socotesc la fel de primejdioase ambele chipuri de întregime, şi prooroceşte sfârşitul ambelor, dând o anumită întâietate iudeilor faţă de samarineni privitor la cunoaşterea lui Dumnezeu. “Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim.”

Domnul este conştient că femeia Îl priveşte ca pe un iudeu, şi astfel El vorbeşte ca un iudeu. Voi samarinenii nu ştiţi cui vă închinaţi, pentru că voi vă închinaţi multor zei şi idoli; voi recunoaşteţi Dumnezeirea Dumnezeului lui Avraam şi al lui Iacov, dar pe lângă aceasta voi aduceţi jertfă multor idoli asirieni şi babiloneni. Cel puţin iudeii ştiu că există un singur Dumnezeu, chiar dacă aceştia Îi slujesc Lui, ca şi tine, cu inimile învârtoşate, cu minţile întunecate şi cu obiceiuri care nu mai sunt bune. Totuşi, “mântuirea din iudei este”; cu alte cuvinte, Mesia Se va naşte din iudei, şi prin El va veni mântuirea lumii. Aceasta s-a făgăduit strămoşilor şi s-a spus mai dinainte de către prooroci, şi aceasta a pregătit Rânduiala lui Dumnezeu – şi aşa a ajuns să se împlinească.

“Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi adevăr.”

Închinăciunea samarinenilor către Dumnezeu este mincinoasă, pentru că ei nu ştiu cui să se închine. Cu toate acestea, închinăciunea din Ierusalim este numai o umbră a adevăratei slăviri a lui Dumnezeu, umbra bunurilor viitoare (Evrei 10:1). Dar minciuna şi umbra vor dispărea în curând, şi în locul lor se va aşeza adevărata slăvire a lui Dumnezeu.

S-a născut Soarele zilei celei noi, şi această nouă zi se iveşte mai desluşit, alungând întunericul şi umbrele. Trece multă vreme şi încă mai sunt zorii. Când lumina zilei celei noi se va răspândi pretutindeni, oamenii Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu ca Tată, şi atunci Îl vor slăvi ca fii, nu ca robi: ei nu Îl vor preamări cu cuvinte deşarte şi cu jertfe deşarte, ci “în duh şi în adevăr”, cu trup şi cu suflet, cu credinţă şi cu faptă, cu înţelepciune şi cu iubire.

Omul, în plinătatea sa, Îl va slăvi pe Dumnezeu, în plinătatea Sa. Alcătuit din suflet şi din trup, omul va închina lui Dumnezeu şi unul şi altul, şi Îl va sluji pe Dumnezeu cu suflet şi cu trup. Adevăraţii închinători nu se vor închina zidirilor ci Ziditorului, nu dracilor celor răi sub chipul înşelător al zeilor, ci Celui Unuia Tatălui Atotmilostiv al luminii şi al adevărului. Asemenea închinători Îl caută pe Tatăl cel ceresc. Dumnezeu este duh iar nu trup, statuie, cuvânt deşert, un loc sau altul. De aceea cei care se închină Lui trebuie să I se închine “în duh şi în adevăr”. Vorbind cu lumea muritoare din jurul lui, omul se arată înaintea muritorilor cu lumea sa cea muritoare; dar vorbind cu Dumnezeul Cel nemuritor, omul trebuie să vină înaintea Celui Unuia Fără de Moarte cu ceea ce este în el fără de moarte. Aşa cum spune Apostolul: “nu caut ale voastre, ci pe voi” (II Corinteni 12:14).

Lumea veche a slujit pe Dumnezeu cu chip de lege, şi a adus capre şi berbeci ca jertfă lui Dumnezeu, şi sărbătorea ziua de sâmbătă, săvârşind ca nişte robi spălările şi curăţirile cele ce erau învăţate, dar uitând mila şi iubirea. Se citeau cuvintele: “Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită” (Psalm 50:18), dar nici nu au fost înţelese nici nu s-au împlinit acestea.

De acum înainte, vor sluji pe Dumnezeu “în duh şi în adevăr”, deoarece Domnul Însuşi a a pogorât între oameni ca să dea pildă de astfel de slujire şi astfel de slăvire. Duhoarea caprelor şi berbecilor jertfiţi, aduşi Lui de către oamenii cei cu inimile învârtoşate şi cu sufletele înnegrite, erau batjocoritoare pentru El.

Odinioară, când asemenea jertfe erau aduse de către Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi Moise, nu era duhoare ci mireasmă. Totuşi, această mireasmă nu venea de la sânge şi de la carnea animalelor, ci de la sufletele cu frică de Dumnezeu şi de la inimile iubitoare de Dumnezeu ale slujitorilor Săi credincioşi.

Mai târziu, când sufletele jertfitorilor de animale se uscaseră şi inimile lor se învârtoşaseră, nu mai era nimic care să aducă mireasmă înaintea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu caută miros de sânge şi carne ci acela al sufletelor şi inimilor oamenilor.

Şi întreaga mireasmă de pe altarul jertfei s-a schimbat în duhoare înaintea Domnului; aceasta s-a întâmplat cu toate altarele de jertfă atât în Samaria cât şi în Ierusalim. Pe grămada de murdărie a lumii, acolo unde stăpânea moartea şi duhoarea, a venit Domnul Cel viu ca să semene florile duhului şi ale adevărului, care vor birui moartea şi vor alunga duhoarea, astfel încât lumea cea nouă să se arate înaintea lui Dumnezeu ca o mireasă, curată şi împodobită.

”I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus”.

Ce dramă uimitoare! Ce curgere uimitoare de împrejurări şi întâmplări! Domnul stă singur în mijloc, fără mişcare, ca veşnicia. Încurajată de cuvintele duhovniceşti ale Domnului Iisus, femeia se gândeşte îndată la Mesia cel făgăduit, pe care Îl aşteptau samarinenii ca şi iudeii. “Când va veni, Acela ne va vesti nouă toate”, spune femeia.

Pentru ea, ca şi pentru oricine altcineva, ideea despre Mesia este ceva foarte îndepărtat, ceva şi mai îndepărtat decât linia de ceaţă de la orizont. Spre uimirea ei, Domnul dă la iveală că El este Mesia cel aşteptat – “Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine.” Rămânând fără grai de uimire, femeia nu-I dă nici un răspuns. Atunci se întorc Apostolii din cetate şi se miră că Învăţătorul lor vorbeşte cu femeia – necredincioasă, samarineancă. Şi ei rămân fără glas de uimire.

Femeia, neştiind ce să mai întrebe sau să vorbească, îşi lasă găleata şi se grăbeşte spre cetate, ca să spună ce aflase. Ce privelişte fără de glas, dar mai grăitoare decât toate cuvintele omeneşti! Totuşi, femeia, grăbindu-se, ajunge la cetate şi spune tuturor despre omul cel uimitor de la fântâna lui Iacov.

“Nu cumva Acesta este Hristosul?” Ea nu îndrăzneşte să spună: “Acesta este Hristosul” cu toate că ea s-a lămurit despre înţelepciunea duhovnicească rară a Lui, ci, întreabă: “Nu cumva Acesta este Hristosul?”, ca şi cum ar vrea să spună: Eu sunt femeie străină, şi nu pot spune cu siguranţă; dar voi sunteţi bărbaţi cu judecată mai multă şi sunteţi mai atenţi decât mine. Atunci, “veniţi şi vedeţi”. Atât prin îndemânarea ei aleasă cât şi prin modestia ei, femeia atrage atenţia tuturor cetăţenilor Siharului, “ care au ieşit din cetate şi veneau către El “.

Tocmai atunci începe vorbirea dintre Învăţător şi ucenicii Săi. Ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă, deoarece ei cumpăraseră merinde din cetate şi I-a adus Lui să mănânce. Fără îndoială că El este flămând; dar, în loc să ia să mănânce, El continuă menirea Dumnezeiască pentru care a venit în lume, neîngrijindu-se de foamea trupească. Este o clipă de foarte mare însemnătate, şi El nu vrea să o lase să treacă. El nu va da nevoia sufletului pe o porţie de mâncare. El răspunde ucenicilor Săi:

“Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?”

Domnul vorbeşte despre hrana cea duhovnicească, iar ucenicii despre hrana trupească. Se repetă aproape aceeaşi împrejurare ca ceva mai devreme cu femeia, când El vorbea de apa cea duhovnicească iar femeia de apa de fântână. Aşadar acum, El vorbeşte despre hrana duhovnicească pe când ucenicii se gândesc la hrănirea trupului.

“Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. “

Voia Tatălui este Voia Fiului, căci Tatăl şi Fiul împărtăşesc o singură existenţă de bază. Atunci, de ce vorbeşte Domnul despre Voia Tatălui, şi nu de Voia Sa proprie; şi despre lucrările Tatălui, iar nu despre lucrările Sale proprii? Nu este acelaşi lucru să vorbim despre Voia Tatălui şi Voia Fiului; despre lucrările Tatălui şi cele ale Fiului? Nu este cu totul o singură Voie? Şi nu este toată o singură lucrare? Da; într-adevăr aşa este.

Dar El numeşte Voia prin care este călăuzit El: Voia Tatălui; şi lucrarea pe care El trebuie să o săvârşească: a Tatălui – pentru noi, ca să ne înveţe pe noi ascultarea şi smerenia, noi cei care suntem neascultători şi mândri.

Dar iată ce bucurie Îi este Lui Voia Tatălui: Fiul nu vede în Voia Tatălui datoria Sa, ci ca hrana Sa! “Mâncarea Mea este să fac voia“ Tatălui.

O, ce pildă Dumnezeiască şi ce mustrare blândă pentru noi toţi, care vorbim în fiecare zi despre datoria noastră ca despre o povară! Într-adevăr, uitându-ne la Domnul şi la bucuria Lui de a-Şi împlini datoria grea printre oameni, trebuie să spunem cu dreaptă socoteală că nimeni din lumea asta nu-şi poate împlini datoria faţă de Dumnezeu dacă nu I s-a făcut lui atât de scumpă şi bine plăcută precum pâinea cea de toate zilele. Domnul Iisus spune: că El face Voia Tatălui iar nu Voia Lui – după cum mai spune şi în alt loc: “Pentru că … nu ca să fac voia Mea, ci … a Tatălui” (Ioan 6:38-39) – asta nu înseamnă că Fiul este mai mic decât Tatăl, ci arată iubirea cea mare pe care o are Fiul pentru Tatăl.

Acelaşi Evanghelist mai spune că Tatăl întotdeauna Îl ascultă pe Fiul: “Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11:42).

Ascultarea desăvârşită a Tatălui vine ca răspuns la ascultarea desăvârşită a Fiului, şi ascultarea desăvârşită a Duhului Sfânt vine ca răspuns la ascultarea Tatălui şi a Fiului. Şi ascultarea desăvârşită domneşte în uniune numai cu iubirea desăvârşită. De aceea, facerea Voii Tatălui este adevărata hrană a Fiului; facerea Voii Fiului este adevărata hrană a Tatălui; şi facerea Voii Tatălui şi a Fiului este adevărata hrană a Duhului Sfânt.

Domnul continuă: “Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.”

Puţin mai devreme, El le vorbea despre hrana duhovnicească, şi acum El vorbeşte despre secerişul duhovnicesc. Se vede că secerişul duhovnicesc este aproape, aşa cum este şi cel pământesc. Când spicul se îngălbeneşte sau se albeşte, toată lumea ştie că secerişul este aproape.

Când mulţimile de oameni se apropie de Hristos, nu este limpede că roadele duhovniceşti sunt coapte? Auzind despre Hristos de la femeie, samarinenii nu spun că aceasta a înnebunit, ci cu toţii îşi lasă lucrul degrabă şi pornesc în mulţime mare ca să-L vadă.

“Ridicaţi ochii voştri şi priviţi”, şi vedeţi această mulţime de oameni care se grăbesc spre noi! Acesta este câmpul lui Dumnezeu. Aceasta este recolta cea coaptă care îşi aşteaptă secerătorii. Cu adevărat, “Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini” (Luca 10:2).

Voi sunteţi aceşti ostenitori, voi sunteţi secerătorii din câmpul lui Dumnezeu. De ce îmi daţi voi Mie hrană trupească, stricăcioasă împotriva unei asemenea recolte minunate şi bogate? Nu uită bunul gospodar atât de masa de prânz cât şi de cină când este hrănit de bucuria priveliştii unei asemenea recolte şi când, foarte bucuros şi recunoscător lui Dumnezeu, el se grăbeşte să strângă recolta şi să o adăpostească în hambarele sale cât mai degrabă cu putinţă, înainte ca furtuna să strice recolta?

Atunci, nu vă faceţi griji prea mari pentru hrana cea trupească, nici pentru voi înşivă nici pentru Mine, ci grăbiţi-vă la seceriş, ca să nu pierdeţi răsplata, pentru că:

“Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor.”

În câmpul larg al lui Dumnezeu, aceiaşi ostenitori nu izbutesc nici la semănat, nici la secerat, din pricina scurtimii vieţii omului. Unii seamănă, şi nu mai au zile ca să vadă roada trudei lor; alţii se nasc mai apoi, când sămânţa a crescut şi s-a copt, făcându-se aurie ca pentru seceriş; şi aşa aceştia ajung să fie secerătorii, strângând grânele coapte pe care nu le-au semănat ei.

Câmpul lui Dumnezeu a fost semănat de la începutul vieţii pe pământ, semănătorii noştri, oamenii lui Dumnezeu, bărbaţi drepţi şi prooroci – mai ales prooroci. Ei au semănat, dar nu au văzut această sămânţă să crească şi să se coacă. Cu toţii trăiau întru credinţă mare, şi au murit întru credinţă, nevăzând roadele făgăduite în vremea vieţii lor, ci “văzându-le de departe“ (Evrei 11:13) cu vederea lor cea duhovnicească.

Iar Domnul Iisus spusese odinioară ucenicilor: “Mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut“ (Matei 13:17)

Semănătorii nu au văzut ceea ce au văzut secerătorii: roadele şi recolta. Dar şi unul şi celălalt vor primi plata pentru osteneala lor, pentru că amândoi sunt ostenitorii lui Dumnezeu întru câmpul Lui, şi astfel “să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră”.

În felul acesta, Domnul aduce laudă ostenelilor proorocilor şi drepţilor Vechiului Testament, şi încurajează Apostolii în munca lor de strângere a recoltei, ca şi cum ar fi vrut să spună: ei s-au ostenit mai mult decât voi, căci, cu adevărat este mai greu să fii semănătorul, şi să nu vezi roadele pe câmp, decât să fii secerătorul recoltei celei coapte.

Voi aţi intrat în ostenelile lor. Ei au trudit şi au murit ca ticăloşi şi slujitori, fără să-L vadă pe Stăpânul câmpului în mijlocul lor; dar voi Îl aveţi pe Stăpânul în mijlocul vostru, şi osteniţi-vă ca fii, nu ca ticăloşi sau robi. De fapt, Stăpânul Însuşi trudeşte, iar voi sunteţi împreună ostenitori cu El. De aceea, bucuraţi-vă şi grăbiţi-vă cu bucurie ca să culegeţi recolta coaptă.

“Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut“.

Iată cât de coaptă este recolta! Pământul uscat a supt apa cu grabă mare. Mulţi samarineni au crezut în Hristos chiar înainte de a-L vedea, la cuvântul femeii. Ea nu a făcut nici o minune; ea nu era apostol. Dimpotrivă, ea era femeie păcătoasă, dar chiar şi aşa cuvintele ei au adus recoltă mare printre aceşti păgâni.

Ce ruşine şi strâmtorare pentru iudei, Poporul Ales, care, rămase mut şi orb, nepocăit şi cu inima învârtoşată, cu toată puterea cuvintelor Lui, trimise în urechile lor! Femeia samarineancă nu a ţinut pentru ea vestea cea bună pe care o auzise de la Domnul, ci s-a grăbit să o vestească şi altora spre lauda cea mai mare. Ea este întocmai ca şi femeia care aflase banul pierdut, şi, găsindu-l, adună prietenele şi vecinele sale, spunându-le: “Bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem!” (Luca 15:9).

“Deci după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui“.

Nazarinenii au căutat să-L arunce pe Domnul de pe sprinceana muntelui în prăpastie “pentru cuvintele Sale“ (Luca 4:29); gadarenii L-au rugat să plece de la ei (Luca 8:37); cu toate acestea, aceşti samarineni “Îl rugau să rămână la ei“.

Domnul a răspuns cereririi lor şi a rămas la ei două zile. Şi recolta a fost cu adevărat bogată, căci, ca şi cei care au crezut în El pentru cuvintele femeii, cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui din preacuratele Sale buze.

Şi ei au spus femeii: “Acum credem; nu pentru spusele tale, căci noi înşine L-am auzit pe El, şi ştim că acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” Nu se ştie ce a vorbit Domnul în timpul celor două zile, celor cu sufletele flămânde şi însetate, că nu stă scris. Dar fără nici o îndoială că vorbele Sale erau “apă vie”, din care bând, omul nu mai însetează în veci. Mai întâi aceasta se vede din numărul mare al celor care au ajuns să creadă în Domnul şi, în al doilea rând, din dreapta lor mărturisire a credinţei lor în El: “Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.”

Printre zeii cei mulţi în care credeau samarinenii, ei aveau o oarecare credinţă în Dumnezeul lui Israel. Ei ţineau această credinţă, nu pentru că Îl cunoşteau pe El, ci din respect pentru Israel (Iacov), care trăise odinioară printre ei.

Femeia samarineancă vorbeşte despre “părintele nostru Iacov”. Este neîndoios faptul că samarinenii auziseră despre proorocire, legată de numele lui Iacov, despre steaua “care răsare din Iacov“ (Numerii 24:17).

Când, odinioară, împăratul Balac din Moab a pornit război împotriva evreilor, el l-a chemat pe Valaam, un ghicitor, ca să proorocească izbânda asupra Israelului, şi astfel să-şi încurajeze armata. Balac i-a făgăduit lui Valaam daruri mari pentru slujba sa, şi Valaam a venit într-adevăr în tabăra lui Balac.

Dar când acesta a încercat să săvârşească proorocirea pentru Balac, râvnită de inima lui de împărat, îndată a venit peste dânsul duhul lui Dumnezeu, şi a început să proorocească, dar nu după voia lui Balac, ci după Voia lui Dumnezeu, zicând: “Cât sunt de frumoase sălaşurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!”

Când a auzit Balac aceste cuvinte, a început să se mânie pe Valaam, dar Valaam nu s-a înfricoşat şi a continuat: “Aşa zice Valaam, fiul lui Beor; aşa grăieşte bărbatul care îşi are ochii deschişi: Îl văd, dar acum nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel” (Numerii 24).

Şi iată, a venit Cel pe care Valaam L-a văzut de departe. Steaua din Iacov strălucea, mai luminoasă decât soarele şi mai frumoasă decât visul cel mai frumos. Şi samarimemii au văzut steaua şi s-au bucurat. Ei au băut din plin apă vie şi au căpătat viaţa cea veşnică.

Dar Mântuitorul Hristos nu a dat apa cea vie numai samarinenilor şi iudeilor. El a dat-o şi o mai dă şi astăzi fiecăruia, care este conştient de setea sa duhovnicească, în deşertul vieţii acesteia. Cu un prilej oarecare, Domnul se afla în Ierusalim “şi a strigat, zicând: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7:37). Auzi bine cum se spune: “El a strigat“?

Păstorul cel bun nu vorbeşte pe şoptite; El strigă, chemându-Şi turma la apă. Din iubirea Sa de oameni, El şade în dogoarea arşiţei acestei lumi şi strigă tuturor călătorilor sfârşiţi de sete. Binecuvântaţi sunt cei ce aud glasul Său şi se apropie de El cu credinţă.

El nu-i întreabă pe ei ce limbă vorbesc sau din ce popor fac parte, nici ce vârstă au, nici despre bogăţiile lor, ci le va da “apa vie”, ca să-i întărească, să-i întinerească, să-i înnoiască, să-i aducă din nou la viaţă şi să-i reînsufleţească, şi să-i primească ca fii, îndrumându-i să iasă din focul înfricoşător de ispite al lumii acesteia, îndreptându-se către Grădina Raiului.

O, Băutură Dumnezeiască, ce minunată eşti Tu!

O, dulce Mântuitorule, Tu răcoreşti şi împrospătezi Fântâna, cât eşti de luminos, îndestulător şi dătător de viaţă!

Duhule Sfânt, Mângâietorule, apropie de Domnul Iisus pe toţi cei ale căror suflete tânjesc după viaţa veşnică, şi care strigă de sete: “Sufletul meu este însetat după Dumnezeu; după Dumnezeul Cel viu!”

Slavă şi laudă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

.
Iubire si Inviere - Parintele Constantin Galeriu

Iubirea e dumnezeiasca. "Dumnezeu este iubire" (Ioan IV, 8). Exis­tenta in iubire, Dumnezeu este totodata viata, iubirea fiind principiul vietii ; orice viata se naste din iubire.

Dar, Dumnezeu este iubire pentru ca este Treime. In Treime sta posibilitatea iubirii si bogatia vietii. In monolog, in vorbirea doar cu sine nu se poate naste decat iubirea de sine. In doi, cum s-a observat (Hugues de Saint Victor, Pr. Prof. D. Staniloae), fiecare se gusta pe sine din iubirea celuilalt si egoismul nu e deplin depasit. Numai cand iubirea fiecaruia din cei doi se revarsa intr-un altul, se dezvaluie iubirea si viata in plenitudinea ei, ne-egoista, reala lepadare si uitare de sine, pentru instituirea vietii altuia.

In Dumnezeu, iubirea este viata Tatalui care se revarsa in Fiul, "Chipul" Slavei Sale (Ef. I, 17 ; Col. I, 15) ; si, in Duhul Sfant, Care este "Sanul" iubirii Sale (Ioan I, 18) ; in Treime este astfel plenitudinea iu­birii si a vietii.

In aceasta plenitudine sta obarsia creatiei, pentru ca "binele se re­varsa", cum spun Parintii; se revarsa haric. Duhul Sfant care este "Sa­nul Tatalui", in care odihneste din veci Fiul, este si sanul de viata da­tator al fapturilor (Fac. I, 2) ; este si sanul, care se face una cu sanul Fe­cioarei Maria "cea plina de har", Preacurata Maica, din care Fiul se naste din iubire pentru noi ; si este sanul harnic al Bisericii in care de la Cincizecime, Tatal ne renaste pe noi toti pentru a fi "stramutati in im­paratia Fiului iubirii Sale" (Col. I, 13). - "Ca o roada a trupului, prin Duhul, fii se fac Tie Hristoase, ca si Tatalui, sfintii pururea", preama­reste Biserica (Antifon Glas 3).

Ziditi "dupa chipul lui Dumnezeu" si spre o infinita "asemanare" cu El, avem radacina si icoana noastra vesnica in iubirea si viata divina a Treimii. Ce altceva a insemnat si inseamna raiul, daca nu viata oglin­dind "frumusetea Treimii", cum psalmodiaza Biserica (Canon Sfanta Treime). Si ce altceva a insemnat caderea lui Adam, daca nu o cadere din iubire ? Despartire si indepartare de Protochipul, de Izvorul iubirii si al vietii divine. O gustare din dulceata de sine, devenita intemeiere in sine, egocentrism, patima ; gustare ambigua de sine, amestec de bine si rau (Fac. III, 5), sfarsind in crima lui Cain. Folosire a lumii acesteia, conceputa doar ca posesie, ca suma de obiecte, de satisfacere, nu numai a nevoilor, ci si a placerilor tot mai desarte, care o prihanesc, o po­lueaza grav si o ameninta chiar cu distrugerea. Nu gustare din ea ca o "euharistie", cu multumire, cu uimire in fata bunatatii si a frumusetii creatiei, ca impartasire spre "bucurie si viata", din darul iubirii si vietii Dumnezeului Celui viu. - Iar raul, pacatul devine atunci un zid, un stavilar, "o despartire" cum spune Proorocul (Is. 59, 2), care impiedica viata divina sa se mai reverse in noi. De aici: "plata pacatului este moartea" (Rom. VI, 23).

In Iisus Hristos se reface chipul nostru dumnezeiesc. Fiul lui Dum­nezeu descopera, de la obarsie, in intrupare, chipul nostru divin-uman. In El, in Cel fara de pacat, viata divina se revarsa neincetat, fara stavilare. Divinul si umanul comunica aici firesc, umanul reveleaza nein­cetat divinul, iar divinul comunica, lucreaza prin firea umana, impar­tasind in iubire viata adevarata, deplina. "Viata de veci care era la Tatal si s-a aratat", cum zice Apostolul (I Ioan I, 2), se revarsa din Hristos in Duhul Sfant si lucreaza : vindeca vieti mutilate de boli si suferinte ; hra­neste multimi flamande inmultind mainile, El Care este "plinea vietii" (Ioan VI, 55) ; izgoneste prin iubire puterea raului, adica a neiubirii, care desfigureaza chipul vietii noastre divine ; izgoneste insasi moartea ; in iubire, in iubirea divina nu exista moarte. Iar, "Slava lui Dumnezeu este omul viu" (Sfintul Irineu).

Totusi Hristos indura si moartea, dar pentru noi. El nu are nimic comun cu moartea, cu puterile care o produc. in El nu este pacat, virus al mortii; nu este nici un compromis cu moartea. Nu exista negatie in El. Hristos este numai Da; "Amin" in cel mai adanc si deplin sens (II Cor. I, 20). De asemenea El n-a cugetat si n-a savarsit in nici un chip vreun atentat la adresa vietii, a nimicirii ei. N-a gandit moartea nimanui, n-a indemnat, n-a uneltit asupra cuiva acest act grav negativ. N-a osandit nici pe pacatosi. El iubeste pe cei drepti si miruieste pe pacatosi. Ii vaieta, deplange pe "carturarii si fariseii fatarnici..." (Matei XXIII, 13-30), si pe bogati (Marcu X, 23-25) ; se roaga pentru rastignitori, pentru iertarea si mantuirea lor. El exista din veci si de-apururi numai pentru iubire si viata.

Dar El a gustat moartea. - Apare un paradox : Cel care este iu­bire si viata, prin "Care toate s-au facut" (Ioan I, 3) si Care a venit sa rezideasca faptura, gusta moartea, care e negatie a iubirii, a vietii, a oricarei activitati. Primeste moartea, care e ruptura in existenta, Cel ce coboara din unitatea si armonia sublima a Treimii. Dar tocmai pentru aceasta coboara : pentru a arunca din nou peste prapastia separarii puntea iubirii. Pentru a lega cele doua taramuri, al divinului si al uma­nului, al vietii infinite cu cel al vietii "cazute" in "latura si umbra mor­tii" (Matei IV, 16) : cu lantul iubirii, care "e mai tare ca moartea", pen­tru ca poate naste etern viata.

Tocmai in adancul nemarginit al acestei iubiri se dezleaga, mai ales taina patimirii ca si a mortii Mantuitorului, pe care si-o marturiseste insusi prin gravul cuvant rostit de pe cruce : "Dumnezeul Meu, Dum­nezeul Meu pentru ce M-ai parasit ?" (Matei XXVII, 46). - Moartea apare astfel ca evidenta ultima a "parasirii" lui Dumnezeu, pentru ca "Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii" (Intel. Solomon I, 13). Bucuria Lui este bucuria vietii.

Dar, acceptand moartea, Fiul lui Dumnezeu devenit si Om - in care e posibila moartea - arata iubirea divina a Treimii pentru om "Iubind pe ai Sai cei din lume, pana la sfarsit i-a iubit" (Ioan XIII, 1), adica pana la capat. Iar, "mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai" (Ioan XV, 13). Or, Domnul isi pune sufletul sau pentru noi, pentru a fi si in moarte cu noi ; pentru a nu fi niciodata singuri, fara El, "parasiti" de El. Cum am fi altfel mantuiti, cand tocmai in moarte am fi parasiti ? Iar, atunci cand pe cruce Iisus striga: "...Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit?", El descopera iu­birea pentru noi. Atunci, omul, in moartea lui poate, in schimb, sa ex­clame : Te preamaresc Doamne ca "parasit" fiind Tu de Tatal, in pati­mirea si moartea mea, nu mai sunt eu parasit de Tine. Nu mai mor sin­gur, fiind cu Tine, "prin asemanarea mortii Tale" (Rom. VI, 6). Ai pri­mit "parasirea" Tatalui pentru a nu ma parasi pe mine in moarte, Tu Cel ce esti Viata.

Astfel, Hristos a primit "parasirea" Tatalui pentru noi. Dar si pen­tru Tatal, implinind porunca Lui. "Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan III, 16). Atunci El traieste aceasta parasire din iubire pentru Tatal, din iubire pentru noi, ca si din iubirea Tatalui pentru noi. Si totul se petrece deodata, fara intervale, plinind "sfatul cel vesnic" al Sfintei Treimi. Hristos dezvaluie astfel absolu­tul si plinatatea iubirii pentru Tatal si pentru noi, in Acelasi Unic Duh Sfant. "Parasirea" Lui de Tatal poarta, descopera in adancul ei insasi esenta si puterea fara margini a iubirii. A iubi inseamna tocmai a te "parasi", a renunta la tine, a te uita pe tine pentru altul, pentru salva­rea lui. Acesta este intelesul adanc al cuvantului Sfantului Apostol Pavel cand zice despre Domnul : "S-a golit pe Sine, chip de rob luand.. S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte.." (Fii. II, 7-8). Mantuitorul pe cruce se uita pe Sine, Se "leapada de Sine" si primeste parasirea Tatalui pentru noi, pentru a noastra mantuire. De aceea si fo­loseste cuvantul nostru omenesc. Caci strigatul de pe cruce : "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit" e strigatul Psahnistului (Ps. 21, 1). Parasirea Tatalui tine de iubire, nu de pacat, este conditie a vietii, nu a mortii. Este identificarea Fiului cu noi "fratii Lui", asa cum va zice la Judecata : "...intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut" (Matei XXV, 40). Incat rostirea "parasirii" pe cruce descopera glasul supremei iubiri : si pentru Tatal a carui po­runca o implineste; si pentru noi a caror mantuire o savarseste, unindu-Se cu noi, cu conditia noastra. Incat in ea, in aceasta "parasire" este tot atat de etern si absolut unit cu Tatal, iar acum si cu noi. Pentru teologul contemporan apusean, E. Jungel, in jertfa Sa, "Fiul, in ascultare pana la moarte de cruce" (Fil. II, 8), este mai legat ca niciodata de Tatal Sau" (in "Dieu mystere du monde", Paris 1983, 1. II, p. 238).

Dar, cugetand si mai adanc, cum il poate parasi Dumnezeu pe Cel ce El insusi este Dumnezeu acum intrupat ? Precum invata dumnezeiasca Revelatie, in Hristos "locuieste trupeste plinatatea Dumnezeirii" (Col. II, 9). In El, Persoana este Dumnezeu-Cuvantul, chiar pe cruce. In moarte intra acum Dumnezeul Cel viu. "De ma voi pogori in iad, de fata esti Doamne", rosteste Psalmistul (Ps. 138, 8). Iar Biserica arata : "Oricine nu va marturisi ca Domnul nostru Iisus Hristos, rastignit in trup, este cu adevarat Domn al slavei si Unul din Sfanta Treime, sa fie anatema" (Sinodul V Ecumenic).

Intr-adevar pe cruce moare Omul; dar Domnul vietii este de fata, in Ei. "Sfatul cel vesnic" a si prevazut acest ceas ajuns acum la "plinata­tea vremii", chiar mai inainte de a fi lumea. "Nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur ati fost rascumparati, invata Apostolul, ci cu scum­pul sange al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat si neprihanit, care a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii, dar care s-a aratat in anii cei mai de pe urma pentru voi" (I Petru I, 18-20). Iar constiinta Bisericii vrand sa inteleaga taina, se intreaba la Prohodul Domnului : "Cum mori Viata". Si talcuieste : "Soarele a apus... Neinseratul Soare, Hristos...". Si inca : "Somn invietor, in mormant dormind, Hristoase Doamne, din cel greu somn al pacatului ai sculat., neamul omenesc". Si in alt chip, mai patrunzator : "Bob in doua firi... in adanc pamant, cu lacrami se seamana. Rasarind El iar, lumea va bucura".

Mormantul poarta acum un Bob dumnezeiesc. Iar in acest unic eve­niment, mormntul devine noaptea de Pasti a Bobului de grau divin, Care cazand pe pamant si murind aduce roada Sa (Ioan XII, 24). Iubirea divina transforma moartea. In Hristos nu atat invierea este fapt minunat, pe cat moartea. Fiul lui Dumnezeu Celui Viu devenit Om fara pacat, nu tre­buia sa moara. Dar El moare pentru noi. Si, Hristos moare dumneze­ieste, in locul iubirii idolatre de sine, "bold al mortii", Hristos vine in moarte cu iubirea-lepadare de sine divina. "Parasirii lui Dumnezeu", Adam Cel Nou ii raspunde cu "parasirea" de Sine prin cruce, incat moartea se transforma in jertfa oferita Tatalui si se mistuie in iubire pentru noi. Hristos ii da sens. Moartea nu mai este finalitate a raului, ci trecere pascala; nu mai e un sfarsit, ci un nou inceput - al invierii. E un punct de trecere intre doua vieti : una veche, menita sfarsitului , alta, radical noua. Mormantul se face "purtator de viata, mai infrumu­setat decat raiul..", "san" al Duhului Sfant, izvor al invierii. Iar Biserica proclama : "Praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si inceputul unei alte vieti vesnice".

Intr-adevar, invierea inseamna inceputul unei noi vieti. Hristos "nu pune vin nou in burdufuri vechi" (Le. V, 37). in El totul este nou : si vasul si continutul "ca al Unuia Nascut din Tatal plin de har si de ade­var" (Io. I, 14). Este cu adevarat Dumnezeu-Omul, Care in inviere con­tinua creatia. Acceptand moartea ca desfiintare a raului, "cheama la fi­inta cele ce inca nu sunt" (Rom. IV, 17), descopera viata transfigurata a invierii.

Si, in acelasi timp, El poate zice : "Vinul vechi e mai bun" (Le. V, 39). Da, pentru ca vinul Lui cel nou, al invierii este totodata sangele "Mielului jertfit inca de la intemeierea lumii" (Apoc. XIII, 8). Este san­gele iubirii Treimii : iubire eterna in Dumnezeu, vesnic noua pentru noi; iubirea este noutate vesnica de viata. Hristos a inviat pentru noi, din iubire "pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire", cum si marturisim in Simbolul Credintei. A inviat pentru a ne darui, pentru a ne impartasi viata cea noua adevarata, fara apus, care a invins moartea. Si rostim iarasi cuvantul : "Mai mare dra­goste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul Lui sa si-L puna pentru prietenii Sai" (Io. XV, 13). A-si pune viata inseamna a si-o darui. De altfel, aceasta este modul divin de existenta : a fi in celalalt, a trai in el, pentru el; a-l institui pe el. Cu acest mod divin vine Fiul in lume, trimis de Tatal pentru a ne comunica prin iubire, prin daruire de sine, prin jertfa infinitul vietii Sale. O spune El vorbind de Euharistie intr-o forma care arunca in uimire : "Precum M-a trimis pe Mine Tatal Cel viu si Eu viez prin Tatal, si cel ce Ma mananca pe Mine va trai prin Mine" (Ioan VI, 57). Viata se revarsa prin valurile iubirii din Tatal in Fiul si prin Fiul in Duhul Sfant in noi. Un mare ganditor crestin a exprimat - cu o rara forta sugestiva acest dar al iubirii divine : "A iubi o fiinta, afirma el, inseamna a-i spune : tu nu vei muri!". Si se explica : "Aceasta nu inseamna, tu nu vei muri fizic; n-ar avea nici un sens. Aceasta vrea sa spuna ca iubirea inglobeaza afirmatia eternitatii." (Gabriel Marcel, L'homme et sa mort).

O asemenea iubire, purtand in ea eternitatea vietii ne impartaseste Hristos. In ea se cuprinde si intreaga iconomie a mantuirii. Prin toate faptele lui mantuitoare Hristos ne impartaseste dupa modul divin al iu­birii, viata Treimii. In cuvintele Lui, El ne da "duh si viata" (Io, VI, 63). Botezul Lui e rasadire in trupul Lui si "iubirea Lui se varsa in inimile noastre prin Duhul Sfant Cel daruit noua" (Rom. V, 5). Mirul este cres­terea in El si din El ca "mladita din vita", ca "razele din Soarele drep­tatii". Euharistia este impartasire in plenitudine a vietii, cu trupul Sau Care a sfintit trupul Fecioarei, facand-o "Maica Luminii". Si El, Domnul vietii vrea sa faca din fiecare credincios un vas si un fiu al luminii, al invierii, care sa dea o marturie proprie vie iubirii dumnezeiesti. Caci dupa cuvantul Parintelui nostru Isaac Sirul "Cel ce vietuieste in dragoste rodeste viata din Dumnezeu si respira in lumea aceasta aerul invierii din cele de aici" (Filocalia, voi. X, p. 363). De aceea un asemenea suflet si rosteste cu credinta : Hristos a inviat!

Parintele Constantin Galeriu

Aproape ca orice exegeza am adauga, pare in plus.Bine ar fi ca de fiecare data cand ne parasim preocuparile si ne adaugam ascultatorilor din Biserica, bine ar fi,dar, sa ne ascutim auzul, sa fim atenti intru toate, textele acestea curgand spre mintea noastra prin binecuvantata cantare liturgica.Doar atat ca, de fiecare data, asemeni unui diamant , in functie de fata pe care le intoarcem, ni se lumineaza un aspect sau altul al Evangheliei.Si intalnirea cu samarineanca nu-i altfel, izvorandu-ne apa vie.Amestec de sange si mentalitate cu popoare din alt neam decat cel ales, sufletul samarineanului, iconizat atat de frumos de femeia ce-I iese in cale, purta cu sine toata navala de sentimente care-L inconjura pe Dumnezeu in neamul lui Israel, iar inalta constiinta ca "s-a rupt" de marele neam ales de Dumnezeu sa-I plineasca opera intre oameni, Israel, accentuase, probabil, si starea de smerenie, de smerita asteptare. Faptul ca samarinenii alesesera Garizimul ca loc al inchinarii, pe Iacob ca parinte spiritual, nu face altceva decat sa ne atraga atentia ca erau in cautarea unei "legalitati" spirituale, pe care si-o doreau extrem de mult.In acest spatiu, mereu ocolit de iudei, Hristos Se poarta ca Dumnezeu: necautand la fata omului, ci la inima sa.Si cate inimi nu asteptau mantuirea si in Samaria!...
Obisnuita sa supravietuiasca contactului cu barbatii, femeia samarineanca pare mai intai ca mai mult cocheteaza cu exoticul Iudeu, Care nu doar ca intra in vorba cu ea, de doua ori dezavantajata in dialog - ca femeie si ca samarineanca - , dar ii mai cere si apa, luand dar din mainile ei.Reactia pedagocica a lui Hristos ramane, pana astazi, una din cele mai frumoase lectii de "vanare de oameni" pe care o tezaurizeaza Scriptura.
I.P.S. Sa, Bartolomeu, comentand Evanghelia aceasta, subliniaza: "Sufletul femeii merge din mirare-n mirare:Strainul iudeu ii fagaduieste apa cea vie.Ea nu cunoaste metalimbajul evanghelic, dar nu e nici ignoranta:ea stie ceea ce multi din oamenii secolului 20 inca n-au aflat: ce anume este apa vie:Doamne, nici galeata nu ai si fantana este adanca...Asadar, apa vie este apa din adancime, apa originara, temelia si inceputul oricarei fantani, apa pe care noi, cei de acum, o cunoastem sub numele de panza freatica, stratul profund si pur, necontaminat de infiltratiile superficiale, a carei limpezime nu e concurata decat de viata insasi"(Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolit al Clujului,Apa cea vie a Ortodoxiei, Ed.Renasterea, Cluj-Napoca, 2002).Si sa recunoastem ca tot dialogul ulterior, despre barbatii ei, despre inchinarea Tatalui "in Duh si in Adevar"(cf.In 4, 23), ca si reactia femeii, dovedesc ca, racorindu-se de naduseala lumii acesteia, femeia intelege darul cel mare pe care Strainul (de-acum identificat, caci zice femeia:"Nu cumva acesta este Hristosul?"[In 4, 29]) i-l face.Dupa cum textul liturgic lamureste:"Venit-a la fantana in ceasul al saselea Izvorul minunilor, spre a aduce la viata pe urmasa Evei, ca Eva in acest ceas a iesit din rai, din pricina sarpelui.Deci s-a apropiat samarineanca sa scoata apa; pe care vazand-o Mantuitorul, i-a zis: Da-Mi sa beau, iar tu te vei satura de apa cea vie.Iar ea, inteleapta, alergand in cetate, a venit indata, multimilor zicand:Veniti de vedeti pe Hristos Domnul, Mantuitorul sufletelor noastre!"(Idiomela I a samarinencii). De remarcat, a cata oara, cum Biserica vede in fiecare gest al lui Hristos izvorul restaurarii intregului neam omenesc, de El, "Cel Ce este sezator-impreuna pe scaun cu Tatal si cu Duhul (...), Care a venit sa caute chipul Sau cel pierdut"(Icos).
Sensul asezarii acestei Evanghelii la "injumatatirea Praznicului" in asteptarea Duhului Sfant, a Rusaliilor, este clar:"Apa vie, cea saltatoare, apa nemuririi ai fagaduit si dai, Izvorule cel pururea viu, celor ce primesc cu credinta Duhul Tau, Mantuitorule, "Care din Tatal purcede" (Cantarea a 7-a, Utrenia, III).Vindecata astfel de "uscaciunea necunostintei" (Cantarea a 7-a a samarinencei, 7, V), femeia samarineanca afla toate sensurile adanci ale credintei:atotstiinta lui Dumnezeu, puterea seducatoare a lui Hristos transmitandu-i-se intr-atat incat, indata dupa ceea, multime de samarineni devin "ai lui Hristos".O cetate, a Siharului, care crede in Hristos nu doar pentru ca El este fata, ci si mai tarziu, dupa Inviere, convinsi de-acum ca nu mai inseteaza, samarinenii Samariei vor fi, dupa Ierusalim, intaia izbanda a misiunii apostolatului crestin(F.Ap.8, 5-25).
In loc de propria-mi concluzie la cuvantul acesta, fie-mi ingaduit sa-l las pe I.P.S.Bartolomeu sa vorbeasca(op.cit.p 49):"Filologia biblica stie ca manuscrisele cele mai vechi sunt si cele adevarate, deoarece ele nu sunt contaminate de greselile involuntare ale copistilor sau de cele voluntare ale ereticilor.Sfintii Parinti stiau, de asemenea, ca adevarata credinta este aceea mai veche, adica cea predata de Sfintii Apostoli.Biserica stie ca apa cea vie a unei fantani se pastreaza ca atare numai daca fantana este adanca si daca peretii ei sunt ziditi din pietre tencuite.Ei bine, cele sapte Sinoade Ecumenice nu sunt altceva decat pietrele tencuite ce apara apa cea vie de apele viiturilor.Aici, intre viu si viitura e toata drama sfasierilor la care este supusa camasa lui Hristos.Panza freatica este una singura, fantanile pot fi mai multe, chiar foarte multe.Care este cea adevarata? Aceea care s-a ferit si se apara de viituri (sau vinituri nobi, n.n.).O numim Ortodoxie.Acuzata de consrvatorism, Ortodoxia e singura care stie ce conserva: apa cea vie a Evangheliei lui Hristos, pururea innoitoare prin Duhul Sfant.Si e de-ajuns."
Iar noi, noi nu putem decat subscrie, in speranta ca am fost intelesi.(Preot Constantin Necula,Predici)

Dintru inceput, Praznuirea aceasta a samarinencei, care-si intalneste Dumnezeul Cel Viu, cheama cu sine bucuria.Cantarea liturgica ne comuta astfel la textul larg al Scripturii(Ioan 4, 5-42), text pe care-l interpreteaza in contextul larg al istoriei.Caci ce se intampla acolo, la poalele muntelui Garizim (cf.In 4, 20), nu tine numai de neamul samarinenilor, ci de al tuturor destaratilor, in fond, fiecare neam fiind, in raport cu spatiul dintai a Edenului, un pic destarat."Fiul si Cuvantul Tatalui, Cel impreuna-vesnic, Izvorul tamaduirilor, a venit la fantana; si o femeie din Samaria a venit sa scoata apa; pe care vazand-o Mantuitorul, a zis:Da-Mi apa sa beau, si mergi de cheama pe barbatul tau!Iar ea, graind ca unui om, iar nu ca lui Dumnezeu, silindu-se sa tainuiasca, a zis:Nu am barbat!Si Invatatorul a grait catre dansa :Adevarat ai zis:Nu am barbat!Ca cinci ai avut, si pe cel pe care-l ai acum nu-ti este barbat tie.Iar ea, mirandu-se de acel cuvant si alergand in cetate, striga multimilor, graind:Veniti de vedeti pe Hristos, Care daruieste lumii mare mila!"(Idiomelele samarinencei, III, gls.2).
Iar "Slava..." vecerniei ne arata, o data in plus, ca ceea ce s-a petrecut la ghizdul putului nu tine numai de pamant, cat mai ales de cer:"Langa fantana lui Iacov, afland Iisus pe amarineanca, apa de la dansa a cerut, Cel Ce acopera pamantul cu nori.O, minune! Cel Ce este purtat pe heruvimi statea de vorba cu o femeie pacatoasa, apa cerand, Cel Ce a spanzurat pamantul pe ape; apa cautand, Cel Ce revarsa izvoarele si limanurile apelor, vrand sa atraga spre Sine, cu adevarat, pe cea vanata de luptatorul vrajmas, si sa adape cu apa cea vie pe cea inflacarata amarnic dupa lucruri netrebnice, ca un indurat si de oameni iubitor"(Slava, gls.6)
(Va continua)

DESPRE AVORTURI

Mari duhovnici: Parintele SOFIAN BOGHIU

Cuvinte pentru vesnicie ale avvei Sofian

* Nu dispretui ceea ce nu cunosti.
* Pe Dumnezeu foarte greu il intuiesc oamenii.
* Smerenia, asa cum o aflam in Pateric si Filocalie, este mai greu de dobandit pentru ca nu este din lucrarea omului.
* Daca starea normala a omului este cuviinta, smerenia trebuie sa o dobandeasca.
* Smerenia si dragostea nu cad niciodata. Sunt doua calitati recomandate de Mantuitorul care apartin lui Dumnezeu. Diavolul nu poate sa fie nici plin de dragoste, nici smerit.

Mantuitorul, stiti, ne recomanda in privinta aceasta, cand e vorba de smerenie, un cuvant special, spunand asa: "Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna pentru sufletele voastre", adica de la El sa invatam. Mantuitorul Hristos, si Dumnezeu Tatal si Sfantul Duh, sunt smeriti, numai diavolul este mandru.
* Cere ajutorul lui Dumnezeu ca El are de toate si, cand vede ca apelam la El, ne ajuta.
* Raporturile noastre trebuie sa fie de buna cuviinta si de bun simt, daca le avem pe acestea razbim in viata.
* Omul trebuie sa fie indumnezeit ca sa ajunga smerit si plin de dragoste, ca aceste doua insusiri (smerenia si dragostea) sunt insusirile lui Dumnezeu. Omul indumnezeit nu poate sa minta si nu poate sa se mandreasca.
* Dumnezeu este foarte prezent in viata noastra si atuncea oriunde suntem ne putem adresa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este prezent mereu si ne asculta. Insa cu aceasta incredere in Dumnezeu, cu aceasta credinta puternica, nu cu o rugaciune formala.
* Daca nu te rogi continuu, cu incredere, cu smerenie inaintea lui Dumnezeu, nu-ti raspunde Dumnezeu.
* Dumnezeu este sfintenie, este cumpatare, este tot ce e mai curat in viata aceasta din preajma noastra.

RUGĂCIUNE LA REVĂRSATUL ZORILOR


Dacă vreunul dintre noi suferea de vreo rana psihologică prilejuită de un eşec in viaţă, el poate atinge o libertate împărătească a duhului schimbându-şi radical intreaga viaţă, daca se adreseaza în fiecare zi lui Dumnezeu cu o rugaciune personală ca aceasta, de exemplu:
Tu Doamne Cel Veşnic şi Făcătorule a toate, care în bunatatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat în această viaţă, care ai revărsat peste mine harul Botezului şi pecetea Duhului Sfânt, care ai sădit în mine dorinţa de a Te căuta pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea.

N-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie decât în Tine, Dumnezeule. Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii mei spre Tine. Dar Tu ai spus ucenicilor Tăi: “Tot ce veţi cere în rugăciune cu credinţă, veţi primi” şi “Orice veţi cere în numele Meu, voi face vouă”. De aceea, îndrăznesc să Te chem pe Tine. Curăţă-mă de orice prihană a trupului şi a duhului.

Învaţa-mă să mă rog cum se cuvine. Binecuvintează această zi pe care mi-ai dat-o mie, slugii Tale nevrednice. Prin purtarea binecuvântării Tale fă-mă în stare să grăiesc şi să lucrez în toată vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândeţe, pace, curaj şi înţelepciune: dându-mi de-a pururea seama de prezenţa Ta.

În necuprinsa Ta bunătate, Doamne Dumnezeule, arată-mi calea voii Tale, şi dă-mi să umblu în faţa Ta fără păcat. Tu Doamne, Căruia îi sunt deschise toate drumurile, Tu ştii cele de care am nevoie. Cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu, dar nici durerea şi întristarea mea nu-Ţi sunt ascunse Ţie.

De aceea, Te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea în care să merg; iar atunci când voinţa mea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc la Tine. Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă ţin cu tărie de ceea ce este bine. Păzeşte-mă de tot cuvântul sau fapta care strică sufletul; de orice fel de pornire ce nu găseşte bună plăcere înaintea Ta şi-l răneşte pe semenul meu.

Învaţă-mă ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc. Dacă e voia Ta să nu răspund, insuflă-mi să tac în duh de pace în care să nu întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei. Aşează-mă în calea poruncilor Tale şi până la ultima mea răsuflare să nu mă laşi să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, ca poruncile Tale să fie singura lege a fiinţei mele pe acest pământ în veci.
Doamne, rogu-Te, ai milă de mine. Cruţă-mă în întristarea şi nenorocirea mea şi nu ascunde calea mântuirii de la mine.
În nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe şi mari. Dar îmi aduc aminte de răutatea mea, de ticolăşia şi josnicia mea. Miluieşte-mă.

Nu mă depărta de la Faţa Ta din pricina nevredniciei mele. Ci mai degrabă sporeşte în mine conştiinţa acestei nevrednicii şi dă-mi mie celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc pe Tine aşa cum ai poruncit: din toată inima mea şi din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu şi cu toată tăria mea: din toată fiinţa mea.

Dă Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt, învaţă-mă dreapta judecată şi conştiinţă. Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt. Ţine-mă, în viaţă în această lume ca să-Ţi pot aduce căinţă după vrednicie. Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici pe când mintea mea e încă oarbă. Când Îţi va bineplăcea să pui capăt vieţii mele, dă-mi de veste dinainte ca să pot pregăti sufletul meu să vină înaintea Ta. Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoşător şi dă-mi bucuria mântuirii Tale.

Curăţeşte-mă de toate gândurile tainice, de toată răutatea ascunsă întru mine; şi dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de judecată. Doamne, în mare mila ta şi necuprinsa Ta dragoste pe oameni, ascultă rugăciunea mea.

Amin!

“Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice” – Arhimandritul Sofronie

CE TREBUIE SĂ CEREM PRIN RUGĂCIUNE?

Cand Iisus spune: “Tot ce veti cere in numele Meu, Tatalui, veti primi”, El se refera in primul rand la lucrurile spirituale, la viata sufletului pentru care de fapt a venit in mijlocul oamenilor. Si tot El spune cu alt prilej: “Cautati Imparatia lui Dumnezeu”. Deci aceasta trebuie sa cerem in rugaciunea noastra.

Cat priveste lucrurile si bunurile materiale, le putem cere atat timp cat ele nu ne impiedica la cucerirea Imparatiei. Dar oamenii incep intotdeauna prin a cere lui Dumnezeu fel de fel de binefaceri pamantesti si se mira apoi ca nu li se implinesc rugaciunile in care-si exprima dorintele lor. Dar ei nu se gandesc niciodata a cere lui Dumnezeu mantuirea sufletului lor si sa accepte deci orice suferinta, daca aceasta contribuie la mantuirea lor, la readucerea lor pe drumul cel drept. Ei ar trebui sa multumeasca lui Dumnezeu pentru orice si pentru toate, fie durere si boala, fie binefacere si prosperitate si tot ceea ce primesc sa puna in slujba Domnului, sa spuna ca Iov: “Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Lui binecuvantat!” “Si toate celelalte se vor adauga voua…celor ce cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu”, ne incredinteaza Iisus.

De ce deci sa ne mai ingrijoram de micul nostru destin, sa-L cautam pe Dumnezeu, sa-L iubim cu ardoare si sa-L facem iubit altora, iata datoria noastra. Accesoriile vietii acesteia - ca: sanatatea, averea, stiinta, talentele - nu pot fi decat mijloace pentru a castiga lumina spirituala si fericirea vesnica, iar nu scopuri in sine. Sa cerem deci bunurile spirituale, intelepciunea, ca Solomon, harul sfintilor care pastreaza inocenta, inspiratia divina in orice actiune a noastra in timpul milei, caci fara Dumnezeu nimic nu se face. Sa cerem curajul si taria de a pune capat oricarui obicei prost si vicios.
Sa cerem remuscarea si lacrmile pocaintei, parerea de rau a tot ce am facut contra vointei lui Dumnezeu. Sa cerem ca Dumnezeu sa inmoaie inimile impietrite si sa ne inspire mijloace ingenioase de a imblanzi pe cei viciosi si corupti. Sa cerem ca inima noastra sa fie mereu flamanda si insetata de Iisus, de painea cea divina si datatoare de viata si de sangele cel sfintitor.
“Eu sunt painea vietii, cine va manca din painea aceasta in veci nu va flamanzi”.

Pentru ce deci sa ne mai ingrijoram atat de painea cea materiala care satura doar trupul, iar sufletul il lasa flamand? Caci omul nu traieste numai cu paine, ci cu orice cuvant iesit din gura lui Dumnezeu.

Sa cerem ca prima noastra grija sa fie de a obtine aceasta “paine divina”, iar martirajul nostru zilnic sa fie o pregatire pentru acest ospat. Desigur sa nu ispitim pe Dumnezeu si sa nu ne mai interesam de treburile pamantesti, bizuindu-ne pe promisiunea lui Dumnezeu, ca toate ni se vor da. In primul rand sa cautam dreptatea lui Dumnezeu, Imparatia Cerurilor si apoi interesele pamantesti. Sa nu dam prioritate celor de pe urma, dar nici sa le neglijam complet, adica sa nu devenim de fapt niste interesati in fond, sa-L iubim si sa-L slujim pe Dumnezeu in scopul de a ne da si a ne asigura ceea ce este necesar trupului nostru. Daca toate celelalte ne sunt date, sa multumim cu recunostinta lui Dumnezeu, sa nu punem pret pe ele, sa nu ne deprimam si sa nu ne departam de Dumnezeu. Ce rusinoasa si meschina ar fi dragostea noastra atunci. Sa rabdam ca Iov, sa ne resemnam ca el - aceasta este mantuirea noastra. Sa cerem deci darul de a ne lepada de noi insine, de amorul propriu de orgoliul care este cauza tuturor suferintelor omului.

Sa cerem curatenia, nevinovatia, mila de orice cuvant spurcat. Sa cerem rabdarea si pacea impotriva contrarietatilor. Sa cerem bunatatea si blandetea, amabilitatea si ingaduinta fata de cei ce ne provoaca.
Dupa ce vom cere toate aceste bunuri spirituale putem cere in rugaciunile noastre si ceea ce este necesar trupului nostru, care de fapt este Templul Duhului Sfant. Deci vom cere sanatate acestui templu pentru ca Dumnezeu sa locuiasca in pace in el.

Sa cerem o viata lunga, nu pentru a ne inmulti greselile, ci pentru a lucra si a adauga inzecit talantii incredintati de Dumnezeu fiecarui om la crearea lui. Sa cerem bogatia, nu pentru a ne satisface pasiunile si dorintele noastre egoiste, ci pentru a ajuta pe cei suferinzi, a fi pentru ei o bimefacere trimisa de Dumnezeu la cererile lor.

Sa cerem stiinta, nu pentru a ne ingamfa cu ea si a ne socoti superiori altora, ci pentru a descoperi adevarata lumina si pentu a o impartasi si altora, pentru binele tuturor.

Sa cerem prieteni adevarati, care constituie cea de a doua jumatate a noastra. Ei ne completeaza atunci cand sunt sinceri, credinciosi iar nu lingusitori, exploatatori ai pasiunilor noastre.

Sa cerem copii. Ei sunt binecuvantarea familiilor si comoara parintilor, dar ei trebuie sa fie mai mult copii lui Dumnezeu decat ai parintilor. Daca acesti copii tradeaza pe Dumnezeu din dragoste pentru parinti, mai bine nu s-ar fi nascut.

Sa ne rugam pentru altii. Este o datorie impusa din mila crestina. Aceasta rugaciune este cea mai placuta lui Dumnezeu, ea este lipsita de interes propriu, constituie deci o lepadare de sine o mortificare. Aceasta rugaciune constituie unirea intre suflete, pacea si armonia pe pamant”.

Pr. Arsenie Boca

Cat de minunata este iubirea!
O mica povestioara foarte frumoasa, sper sa va placa:

A fost o data ca niciodata o insula unde locuiau sentimentele: Fericirea, Tristetea, Cunoasterea si toate celelalte, inclusiv Iubirea….

Intr-o zi, au fost anuntate ca insula se va scufunda, asa ca toata lumea si-a reparat barcile si a plecat.Iubirea a fost singura care a ramas.

Iubirea a vrut sa persevereze pana in ultimul moment.

Cand insula era aproape inundata in intregime, Iubirea s-a decis sa ceara ajutor.

Bogatia a trecut pe langa Iubire intr-o barca mare eleganta.

Iubirea i-a spus:

“Poti sa ma iei si pe mine cu tine?”

Bogatia a raspuns:

“Nu, nu pot.Am barca plina de aur si argint.Nu mai este nici un loc pentru tine aici.”

Iubirea a decis sa o intrebe si pe Vanitate, care trecea deasemeni intr-o barca frumoasa:

“Vanitate, te rog, ajuta-ma!”

“Nu pot sa te ajut, Iubire.Esti uda fleasca si asta ar putea sa-mi strice barca,” a raspuns Vanitatea.

Tristetea era prin apropiere, asa ca Iubirea i-a cerut ajutorul:

“Tristete, lasa-ma sa vin si eu cu tine.”

“Oh…..Iubire, sunt asa de trista incat am nevoie sa fiu singura!”

Fericirea a trecut si ea pe langa Iubire, dar era asa de fericita incat nici macar nu a auzit cand a strigat-o Iubirea.Deodata, s-a auzit o voce:

“Vino Iubire, Te voi lua cu mine.” Era un batranel.

Iubirea s-a simtit atat de binecuvantata si bucuroasa incat a uitat sa intrebe ce nume avea batranelul.

Cand au ajuns pe uscat, batranul si-a vazut de drumul lui.

Iubirea realizand cat de mult ii datoreaza acestuia, a intrebat-o pe Cunoastere:

“Cine m-a ajutat?”

“A fost Timpul,” a raspuns Cunoasterea.

“Timpul?” a intrebat Iubirea. “Dar de ce m-a ajutat Timpul?”

Cunoasterea a zambit si cu o adanca intelepciune i-a raspuns:

“Deoarece numai Timpul este capabil sa inteleaga cat de minunata este Iubirea.”

Cu cât se micşorează egoismul din noi, cu atât se înteţeşte flacăra iubirii noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Sf. Teofan Zăvorâtul

Blândeţea este stânca deasupra mării mâniei, de care, lovindu-se, se sfarmă toate valurile, fără ca ea să poată fi clintită vreodată din loc. Sf. Ioan Scărarul

Iubirea este singurul lucru cu care putem cumpăra darurile şi binecuvântările cereşti şi cu care ne putem plăti marea noastră datorie faţă de Dumnezeu. Traian Dorz

Dumnezeu nu a venit în lume pentru a eradica suferinţa, Dumnezeu nu a venit în lume nici măcar ca să o explice. Dumnezeu a venit în lume ca să umple suferinţa umană cu prezenţa Lui. Pr. Gheorghe Calciu

Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi, când vor vedea pe cinva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor. Sfântul Antonie cel Mare

Vorbiţi când cuvintele voastre sunt mai de preţ decât tăcerea, însă iubiţi tăcerea când este mai bună decât cuvintele. Sf. Grigorie de Nazianz

Biserica Ortodoxă, dreapta credinţă sunt mereu prigonite – cu doar scurte răstimpuri de răgaz.
…Istoria e plină de prigoane şi din afară şi dinăuntru; din afară de la necredincioşi, iar dinăuntru de la eretici… Frate al meu, credinţa creştină e tare nu doar atunci când se potriveşte cu logica şi cu gândirea veacului, ci mai ales atunci când le stă acestora împotrivă. Tot cel ce vrea să trăiască întru bine va avea parte de prigonire. Episcop Nicolae Velimirovici

Vorbirea de rău este mâncarea de oameni, mai păcat decât mâncarea de carne. Sf. Clement Romanul

Fericirea adevărată n-o are decât acela care o dă,
Şi ca s-o dai, nu e nevoie s-o ai; iar ca s-o ai, trebuie să începi prin a o da. Alexandru Vlahuţă

Păruta smerenie este cel mai groaznic fel al mândriei. Sf. Ignatie Briancianinov

Rugăciunea este cheia ce deschide uşa omului pentru Dumnezeu. Pr. Iosif Trifa

Cel ce iubeşte virtutea, stinge cuptorul voit al plăcerilor. Sf. Maxim Mărturisitorul

Numai dacă-ţi plângi păcatul cu durerea cea mai mare/şi ţi-l osândeşti, şi-l lepezi, atunci poţi avea iertare. Traian Dorz

Căsătoria şi viaţa monastică se completează şi se echilibrează aşa cum în teologie se completează şi se echilibrează calea catafatică şi cea apofatică. Episcop Kallistos Ware

Diferenţa dintre un păcătos şi un sfânt: păcătosul se ascunde de Dumnezeu, pe când sfântul se ascunde in Dumnezeu. Fericitul Augustin

Ascultarea face mai mult decât toate jertfele, dar neascultarea este închinare la idoli. Traian Dorz

Dacă iubeşti blândeţea, vei avea pace în sufletul tău. Iar dacă te vei învrednici să dobândeşti pacea, te vei bucura în orice încercare. Sf. Isaac Sirul

Nu clădi un castel de bănuieli pe un cuvânt! Traian Dorz

Săturarea stomacului seacă izvorul lacrimilor. Sf. Ioan Scărarul

Păcatul dă naştere durerii şi durerea omoară păcatul. Sf. Ioan Hrisostom

Nu pierde din vedere aducerea aminte de propria răutate, de propriile patimi şi fapte rele şi necurate, şi a păstra necontenit simţământul propriei netrebnicii. Sf. Nicodim Aghioritul

Păcatele fug de la cel care le mărturiseşte, fiindcă ele se întemeiază pe trufia firii căzute şi nu rabdă mustrare şi ruşinare. Sf. Ignatie Briancianinov

Când bagi de seamă că inima ta e rece şi n-ai chef să te rogi, opreşte-te, încălzeşte-ţi inima cu oarecare imagine vie – de pildă, cea a ticăloşiei tale – iar apoi, roagă-te fără grabă, cu simţire caldă.
Sf. Ioan de Kronstadt

Învăţând smerenia, uită-te mereu numai spre cer cu rugăciune şi spre tine cu lacrimi. Traian Dorz

Nepătimirea nu înseamnă să nu mai simţi patimile, ci să nu le mai primeşti. Sfântul Isaac Sirul

Isihast nu este cel care s-a separat fizic de alţii, închizându-şi uşa chiliei, ci acela care s-a reîntors înlăuntrul său, închizând uşa minţii. Sfântul Ioan Scărarul

Uşurinţa spre mânie vine din mândrie. Sf. Isaac Sirul

Un creştin fără Biblie e cu adevărat ca o cătană fără puşcă, ca un plugar fără plug şi ca un călător fără cale. Pr. Iosif Trifa

Dacă prima înţelepciune este Hristos, nu uita că cea de-a doua este TĂCEREA. Traian Dorz

Întâmplările îşi aruncă umbra înainte. Shakespeare

Fii răbdător şi îngăduitor ca marea, care nu se revarsă să înece pe copilul slab care aruncă cu pietricele în ea. Traian Dorz

Adevărata căinţă nu se naşte din teamă, ci din gustarea iertării. Sfântul Isaac Sirul

Persoana se exprimă în renunţarea de a exista pentru ea însăşi. Vladimir Lossky

Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca tu să înveţi de la un om cum poate omul deveni dumnezeu. Sfântul Clement Alexandrinul

Unde căderea a apucat, acolo mai înainte mândria a lucrat! Pr. Arsenie Papacioc

Mi-e dor de tine, Doamne!

,,E atâta tăcere în sufletul meu... Îl simt atât de obosit şi înlăcrimat. Mă arde neîncetat şi dulce dorul de Tine, Bunule!

Mi-e dor să-Ţi privesc Chipul blând din icoană, să Te ating cu mâna tremurând, să-Ţi povestesc fărădelegile mele şi apoi să Te iubesc mai mult şi mai mult, iar Tu, ca un milostiv să mă ierţi.

Unde eşti acum, Doamne? Te simt de atâtea ori aproape, păşind lângă mine, dar nu te văd... Îmi întind mâna o clipă sperând că Te voi ajunge, dar nu eşti...

Bunule, Te pierd, Te găsesc şi iar Te pierd. Şi bucuria pe care o am atunci când Te zăresc o clipă îmi adânceşte durerea clipelor în care nu Te văd. Dar drept este, Doamne, să nu-mi îngădui să Te văd, că nevrednică sunt...

Din adâncurile inimii mele Te întreb: Unde eşti, Dumnezeul meu? Unde eşti, Pacea mea?

Bunule,... unde Te-am pierdut?"

Sora Maria

L-am cunoscut pe părintele Lavrentie prin 1970, când eu aveam în jur de 30 de ani. Aveam atunci trei copii şi mergeam totuşi rar la Frăsinei, mă mai duceam şi pe la Cozia şi mă spovedeam pe la mai mulţi duhovnici. Aveam necazuri cu bărbatul meu care era desfrânat.

Eu am avut cinci copii. Primul l-am născut normal, iar pe ceilalţi patru prin cezariană. Toate naşterile mele au fost cu necazuri, pentru că aveam R.H.-ul negativ şi o malformaţie la bazin; n-aveam oasele sudate şi în situaţia în care aş fi avut în pântece un copil mai mare, dacă aceste oase s-ar fi desfăcut aş fi rămas imobilizată la pat pe viaţă.

Doctorii din Râmnicu Vâlcea, care mă cunoşteau, n-au vrut să pună mâna pe mine. Mi-au spus: „aveţi R.H. negativ şi nu vrem să vă avem pe conştiinţă, mergeţi în altă parte". Aşa încât, în afaiă de al doilea copil, pe care l-am născut la Piteşti, pentru că acolo eram repartizată atunci cu serviciul, pe ceilalţi patru i-am născut în Bucureşti. Primul şi al treilea la spitalul Filantropia, iar al patrulea şi al cincilea la Spitalul Giuleşti.

Cel mai mult m-am chinuit după a patra cezariană, deci după ultimul copil, înainte să nasc, m-am dus pe la Frăsinei şi i-am spus părintelui Lavrentie că îmi este frică să nu mor, pentru că văzusem moartea cu ochii şi la celelalte naşteri. Părintele Lavrentie mi-a zis: „Du-te, mă tată, că n-ai să mori".

La opt minute după ce mi-au făcut anestezia am făcut stop cardiac. Medicul care era atunci de gardă era începător şi s-a pierdut cu firea. Dumnezeu a rânduit ca atunci să fie în spital şi o doctoriţă mai experimentală care a început să ţipe la mine şi să-mi dea palme. De la acele palme peste cap am rămas după aceea cu o durere groaznică. Doctoriţa a pus o asistentă să-mi facă perfuzii şi i-a zis doctorului să-mi facă masaj cardiac, dar acesta nu ştia. Se făcuse livid la faţă. Când m-a cusut, a greşit aţele, <<...>>si hemoragia nu s-a mai oprit. Doi ani de zile am avut hemoragie continuă încât ajunsesem un cadavru viu, un schelet ambulant. Doctorii şi-au dat seama de greşeala lor şi mi-au spus: „Doamnă, trebuie să vă facem a cincea cezariană şi vă scoatem aţele". Am refuzat. După doi ani de zile m-am dus la Cernica la moaştele Sfântului Calinic şi acolo m-am vindecat în mod minunat de hemoragie.

Să ne întoarcem însă la părintele Lavrentie. La a cincea naştere din rahianestezie şi din palmele pe care doctoriţa mi le dăduse am rămas cu nişte dureri groaznice la cap. In spital mi-au făcut „ cofedal" o perioadă şi apoi nu mai mi-au dat, pentru că era la fel de puternic ca morfina. Mi-au spus că trebuie aprobări speciale pentru acest medicament şi se eliberează numai pentru pacienţii internaţi în spital. Am renunţat la „cofedal" şi mă rugam la Dumnezeu: „Doamne ajută-mă, chiar dacă nu mă vindec de tot, măcar să pot lucra la serviciu, ca să-mi pot creşte copiii". Pentru că mă duceam la serviciu şi din cauza durerilor groaznice nu puteam face nimic. Până atunci nu avusesem niciodată dureri de cap, nu ştiam ce sunt acelea şi nu înţelegeam pe alte colege de-ale mele care se văitau de aşa ceva.

Am ajuns la Frăsinei. Era iarnă şi eu stăteam la uşă în picioare şi părintele Lavrentie slujea în biserică înconjurat de oameni. Şi-l ţin minte, îl văd ca acum cum citea din carte şi apoi ridica ochii şi îi fixa pe mine. Eu lăsam privirea în jos şi gândeam: „Ei, sfântul maslu nu te face bine, nu poate să te vindece, dar o ameliorare ceva tot trebuie să-ţi dea Dumnezeu". Şi iar mai citea părintele Lavrentie o sfântă Evanghelie şi iar se uita la mine şi eu iar mă gândeam: „Doamne, măcar să nu mă mai doară aşa tare ca să pot lucra". După ce a terminat sfântul maslu şi a miruit pe toţi, eu am rămas la urmă şi odată părintele aşa s-a uitat fix la mine şi cu miruitorul mi-a făcut seninul crucii apăsat pe frunte de am tresărit. Şi în acelaşi timp imediat mi s-a ridicat durerea de cap.

********

O perioadă de câţiva ani n-am mai avut deloc dureri de cap, dar apoi datoria necazurilor pe care le aveam în familie cu soţul meu, durerile de cap iarăşi m-au luat în primire, însă nu la fel de puternic ca prima dată. Intr-o primăvară, zi de vineri am plecat la Fiăsinei la slujbă. Dar pe drum frumuseţea peisajului m-a făcut să uit de scopul pentru care plecasem de acasă. Afară era aşa frumos, râul curgea, păsărelele cântau, fragii erau copţi. Pentru mine care stăteam la bloc, acestea aveau cu atât mai mult farmec. Toţi oamenii se grăbeau la slujbă, iar eu am rămas în urmă să mănânc fragi. Am ajuns la mănăstire când maslul se terminase, iar părintele Lavrentie strângea miruitoarele ca să le ducă în altar.

Eu, când am intrat pe uşă şi l-am văzut pe părintele că intră în altar, l-am strigat: „Părinte, miruiţi-mă şi pe mine!"

- Dar ce ai făcut, bă tată, până acum?

- Păi să vedeţi părinte, păsările cântă, afară e frumos şi eu am mâncat fragi. Părintele se uita la mine şi râdea. Ce să-mi zică dacă atât mă ducea pe mine capul.

-Du-te, mă tată, şi bate trei metanii la icoana Mântuitorului şi trei la Maica Domnului şi vino încoace.

- Nu, părinte, miruiţi-mă, că mă doare capul.

- Bine, bate metaniile şi vino.

Am bătut metaniile la Mântuitorul şi la Maica Domnului şi m-am dus. Şi m-a miruit şi nu mai m-a durut capul. Sunt de atunci aproape treizeci de ani iar pe mine, chiar dacă răcesc şi am febră, capul nu mă mai doare.

*********

Când am început să merg mai des la Frăsinei, şi părintele m-a cunoscut mai bine, a început să ne viziteze. Când trecea prin Râmnicu Vâlcea cu treburi, trecea şi pe la noi. Le mai aducea la fete dulciuri, stătea de vorbă cu noi şi apoi pleca. Dar nu ne făcea rugăciuni. Când îl rugam să ne facă rugăciune, se ridica şi pleca din casă. Spunea că n-are timp, că se grăbeşte sau aducea alte scuze. De multe ori venise pe la noi, dar rugăciune nu ne-a făcut niciodată. Reacţia aceasta mă uimea : „Nu se poate, se întâmplă ceva la noi în casă". Odată, mergând la episcopie la slujbă, am auzit Evanghelia cu sutaşul care a zis Mântuitorului: „Nu sunt vrednic să intri în casa mea" şi am izbucnit în plâns. M-am gândit că nici eu nu sunt vrednică să intre părintele în casa mea să facă rugăciune. Şi atunci m-am luminat: „Trebuie să fie ceva în camera de zi unde intră părintele!". Am plecat acasă şi când am intrat în camera de zi la televizor m-am uitat prima dată.

L-am luat, l-am scos din priză şi de la antenă, l-am băgat sub masă şi l-am acoperit cu pânză.

Maică-mea, când m-a văzut, a sărit cu gura pe mine: „Pune televizorul la loc că vine bărbatu-tău şi vezi tu ce păţeşti!" Lasă -am zis eu - că până vine bărbatu-meu vine părintele Lavrentie".

Aşa că am ascuns televizorul şi am observat că pe peretele de răsărit nu aveam nici, o icoană ci numai două tablouri. Am scos tablourile, am văruit peretele şi am pus icoane. Când a venit părintele Lavrentie la noi, a deschis uşa şi a zis: „Pune, sora Măria, masa să vă fac o rugăciune", înainte să intre în camera de zi şi să vadă ce schimbări făcusem eu, a zis că ne va face rugăciune. Şi de atunci ori de câte ori venea, îmi facea rugăciune în casă.

********

Am mai avut o altă situaţie din care mi-am dat seama că părintele era înainte văzător. Era într-o zi de joi în timpul săptămânii. Nimeni din familia noastră nu urcase la Frăsinei. Fata mea a doua (toţi cei cinci copii ai mei sunt fete), Irina, intrase în comă. Avea atunci cinci ani. Temperatura ei oscila între 40-41° şi nu cobora, îi făcusem cinci antibiotice, dar degeaba. De la piept în jos era neagră şi ţeapănă, iar de la piept în sus era roşie congestionată. Tot sângele îi urcase în cap. Nu-mi dăduse prin minte să chem salvarea. Mi-am dat seama că moare şi m-am dus în camera mea să mă rog pentru ea. La un moment dat, fata m-a strigat îngrozită: „Mamă, vino la mine că au venit diavolii să mă ia". Când să mă ridic să mă duc în camera ei a sunat soneria. I-am spus: „stai mamă că vin acum, dar sună cineva la uşă". Eram acasă numai eu, Irina care era în comă şi fata cea mare. Când am deschis, la uşă era părintele Lavrentie, care a intrat în casa şi din pragul uşii a spus: „Adă, mă tată, adă fata ca să-i fac rugăciune". Eu nu puteam singură să o iau pentru că era ţeapănă şi umflată. Am târât-o efectiv din dormitorul ei împreună cu fiica mea cea mare şi am adus-o în camera de zi. Am trântit-o cu chiu cu vai pe un recamier şi părintele i-a citit două, trei rugăciuni de dezlegare. Nu mi-am dat seama ce anume i-a citit, dar după cele două şam trei rugăciuni fata mea s-a sculat din pat şi mi-a zis: „Mamă, mi-e foame". Nu mâncase nimic de câteva zile. Şi s-a făcut bine după numai cele câteva rugăciuni ale părintelui. Şi atunci mi-am dat seama că părintele ştie ce se întâmplă la distanţe de zeci de kilometri prin darul lui Dumnezeu. De fapt, le spunea deseori fetelor mele: „Fiţi atente, că eu am binoclu şi văd din Frăsinei tot ce faceţi voi acolo în Râmnicu Vâlcea".

*********

Intr-o vacanţă, am cerut blagoslovenie de la părintele Lavrentie ca să plec cu fetele la ţară.

Din nu ştiu ce motiv părintele Lavrentie nu ne-a dat blagoslovenie.

Şi, totuşi, eu m-am hotărât să le duc, pentru că ele tot insistau să le duc la ţară, să le duc la ţară. Adevărul e că era şi greu cu cinci copii la bloc. Ele ar mai fi vrut să se joace, să aibă spaţiu de desfăşurare.

In ziua în care ne pregătisem de plecare însă s-a întâmplat ceva.

Fata cea mare a vrut să-şi mai spele nişte rufe ca să le aibă curate la ţară. In timp ce ducea de la bucătărie spre baie oala cu apă clocotită, fata cea mică i-a ieşit înainte şi i-a vărsat-o. Apoi apa i-a curs pe mână şi a opărit-o iar fata cea mare, ca să nu plângă a luat-o pe cea mică şi a dus-o în baie unde a băgat-o sub un jet de apă rece. Atunci pe loc i s-a jupuit toată pielea de pe mână şi noi am fost obligaţi să o internăm de urgenţă la spital. Două săptămâni a stat cea mică la spital şi vacanţa copiilor a fost compromisă.

Le-am spus atunci: „Aţi văzut mamă, n-aţi vrut să-l ascultăm pe părintele Lavrentie şi Ileana şi-a făcut vacanţa în spital. Pedeapsa neascultării".

Odată de sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul o creştină de pe lângă Curtea de Argeş se grăbea să plece acasă.

Zicea că are gospodăria, vitele, păsările şi n-are cine să le îngrijească. N-a mai stat să se termine slujba şi a cerut blagoslovenie de plecare. Părintele nu i-a dat-o şi ea totuşi a plecat.

Eu, chipurile din milă faţă de ea, ca să nu umble singură prin pădure (plecase la cinci dimineaţa) am însoţit-o ca să-i ţin de urât.

Ea venise să se spovedească şi pentru că părintele n-avusese timp a plecat în grabă ca să prindă maşină, însă aşa s-au aranjat lucrurile că a pierdut toate maşinile şi a ajuns acasă mai târziu decât dacă ar fi plecat după slujbă. Mi-am dat seama atunci că mila mea n-a fost dupa Dumnezeu şi am zis că nu mai plec niciodată de la slujbă fără blagoslovenie.

*************

De câte ori făceam vreo greşeală şi îi spuneam părintelui, dânsul nu se supăra şi nu ne certa, întotdeauna era blând şi vesel. Un creştin de meserie profesor, -văzând acest stil al părintelui, s-a dus într-o zi la dânsul şi i-a zis: „Părinte, dumneavoastră vă purtaţi prea frumos cu noi, vă rog să fiţi mai aspru. De exemplu mie ar trebui să-mi ziceţi: porcule, măgarule, n-ai făcut nimic bun etc. Poate dacă mă luaţi mai tare mă îndrept şi eu". Părintele a tăcut un moment şi apoi i-a răspuns: „Aşa mă, voi vreţi să fiu şi eu ca voi, vreţi să mă comport şi eu ca voi?" La aceste vorbe, profesorul a simţit o ruşine aşa de mare că îi venea să intre în pământ.

**************

Am slujit o dată cu părintele Lavrentie 26 de ore neîntrerupt. A coborât duminică seara de la mănăstirea de bărbaţi jos la femei. A făcut sfântul maslu, apoi miezonoptică, utrenie şi sfânta Liturghie până luni dimineaţa. După aceea a făcut încă vreo trei masluri. Mereu veneau grupuri de creştini şi părintele zicea: „Haideţi, mă, încoace să facem sfântul maslu". După ce făcea sfântul maslu şi creştinii plecau, se adunau aţii şi părintele iarăşi slujea. Coborâse atunci şi părintele Iustin care-l ajuta.

Luni, după-amiază, părintele a plecat la Piteşti şi m-a luat pe mine ca să citesc canonul de la sfântul maslu şi apostolii, în Piteşti cred că am mai făcut vreo trei masluri. M-am ţinut tare până la miezul nopţii, după care a început să mă lupte rău somnul. Adormeam în genunchi cu capul pe coate. Părintele mă trezea atingându-mă cu cădelniţa ca să citesc apostolii. Am mers prin câteva case de creştini. Marti, la ora patru dimineaţa, părintele mi-a zis: „Hai să mai mergem la cineva să facem o rugăciune". I-am spus: „Preacuvioase, sunt nedormită de sâmbătă seara şi azi e marţi dimineaţa. Nu mai pot; duceţi-vă singur." Părintele a plecat şi până la şase dimineaţa a mai făcut rugăciune la cineva. Marţi, la şase dimineaţa, am plecat spre Frăsinei. Pe mine m-a lăsat în Râmnicu Vâlcea iar dânsul a urcat sus la mănăstire ca să fie prezent la Sfânta

Liturghie, în tot acest interval de timp cât părintele a slujit neîncetat, numai la întoarcerea de la Piteşti a alipit puţin în maşină.

într-o seară, târziu, părintele a coborât în Râmnicu Vâlcea, în cartierul Nord ca să facă maslu la o familie. M-a luat şi pe mine, dar nu mai ştia blocul unde stăteau. Nu ştiam nici eu unde locuiau. Ne-am învârtit pe acolo prin zonă, dar n-am nimerit blocul. Atunci, părintele Lavrentie s-a dat jos din maşină şi a început să strige: „Alo...alo...alo!" dar striga tare de se auzea în toată zona. Atunci gazda care ne aştepta a ieşit la geam: „Aici, părinte, aici suntem." Când am ajuns la dânşii, părintele le-a zis: „Bă tată, v-am deranjat, nu-i aşa, v-am deranjat. Mă primiţi, mă primiţi, primiţi moşul acesta? Eu sunt rău; nu vă las să dormiţi". Cu astfel de glume părintele Lavrentie îşi făcea intrarea noaptea în casele oamenilor ca să le facă rugăciune.

*********

Părintele Lavrentie era întotdeauna foarte optimist, iar noi deseori cădeam în deznădejde. Odată, văzându-mă supărată, mi-a zis: „Bă tată, să-ţi povestesc ceva. La începutul călugăriei mele eu aveam un duhovnic în Ardeal. Şi când mă duceam la el eram cătrănit aşa cum eşti frăţia ta acum, pentru că, la început, în mănăstire era greu, erau multe probleme şi nu ştiam cum ă le rezolv. Şi cum stăteam eu aşa supărat în tren, vine la mine un om şi-mi zice: „Părinte, părinte, cu noi e Dumnezeu, părinte, cu noi e Dumnezeu". Cum am auzit acest cuvânt, soă Măria, odată m-am luminat şi m-am liniştit. Păi da, aşa e, cu noi trebuie să fie Dumnezeu, cu noi fiii Bisericii. Dacă nu e cu noi Dumnezeu, atunci cu cine e? Aşa că nu te descuraja niciodată, că Dumnezeu nu ne părăseşte."

***********

Părintele Lavrentie mi-a spus de mult timp şi de multe ori ca să intru în mănăstire, să mă călugăresc. Mie îmi plăcea să merg la mănăstire, să stau la slujbe, dar nu să mă călugăresc. Şaptesprezece ani am stat pe băncile şcolii, şi eu, şi soţul meu intelectuali. Ce să fac eu în mănăstire? Nu ştiam să prăşesc, nu ştiam să dau cu sapa. La serviciu stăteam pe scaun, iar acasă mă odihneam. Nu-mi plăcea bucătăria. Când mama vroia să mă înveţe să gătesc, eu îi răspundeam: „Pe mine să mă laşi în pace că eu nu vreau să stau la coada cratiţei. Eu am învăţat carte şi o să mănânc la restaurant". Mai mult mama se ocupa de gospodine şi de bucătărie, dar când au apărut copiii şi s-au înmulţit greutăţile, a trebuit să învăţ şi eu să fac mâncare şi toate cele din casă. De aceea când părintele îmi zicea de mănăstire eu îl respingeam. Ce să facă o slăbănoagă ca mine în mănăstire? Şi aşa azi, aşa mâine, tot zicându-mi părintele de mănăstire şi eu tot refuzând, ce s-a gândit dânsul: „Lasă, că te învăţ eu minte !" Şi într-un an, de hram (Adormirea Maicii Domnului), părintele Lavrentie m-a chemat la Frăsinei să fac curăţenie. Sora Suzana din Sibiu, care se ocupase de curăţenie până atunci, era bolnavă şi părintele m-a rugat să o înlocuiesc. N-am avut cum să-1 refuz dar îmi puneam problema cum o să mă descurc. Mi-am făcut bagajele cu tot ce-mi trebuia pentru curăţenie (bidinele, cârpe, săpun etc). S-au adunat cinci genţi plus cădită de spălat rufe. Mă rugam: „sfinte Calinic, trimite-mi o maşină să mă urce şi pe mine cu bagajele la mănăstire", dar sfântul Calinic ori nu m-a auzit, ori a vrut să mă înveţe că se poate ajunge la mănăstire şi pe jos. Le-am luat ca desagile câte două câte două, le-am pus pe umeri, pe cap şi am urcat pe jos până la destinaţie. Mă gândeam: „să vezi ce bună sunt eu de treabă după atâta drum şi încărcată cu bagaje". Cred că o să mă ţintuiască câteva zile la pat febra musculaiă. Dar n-a fost aşa. N-am avut deloc febră. Spălam de dimineaţa până noaptea târziu. Stăteam cu picioarele în apă de-mi clănţăneau dinţii în gură, dar n-am răcit. Făceam mâncare. Le puneam masa la creştini. Spălam vasele, strângeam mesele, am văruit pereţii, iar noaptea mă duceam la slujbă până aproape de dimineaţă. Câte paturi erau acolo jos trebuia să le spăl toată lenjeria şi păturile, iar apa pârâului era rece ca gheaţa, chiar şi vara. După apusul soarelui mai ales ii îngheţa şi sufletul din tine, iar eu eram bolnavă cu rinichii.

Ceilalţi creştini îmi ziceau: „Mă, tu o să răceşti, toată ziua cu picioarele în apă" iar eu le răspundeam „Răciţi voi că staţi pe loc, nu eu, pentru că muncesc pentru sfânta mănăstire". Mi-a zis la urmă părintele Lavrentie: „ Vezi, mă, ce înseamnă mănăstirea?"

M-am lecuit de atunci să spun că nu merg la mănăstire, într-adevăr, în mănăstire nu munceşti cu puterile tale, ci cu rugăciunile obştii.

*********

Părintele Lavrentie ţinea foarte mult ca să fi om de cuvânt. El spunea: „Mă, tată, dacă ai promis un lucru apoi trebuie să-l împlineşti. Dacă ştii că nu poţi să-l împlineşti, mai bine nu promite". Şi ne povestea: „Când am fost la Muntele Athos părintele stareţ m-a învoit pentru o săptămână. I-am spus că sâmbătă seară o să mă întorc. Când am ajuns în Grecia, am avut probleme la vană. Maşina noastră a fost oprită în Uranopolis şi am ajuns târziu în Muntele Athos. Părintele Petroniu (stareţul schitului Prodromu) a insistat mult să mai rămânem: „Nu se poate să staţi atât de puţin. Aţi făcut atâta drum şi acum să staţi în Sfântul Munte numai două zile? Aţi cheltuit atâţia bani, aţi făcut atâtea sute de kilometri, e poate ultima oară când veniţi aici. E păcat să plecaţi aşa de repede."

- Am promis părintelui stareţ că sâmbătă sunt la Frăsinei.

- Daţi-i un telefon!

- N-avem la mănăstire.

- Trimiteţi o telegramă!

-Cuvântul e cuvânt. Sâmbătă trebuie să fiu la mănăstire. A insistat în zadar părintele Petroniu. N-am stat în Athos decât două zile şi apoi ne-am întors. Sâmbătă seara am fost la Frăsinei. Când m-a văzut părintele stareţ, s-a bucurat, s-a luminat la faţă bătrânul.

Ne povestea iarăşi părintele o întâmplare din tinereţe. Era hirotonit preot de curând şi nu avea prea mulfi experienţă la spovedanie. Şi a venit un ardelean gras şi cu îndazneală: „No, părinte, vreau să mă spovediţi şi să mă împărtăşiţi". „Stai, mă - i-a zis părintele - întâi să te spovedesc şi după aceea vorbim de împărtăşanie". Acela nu şi nu că vrea Sfânta împărtăşanie. După ce l-a spovedit şi l-a descoperit că are păcate de moarte, părintele Lavrentie i-a spus că n-are voie să se împărtăşească decât pe patul de moarte. Dar acela a început să se certe cu părintele: „Eu la mine în parohie sunt consilier şi sunt respectat în biserică şi mă împărtăşesc în fiecare duminică". Părintele Lavrentie s-a tulburat, dar nu l-a împărtăşit. Atunci omul s-a dus în Râmnicu Vâlcea şi s-a împărtăşit la o biserică oarecare. După trei ore de la împărtăşanie însă a murit subit. I-a bufnit sângele pe urechi, pe guiă şi pe nas şi în trei ore a fost mort. De aceea părintele spunea de multe ori: „Sfânta împărtăşanie nu e ciorbă, trebuie să fii pregătit şi vrednic pentru ea." Părintele ne uimea cu memoria. Ne întreba câte o daă: „Cum o cheamă mă pe femeia din satul cutare? "

- Nu ştim, părinte.

- A venit acu doi ani pe la Frăsinei.

Noi, când auzeam ne bufnea râsul. Cum să ţii minte o femeie când în doi ani treceau pe la Fiăsinei mii de femei? Şi după puţin timp părintele ne spunea numele femeii de lămâneam cu gura căscată. O dată dacă vorbise cu ea părintele îi reţinea numele şi adresa.

****

Un preot din Râmnicu Vâlcea s-a spovedit la părintele Lavrentie. La spovedanie părintele l-a îndemnat să-şi lase barbă ca să arate a preot şi să poarte uniforma preoţească. Respectivul preot l-a ascultat pe părintele, lăsându-şi barbă şi umblând în reverendă, dar numai până la o vreme. Eram într-o zi la Frăsinei în curte şi-l văd pe acest preot (un om înalt, bine ficut) amărât, necăjit că se îndrepta spre uşa altarului. Era bărbierit şi fără reverendă. Mi-am dat seama că se va întâmpla ceva. Părintele Lavrentie a ieşit în uşă şi l-a întrebat pe un ton răstit: „Cine eşti tu, mă?"

- Sunt părintele cutare, m-am spovedit la sfinţia voastră, nu mă cunoaşteţi?

Atunci părintele Lavrentie s-a înfuriat şi mai tare şi i-a zis: „Tu eşti preot, mă?! Tu eşti preot?!... Tu eşti popă, mă, ai auzit, tu eşti popă" şi i-a făcut un vânt respectivului părinte, după care a intrat în altar. Această lecţie dură l-a lecuit pe respectivul preot să-şi mai dea jos de atunci barba şi să umble fără reverendă.

*******

Părintele Lavrentie cunoştea starea celor trecuti pe pomelnice şi a viilor şi a morţilor. Unei colege de a mea i-a murit copilul electrocutat. Se dusese să prindă peşte cu curent electric şi intrând în apă s-a electrocutat. Această colegă a venit cu mine la mănăstire, ea a scris pomelnicul şi eu i l-am dat părintelui, în timpul slujbei a ieşit părintele afară cu pomelnicul în mână: „Al cui e pomelnicul acesta?" Mi-am dat seama imediat, iară să văd pomelnicul, despre cine este vorba şi am trimis-o pe colega mea: „Du-te, că pe tine cheamă", într-adevăr era pomelnicul ei. „Ia zi, mă, cum a murit copilul?" Femeia i-a istorisit cum a murit şi părintele Lavrentie i-a primit pomelnicul, dar ne-am dat seama de aici că dânsul ştia că acest copil nu murise de moarte bună.

Unei alte femei i-a murit copilul spânzurat. Preotul din sat însă i-a făcut slujba înmormântării ca la orice creştin. Ea a adus un pomelnic cu numele copilului, iară să scrie nimic decât numele lui şi fără să spună ceva. Părintele Lavrentie a ieşit cu pomelnicul ei din altar şi a întrebat-o cum a murit respectivul şi când a auzit că a murit spânzurat, i-a înapoiat pomelnicul. Atunci femeia a început să se certe cu părintele: „Chiar dacă a murit aşa, preotul din sat a dat dezlegare şi l-a îngropat". Atunci părintele i-a zis scurt: „Cine l-a dezlegat, acela să-l şi pomenească" şi a intrat în altar.

De câte ori părintele Lavrentie slujea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea, faţa i se lumina şi această luminozitate îi rămânea mult timp. Faţa dumnealui atunci se umplea de o bunătate şi de o blândeţe adâncă.

**********

Intr-o zi a venit la mănăstire o femeie sectantă. Era de la evanghelişti, din zona Ardealului. Noi n-am ştiut că era evanghelistă. Avea de două luni mâinile înţepenite de nu şi le putea mişca şi nici nu putea dormi.în timp ce părintele Lavrentie slujea, ea striga tare în biserică: „Domnule părinte, eu plătesc oricât, faceţi-mă bine". Dar noi îi ziceam „taci, măi femeie, că părintele acum e în slujbă, lasă-l în pace". O îndemnam să-şi facă semnul sfintei cruci, dar ea nu putea, că avea mâinile înţepenite. Atunci o creştină i-a luat mâna şi cu greu a putut s-o însemneze cu sfânta cruce.

După slujbă femeia a fost cazată la mănăstire. A doua zi ea a venit la părintele Lavrentie şi i-a arătat două batiste pline cu argint viu. Era foarte bucuroasă. Peste noapte vomitase acel argint viu, mâinile i se desţepeniseră şi a putut să se odihnească. De două luni nu mai putuse dormi. Am văzut şi eu cu ochii mei argintul viu. Părintele Lavrentie i-a zis: „Vezi, mă, că aici e credinţa adevărată? De ce nu te lepezi de credinţa ta rătăcită?" „Nu pot, domn' părinte - i-a răspuns femeia - că mă fac de râs în sat. La mine în sat nu este biserică ortodoxă, sunt numai evanghelist!" Femeia a plecat acasă vindecată, dar de rătăcirea credinţei ei nu s-a lepădat.

*******

Părintele Lavrentie ţinea foarte mult la orânduiala Bisericii. Ţinea să ne închinăm totdeauna când spuneam „Sfinte Dumnezeule..." sau „Veniţi să ne închinăm..." şi nu îngăduia să stai în strană în timpul slujbei. Ori în picioare spunea părintele, ori în genunchi, dar nu în poziţia câinelui, în patru labe. N-am auzit pe nimeni rostind aşa de frumos Acatistul Sfintei Treimi ca părintele Lavrentie. Când spunea „Sfânt, sfânt, sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi" simţeai adânca emoţie ce-l cuprindea. Parcă toată biserica se umplea de har când părintele citea acest acatist. L-am rugat să ne lase să-l înregistrăm citind acest acatist, dar a refuzat.

********

M-am dus odată la Frăsinei tare necăjită. L-am aşteptat pe părintele în drum. M-am gândit că dacă coboară la mănăstire o să-l înconjure celelalte femei cu problemele lor şi eu n-o să mai pot vorbi cu dânsul. Când a coborât maşina, părintele m-a văzut şi a spus şoferului să oprească. L-am întrebat dacă coboară să spovedească şi dânsul mi-a spus că se grăbeşte să ajungă la Sibiu şi nu mai coboară la femei. Dar, văzându-mă supărată, m-a întrebat ce necaz am. Eu în ziua aceea atât de supărată plecasem de acasă, încât aş fi fost în stare să mă duc şi în pădure, dacă părintele Lavrentie m-ar fi trimis, să mă mănânce lupii. Mi-am zis: „Decât să mă întorc acasă aşa, mai bine să mă mănânce lupii". Când părintele m-a întrebat ce necaz am, i-am zis: „Da parcă nu ştiţi, părinte, ce-i!" Şi părintele a plecat capul în jos aşa cam un minut, timp în care cred că s-a rugat şi apoi a ridicat ochii la mine şi a zis: „E, na tată!" şi în momentul acela mi-a dispărut orice supărare, orice necaz şi când m-am întors acasă era linişte şi pace. Atâta putere avea părintele la rugăciune.

******

Mai la început noi ceream blagoslovenie să mergem pe la hramuri la mănăstiri. Şi părintele ne întreba: „Se face acolo maslu?"

- Nu, părinte.

- Atunci n-aveţi ce căuta acolo. Voi sunteţi bolnave sufleteşte şi trupeşte şi aveţi nevoie de sfântul maslu.

Şi, într-adevăr, cei ce mergeam la sfântul maslu nu mai aveam nevoie de spital. Fetele mele cincisprezece ani n-au făcut nici o injecţie, n-au luat nici o pastilă. Dar mergeam în fiecare sâmbătă cu toate cinci la Frăsinei la sfântul maslu. Mi-aduc aminte că într-o iarnă una din fete avea temperatuiă şi celelalte au zis că n-are rost să mai mergem. Şi eu le-am spus: „Nu, mamă, dacă credem în Dumnezeu, o va face sănătoasă". Când am coborât în stradă era zăpadă şi frig, dar la fata mea i-a scăzut temperatura. A ajuns sănătoasă la Frăsinei.

**********

A venit odată la Frăsinei o femeie foarte bolnavă. Avea ca însoţitoare pe o alta. Voia neapărat să-i facă părintele sfântul maslu. Părintele Lavrentie s-a uitat puţin cam pieziş la ea (cred că-şi dăduse seama de problemele ei) şi a întrebat-o:

- Câţi copii ai? (Aşa le întreba pe toate femeile). -Unu.

- Şi? ... ceilalţi? ... I-ai mâncat, i-ai mâncat!

Atunci însoţitoarea ei în loc să se smerească a răspuns cu obrăznicie: „Da ce părinte, doar n-o să facem o târlă de copii... toată lumea face avorturi".

Atunci părintele s-a supărat şi i-a zis: „Atât. Nici o slujbă nu-i mai fac" şi a plecat sus iară să-i citească nici o rugăciune.

********

Am mai avut o ocazie să-mi dau seama că la orice problemă părintele căuta mai întâi răspuns în rugăciune, înainte de orice hotărâre sau sfat pe care-l dădea altora părintele Lavrentie se ruga şi numai după ce primea de la Dumnezeu raspuns, acţiona. Au venit două monahii ca să se spovedească la părintele. Dânsul le-a refuzat: „Nu pot acum, duceţi-vă la Vâlcea cu sora Măria şi aşteptaţi". Părintele trebuia să vină la una din fetele mele să facă rugăciuni şi le-a zis la maici să-l aştepte acolo. Maicile au venit cu mine la Râmnicu Vâlcea şi tău aşteptat pe părintele Lavrentie în casa fetei mele. într-un târziu a venit părintele la fata mea în casă, a făcut rugăciuni şi le-a zis la maici: „Mă grăbesc, am o treabă undeva. Duceţi-vă acasă la sora Măria, că vin acolo. Le-am luat la mine acasă şi am aşteptat. Când a venit părintele Lavrentie a trimis şoferul să mă cheme şi mi-a zis: „Spune-le la maici că nu pot să le spovedesc", iar apoi a adăugat că „nu pot sau nu vor să mă asculte". Când au auzit lucrul acesta, maicile au ămas uimite. Eu mi-am dat seama atunci că părintele le amânase pentru a avea timp de rugăciune. După ce a primit răspuns de sus în inima lui, a acţionat. Au venit la maşină, au luat blagoslovenie şi au plecat la mănăstirea lor nespovedite.

******

Părintele Lavrentie era foarte împăciuitor. Când ne certam între noi nu ţinea parte unuia, ci căuta să facă pace. Atâta ne zicea: „Ce aveţi, mă, de împărţit între voi?" Şi era foarte optimist, nu cădea în deznădejde, avea o mare putere să treacă peste necazuri, iar dacă se întâmpla ceva zicea: „Aşa a fost de sus". Niciodata nu l-am văzut pe părintele trist sau deznădăjduit.

*****

Eu am avut un frate după trup pe care-l chema Gheorghe. Acesta a murit în urmă cu câţiva ani la Frăsinei. Toată viaţa lui a fost chinuit. De la vârsta de 13 ani a muncit pe şantier împreuiă cu tatăl meu, ca să ne ţină pe noi, fetele, pe la facultăţi. Era tare mândru de noi. Era cu doi ani mai mare ca mine. S-a căsătorit, a avut un copil, iar acum la bătrâneţe, după ce i-a murit soţia, s-a retras la mănăstire. Era foarte nevoitor. Ziua muncea din greu în mănăstire, pe la betoane şi alte munci grele, iar noapte era nelipsit de la utrenie. A doua zi dimineia nu mergea să se odihnească, ci se ducea la lumânări ca să facă curăţenie. El îl avea pe părintele Lavrentie ca duhovnic, îl iubea mult şi părintele stareţ pentru că era ascultător şi muncitor.

Moartea i s-a tras de la un vas de sânge de la creier, care i-a plesnit în timp ce căra un sac de ciment. A pierdut pe loc vederea din cauza aceasta şi coerenţa în gândire. Nu a murit imediat după acest accident vascular, ci a mai durat un oarecare timp. Părintele Lavrentie i-a făcut sfântul maslu, l-a spovedit şi l-a împărtăşit.

La patruzeci de zile după moartea lui am urcat la Frăsinei şi eram necăjită pentru el, mă gândeam că toată viaţa lui a fost o viaţă de chin şi acum oare unde o fi sufletul lui. L-am întrebat pe părintele Lavrentie: „Fratele meu Gheorghe oare a trecut vamile văzduhului acum la patruzeci de zile? A scăpat sufletul lui de diavolii de la vămi?

Părintele mi-a răspuns foarte răspicat: „Acu întrebi tu, mă? Acu să treacă vămile? Atunci le-a trecut, la 3 zile", într-adevăr am citit că există o cale către cer a mucenicilor. Iar fratelui meu, moartea i s-a tras de la acel accident care i s-a întâmplat în timp ce muncea pentru mănăstire. Iar apoi părintele mi-a zis un lucru care m-a cutremurat: „Soră Măria, să şti că tu trebuia să mori în locul lui, dar Dumnezeu l-a luat pe el pentru că tu nu erai pregătită".

*******

O creştină avea ispite trupeşti şi nu ştia de unde îi vin. Ea era fecioară. Şi părintele o tot întreba ba de una de alta şi pâră la urmă a întrebat-o: „Nu cumva porţi haine cumpărate la mâna a doua?" „Da, a zis ea". Şi părintele a zis: „Aşa cum hainele pe care le poară sfinţii, poartă sfinţenie şi sunt vindecătoare, tot aşa şi hainele pe care le poartă păcătoşii, poartă păcatele în ele şi sunt dăunătoare". Şi ne zicea să nu cumpărăm haine sau încălţăminte purtate de alţii, că ne încărcăm cu păcate străine.

*******

In anul 2002 în care părintele Lavrentie s-a mutat la ceruri, Iuliana, fata mea avea examen de licerţă. îl amânase în 2001 şi acum voia neapărat să-l ia. M-a sunat la mănăstire: „Mamă, roagă-te pentru mine". „Du-te la părintele Lavrentie - i-am spus - că e în spital în Vâlcea şi cere-i binecuvântare pentru examen".

Când a văzut-o la spital, părintele s-a bucurat mult şi a stat de vorbă cu ea. A întrebat-o: „Este atât de important examenul acesta pentru tine?

- Da, părinte.

- Dar te-ai pregătit pentru el?

- Nu prea m-am pregătit, dar vreau neapărat să-l iau.

- Bine, am să mă rog pentru tine.

Fata a plecat foarte optimistă şi într-adevăr a luat examenul. Cu două trei zile înainte de a muri părintele Lavrentie, pe când era în comă la Bucureşti, fata a avut un vis: „Se facea că era la spital la părintele şi dânsul a întrebat-o: Iuliana ai luat examenul?

- Da, părinte, şi vă mulţumesc mult.

- Eu întotdeauna m-am rugat pentru examenele tale, dar acum şi tu să te rogi pentru mine că am de trecut un examen tare greu".

Când s-a trezit din somn, fata m-a sunat la mănăstire şi mi-a spus visul. Atunci eu i-am spus că părintele Lavrentie este în comă şi foarte aproape de moarte.

Părintele Lavrentie ştia ziua când se va urca la ceruri. Ne întreba: „Când e Sfântul Ilie?" iar noi îi ăspundeam: „Pe 20 iulie".

- Dar în ce zi a săptămânii? Noi ne uitam în calendar şi îi spuneam:

- Sâmbătă pică, părinte, 20 iulie.

Dar după aceea, ca şi cum ar fi uitat părintele întreba pe altul: „Când e Sfântul Ilie?" Şi aşa a întrebat pe mai mulţi creştini, ca să ne atragă atenţia asupra acestei zile. într-adevăr, sâmbătă seara pe 20 iulie, în timpul sfântului maslu, când preotul citea Evanghelia a şasea părintele Lavrentie şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului.

Eu l-am rugat mult pe părintele Lavrentie: „Părinte, blagosloviţi ca să mor eu înaintea sfinţiei voastre şi după aceea să-mi faceţi patruzeci de sfinte liturghii".

Părintele mi-a zis: „Nu aşa, ci în ordine".

- Ce ordine, preacuvioase, nu vedeţi că astăzi mor copiii înaintea părinţilor?

Dar părintele Lavrentie n-a cedat: „întâi mor eu şi apoi fraţia ta".

Doamne, eu sunt o minune a bunatatii Tale, atotputerniciei Tale, caci Tu m-ai chemat din nefiinta la fiinta; caci Tu m-ai tinut pana acum in existenta; caci, prin mila si darnicia Ta, prin iubirea cu care ne-a iubit Fiul Tau Cel Unul Nascut, eu voi mosteni viata vesnica daca sunt credincios; caci prin acest act tainic in care, in Fiul Tau, Te aduci Tu Insuti Jertfa, eu am fost ridicat din teribila cadere si rascumparat din vesnica pierzare.Slavesc bunatatea Ta, puterea Ta  nesfarsita si intelepciunea Ta! Dar desavarseste in mine, bietul pacatos, aceasta minune a bunatatii Tale, a atotputerniciei Tale si a intelepciunii Tale, si, prin mijloacele pe care Tu le stii, mantuieste-ma pe mine nevrednicul slujitor al Tau, si ma calauzeste pana in Imparatia Ta cea vesnica, fa-ma vrednic de viata cea neimbatranitoare, de ziua cea neinserata.

Numai de Dumnezeu singur inima mea trebuie sa se alipeasca."Iar mie a ma lipi de Dumnezeu bine este"(Ps 72, 27); si cu toate acestea - o, orbire si pervesiune! - ea se ataseaza de lucrurile pamantesi, de mancare, de bautaura, de placerile trupesti, de bani - aceasta murdarie - ,de haine - aceasta coruptie -, de culori, de modele, de mode care incanta ochii, de camere mobilate luxos...ce ciudat este aceasta!Adica eu, un crestin, un om al cerului, sa ma ostenesc atat de mult pentru ceea ce e pamantesc si sa ma preocup atat de putin de ceea ce este ceresc!Am fost mutat la cer impreuna cu Hristos, si totusi ma alipesc din toata inima mea de pamant, aparent nu am nici o dorinta de a fi in cer si as prefera sa raman pe pamant, chiar daca lucrurile de pe pamant, in ciuda farmecului lor, ma obosesc si ma chinuie.Si totusi, vad bine ca tot ceea ce este pamantesc este nesigur, coruptibil si va disparea curand.Si totusi stiu si simt bine ca nimic din ceea ce este pamantesc nu poate sa-mi satisfaca sufletul, sa-mi linisteasca si sa-mi veseleasca inima mereu tulburata si ranita de desartaciunea acesteilumi.Pana cand eu, copil al lui Dumnezeu, voi ramanea trupesc, fiindca in apa sfanta a botezului m-am "nascut nu din sange,nici din pofta trupeasca, ci de la Dumnezeu"(In 1, 13)? Cand deci ma voi intoarce cu totul spre Dumnezeu?
Doamne, prin Duhul Tau cel Sfant atrage la Tine inima mea.Doamne, intoarce inima mea de la desertaciunile pamantesti!Doamne, fara Tine nu pot nimic!

Noi iubim tot ceea ce straluceste pe pamant:aurul, argintul,pietrele pretioase, cristalele, vesmintele de matase...De ce oare nu iubim slava viitoare la care Dumnezeu ne cheama ?De ce nu aspiram sa devenim stralucitori ca soarele? "Atunci cei drepti vor straluci ca soarele in imparatia Tatalului lor"(Mt 13, 43).
Aceasta pentru ca natura sufletului nostru s-a pervertit prin pacat, iar noi suntem legati de pamant si nu de cer, de lucrurile stricacioase mai degraba decat de cele nestricacioase; pentru ca iubim slava trecatoare, alterabila si inselatoare a acestui pamant.
Dar de ce exista in noi o astfel de dragoste pentru tot ce straluceste? Pentru ca sufletul nostru a fost creat pentru lumina cerului si pentru ca el a fost, la origine, cu totul l;umina, cu totul stralucitor; lumina este deci innascuta in noi, sensul si nevoia de lumina sunt innascute in noi.Indreapta-ti aceasta aspiratie catre lumina cerului!

Descurajarea si sentimentul de rusine care ne invadeaza atunci cand nu reusim ceva, mai cu seama in slujba noastra pastorala fata de ceilalti, vin de la dusmanul nostru netrupesc, care, ca un leu racnind, cauta mereu sa ne sfasie, sa ne duca la esec si la pacat.De aceea, pentru a actiona cu siguranta, trebuie mai intai sa ne pregatim printr-un studiu inteligent, unit cu postul si cu rugaciunea.Trebuie cautata in toate desavarsirea si sa nu lasam nici un loc diavolului. Iar daca esuam, sa nu ne cufundam in descurajare, ci sa recunoastem in fata lui Dumnezeu pacatul nostru si slabiciunea noastra, sa ne umilim in prezenta Sa, sa lasam la o parte iubirea de sine, si sa ne marturisim fara rusine pacatul nostru,usuratatea noastra, lenea si slabiciunea noastra, sa aruncam pacatul in adancul milei Sale dumnezeiesti, sa-I cerem harul si ajutorul Sau pentru a duce de acum inainte o viata virtuoasa.

La ce te obliga faptul de a te impartasi cu Sfintele Taine?Sa "cauti cele de Sus, unde Se afla Hristos, sezand de-a dreapta lui Dumnezeu"(Col 3, 1)
si nu lucrurile de pe pamant, caci "Hristos a venit pe pamant pentru a ne ridica la ceruri"(Acatistul Domnului Iisus)."In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt...Eu merg sa va pregatesc un loc"(In 14, 2).Cetatea noastra este in ceruri"(Flp 3, 20)."Fericiti cei saraci cu duhul, caci a acelora este Imparatia cerurilor"(Mt 5, 3)."Ca de nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat a carturarilor si a fariseilor, nu veti intra in Imparatia cerurilor"(Mt 5, 20)."Lasati copiii sa vina la Mine, caci a unora ca acestora este Imparatia cerurilor"(Lc 18, 16).
Vezi tu deci cu ce scop a venit Hristos pe pamant, de ce ne da El Tainele Sale dumnezeiesti, Trupul si Sangele Sau? Scopul Sau este sa ne dea Imparatia cerurilor.Sa dorim sa ajungem acolo!

De aceea, precum printr-u om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii pentru ca toti
                                                                                                                                                                                                                     au pacatuit in el.(Rom.5:12)

Pacatul si moartea sunt urmari infricosatoare ale faradelegii si ale neascultarii si consecinta robirii libertatii morale a omului.Cel dintai om, lasandu-se inselat, mai intai a lepadat sfatuirea glasului launtric, al ravnei pentru pazirea poruncii dumnezeiesti, mai intai si-a robit libertatea morala sugestiilor diavolului, socotindu-le pe acestea mai mari decat propria lui vrednicie si tindere spre bine; a supus, ca unul care avea voie libera, pe cele mai bune sfatuitorului celui rau, ca unuia mai inalt si mai intelept si, ascultand ca un rob de cel chipurile mai inalt, a incalcat dumnezeiasca porunca spre a carei pazire tindea si o cauta.Daca Adam, ca fiinta libera si independenta, nu si-ar fi supus diavolului libertatea lui morala, niciodata nu ar fi incalcat dumnezeiasca porunca. Asadar pacatul si moartea sunt consecinte ale robirii morale a omului.Robirea morala este, asadar, cel mai mare rau, ca una care a adus pacatul si moartea, adica denaturarea chipului dumnezeiesc si stricarea sufletului si a trupului.
Pacatul este un mare rau, fiindca slabanogeste sufletul, seamana semintele bolii, il dizolva si il distruge si la urma ii gateste moartea.Asa cum bolile distrug trupurile si omoara, la fel si pacatul face sufletului.Sufletul slab, ingreuiat de patima, se clatina pururi si nu poate privi catre cer niciodata si este cu totul neputincios sa-si atinteasca ochii spre lumina adevarului.Despre starea de boala a sufletului din pricina pacatului iata ce spune dumnezeiescul Gura de Aur:"Asa cum cei bolnavi isi feresc ochii de lumina materiala, din pricina slabirii vederii, si asa cum se intorc de la principiile sanatoase, la fel si cei bolnavi cu sufletul, infierbantati de patima, nu pot iesi sa-si atinteasca ochii cugetului catre lumina adevarului."(Comentarii la FACERE)"Caci la fel si porcii se pleaca la cele de jos si se apleaca spre pantece si se tavalesc in noroi si nu simt ca se umplu de cea mai groasa tina."(Comentarii la Facere).Si Sfantul Clement al Alexandriei zice:"Sa ne temem de boala nu a trupului, ci de pacate, din pricina carorra este boala".(Din Cuvintele profetice)La fel spune si cantarea :"Din pricina multimii pacatelor mele slabeste trupul meu, slabeste si sufletul meu".De asemenea si Marele Vasile, tot ca slabiciune a sufletului caracterizeaza pacatul, zicand:"Agricultura schimba alcatuirea plantelor, iar grija cea dupa virtute pentru suflet poate sa stapaneasca feluritele slabiciuni".(Despre rodul pamantului).Dar si Domnul ii priveste pe pacatosi ca pe niste bolnavi, fiindca si zice:Nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi.Boala sufletului este mult mai grea decat cea a trupului si mai primejdioasa, fiindca in timp ce una duce la moartea trupului muritor, cealalta duce la moartea sufletului vesnic, plata pacatului este moartea, si mai mare decat propria moarte, fiindca duce la despartirea de Dumnezeu.Caci moartea sufleteasca este despartirea de Dumnezeu.Si se desparte de Dumnezeu fiindca, potrivit cu cele spuse de Sfantul Evanghelist Ioan, oricine savarseste pacatul este de la diavolul. Caci de la inceput diavolul pacatuieste spre aceasta, de aceea nu este nici o impartasire a luminii cu intunericul (II Cor.6:14). Iar Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca pacatul se savarseste din lipsa fricii de Dumnezeu si ca duce in adancul iadului.Dar ne sfatuieste sa ne departam de pacat , zicand:"Lasa-te de pacat, caci faptul de a pacatui este omenesc, dar a ramane in acestea este cu totul dracesc".Dar fiindca desfatarea de pacat este vremelnica si pentru ca dupa aceasta urmeaza multa intristare, zice:"In acest fel este pacatul:mai inainte de a fi savarsit, il imbata pe cel stapanit de el, iar dupa ce este savarsit si faptuit, atunci se opresc si se sting cele ale placerii si apoi sta inainte gol invinuitorul, avand rolul unui calau public, care, zdrobindu-l pe cel ratacit, cere cea mai de pe urma pedeapsa, apasandu-l mai greu decat orice povara".
Si in alta parte:"caci nimic nu este atat de greu de purtat precum natura pacatului, nimic nu ne da atata chin precul felul rautatii si ratacirile.Pentru aceasta Hristos a zis celor ce traiesc in pacate: Veniti la Mine, cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pe voi, caci jugul Meu este bun si povara Mea este usoara."
Pentru aceasta si un alt parinte zice:"Ce este mai greu si mai vatamator decat pacatul, dupa cum, dimpotriva, ce este mai usor si mai folositor decat virtutea?"Caci pacatul, asa cum este scris in Pilde, ranindu-i pe multi ii arunca in osanda, cel fara de lege este prins in laturile faradelegilor lui. Iar virtutea, pe cei ce o lucreaza ii face vii si ii duce la inaltime, dupa cum zice autorul Pildelor: pom al vietii este tuturor celor ce o stapanesc.
Pacatul corupe dumnezeiasca frumusete a chipului, atat a sufletului, cat si a trupului si il face urat si nevrednic, fiindca, asa cum spune marele Vasile:"Asa cum sunt umbrele pentru trupuri, asa sunt pacatele pentru suflete: le insotesc pretutindeni, dand la iveala faptele".
Pacatul departeaza pe ingerul pazitor al sufletului si preda sufletul si trupul in stapanirea diavolului, fiindca, precum iarasi zice Sfantul Vasile cel Mare, "Caci asa cum fumul alunga albinele si mirosul urat alunga porumbeii, la fel si pe ingerul pazitor al vietii noastre il izgoneste pacatul cel urat mirositor, vrednic de plans".
Pacatul alunga orice sfiala si ii face fara rusine pe cei cepacatuiesc prin intunecarea mintii lor.Despre nerusinarea pacatului, dumnezeiescul Ioan Gura de Aur spune:"Pacatul, pana ce se savarseste, are oarecare rusine.Dar, dupa ce s-a savarsit cu fapta, atunci ii face cu totul fara de rusine pe cei ce il lucreaza".
"Pacatul, zice acelasi dumnezeiesc parinte, este maica smereniei, iar intoarcerea de la pacat, smerenia insasi."Una inalta si duce sus, celalalt coboara si smereste, una duce la ceruri, iar celalat in adancul iadului.Si iarasi:"Daca deci pacatul este bun, pazeste-l pe acelasi pana la sfarsit.Dar daca este vatamator pentru cel ce il savarseste, atunci pentru ce ramai in cele distrugatoare?
Nimeni, cautand sa vomite fierea, nu o aduna iarasi pe aceasta inmultit dintr-un trai rau si nepedepsit".Si Sfantul Marcu adauga:"Pacatul este foc ce arde si orice vei adauga la el il vei aprinde si mai mult".
"Se pare ca pacatul este ca o piedica ce opreste cugetul bun al lui Dumnezeu sa fie intru noi."
"Pe cei ce slujesc pacatului ii asteapta intristarea si munca gheenei."Pentru aceasta ca de fata sarpelui sa fugi de pacat; de te vei apropia de el, te va musca;dinti de leu sunt dintii pacatului, care omoara sufletele oamenilor.
Necuratia sufletului, Sfantul Ioan Gura de Aur o numeste pacat: "Este mai bine sa fii murdar de noroi decat tina pacatelor".Asa cum viermele roade din lemn si mananca lemnul si mananca si lana, avand de la sine insusi inceput, la fel si intristarea si moartea sunt nascute din pacat si consuma pacatul."Si iarasi :Sabie cu doua taisuri este pacatul.

Exista primejdia ca multele cunostinte sa ne umfle capul, sa-l faca "aerostat" si sa-l puna in pericol, sau sa se sparga in aer ( prin schizofrenie ) sau sa se sfarame ( prin mandrie ) si sa se faca bucati.


                                                                                           ***

Ce care nu se straduieste sa se cunoasca pe sine isi acopera continuu mizeriile, isi semeteste fruntea, sta pentru putin pe culmi prin mandria lui, si in cele din urma cade gramada la pamant.

                                                                                          ***

Cercetarea de sine este cea mai folositoare dintre toate. Omul poate sa cerceteze multe carti dar, daca nu se cerceteaza pe sine, tot ceea ce citeste se pierde.

                                                                                          ***

Daca omul nu se ocupa de sine insusi, ispita ii va da de treaba sa se ocupe de ceilalti.

                                                                                           ***
Cel care ii cunoaste pe ceilalti se numeste cultivat, dar cel care se stie bine pe sine este intradevar intelept.

                                                                                            ***

Cel care stie putin vorbeste mult, iar cel care cunoastemulte ramane tacut.Primul se poarta asa pentru ca le socoteste insemnate pe acestea putine pe care le stie.Celalalt tace deoarece stie marimea si valoarea celor pe care nu le stie.

                                                                                           ***

Ceea ce cunoastem insemna nimic, ceea ce nu stim este nemarginit.Cunoasterea seaca ne face mandri, iar intelepciunea smeriti.

     
                                                                                           ***

Omul nostru cel vechi fura tot ceea ce face omul nou.Cand invatam sa-l prindem, ii prindem pe toti hotii care ne fura orice lucru bun care ni-l da Dumnezeu, bogatia duhovniceasca ramane la noi.

Plansul cel intru duh este cand se revarsa lacrimi linie, iar durerea inimii nu este atat de puternica.
Lacrimile varsate pentru pacate sunt la inceput amare, se varsa intru durere si chin al duhului, durere si chin pe care duhul le impartaseste si trupului.
Putin cate putin, cu lacrimile incepe sa se uneasca o mangaiere alcatuita dintr-o deosebita liniste, dintr-un simtamant de blandete si smerenie; odata cu acestea, insesi lacrimile, pe masura si potriva mangaierii aduse, se preschimba, isi pierd intr-o masura insemnata amarul, curg fara durere sau cu durere mai putina.
La inceput, ele sunt putine si vin rar; dupa aceea, incep, putin cate putin, sa vina mai des si sunt mai imbelsugate.
Iar atunci cand darul lacrimilor se intareste in noi prin mila lui Dumnezeu, razboiul launtric se alina, se linistesc gandurile, incepe sa lucreze cu o deosebita adancime rugaciunea mintii sau rugaciunea duhului, ce satura si veseleste omul launtric. Atunci, lacrimile se prefac din lacrimi amare in lacrimi dulci.
Atunci, in inima odrasleste mangaierea duhovniceasca, care nu se aseamana cu nici una din bucuriile pamantesti. Atunci, se implineste fagaduinta Domnului: Fericiti cei se plang, ca aceia se vor mangaia.
(Sf Ignatie Briancianinov)

 

 

Temperaturile scăzute, microbii şi virusurile sunt factorii ce ne ameninţă sănătatea în sezonul rece, dar nici trecerea de la rece la cald nu ne face prea bine. Putem spune că primăvara şi toamna suntem afectaţi mai mult de răceli şi de astenii, tocmai pentru că organismul este forţat să se adapteze la schimbare. Aceste obstacole se pot depăşi întărindu-ne sistemul imunitar. Mai jos vă prezentăm câteva ceaiuri imunizante.

Un „gard” de protecţie: echinacea
Echinacea este o plantă folosită pentru videcarea tuturor afecţiunilor, de la infecţii, dureri abdominale până la răceli şi răni. Ceaiul este recomandabil celor care îşi doresc întărirea sistemului imunitar. Această plantă protejează organismul de răceli, gripe, infecţii ale tractului urinar, herpes, candidoză, are efect antibacterial şi antifungic.

Cătina combate anemia şi astenia
Cătina este o sursă importantă de polivitamine care ajută întregul organism. Ceaiul, tinctura şi uleiul de cătină pot fi folosite pentru combaterea anemiei, anorexiei, arsurilor, asteniei, cancerului, depresiei, diabetului, herpesului, dermatozelor, hepatitelor, leucemiilor, rănilor, radiaţiilor şi bolilor de rinichi. Evident, cătina este un puternic stimulent al imunităţii.

Sortimentul verde este energizant
Ceaiul verde conţine mulţi antioxidanţi şi o serie de substanţe care inhibă dezvoltarea microorganismelor dăunătoare tubului digestiv - E. Coli, Salmonella sau Clostridium. Ceaiul verde este un panaceu pentru trupul nostru. El sporeşte imunitatea organismului, încetineşte îmbătrânirea, accentuează slăbirea, revigorează pielea, este un energizant natural, reduce riscul de cancer la stomac, ficat, esofag şi altele.

Arnica are grijă de căile respiratorii
Această plantă are proprietăţi imunostimulente foarte puternice. Ea stimulează imunitatea la nivelul gâtului şi al căilor respiratorii superioare, îmbunătăţeşte circulaţia, încălzeşte extremităţile şi creează o stare de confort fizic. Se pot consuma ceaiul şi tinctura.

Frunzele de afin au rol vitaminizant
Frunzele de afin sunt bogate în vitaminele A, E, B1 şi B2, ajută organismul în reglarea proceselor imunitare şi îi oferă rezistenţă în lupta cu răcelile, gripele şi alte infecţii.

Busuiocul, antitusiv şi antiinflamator
Ceaiul de busuioc are proprietăţi antimicrobiene şi antiinflamatorii, este un antiseptic intestinal şi un bun diuretic. Reduce inflamaţiile căilor respiratorii, este antitusiv şi bronhodilatator. El stimulează sistemul imunitar, este un tonic general, nervos şi antidepresiv.

Măceşele, depozit de vitamine

Măceşele au un conţinut bogat în special în vitamina C, dar şi în vitaminele A, B1, B2, P şi K. Ceaiul ajută la combaterea şi prevenirea răcelilor, întăreşte imunitatea organismului, îl face mai rezistent la boli şi normalizează circulaţia sângelui. Măceşele mai sunt recomandate în caz de avitaminoze, circulaţie periferică slabă, viermi intestinali, litiază şi dischinezie biliară. Acest ceai este indicat şi celor care suferă din cauza problemelor de stomac, rinichi şi intestine. Persoanele care au varice pot consuma ceai de măceşe. Pentru a nu pierde proprietăţile vindecătoare ale măceşelor, ceaiul se realizează prin fierberea fructelor numai trei minute.

- Fructele de cătină conţin zaharuri, acizi organici, vitamine şi acizi graşi esenţiali, şi pot fi consumate atât proaspete, cât şi uscate.

 

Toporaşul este unul dintre simbolurile primăverii, dar, pe lângă destinaţia ornamentală, are şi o întrebuinţare terapeutică. Este o plantă spontană, pe care o puteţi găsi în pădure, pe malurile apelor, pe câmpii şi chiar în grădini. În scop terapeutic se culege planta înflorită.

Remediu apreciat în Antichitate
Toporaşii conţin glicozide şi saponine, substanţe amare cu proprietăţi curative, pigmentul cyamina, de asemenea, cu puteri vindecătoare, vitamina C şi săruri minerale.
Deşi toporaşii au fost utilizaţi, încă din vechime, în tratamente naturiste, proprietăţile lor curative au ajuns să fie mai puţin cunoscute în zilele noastre. Anticii considerau că toporaşii erau un leac minunat împotriva durerilor de cap şi a bolilor de piele.

Vă scapă de crizele reumatice
Fiind bogaţi în uleiuri volatile şi mucilagii, toporaşii au acţiune emolientă. Datorită conţinutului de acid salicilic, aceştia au efect antiinflamator, febrifug şi antireumatic. Ceaiul reduce tensiunea arterială, alungă durerile de cap, curăţă sângele, provoacă expectoraţia. De asemenea, decoctul din rădăcină uscată calmează durerile reumatice, doar că această cură trebuie să fie de lungă durată, între trei şi şase luni, în funcţie de gradul deteriorării articulaţiilor, pentru a avea efectul scontat. Decoctul se obţine dintr-o lingură cu rădăcină mărunţită pe care o fierbeţi, timp de cinci minute, într-un sfert de litru de apă. Această licoare poate fi folosită şi în caz de constipaţie, având efect laxativ.

Infuzia vindecă infecţia urinară
Şi infuzia din toporaşi este utilă, mai ales în caz de infecţie urinară. Se pune o linguriţă cu plantă într-o cană cu apă clocotită, se acoperă şi se lasă 10-15 minute la infuzat. Se bea câte o cană cu ceai de trei ori pe zi, până la vindecare.

Utili în bolile respiratorii
Siropul de toporaşi se recomandă împotriva răcelilor, a gripei, a durerilor în gât şi a bolilor respiratorii. Se prepară din flori proaspăt culese. Se pun într-un borcan, iar deasupra se toarnă miere, cât să le acopere. Se lasă la macerat două săptămâni, după care se filtrează. Se ia câte o lingură cu sirop de trei-patru ori pe zi.

- Extern, ceaiul de toporaşi vindecă rănile şi cicatricele.

 

De la stejar se folosesc în scop medicinal mugurii proaspeţi, rădăcinile tinere, scoarţa internă a rădăcinilor, ghindele şi inflorescenţele, fiecare puse la macerat. Frunzele, ghindele şi scoarţa de stejar sunt foarte bogate în substanţe active şi au proprietăţi astringente şi tonice. Se folosesc contra diareii, dizenteriei şi hemoragiilor, iar pudra de scoarţă de stejar opreşte hemoragiile nazale.

Se poate prepara acasă
Din pulberea de ghindă se obţine un surogat al cafelei, ce se bea dimineaţa pe stomacul gol. Aceasta are un efect energizant, oarecum asemănător cu cel al cafelei clasice, dar fără să mai apară acea accentuare a oboselii, resimţită după trecerea efectului cofeinei. Iată cum se obţine: prăjiţi ghindele aproximativ 15 minute, amestecând continuu cu o lingură de lemn. Apoi le măcinaţi, iar produsul rezultat este cafeaua de ghindă. La o jumătate de cană cu apă (150 ml) clocotită se pun două linguriţe cu această pulbere, după care se mai lasă se fiarbă trei minute. Se consumă caldă.

Combate diareea
Pentru tratarea diareii şi a dizenteriei se iau trei linguriţe cu pulbere de ghindă pe zi, pe stomacul gol. Se ţine sub limbă vreme de câteva minute, după care se înghite cu apă. În cazurile grave, doza se poate mări până la zece linguriţe pe zi.
Scăpaţi de dureri de cap pe fond de oboseală şi de surmenaj dacă beţi o cafea de ghindă, obţinută din două linguriţe cu pulbere, la o cană cu apă.

Rădăcinile sunt cicatrizante
Stejarul are efecte terapeutice şi asupra aparatului genito-urinar, a sistemului circulator şi a intestinelor. Mai este indicat în astenii şi diverse tipuri de alergii. Mugurii de stejar reglează funcţia intestinală şi cresc tensiunea arterială la hipotensivi.
Rădăcinile tinere şi scoarţa lor internă sunt cicatrizante şi se utilizează în diverse afecţiuni dermatologice, scoarţa fiind tonifiantă şi antiseptică. Pentru a beneficia de toate proprietpăţile, se recoltează scoarţa de pe ramurile tinere de până la trei ani. Ea conţine mai multe taninuri cu efect astringent, pectine, răşini şi săruri minerale.

Pont! Scoarţa de stejar se recoltează primăvara, când începe să circule seva prin ramuri.

 

Originar din Egipt, inul este o plantă ce poate fi folosită nu doar în industria textilă, ci şi în farmacia naturistă. Cunoscut ca excelent luptător împotriva constipaţiei, inul poate fi folosit şi sub formă de ulei.

Vă scapă de psoriazis
Uleiul de in este foarte bun în tratarea rănilor provocate de tăieturi, arsuri, diverse inflamaţii sau chiar de psoriazis. Acesta se obţine din seminţe, printr-un proces industrial. Preparatul conţine cantităţi semnificative de acizi graşi sănătoşi Omega-3 şi Omega-6. Aceştia protejează pielea de radiaţiile ultraviolete, ce ar putea afecta epiderma în zilele toride de vară. De asemenea, aceşti acizi reglează şi secreţia de sebum, astfel încât pielea să nu se deshidrateze şi să nu se irite. Uleiul de in mai conţine şi lignani, care au antioxidanţi şi care au rol important în susţinerea echilibrului hormonal. Lignanii au efect antimicrobian, antibacterian şi contra ciupercilor şi virusurilor, dar ajută şi la tratarea rapidă a răcelilor şi a iritaţiilor.

Se aplică direct pe dermă
Uleiul de in nu este dăunător dacă este aplicat direct pe piele. Poate fi înghiţit, deoarece nu cauzează niciun fel de reacţii adverse. Cei care nu reuşesc să înghită uleiul trebuie să ştie că există şi comprimate ce conţin aceleaşi substanţe active ca uleiul. Aceste pastile se pot înghiţi ca orice alte vitamine. Este important însă să aveţi mare grijă înainte de a vă administra anumite preparate din in. Ele pot interacţiona cu diverse medicamente. De aceea este indicat să consultaţi medicul înainte de a urma tratamente cu astfel de preparate.

- Există studii, nefinalizate încă, ce arată că uleiul de in ar putea avea efecte şi contra infertilităţii atât feminine, cât şi masculine.

 

Dacă aveţi stări de nervozitate vă puteţi calma cu ajutorul câtorva plante care au efect relaxant, îndepărtează spasmele musculare şi sunt bune sedative. Veţi evita astfel produsele din farmacii.

Valeriana
Ca tratament în eliminarea stărilor nervoase, de agitaţie, de iritabilitate sau de surmenaj, se poate folosi valeriana, atât infuzie, cât şi pudră sau tinctură. Aceasta are aceeaşi acţiune precum muşeţelul, diferenţa fiind că valeriana este mult mai concentrată şi poate fi folosită numai de adulţi. Dozele în tratamentele naturiste cu valeriană sunt reduse, pentru că uleiul volatil al plantei este foarte concentrat şi o folosire necorespunzătoare poate avea efecte nedorite.
Sub formă de infuzie, valeriana este eficientă dacă se utilizează o dată pe zi, iar dacă folosiţi tinctura, o lingură dimineaţa este suficientă pentru un efect îndelungat.

Muşeţelul
Pentru îndepărtarea stărilor tensionate, specialiştii în medicina naturistă recomandă ceaiul de muşeţel seara, înainte de culcare, cu puţină lămâie proaspătă. De asemenea, inhalaţiile cu această plantă reglează respiraţia şi ritmul cardiac şi astfel vă veţi putea odihni până dimineaţa.
Folosit sub forma uleiurilor esenţiale, în apa de baie, muşeţelul îşi face rapid efectul. Adăugaţi câteva picături de ulei esenţial în apă la o temperatură suportabilă. Mirosul plăcut şi efectul sedativ al muşeţelului vă vor detensiona pe loc.
Muşeţelul poate fi folosit cu succes şi pentru tratarea stărilor de anxietate. Efectele se vor vedea după cel puţin o săptămână de tratament continuu cu ceai.

Sucul de cartofi
Un suc ce relaxează sistemul nervos şi combate durerile cronice de cap este cel de cartofi - se consumă o jumătate de pahar cu suc extras din tuberculii sănătoşi de cartofi înainte de masa de dimineaţă şi a celei de prânz, timp de două săptămâni.

„Seva” de dovleac
Şi sucul de dovleac este excelent pentru relaxare şi pentru un somn odihnitor - se bea seara la culcare câte o jumătate de pahar.

Zeamă de ridichi, sfeclă şi morcovi
Într-un vas se combină cantităţi egale de suc de la ridichi, sfeclă şi morcovi şi se pune la fiert timp de o oră, la bain-marie. Se ia în fiecare zi câte o lingură cu 15 minute înainte de cele trei mese principale. Cura durează trei luni şi este recomandată persoanelor care au organismul slăbit, care sunt apatice şi surmenate.

Meniu pentru tonifierea aparatului nervos

Iată un meniu pentru o zi care vă va îmbunătăţi sistemul nervos: la micul dejun beţi un pahar cu lapte cald şi mâncaţi două felii de pâine integrală, 100 g de brânză de vaci şi beţi un pahar cu suc de kiwi. La prânz mâncaţi o salată de ridiche neagră, friptură de vită la grătar cu garnitură de legume verzi, un iaurt şi un pahar cu suc de portocale. La cină serviţi o supă de legume, peşte la cuptor, o salată de legume şi suc de dovleac.

Pont! Băile fierbinţi în care s-au adăugat câteva picături de uleiuri esenţiale florale ajută la detensionare.

 

 

 

Amin!”

Noi, cei ce suntem crestini numai pe dinafara, lipsiti de duhul lui Hristos, lipsiti de inima daruita Domnului pe de-a-ntregul, lipsiti de ravna pentru a fi numai pe placul Lui, adeseori ne socotim a fi intre cei care Il iubesc pe Dumnezeu cu adevarat - atat cei ce inca sunt aici, pe pamant, cat si intre cei ce sunt deja dincolo, in cer.Insa de ochii lor pe care Dumnezeu ii lumineaza nu se ascunde cine suntem noi de fapt si, privindu-ne, ei zic pe buna dreptate:"iata niste oameni care desi dupa infatisare sunt de-ai nostri, nu sunt dintre noi".Simplu cuvant, dupa cat se pare, insa infricosator!Daca nu suntem ai lor, nici ei nu sunt ai nostri, si nimic din ce este al  lor nu este al nostru; asadar, nici Hristos nu este al nostru, si nimic din ce a fagaduit El nu este al nostru, nici raiul nu este al nostru, nici vesnica fericire nu e a noastra.Iar daca toate acestea nu-s ale noastre, atunci ce trebuie sa fie al nostru!Vedeti ce necaz!Iar pe de alta parte, uitati-va in jur - la noi, aproape totul e crestinesc: randuielile sunt crestinesti pe de-a-ntregul sau pe jumatate, conceptiile sunt crestinesti, vorbele sunt crestinesti, multe reguli si fapte sunt crestinesti.Si atunci, ce nu-i indeajuns?N-avem indeajuns inima  crestineasca; inima noastra nu nazuieste unde trebuie, nu vede binele sau in Dumnezeu, ci in sine si in lume, si nu in cer, ci pe pamant este raiul ei; n-avem indeajuns ravna tare ca moartea pentru a fi pe placul lui Dumnezeu si a ne mantui.Parca am adormit, am amortit si ne miscam doar cum ne duce valul vietii.Haideti sa trezim in noi insine tocmai aceasta ravna, caci cine va face asta pentru noi, daca n-o vom face noi insine? Singuri ne-am legat de lume , singuri sa ne rupem de ea.Sa intram in inima noastra rece, nepasatoare, si sa incepem a o indupleca prieteneste sa se invete odata minte, sa rupa lanturile patimilor lumii, pe care de buna voie si le-a luat asupra-si, si sa tinda catre Domnul.Sa spunem sufletului nostru asa:"esti zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.Cel nemarginit a binevoit sa te intocmeasca in asa fel incat sa Se rasfranga in tine cu desavarsirile Sale precum soarele se rasfrange intr-o picatura de apa, si sa fie vazut in tine atat de tine, cat si de toti cei care te vad, ceresti si pamantesti deopotriva.Iar tu te-ai departat de Dumnezeu si te-ai intors spre lume, ai primit chipul ei uracios si astfel ai inceput sa porti asemanarea de fiara a stapanitorului acestui veac.Adu-ti aminte de inalta si neasemuita ta noblete de la inceput, intristeaza-te pentru slutenia ta de acum si intoarce-te catre Domnul, ca sa te inoiasca iarasi dupa chipul Celui ce te-a zidit.
Dumnezeu te cauta si te inconjoara cu toate milele si purtarile Sale de grija: viata ta este a Lui; toate cele ce iti fac trebuinta pentru viata sunt tot ale Lui; si lumina, si vazduhul, si hrana, si hainele, si locuinta, si tot ce este in tine si la tine - toate ale Lui sunt.Si nu numai atat!Pentru tine S-a pogorat din cer , a patimit, a murit pe cruce, a inviat, S-a inaltat la cer, a trimis Duhul Sfant si a randuit pe pamant Biserica, in care a adunat toate cele de nevoie pentru mantuirea ta.Si - lucrul de capetenie - pe calea nasterii si prin randuiala vietii tale dinafara deja te-a bagat in aceasta visterie a bunatatilor duhovnicesti, si pentru toate acestea cere de la tine numai inima ta.Si picatura incalzita de soare urca: tu de ce intarzii sa te intorci la Domnul, incalzit fiind din toate partile de caldura iubirii Lui? Oare nu vezi ca toti cei din jurul tau merg catre Domnul:si saraci, si oameni de rand, carturari si necarturari?Si atunci, tu de ce stai, lasandu-i pe toti sa ti-o ia inainte in Imparatie?Ce, esti mai rau decat ceilalti? Esti vaduvit de vreun lucru care li se da tuturor?Si atunci, ce stai?Misca-te, grabeste-te, pana cand nu s-a inchis usa care este deschisa pentru toti cei ce se intorc acum! Ce stai?Intoarce-te catre Domnul si incepe sa lucrezi lui cu osardie! Vremea trece, puterile imbatranesc, devin grosolane si se apropie de nemiscare in indreptarea lor cea stramba - iar azi-maine va veni moartea.Ia seama sa nu ramai in aceasta raceala impietrita fata de Domnul.Adu-ti aminte de sfarsitul cel infricosator, cand si Dumnezeu Se va intoarce de tot de la cei ce nu se intorc spre El si ii va lepada pe cei ce Il leapada, si nazuieste catre Dansul macar de frica!
Cauta-L pe Domnul! Dumnezeu sau lumea - nu este cale de mijloc.Sau nu vezi ca acolo este totul, iar aici nu este nimic; ca acolo este adevarul, iar aici nalucire; ca acolo este odihna, iar aici dureri si griji: ca acolo este indestulare, iar aici stramtorare neincetata; ca acolo este bucurie si veselie, iar aici numai dureri si tanguire a inimii? Cunosti toate acestea, ai trecut prin ele, si totusi ramai in aceeasi desartaciune a mintii si a inimii...Doar nu vrei sa iti faci raiul pe pamant? Este deja a opta mie de ani de cand iubitorii acestei lumi fac tot ce le sta in putinta pentru a face raiul pe pamant - si nu numai ca nu reusesc nimic, ci totul merge spre mai rau. Nu o sa reusesti nici tu, ci doar a sa te istovesti alergand dupa nalucitele bunatati ale lumii cum alearga copiii dupa curcubeu".

Cu vorbe de acest fel sa ne induplecam sufletul a-L iubi pe Domnul, a se intoarce pe de-a ntregul catre El si, in fine, a ravni cu hotarare propria mantuire. Va da Dumnezeu, si se va intampla cu noi ceea ce se intampla cu aerostatele.Avand baloanele pline cu gaz, care-i stihia cea mai subtire, tind cu repeziciune in sus.Sa ne umplem si noi sufletul cu adevaruri si convingeri ceresti - ele vor patrunde si in inima, vor atrage  dorintele, iar atunci toata fiinta noastra va tinde catre cer si catre tot ce este ceresc.

Despre lume - Sf.Teofan Zavoratul

V-am vorbit deja de câteva ori împotriva lumii şi a ataşamentului faţă de ea. Fiind încredinţat că iubiţi adevărul şi sunteţi gata să îl urmaţi oricât de amar ar fi el, cred că nu sunteţi sătui de cuvintele mele. Stau şi mă gândesc însă: nu cumva socotiţi că aceste sentinţe aspre împotriva lumii sunt părerea mea personală despre lume şi despre iubirea faţă de ea? Nu credeţi, oare, că lumea nu este chiar atât de potrivnică lui Hristos şi viaţa lumească — vieţii creştine, încât să nu fie nici o posibilitate de a le îmbina şi, trăind lumeşte, să trăim totodată şi creştineşte? Cel puţin acum circulă părerea aceasta, că înstrăinarea strictă de lume şi de tot ce este lumesc ţine de o simplitate mioapă sau de o râvnă lipsită de discernământ şi de o melancolie mohorâtă, şi că, dimpotrivă, valoarea veacului şi a educaţiei de acum constă tocmai în faptul că astăzi oamenii se pricep să îmbine creştinismul cu iubirea lumii, privind cu compătimire la acei sărmani nerozi care, pentru a se mântui şi a plăcea lui Dumnezeu, se lipsesc de cutare sau cutare bunătăţi şi mângâieri ale lumii.

Nu mă apuc să intru în dispută cu asemenea filosofi. Şi acum merg pe principiul de a nu spune nimic de la mine însumi, ci numai de a aduna laolaltă toate cele spuse în cuvântul lui Dumnezeu împotriva lumii şi a iubirii de lume. Intorcându-se către sine, fiecare va găsi în conştiinţa sa, fără îndoială, îndemnul sever de a lua aminte fără cârtire la tot ce porunceşte Domnul, în ciuda tuturor părerilor care circulă şi a tuturor simţămintelor şi împotrivirilor care apar din inima noastră împotriva acestor porunci. Ce spun limpede şi precis Domnul şi Sfinţii Lui Apostoli, aceea este lege pentru noi.

Cum vorbeşte despre lume Domnul? Voi ştiţi deja că Domnul, Care a fost atât de îngăduitor faţă de cei păcătoşi şi neputincioşi, Care a luat toate păcatele noastre asupra Sa, Care a numit jugul Său „bun” şi „uşor” şi îi mustra pe învăţătorii iudei pentru că îi împovărau pe oameni cu asprimi de prisos - un asemenea Domn bineînţeles că nu S-ar fi apucat să pună asupra următorilor Săi greutatea înstrăinării de lume dacă iubirea faţă de lume ar putea fi îmbinată cu urmarea Lui. Şi totuşi, ia uitaţi ce spune El!

In ce raport Se pune Mântuitorul faţă de lume? Eu, zice, nu sunt din lumea aceasta, şi repetă asta nu o dată (In 8, 23; 17) (14-16):

Eu nu sunt din lumea aceasta, şi împărăţia Mea nu este din lumea aceasta (In 8, 23; 18, 36).

Impărăţia lui Hristos se întocmeşte în lume şi din oamenii lumii, dar pe ruinele împărăţiei stăpânitorului lumii.

De aceea, Domnul spune:

Eu M-am pogorât din cer ca să îl leg pe cel tare, ca să stric lucrurile diavolului! (In 6,38; Mc. 3- 27; 1 In 3,8)

întrucât asta s-a săvârşit prin moartea pe cruce, înainte de patimă iată ce osândă a rostit asupra lumii:

acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară (In 12, 31).

Vedeţi ce opoziţie? Şi atunci, cum vreţi să fiţi cu Hristos făcând totodată pe placul lumii?

Ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Ce învoire este între Hristos şi Veliar? (II Cor. 6,14-15)

Poate că Domnul a fost atât de aspru faţă de lume în ce-L privea pe El însuşi, în Persoana Sa? Dar el nu a făcut nici un rabat în această privinţă pentru ucenicii Săi, care erau nevoiţi să trăiască în lume, printre iubitorii acesteia. Şi aceştia, zice, nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume (In 17,14). De aceea, mângâindu-i, altundeva adaugă:

dacă lumea vă urăşte, să ştiţi că pe Mine mai înainte M-a urât. Dacă aţi fi fost din lume, lumea ar fi iubit ce este al său; dar întrucât nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea (In 15,18-19).

Dar cum vreţi voi şi să fiţi ai lui Hristos şi să fiţi în pace cu lumea?

Oare nu a făgăduit Domnul, măcar pe viitor, vreo pace cu lumea? Oare nu am apucat noi acea fericită vreme şi oare nu putem, iubind lumea în tihnă, să credem că plăcem Domnului şi ne mântuim sufletul? Nu, nu asta ni s-a făgăduit. Eu, zice, vă voi trimite vouă alt Mângâietor, pe Care lumea nu poate să-L primească (In 14, 16-17), adică un Duh cu desăvârşire potrivnic duhului lumii. Şi venind, va vădi lumea şi de păcat, şi de dreptate, şi de judecată (In 16,8). Ca atare, vrajbă statornică va fi întotdeauna între voi şi lume, şi drept urmare în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, pentru că Eu am biruit lumea (In 16,33). Şi atunci, cum vreţi să trăiţi în pace cu lumea şi să fiţi ai Domnului, de vreme ce Duhul Domnului, Cel dat următorilor Lui, nu poate fi nicidecum împăcat cu lumea?

Aşadar vedeţi că în învăţătura Domnului nu este nici un pic de îngăduinţă faţă de lume?

Puteţi fi dinainte încredinţaţi că nu veţi întâlni vreo îngăduinţă faţă de ea nici în spusele Sfinţilor Apostoli. Luaţi-l pe Ioan, care respira dragoste, şi pe dreptul Iacov, care strălucea cu dreptatea. Ce spun aceştia? Şi unul, şi celălalt zic într-un glas: nu iubiţi lumea!

Nu iubiţi lumea, spune Apostolul loan, nici cele ce sunt în lume! Dacă iubeşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul: pentru că tot ce este în lume – pofta trupului, şi pofta ochilor, şi trufia vieţii – nu este de la Tatăl, ci de la lumea aceasta. Şi lumea trece, şi pofta ei – iar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I In 2, 15-17).

Au nu ştiţi, zice Apostolul Iacov, că iubirea acestei lumi este duşmănie faţă de Dumnezeu? Pentru că cine vrea să fie prieten lumii este vrăjmaş al lui Dumnezeu.

Cât de cumplit!

Sau credeţi, continuă el, că în deşert zice Scriptura: spre zavistie pofteşte Duhul Care sălăşluieşte în noi? (Iac. 4, 4-5)

Adică Duhul Acesta este atât de gelos, încât nu poate nicidecum îngădui ca noi să aparţinem câtuşi de puţin lumii, cere devotament deplin faţă de Domnul.

Uitaţi-vă în continuare ce spun ceilalţi Apostoli:

iar noi nu am primit duhul acestei lumi, ci Duhul, Care e de la Dumnezeu (I Cor. 2/12).

Mai înainte, adică atunci când nu eram creştini, eram robiţi stihiilor lumii (Gal. 4, 3) şi umblam potrivit veacului lumii acesteia (Efes. 2, 2), după predania omenească (Col. 2, 8), adică obiceiurilor lumeşti. Pe când acum, adică după ce L-am primit pe Hristos, am murit împreună cu Hristos pentru înţelesurile cele slabe ale lumii (Col. 2, 20), acum lumea faţă de voi s-a răstignit, şi voi — faţă de lume (Gal. 6, 14), adică ea este moartă pentru voi şi voi trebuie să fiţi morţi pentru ea:

Ca atare, păziţi-vă fară pată din partea lumii (Iac. 1,27), fugiţi de întinăciunile lumii (II Pt. 2, 20) şi de stricăciunea poftei celei din lume (II Pt, 1,4) şi, lepădând fărădelegea şi poftele lumeşti, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie în veacul cel de acum (Tit 2,12). Lumea toată în cel rău zace (I In 5,19) şi urăşte binele cel adevărat. Ca atare, să nu vă miraţi că vă urăşte pe voi lumea (1 In 3,13).

Mai degrabă fiţi senini, primind harul, prin care tot cel născut de la Dumnezeu biruie lumea,

şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. Cine este cel ce biruie lumea, fară numai cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu? (I In 5,4-5)

Credinţa în Hristos este adică atât de strâns legată cu biruinţa asupra lumii, încât acolo unde este ea nu este lumea, lumea a fost bruită; şi, prin urmare, viceversa: unde este lumea, acolo nu-i credinţă, nu este Hristos şi nici creştinism.

Iată că nici Apostolii nu arată nici o cruţare faţă de lume! Nici Domnul, nici Apostolii… Şi atunci, ai cui ucenici sunt cei care vor să îmbine iubirea de lume cu iubirea de Hristos, care aşa învaţă şi aşa vor să trăiască? O să vă spun eu ai cui, şi o să vă spun folosind cuvintele apostolice. Apostolul Ioan zice:

nu daţi crezare oricărui duh, pentru că mulţi proroci mincinoşi au intrat în lume… Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă (I In 4, 1, 5),

adică aceşti proroci mincinoşi – învăţători mincinoşi – apără lumea pentru că ei înşişi sunt de la lume, nu de la Hristos. Aşadar nici cei ce îi ascultă, nici cei ce îi urmează nu sunt ai lui Hristos, ci sunt tot de la lume. Şi nu se va împlini oare în mijlocul nostru ceea ce a prezis Apostolul Pavel:

căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura cea sănătoasă, ci, dornici să-şi desfăteze auzul, îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr, şi se vor abate către basme (II Tim. 4,3-4)?

Vedeţi ce osândă aspră nu doar asupra lumii, ci şi asupra apărătorilor iubirii faţă de lume?

Aşadar, cine vrea, n-are decât să fie atât de viclean, încât să iubească lumea nutrind nădejdea mincinoasă de a nu se împotrivi prin aceasta duhului lui Hristos! Voi însă nu vă lăsaţi atraşi şi nu urmaţi unora ca aceştia! Insuşi gândul de a vicleni în acest fel dă în vileag lipsa duhului lui Hristos, care dă în vileag lumea. Este oare potrivit să ne gândim la o unire între lume şi Hristos atunci când, din primele zile ale arătării Mântuitorului în lume, aceasta s-a ridicat împotriva Lui şi prin cârmuiri, şi prin viclenie, şi prin răutate? Oare nu se dă de înţeles prin aceasta că, într-adevăr, creştinii nici nu trebuie să se gândească a trăi împăcaţi cu lumea, care este atât de duşmănoasă faţă de Domnul lor? Aşa a şi fost dintotdeauna. După Domnul şi după Sfinţii Apostoli, toţi cei ce au crezut şi au slujit cu adevărat Domnului au mers împotriva lumii şi a duhului ei, şi pentru asta au fost ţinta săgeţilor lumii – au avut de suferit şi au fost prigoniţi. Toţi cei ce vor a vieţui cu credinţă bună în lume vor fi prigoniţi (II Tim. 3,12). Şi atunci, de care înţelegere poate să fie vorba aici?

Presupun că acum toţi veţi fi de acord cu faptul că, dezaprobând lumea, nu vă expun o părere a mea particulară. Domnul şi Sfinţii Apostoli au condamnat-o în cuvinte limpezi şi exacte, care nu admit nici o răstălmăcire. Cine este de la Dumnezeu, ascultă de noi, zice Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu (I In 4, 6). După aceasta, nu mai avem de ce să ne deosebim în părerile despre lume.

Dar poate că avem concepţii diferite despre ceea ce înseamnă lumea?! Intr-adevăr, cuvântul „lume” poate fi înţeles în mai multe feluri, şi nu este de mirare dacă între concepţiile acestea se vor găsi unele potrivit cărora viaţa lumească nu va părea atât de hotărât potrivnică duhului lui Hristos... în atare caz, unii ar putea spune: „Şi eu ştiu că lumea este potrivnică lui Hristos şi că omul credincios trebuie să o lepede; însă eu nu socot că ceea ce numeşti tu «lume» ţine într-adevăr de lume. Spune-mi: care este lumea aceea pe care au osândit-o Domnul şi Sfinţii Apostoli, în care trăind pierim şi de care trebuie să se lepede toţi cei ce doresc să se mântuiască şi să placă lui Dumnezeu?“

După cum vedeţi, o întrebare cât se poate de firească, dar nu şi simplă, şi la care nu se poate răspunde în două vorbe. Mă voi strădui să fac asta cu alt prilej, iar între timp vă poftesc să judecaţi puţin şi singuri. Intr-adevăr, poate că e destul să definim cu exactitate ce este lumea şi ce este lumescul pentru a le întoarce spatele, şi că un lucrul sau altul se admite în viaţă doar pentru că nu este socotit lumesc.

Aşadar daţi-vă puţină osteneală pentru a clarifica această problemă. La vremea potrivită vă voi veni şi eu în ajutor cu cuvântul meu, pentru ca împreună să sporim în cunoaşterea adevărului creştinismului, spre mântuirea noastră şi spre slava lui Dumnezeu, Celui în Treime închinat. Amin!”

*

“La sfarsitul cuvantului trecut s-a pus intrebarea: Ce este lumea?, intrebare ce a ramas fara raspuns. Celor ce doresc sa afle rezolvarea acestei probleme le propunem ceea ce spune in aceasta privinta Sfantul Isaac Sirul.

Cand auzim despre departarea de lume, despre parasirea lumii, despre curatirea de tot ce este in lume, trebuie de la inceput sa intelegem si sa aflam – nu dupa conceptiile populare, ci dupa cele pur rationale - ce inseamna insasi denumirea de lume, ce diferenta de nuanta acopera ea, si atunci vei fi in stare sa afli cat de departe este sufletul tau de lume si ce este amestecat in el din lume.

Cuvantul lume este un substantiv colectiv, care cuprinde ca inteles toate patimile pe care le-am insirat. Daca omul nu a aflat mai inainte ce este lumea, nu va ajunge sa stie cu ce madulare este departe de lume si cu ce madulare este legat de ea. Multi sunt cei care cu doua-trei madulare s-au rupt de lume, si s-au lepadat de impartasirea prin ele cu lumea, si au crezut despre sine ca s-au instrainat de lume in vietuirea lor, pentru ca nu au priceput si n-au vazut cu intelepciune ca doar cu doua madulare au murit lumii, iar celelalte madulare ale lor traiesc in trup lumii. De altfel, acestia nu au putut sa isi dea seama nici de patimile din ei – si intrucat nu si-au dat seama de ele, nici nu s-au ingrijit sa le vindece.
La o cercetare teoretica, lume se numeste si ansamblul care cuprinde patimile luate in parte. Si cand vrem sa dam o denumire generala patimilor, le numim „lume”, iar cand vrem sa le deosebim, le numim „patimi“. Patimile sunt parti ale curgerii succesive a lumii, si unde inceteaza patimile, acolo lumea s-a oprit in succesiunea sa. Si patimile sunt urmatoarele: atasamentul fata de bogatie, de adunarea unor lucruri; desfatarea trupeasca, de unde vine patima insotirii trupesti; dorinta de cinstiri, din care vine invidia; dorinta de a dispune de altii ca un mai-mare; ingamfarea cu stralucirea puterii si autoritatii; dorinta de a te gati si de a placea; cautarea slavei omenesti, care se face pricina a ranchiunei; frica pentru trup.
Acolo unde patimile acestea isi inceteaza curgerea, lumea a murit; si pe masura ce incep sa lipseasca acolo unele dintre aceste parti, lumea ramane in afara, nemailucrand cu acele parti ale alcatuirii sale – precum si despre sfinti a zis cineva ca fiind ei inca vii, au devenit morti, fiindca traind in trup nu traiau dupa legea trupului. Si tu ia seama cu care din aceste parti traiesti; atunci vei afla cu care parti traiesti si cu care ai murit fata de lume. Cand vei afla deplin ce este lumea, atunci din deosebirea tuturor acestora vei afla deplin si cu ce esti legat de lume, si cu ce te-ai rupt de ea.

Mai pe scurt, lumea este vietuirea trupeasca si cugetarea trupului. Dupa insusi faptul ca omul s-a smuls din aceasta se cunoaste ca a iesit din lume. Si instrainarea de lume se cunoaste dupa aceste doua semne: dupa vietuirea cu totul aleasa si dupa conceptiile deosebite de cele trupesti”.

(sursa: Sfantul Teofan Zavoratul, “Stiinta rugaciunii”, Editura Sophia, 2008) voi lumea nu poate sa va urasca, insa pe Mine Ma uraste, fiindca Eu marturisesc despre ea ca lucrurile ei sunt rele.'' Asta a spus-o Domnul nu catre ucenici, iar ucenicilor le-a prezis apoi ca si pe ei lumea ii va ura si ii va prigoni, pentru ca El i-a ales din lume. Ca atare, luati seama asupra cui se intoarce ura lumii si cunoasteti unde se afla partea lui Hristos: ce starneste mai mult intaratarea lumii este in mai mare masura al lui Hristos, mai aproape de El, mai in potrivire cu El. Acesta este un semn exterior; dar pentru cei care nu vad decat cu ochii din afara si atat este indeajuns. Lumea nu lucreaza de la sine, ci este atatata de stapani-torul sau, satana, ale carui lucruri le-a stricat Domnul si continua sa le strice in cei credinciosi si prin cei credinciosi. Diavolul nu-I poate face nimic Domnului; ca atare, isi intoarce turbarea asupra celor ce cred in El, pentru ca, suparandu-i, sa-I faca suparare Domnului. Nici aici nu lucreaza de-a dreptul, ci prin uneltele sale, care alcatuiesc lumea. Aceasta nu inseamna ca el este puternic; nu va temeti de el, ci mai degraba indrazniti, caci Domnul a biruit lumea si pe stapanitorul ei. Celui ce nu se da singur batut, diavolul nu are ce sa-i faca.(Sf.Teofan Zavoratul )

 Sfânta Taină a ungerii bolnavilor cu untdelemn sfinţit, însoţită de rugăciunile preoţilor, dăruieşte vindecarea sufletească şi trupească. Raţiunea acestei taine eclesiale este prezenţa păcatului şi a bolii în lume, ca efecte ale căderii şi ale morţii interioare a umanităţii. Creştinul botezat este curăţit de boala păcatului strămoşesc, dar efectele acestuia, însoţite de propriile păcate sau de păcatele neamului lui, se manifestă în lume prin durere, suferinţă şi moarte.

Taina Maslului este puterea cerească revărsată peste trupurile şi sufletele credincioşilor, ca proorocie şi prezenţă ascunsă (în Taină) a Duhului învierii în inima Bisericii. Untdelemnul este elementul văzut şi profetic (se ştiu proprietăţile sale vindecătoare) prin care Duhul Sfânt dăruieşte harul vindecării tuturor celor ce se ung din acesta prin rugăciunea Bisericii. El devine „untdelemnul îndurării lui Hristos“. În această rugăciune a întregii Biserici sunt antrenate toate soboarele de sfinţi ai lui Dumnezeu care sunt chemaţi în ajutor pentru vindecarea celui în suferinţă.

Canonul de rugăciune al Sfântului Maslu (scris de Sf. Arsenie) cuprinde rugăciuni către Dumnezeu, Maica Domnului şi sfinţi care aduc în viaţa Bisericii mireasma nemuririi în iubirea Sfintei Treimi. De asemenea, în acest canon de rugăciune, toate tipurile profetice ale istoriei sunt aduse spre mărturia iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Mirul şi untdelemnul ungerii sunt semnele prezenţei lui Hristos („Cel uns“) în Biserică: „Mântuitorule, Cel ce eşti mirul cel nestricăcios şi vărsat prin har, care curăţeşte lumea, îndură-te şi miluieşte pe acesta ce-şi unge cu credinţă, în Dumnezeirea Ta, rănile cele trupeşti“.

În lucrarea Sfântului Maslu, sunt unse cu untdelemn sfinţit prin rugăciune toate intrările firii, adică simţurile omului (văzul, auzul, mirosul, gustul, pipăitul) care sunt porţi ale alterităţii, fie ea ispită ori binecuvântare. Taina sfinţeşte aceste intrări ale comuniunii umane şi le păzeşte de intrarea cea rea: „Însemnând acum pe robii Tăi cu bucuria peceţii Tale, fă, Stăpâne, simţurile lor intrare de netrecut şi de necuprins pentru toate puterile cele potrivnice“.

Puterea vindecătoare a lui Hristos, dăruită Bisericii şi împărtăşită credincioşilor

Citirile biblice ale Tainei Maslului sunt şapte citiri apostolice şi şapte Evanghelii care arată puterea vindecătoare a lui Hristos dăruită Bisericii şi împărtăşită credincioşilor. Rodirea minunată a untdelemnului sfinţit prin care lucrează Duhul Sfânt este aceea că înnoieşte firea bolnavă de păcat şi orientează viaţa omului spre împărăţia lui Dumnezeu: „Ca şi cei ce se vor unge cu untdelemnul acesta al înnoirii să fie de temut pentru cei potrivnici şi să strălucească în strălucirile sfinţilor Tăi, neavând întinăciune ori prihană; să fie primiţi în odihna Ta cea veşnică şi să ia plata chemării celei de sus“.

Sfinţii Părinţi care au alcătuit slujbele şi rugăciunile Tainei Sfântului Maslu au realizat o adevărată antropologie a căderii şi ridicării omului pe treptele fiinţei. Sunt astfel rememorate căderile cele amare ale umanităţii şi ridicarea prin harul lui Dumnezeu. Timpul omului căzut este o măsură a morţii progresive: „Aşa, Doamne, Cel ce eşti lesne iertător, Căruia îţi pare rău de răutăţile noastre, Cel ce ştii că gândul omului este plecat spre cele rele din tinereţile lui, Care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu…“.

Prin Taina Maslului, se instaurează era eclesială a minunilor lui Dumnezeu, adică timpul în care El lucrează prin oameni pentru zidirea veacului viitor. Minunea nu este aşadar numai o străfulgerare a luminii dumnezeieşti în viaţa lumii, ci o permanenţă a istoriei care devine Biserică temporală prin harul lui Dumnezeu. Maslul alină durerea nesfârşită a omului îndepărtat de Dumnezeu şi dă suferinţei un sens hristologic: acela de Cruce a răbdării şi a smereniei omului în Dumnezeu.

Biserica lui Hristos conştientizează finitudinea trupului uman, neputinţa lui de a persevera în bine şi ghimpele morţii din el, dar încredinţează lui Dumnezeu viaţa omului şi pune toate durerile omeneşti la picioarele Crucii lui Hristos. Biserica nu încearcă să ascundă ori să cosmetizeze, ci asumă imensa tragedie umană şi durerea eşecului omenesc, transfigurând prin Hristos Crucea în înviere şi suferinţa în bucurie. Vocaţia umanităţii este aceea de a se bucura veşnic în iubirea lui Dumnezeu, de aceea, durerea şi boala ca pinteni ai morţii trupului îşi au chiar în ele însele sfârşitul, iar omul este zidit pentru locul „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţa cea fără de sfârşit“. De asemenea, bolile incurabile şi durerea cea fără de leac a morţii sunt cuprinse în durerea crucificată a Mielului lui Dumnezeu pentru noi.

Dimensiunea vindecătoare şi restauratoare a rugăciunii eclesiale trebuie unită cu permanenţa gândului la Dumnezeu, care devine o respiraţie spirituală a omului credincios: „Însuţi Preabunule împărate, ascultă rugăciunea mea în ceasul acesta şi în această sfântă zi şi în toată vremea şi locul, şi ia aminte la glasul rugăciunii mele şi dăruieşte tămăduire robului Tău“. Astfel, permanenţa iubirii veşnice a lui Dumnezeu pentru oameni se dăruieşte lumii ca permanenţă a rugăciunii şi a slujirii eclesiale.

Evangheliile Sfântului Maslu sunt trepte şi căi spre vindecare

Condiţiile necesare pentru binecuvântare şi vindecare sunt credinţa puternică (precum cea a femeii cananeence), smerenia adâncă (ca a lui Zaheu), îndurarea (ca a samarineanului milostiv), privegherea însoţită de fapte bune (ca a fecioarelor înţelepte), dorul de slujire a lui Dumnezeu (ca al soacrei lui Petru), stăruinţa în rugăciune („Cel ce vindeci suferinţele cele îndelungate“). Evangheliile Sfântului Maslu sunt trepte şi căi spre vindecarea omului de boală şi de moarte prin lucrarea minunată a lui Hristos.

Cultul liturgic afirmă unitatea şi solidaritatea trupului cu sufletul şi împreuna-vocaţie a acestora pentru slava lui Dumnezeu. De aceea, Biserica ia aminte la neputinţa firii omeneşti şi vindecă suferinţele spirituale care sunt pricini ale durerilor trupului. De aceea, Taina Sf. Maslu conţine dezlegări de păcate şi rugăciuni de iertare. Păcatul este purtător al durerilor (după expresia Sf. Maxim Mărturisitorul), iar luminarea omului vine din interior, prin harul Duhului Sfânt, Care „locuieşte în om şi-l curăţeşte de toată întinăciunea“. Astfel, patimile trupului sunt consecinţe ale patimilor sufleteşti, ale îndepărtării de Dumnezeu, Fântâna bunătăţilor, ale prăbuşirii în moartea iubirii de sine.

După cele şapte citiri apostolice, Evanghelii şi rugăciuni, preoţii citesc o altă rugăciune, punând Sf. Evanghelie pe capul celui bolnav, dăruind puterea vindecătoare a lui Hristos celor în suferinţă: „Ci pun mâna Ta cea puternică şi tare ce se află în această Sfântă Evanghelie, pe care slujitorii cei împreună cu mine o ţin deschisă pe capul robului Tău“.

Marius22 :

"Insemnatatea zilei onomastice

---

ˇ Frica este o însusire copilareasca pe care o manifesta sufletul îmbatrânit întru slava desarta. Frica este lipsa credintei aratata în asteptare plina de spaima a unor lucruri neprevazute. Este o presimtire a unei primejdii închipuite, o cutremurare a inimii care se înspaimânta si se împutineaza pentru unele nenorociri îndoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar si în lucrurile cele mai sigure. (Scara – Sfântul Ioan Scararul)

ˇ Sufletul mândru care se bizuie numai pe sine este sclavul fricii, el se teme si fuge la cel mai mic zgomot sau umbre. (Scara – Sfântul Ioan Scararul)

ˇ Cei ce plâng si nu se mai feresc de durere, nu se mai tem de nimic, dar cei predispusi la frica, chiar si dintr-un lucru mic se înspaimânta si de multe ori îsi ies si din minti. (Sunt cei ce nu-si mai cruta trupul si asteapta cu hotarâre orice li s-ar întâmpla, cautând ei de bunavoie suferinta.)

ˇ Omul fricos sufera de doua boli: de putinatatea credintei si de iubirea de trup. (Scara – Sfântul Ioan Scararul)

ˇ Când cineva cade din masura chibzuielii, devine atât fricos cât si îndraznet, caci sufletul sau este slabit. Omul când pierde echilibrul interior nu se mai cunoaste pe sine si cade astfel în extreme. (Scara – Sfântul Ioan Scararul)

ˇ Precum mormolocii îi înfricoseaza pe prunci, asa si umbrele pe cei mândri. Nu este cu putinta ca cel ce se teme de Dumnezeu sa aiba frica, daca va zice ca afara de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu da curaj de a birui orice frica lasa de ceva de pe pamânt. Omul care crede stie ca Dumnezeu îl va apara, sau ca daca va pierde în cele pamântesti, chiar viata sa, o va avea pe aceasta plina de toate bunatatile în cer. Cel ce are frica de cele pamântesti si nu se bizuie decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eu-l propriu, nici cele ale lumii nu-l asigura împotriva necazurilor si nenorocirilor. (Scara – Sfântul Ioan Scararul)

ˇ Precum apa strâmtorata tâsneste spre înaltime, asa de multe ori si sufletul strâmtorat de primejdii urca spre Dumnezeu prin pocainta si se mântuieste. (Scara – Sfântul Ioan Scararul)

ˇ De la Hristos încoace nu mai poate spune nimeni: “Doamne, om nu am” caci toti îl avem pe Hristos, dar Hristos lucreaza prin cei ce cred în El. (Scara – Sfântul Ioan Scararul)

ˇ Ce sa fac parinte ca mi-e frica? – Locuitorii cetatii se tem de barbari pâna ce nu au ajutorul împaratului, dar când afla ca a sosit în cetate generalul, nu se mai tem stiind ca acum are cine sa-i apere. Chiar de vor auzi ca se apropie barbarii, nu se îngrijoreaza având pe cel ce se lupta pentru ei. Deci si noi, daca credem în Dumnezeu, nu ne vom mai teme de draci caci ne va trimite ajutorul Lui. (Sfintii Varsanufie si Ioan)

ˇ Un frate se înfricosa tare de tâlhari si a destainuit Batrânului frica sa. – Dumnezeu nu paraseste pe nimeni caci a zis: “Nu te voi lasa, nici nu te voi parasi” (Evrei 13,15), dar ne preda necredintei noastre. Sunt oare mai multi tâlhari care navalesc decât carele si puterile lui Faraon? Si stim cu totii ca printr-un cuvânt si la un semn al Domnului au fost deodata înecate toate. Nu-ti aduci aminte cum i-a orbit pe cei ce veneau asupra lui Elisei? (IV Împarati 6,18) Cel ce stie sa izbaveasca de ispite pe credinciosi, Acela le-a facut si le face si acum pe toate. Cum vom uita oare Scriptura care zice: “Domnul te va pazi pe tine de tot raul, pazi-va Domnul sufletul tau”. Si cum vom da uitarii cuvântul: “Voua si perii capului va sunt numarati”, ori: “Nici o vrabie nu va cadea în plasa fara stirea Tatalui vostru, nu e cu mult mai de pret omul decât o vrabie?” O, frica – fiica a necredintei, pâna unde m-ai coborât! Aceasta-i înspaimântatoare: orbeste mintea, moleseste inima, împutineaza sufletul si-i desparte pe oameni de Dumnezeu. Este sora lipsei de nadejde si-i mâna pe oameni de la frica de Dumnezeu în tara pierzaniei. Frate, sa fugim de ea si sa-l desteptam pe Hristos din somn zicând: “Stapâne, mântuieste-ne ca pierim!” si El sculându-se, va certa navala vântului si o va potoli, iar noua ne va spune: “Eu sunt, nu va temeti!” Sa parasim deci toiagul de trestie si sa luam toiagul crucii în care se sprijinesc cei ce schiopateaza, prin care se scoala mortii, întru care se lauda Apostolul, cu care am fost izbaviti de pradarea diavolului, noi însine asezându-ne lânga Cel ce S-a rastignit pentru noi, caci El ne pastoreste pe noi oile Sale si prin El sunt alungati lupii poftitori de sânge. (Crucea este puterea noastra de a ne depasi, este puterea pregatita noua de Hristos. El a rabdat-o pentru a întari firea omeneasca din El împotriva crutarii egoiste si pentru a ne comunica aceasta putere si noua. Pomenirea ei legata de semnul ei îl aduce pe Hristos Însusi în noi, pe Hristos care a întarit firea Sa omeneasca rabdând crucea si care, în urma acestei întariri a biruit moartea. Nu putea învia Dumnezeu o fire omeneasca molesita îmbracând-o în viata larga netrecatoare care reprezinta o suprema tarie ca pe un obiect. Ea însasi trebuie sa vina în întâmpinarea învierii sale, ca actul acestei tarii spirituale prin rabdarea durerilor opuse egoismului. Crucea este dovada milei lui Hristos pentru noi, dar si mijlocul pe care ni l-a daruit pentru a ne întari si a creste spre taria vietii generoase nesupusa mortii, îngustarii egoiste. În cruce îl avem pe Hristos cu puterea Lui atotiubitoare dar ca sa ne însusim si noi aceasta putere. Prin ea alungam diavolii care ne supun când suntem fricosi din egoism, prin ea suntem paziti în pasunea întinsa a hranei nemuritoare adusa noua de Hristos. Diavolul vrea sa ne faca fricosi ca sa ne predam si sa devenim astfel robii lui. Hristos ne vrea puternici, liberi, frati ai Lui si ai tuturor, partasi la puterea generozitatii si la slava Lui. Dracii ne robesc pentru ca de fapt nici ei nu sunt liberi fiind robi slabi ai patimii mândriei lor, lucrând sub stapânirea ei. (Sfintii Varsanufie si Ioan)

 

Toate bucuriile credinţei noastre, toate bucuriile creştine: bucuria de Domnul Hristos, bucuria de învăţătura Domnului Hristos, bucuria din Jertfa Domnului Hristos, bucuria din Învierea Domnului Hristos, bucuria din Înălţarea la cer a Domnului Hristos, bucuria din gândul la cea de-a doua venire a Domnului Hristos, bucuria din tot ce ştim despre Domnul Hristos, bucuria din Sfânta Liturghie pe care ne-a lăsat-o Domnul Hristos, bucuria din Sfânta Împărtăşire cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, toate acestea, într-un fel, vin prin Maica Domnului. Aşa că bucurie a venit în lume prin Maica Domnului!
Noi suntem cinstitori ai Maicii Domnului: pentru că aşa ne învaţă Biserica noastră, aşa ne-am pomenit în lumea aceasta ca cinstitori ai Maicii Domnului şi am trăit de-a lungul vieţii noastre cu gândul la Maica Domnului.
Maica Domnului este o mângâiere pentru noi!
Maica Domnului este pentru noi nădejde, deoarece avem ajutorul ei preasfânt. Şi dacă ştim de ajutorul Maicii Domnului, de ocrotirea Maicii Domnului, de acoperământul Maicii Domnului, de mijlocirea şi de rugăciunile Maicii Domnului, avem un plus de nădejde. Maica Domnului este nădejde: “Toată nădejdea mea spre tine o pun Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub sfânt acoperământul tău”.
Maica Domnului este pentru noi acoperământ, apărătoarea trupurilor şi sufletelor noastre. Ne scoate din primejdii, ne apără de rele. “Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu” care eşti apărătoare pentru noi.
Nădejdea, acoperământul, scăparea, adică un fel de refugiu al nostru.

Câtă vreme ne trăiesc părinţii, câtă vreme ne trăieşte mama, parcă avem pe cineva. Chiar dacă ne-am putea gândi vreodată că ne-ar părăsi toată lumea, mama nu ne părăseşte. Mama nu te lasă niciodată! Te lasă alţii, nu te vor, te ocolesc, te resping, te marginalizează, te împing, te asupresc. Aşa ceva nu poate face mama! Pot face străinii, dar cine are inimă de mamă, nu poate. Dacă mama cea pământească poate face aşa ceva, gândiţi-vă la Maica Domnului!
Maica Domnului ne cheamă la Domnul Hristos, ne cheamă să fim aproape de Domnul Hristos. Domnul Hristos ne este binevoitor, vrea să ne ocrotească aşa cum găina îşi întinde aripile peste puii ei. Aţi văzut cloştile, cum îşi adună, seara, puişorii în jurul lor, cum îi acoperă şi le dau căldură din trupurile lor? Aşa face mama cloşcă, aşa face mama mamă şi aşa face Maica Domnului: ne duce la Domnul Hristos şi ne recomandă şi pe noi, cum i-a recomandat pe cei de la Nunta din Cana Galileii, care nu mai aveau vin şi cărora Domnul Hristos le-a făcut vin din apă (cf. Ioan 2)
Maica Domnului mijloceşte pentru noi! Sigur că ne ajută Dumnezeu, în primul rând. Dar, de multe ori ne gândim că suntem păcătoşi şi că nu suntem vrednici să se ocupe Dumnezeu de noi. Dumnezeu nu ne lasă niciodată! Nu ne lasă niciodată, prin oricât de grele împrejurări am trece. Ori de-am fi bolnavi, ori de-am fi infirmi, ori de-am fi neputincioşi, Dumnezeu nu ne lasă. Nu ne lasă nici Maica Domnului! Maica Domnului este cu noi şi ne ajută, ne întăreşte, se roagă pentru noi, ne ocroteşte şi ne mângâie.



“Lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea şi bucuria mea”.
Aceasta este Maica Domnului pentru noi!
Niciodată nu putem fi singuri când Îl avem pe Dumnezeu. Niciodată nu suntem singuri când o avem pe Maica Domnului. Niciodată nu suntem singuri când îi avem pe sfinţii lui Dumnezeu. Niciodată nu suntem părăsiţi când Dumnezeu este cu noi, când Maica Domnului este cu noi.
Este părăsit acela care vrea să fie părăsit, acela care înjură, acela care minte, acela care fură, acela care face scandal, acela care bea, care se îmbată şi face rele-n casă. Acela nu este cu darul lui Dumnezeu şi aceluia i-ar putea zice Domnul Hristos: “De câte ori voit-am să vă adun cum adună găina puii săi sub aripi, dar n-aţi vrut”.
Cine vrea să fie cu Dumnezeu, Îl are pe Dumnezeu! Cuvintele lui sunt cuvintele lui Dumnezeu, gândurile lui sunt gândurile lui Dumnezeu, simţirea lui este simţirea lui Dumnezeu.
Să aveţi mai multă încredere în Dumnezeu, mai multă încredere în Maica Domnului, mai multă încredere în bunătatea lui Dumnezeu şi în bunătatea Maicii Domnului.
„Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii, întru cântări cinstind-o să o mărim”.
Să o mărim cum a mărit-o Dumnezeu când a ales-o. Să o mărim cum a mărit-o Fiul său când S-a sălăşluit în pântecele ei cel pururea fecioresc. Să o mărim cum a mărit-o îngerul binevestitor care i-a zis: „Binecuvântată eşti tu între femei” (Luca 1, 28). Să o mărim cum a mărit-o Elisabeta, plină de Duhul Sfânt, care a zis: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1, 42). Să o mărim cum a mărit-o femeia care a ridicat glas din popor şi a zis către Domnul Hristos: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt” (Luca 11, 27). Să o mărim cum au mărit-o îngerii şi toţi sfinţii, cum a mărit-o Biserica în toată vremea şi să nu ne lăsăm încurcaţi în gândurile noastre şi în simţirile noastre de oameni care nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului. Să-i lăsăm în pace, să ne rugăm pentru ei, să-i ocolim când ne spun că nu facem bine când o cinstim pe Maica Domnului.
Dumnezeu să ne ajute, Maica Domnului să ne ocrotească şi să ne înţelepţească, pentru ca să avem bucuria pe care o dă Maica preacurată, Maica bucuriei. Amin!
Sursa: Pr. Teofil Părăian – Maica Domnului Ocrotitoarea noastră

Taina predata noua de Domnul, a Dumnezeiestii Impartasiri, este cea mai inalta dintre toate Tainele.Este mai mareata decat toate minunile din cate a savarsit puterea lui Dumnezeu, este cel mai inalt lucru din cate a conceput intelepciunea lui Dumnezeu.Este totodata si cel mai de pret dintre toate darurile cate a daruit dragostea lui Dumnezeu oamenilor, fiindca aceasta le intrece pe toate celelalte prin depasirea numerica a hotarelor firii.Desi toate minunile vin din depasirea unor legi ale firii, totusi Dumnezeiasca Impartisire le depaseste pe toate,  de aceea si pe drept Taina a tainelor si minune a minunilor.
Aristotel, stabilind modurile existentei lucrurilor fizice, le reduce pe acestea la zece, pe care le numeste categorii.Acestea sunt urmatoarele: fiinta/substanta, cantitatea, calitatea, relatia, spatiul, timpul, pozitia/starea, posesia, actiunea si pasivitatea.Taina Sfintei Euharistii depaseste toate categoriile firii amintite, fapt pentru care poate fi numita pe buna dreptate minunea minunilor.Si iata dovada.Este minune dupa substanta, fiindca Sfintele Daruri, desi mai inainte de binecuvantare sunt materia painii si vinului, dupa binecuvantare si sfintire sunt substanta Trupului si Sangelui lui Hristos.Este minune si dupa cantitate, fiindca intreg Trupul lui Hristos este intreg in Sfantul Artos si tot intreg in fiecare particica.Este minune si dupa calitate, fiindca simtim calitatea painii si a vinului, dar si mancam si bem Trupul si Sangele lui Hristos.Este minune si dupa legatura cu ceva, adica dupa relatie, fiindca in Dumnezeiasca Euharistie este Insusi Fiul, pe Care L-a nascut la plinirea vremii Fecioara Maria, numai ca aici nu Se naste din mama si din tata, ci Se savarseste ca Taina, incat in chipul prefacerii, adica al prefacerii painii si vinului in Trupul Lui, nu se face referire nici la tata, nici la mama. Este minune potrivit locului, fiindca acelasi Iisus Hristos este si in cer si pe pamant si acelasi este si in Sfantul nostru Altar.Este minune si dupa timp, fiindca in calitate de trup a lui Hristos este nestricacios si nemuritor; ca sange este izvorul vietii vesnice, dar proprietatile dumnezeiesti raman in Dumnezeiasca Euharistie, cat timp raman chipurile painii si vinului.Minune si dupa stare, fiindca la Dumnezeiasca Liturghie se contempla Iisus nascut, culcat in iesle, ca intins pe cruce, ca inviat si inaltat la ceruri si sezand la dreapta Tatalui, ca Fiu si Dumnezeu.Minune potrivit posesiei, fiindca trupul si sangele Domnului au un acoperamant exterior - chipurile painii si vinului.Este minune potrivit actiunii(sau lucrarii) fiindca impartasirea cu Sfintele Taine atinge simtirea, dar sfinteste si duhul.Minune desavarsita si dupa patimire, fiindca Sfantul Artos se taie in bucatele, dar ca Trup al lui Hristos nu se imparte.Se mananca, dar ca trup al lui Hristos nu se cheltuieste.De aceea Sfanta Euharistie, fiindca depaseste toate principiile/temeiurile sau toate categoriile sub care se prezinta legile firii, este mai mare decat toate minunile.De asemenea este si cea mai inalta, fiindca depaseste orice intelegere.Maretia acestei Taine va putea fi inteleasa daca vom avea in vedere o alta Taina.Nasterea din Fecioara Dumnezeu vesnic, ne gandim totusi ca Se naste, fiindca Il vedem pe El om desavarsit.Dar depaseste multe principii si multe categorii, insa raman si unele sub care Il putem cuprinde pe El.Totusi in Taina Dumnezeiestii Impartasiri se ascunde nu numai dumnezeirea, ci si omenitatea, astfel incat este Taina a tainelor, ascunsa dupa toate modurile, depasind toate legile cunoasterii naturale.Prin aceasta Taina Dumnezeu a aratat catre noi ca puternic, cea mai mare stapanie a dumnezeiestii Lui atotputernicii, ca intelept, cea mai mare inaltime a dumnezeiestii Lui atotbunatati.
Asa este Taina Dumnezeiestii Euharistii.Aratand marimea si vrednicia acestei Taine, deja trecem la aratarea modului in care trebuie sa ne apropiem de impartasirea de ea.

Cel ce doreşte să se mântuiască, trebuie să aibă inima înfrântă şi aplecată spre pocăinţă după cuvântul psalmistului: Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 19).

În acest fel de frângere a inimii poate omul să treacă nestingherit şi fără de împiedicare peste viclenele urzeli ale mândriei diavoleşti, a cărui întreagă grijă stă în aceea, ca să tulbure duhul omului, ca apoi în tulburare să semene neghinele sale după evangheliceştile cuvinte: Doamne, oare n-ai semănat Tu seminţe bune în ţarina Ta? Dar de unde sunt neghinele? Iar El i-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta (Matei 13, 27-28).

Iar când omul se străduieşte să aibă întru sine inimă smerită şi gând netulburat, atunci toate urzelile vrăjmaşului rămân nelucrătoare, căci unde este pacea gândurilor, acolo odihneşte însuşi Domnul Dumne­zeu. Iar începutul pocăinţei se naşte din temerea de Dumnezeu şi luarea aminte de sine, cum spune Sfântul Mucenic Bonifatie: „Frica de Dumnezeu este mama luării aminte de sine, iar luarea aminte de sine este mama păcii lăuntrice”.

Pacea lăuntrică însă dă naştere conştiinţei care face acest lucru şi atunci sufletul, aflându-se ca într-o apă curată şi liniştită, vede nefrumuseţea sa. Şi astfel iau fiinţă începuturile şi se pun temeliile pocăinţei. Noi, în toată viaţa aceasta jignim măreţia dum­nezeiască prin căderile noastre în păcat, şi tocmai pentru aceasta se cuvine ca totdeauna să ne smerim înaintea Lui cerând iertarea păcatelor noastre.

Întrebare: Este oare cu putinţă ca un om plin de bunătăţi duhovniceşti să se mai ridice după cădere?

Răspuns: Se poate, după cuvântul psalmistului: Căzând m-am întors şi Domnul m-a primit (Ps. 117, 13). Fiindcă Proorocul Natan, când îl mângâia pe David în păcatul său, atunci el, îndată pocăindu-se, a primit iertare (II Regi 12, 13).

Tot pentru aceasta serveşte ca pildă şi un sihastru care, mergând să ia apă, a căzut în păcat. Dar, pocăindu-se în chilie şi recunoscându-şi păcatul, iarăşi a început să petreacă viaţă nevoitoare, ca şi mai înainte, neascultând de sfatul vrăjmaşului, care-i punea mereu înainte greutatea păcatului şi încerca prin deznădejde să-l abată de la viaţa pustnicească. Despre această întâmplare Dumnezeu a descoperit unui părinte oarecare îmbunătăţit cu viaţa şi i-a poruncit să meargă la fratele ce căzuse în păcat şi să-l felicite pentru asemenea biruinţă asupra diavolului, căci nu s-a lăsat amăgit de vicleşugurile lui...

Sfântul Serafim de Sarov 

Povestea vorbeşte de: sărăcia materială şi cea spirituală, iubirea frăţească, generozitate şi zgârcenie.

Trăiau cândva doi fraţi, unul bogat şi altul sărac. Săracul, pe lângă sărăcie era şi bolnav rău, încât tot corpul său era acoperit de bube. Nevastă-sa, din cauza bubelor urât mirositoare, nu-l mai putea răbda, nici fratele său. Îl alungau de la unul la altul, iar Lazăr sta mai mult pe drum, la mila vecinilor.

Într-o bună zi, fratele cel bogat se însoară şi nu-l cheamă la nuntă, ruşinându-se cu fratele său bolnav. Necăjit din cauza aceasta, Lazăr merge totuşi la casa fratelui, bucurându-se de bucuria fratelui şi se aşează pe o grămadă de gunoi, mai la o parte. Oamenii se făceau că nu-l văd, ca să nu supere pe gazdă, dar câinii îi aduc resturi de la masă şi-i ling rănile.

Bogatul supărat că fratele se arată la nunta lui şi nevrând să împartă cu fratele său nici măcar dragostea cîinilor, leagă câinii.

La sfîrşitul petrecerii, lăutarii înduioşaţi de singutătatea şi necazul lui Lazăr, vin să-i cânte. Lazăr era sărac lipit, şi neavând nimic cu care să-i plătească pe lăutari le dăruieşte, spre uimirea şi scârba tuturora, cojile bubelor sale, singura lui avere.

Pe jumătate amuzaţi şi pe jumătate scârbiţi, lăutarii pleacă spre casă, unde constată că acele coji se prefăcuseră în bani de aur. Bucuroşi foarte de aşa plată bogată, lăutarii merg să-i cânte din nou şi povestesc tuturor minunea. Recunoscători ei merg şi acasă la nevasta lui Lazăr.

Aceasta aflând că bubosul Lazăr prefăcea cojile bubelor în aur, se hotărăşte deodată să-l ierte pe Lazăr. Se îmbracă frumos şi merge la grămada de gunoi, pentru a-şi pofti bărbatul, acasă. Dar din puţine vorbe, ei se ceartă din nou. Furioasă, femeia îi strigă, că îl părăseşte, pentru că are un iubit, cu care va pleca în lume. Lazăr se uită cu atenţie la dânsa şi-i dă un sfat:

–Când vei ieşi din ogradă cu noul mire, să-ţi faci semnul crucii, în cele patru vânturi.

Nevasta uită sfatul. De cum ies mirii din curte, caii de la trăsură încep o goană nebună, nepământească...Femeia îşi aminteşte atunci de vorbele lui Lazăr şi îşi face cruce.

Deodată se pomeneşte singură pe câmp şi înţelege două lucruri: mirele fusese însuşi diavolul, iar bubosul Lazăr era un sfânt. Femeia se întoarce ruşinată la bărbatul ei...

Spunem povestea cuiva care: îşi duşmăneşte fratele din gelozie ori prostie,
se ceartă cu rudele, prietenii, colaboratorii,
nu ştie să dăruiască,
este egoist, individualist.



Cîntecul păsării

Povestea vorbeşte de: grădina secretă, tentaţia absolutului, refuzul realităţii, ,,glasul păsărilor".

Odată un călugăr a ieşit din mânăstire şi a mers în pădure pentru a tăia lemne. Acolo auzi o pasăre cântând minunat. Se aşeză să asculte viersul fermecat al păsării...Ascultă multă vreme până îşi simte sufletul mângâiat. Apoi terminându-şi treaba, se întoarce la mânăstire...

Dar portarul nu mai era acelaşi. Era un străin, care nu-l recunoscu şi nu-l lăsă să intre. Ceru să-l vadă pe stareţ. Când apăru stareţul, văzu, că era tot un străin. În zadar stărui să le spună că aparţine mânăstirii, că plecase cu câteva ceasuri în urmă, în pădure să taie lemne...

În cele din urmă cineva îşi aminti de povestea, care se spunea prin mânăstire, despre un călugăr, care trăise acolo cu sute de ani în urmă, dar care dispăruse fără urmă şi nimeni nu-l mai văzuse şi nu mai auzise de el.

Cîntecul dumnezeiesc al păsării, ce-i păruse călugărului, că durase câteva ceasuri, durase sute de ani după numărătoarea oamenilor...

Spunem povestea: căutătorului de absolut
celui ce refuză realitatea
omului refugiat în imaginar
aceluia care se teme să trăiască



Lanţul

Povestea arată că: orice rău e spre bine, nimic nu e ceea ce pare, totul e relativ, taina e să transformi răul în bine.

Lanţul era trist şi se ruşina de sine însuşi: ,,toţi mă ocolesc şi au dreptate, căci lumea iubeşte libertatea şi urăşte lanţurile...

A tecut pe acolo un om, a luat lanţul, a urcat într-un copac, i-a legat cele două capete de o creangă mai groasă şi a făcut din el un leagăn.

Astăzi copii se dau în leagăn şi sunt fericiţi.

Spunem povestea: unui melancolic incurabil, blazatului, nihilistului, materialistului, cui nu crede în bine.




 
Rodul ascultării

Povestea spune că: e folositor să ne ascultăm învăţătorii, ascultarea este drum şi roadă,voinţa şi munca sunt răsplătite.

Se povesteşte că pe când era tânăr, Sfantul Colov a mers la un mare stareţ, numit Pavel ca să-l slujească şi stând în preajma lui să înveţe.

Mai întâi i-a vorbit despre ascultare şi i-a cerut apoi să făgăduiască ascultare deplină întru toate. Într-o dimineaţă stareţul a luat un băţ uscat, l-a înfipt în pământ si i-a cerut lui Colov să-l ude zilnic şi să-l îngrijească:

–În toate zilele să-l uzi cu apă, până va face rod.

Izvorul era aşa departe, încât pleca după apă dimineaţa şi se întorcea seara. Timp de trei ani sfântul a făcut ceea ce stareţul îi ceruse, fără să întrebe nimic, fără să cârtească, fără să obosească, cu încredere în dascălul său...După trei ani lemnul înverzit s-a făcut pom care a rodit. Stareţul a împărţit fraţilor în biserică poamele spunându-le:

–Luaţi de mâncaţi, acesta este rodul ascultării!

Spunem povestea: celui care lucrează de mântuială ,
elevului care nu găseşte sensul temei primite,
pentru a arăta valoarea muncii făcute cu suflet,
spre a arăta foloasele ascultării,
ca să arătăm puterea credinţei.

O, preaslavita stapana, de Dumnezeu Nascatoare Fecioara! Tu, ceea ce esti nadejdea celor deznadajduiti, Doamna mea cea buna si induratoarea mea cea mai stralucita si mai curata decat razele soarelui si slavita mai presus de inaltimea cerurilor; fara de asemanare mai cinstita decat Heruvimii si Serafimii, slava proorocilor, povatuirea apostolilor, lauda cuviosilor, bucuria mucenicilor si intarirea pustnicilor, podoaba lui Avraam, a lui Isaac si a lui Iacov, roua lui Ghedeon si Moisi, adunarea patriarhilor si a tuturor sfintilor, sfesnic purtator de lumina dumnezeiasca, cadelnita de aur, nastrapa care ai primit mana cerului, chivotul cel cu adevarat dumnezeiesc al legii, prea sfanta si povatuitoarea mea. O, rug nears, loc de incapere al celor ce alearga la tine, ceea ce esti toiagul cel odraslit al lui Aaron, si floarea care din samanta lui David si din coapsele tale ai rasarit noua pe Hristos Mantuitorul si Dumnezeul tuturor, Cel ce intrupandu-se din tine cheile fecioriei tale nu le-a stricat, si incheieturile tale nu le-a miscat, ci precum inainte de nastere ai fost fecioara, asa si dupa nastere ai ramas fecioara. O Preasfanta, preacurata si preanevinovata si neantinata Fecioara, roaga pe Hristos, fiul Tau si Dumnezeul nostru, pentru mine pacatosul, ca tu esti ajutatoarea pacatosilor si celor fara de ajutor; tu esti liman celor inviforati, Mangaierea lumii si celor de prin inchisori si temnite slobozenie si scapare. Tu esti aparatoarea celor bolnavi si datatoare de sanatate. Tu esti intarirea calugarilor si nadejdea mirenilor. Tu esti rabdarea, acoperirea si apararea vaduvelor. Tu esti lauda, veselia si cununa fecioarelor.Amin.
Ieromonah Ioan Danci





Rugaciune grabnic ajutatoare catre Maica Domnului


Cand avem necazuri, cand suntem bolnavi cand suntem in grele incercari, haideti sa ne rugam, sa cerem ajutor de la Maicuta Domnului. Sfanta fecioara este o buna mijlocitoare catre Dumnezeu si ori de cate ori ii cerem ajutorul, rugaciunile noastre nu raman neascultate.

Maicuta Domului vine grabnic in intampinarea noastra, noi trebuie doar sa nu ne pierdem increderea si sa deznadajduim.

Ceea ce singura esti bucuria celor scarbiti si Partinitoare celor ce se nedreptatesc. Mangaierea celor ce plang si ajutor celor neajutorati. Cercetarea celor neputinciosi si acoperamant si sprijin celor ce se chinuiesc. Liman celor inviforati, toiag orbilor, povatuitoare celor rataciti si scapare tare celor din nevoi, Nascatoare a lui Dumnezeu cu totul fara prihana. Ia aminte la rugaciunea mea cea smerita, pe care o aduc tie din adancul inimii si ma izbaveste de viforul cel rau al gandurilor. Izbaveste- ma din somnul cel greu, care mi s-a pricinuit mie din lenevire si departeaza de la mine nepasarea si lenevirea. Ajuta-ma ca sa ma izbavesc de obiceiul cel rau al pacatelor ca sa scap de tiranisirea cea amara a diavolilor.

Si te rog Stapana, dupa cum stii, mantuieste-ma pe mine nevrednicul robul tau, cel ce spre tine dupa Dumnezeu mi-am pus nadejdea mantuirii mele. Invredniceste-ma Preacurata ca sa fac cu osardie poruncile Fiului tau si Dumnezeului nostru si sa pazesc intotdeauna asezamintele cele mantuitoare.

Si ma invredniceste ca sa cuget intotdeauna cu minte luminata si sa intampin slavosloviile lui cele bine primite. Ca spre tine ceea ce ne daruieste toate bunatatile si ne esti grabnic ajutatoare, nadajduind aduc acesta cerere. Deci sa nu cad din nadejdea care o am catre tine prea curata, nici sa ma intorc smerit si rusinat; Ci sa aflu prin tine de Dumnezeu daruita Stapana, degraba implinirea cererilor mele. Ca totdeauna, ca pe o ajutatoare nebiruita a noastra a pacatosilor care implinesti toate cererile noastre bune, sa te laud si sa te preamaresc pe tine; Acum si pururea si in vecii vecilor, Amin.

1. Să-şi măsoare fiecare faptele sale cele bune cu poruncile, nu cu faptele vecinilor, fie răi, fie săvârşitori de oarecare fapte de virtute. Sf. Grigorie de Nazianz
2. Sub o haină proastă, se află adeseori un suflet nobil. Sf. Ioan Gură de Aur
3. Închipuiţi-vă totdeauna că aproapele se află în locul vostru, iar voi în locul aproapelui. Sf. Ioan Gură de Aur. Despre oamenii necăjiţi
4. O viată rea, are şi un sfârşit rău. Sf. Ioan Gură de Aur
5. Să nu ne supărăm pe cei care ne fac rău, chiar dacă aceştia sunt din cei cărora le-am făcut bine; aceasta este cea mai mare filosofie. Sf. Ioan Gură de Aur. Omilii la Facere.
6. Diavolul nu te scapă din ochi nici o clipă, îţi urmăreşte fiecare pas şi pentru fiecare pas trebuie să lupţi. Îţi aduci aminte ce făceau evreii când construiau templul? Într-o mână ţineau mistria, în alta sabia. Asta i se spune şi celui ce lucrează fapta cea bună. Pe de o parte, trebuie să ţinem poruncile Evangheliei, pe de alta, să ne apărăm de vrăşmaşi cu sabia, să luptăm pentru fiecare pas înainte. Stareţul Nicon de la Optina.
7. Doamne, nu uita de mine, cum uit eu de Tine. Pr .Arsenie Boca.

O Povestioara :


 Într-un oraş trăia odată un om tare zgârcit. Toată viaţa n-a făcut altceva decât să strângă şi să strângă tot mai multă avere. Niciodată nu i-a fost milă de cineva sărman. Nu dădea ceva de pomană, nici in ruptul capului. O singură dată, într-o duminică, trecând prin faţa unei biserici, i-a aruncat unui cerşetor doi bănuţi, în rest, toată viaţa lui nu a dat nimic. Când preotul îl întâlnea şi îl apostrofa, el răspundea mereu:
- Părinte, în lumea asta totul poate fi cumpărat. Cu siguranţă că şi în lumea cealaltă este la fel. Cu câte bogăţii am strâns eu nu se poate să nu ajung în rai!
Oricâte sfaturi i-ar fi dat preotul, el nu vroia să asculte. Azi aşa, mâine aşa, până când, într-o noapte, a avut un vis îngrozitor. Se facea că murise şi ajunsese la poarta Raiului, când, la intrare, Sfanţul Petru l-a întrebat:
- Bine omule, ce-i cu tine aici?
- Sfinte Petre, aş vrea şi eu să intru în rai.
- Da' crezi tu că poţi?
- Sfinte Petre, dacă trebuie, eu plătesc. Am comori nenumărate ...
Atunci omul incepuse sa isi caute averea.
- Mai caută, mai caută, poate vei găsi totuşi ceva!
Şi într-adevăr, omul a găsit pe fundul unui buzunar doi bănuţi.
- Aoleu, dar de ce n-am decât atât?! Pe Pământ aveam de mii de ori mai mulţi .Aici de ce am ajuns doar cu doi bănuţi?
- Eee omule, i-a răspuns Sfântul Petru, când ajungi aici ai doar ceea ce ai dăruit în viaţă. Acestea sunt comorile pe care fiecare le strânge în cer.
     Cu ele poţi într-adevăr să intri în rai, dar crezi că doi bănuţi sunt de ajuns? În toată viaţa n-ai dăruit decât aceşti bani unui sărman om ce aştepta ajutorul tău în poarta unei biserici. Dacă în timpul vieţii ai fi strâns mai multe comori cereşti, poate ai fi intrat în Rai, dar aşa…
Tocmai în acea clipă omul nostru s-a trezit din vis, speriat de tot. Din acea zi nu a mai fost la fel. Din acea zi a căutat să adune comori doar în cer. Erau atâţia săraci ce aveau nevoie de ajutorul lui…!
    
       „Bogaţii vor ajunge în cer, când îi vor introduce acolo săracii.”

(Fericitul Augustin”)