Google-Yahoo!
Image and video hosting by TinyPic Image and video hosting by TinyPicImage and video hosting by TinyPic 

"Fii împacat cu sufletul tau si atunci cerul si pamântul se vor împaca cu tine. "(Sfântul Isaac Sirul)



FONDATOR : Cristian Stefan Popescu ( cristiboss56 )

Multumesc tuturor celor care ostenesc pentru realizarea acestui blog , un colectiv de Oameni minunati !

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitatori: 3

Anunt

Arhive

Alegeti o tema



Categorii

rss Sindicalizare


Plânsul cel după Dumnezeu este întristarea sufletului și îndurerarea inimii care pururea caută cu înfrigurare pe Cel după care însetează (scil. Dumnezeu); văzând că nu L-a găsit, se pune cu putere a-L urmări, jalnic tânguindu-se înapoia Lui. Sau încă: plânsul constituie boldul cel de aur al sufletului, care îl liberează de pironirea pe lemnul grijilor lumești și de orice împătimire și care, printr-o cuvioasă întristare, îl face să se îndrepte continuu spre supravegherea inimii.


Umilința este o neîncetată remușcare a conștiinței care, prin mărturisirea gândurilor, ușurează focul inimii. Mărturisirea este uitarea firii, de vreme ce printr-însa cineva (scil. David) a uitat să-și mănânce pâinea (Psalmul 101, 5). Pocăința este neîntristata
lipsire de toată mângâierea trupului.


Celor care voiesc a spori în fericita plângere, le sunt necesare două virtuți: infrânarea în toate și tăcerea buzelor; celor care au înfăptuit deja un progres: calmul și nepomenirea de rău; iar celor desăvârșiți: smerenia, dorința (gr. setea) de a fi umiliți, acceptarea
de bunăvoie a necazurilor nevoite, și dragostea, care nu numai că nu osândește pe cei care păcătuiesc, dar are o nemărginită milă pentru cei ce greșesc. Bine primiți sunt cei dintâi, vrednici de laudă cei de-al doilea, fericiți cei ce sunt flămânzi de suferință și setoși de a fi umiliți, căci aceștia se vor sătura de hrana care nu-i va mai flămânzi în veci.


Având darul lacrimilor, trebuie ținut cu toată tăria spre a nu-l pierde, căci înainte de a se fi înrădăcinat bine întru tine poate să-ți fie răpit cu multă ușurință. Gâlcevile, grijile trupești și lenevirea, dar mai ales vorbăria și prea multă veselie, alungă lacrimile tot atât de repede, precum piere ceara dinaintea focului.


Izvorul lacrimilor, pe care-l dobândim după botez, este încă mai puternic decât botezul, dacă nu este cumva prea îndrăzneață această afirmație a mea; pentru ca acela este curățitor al relelor făcute înainte de dânsul, iar acesta al celor de după botez; pe cel dintâi, primit în copilărie, noi l-am întinat și de aceea avem nevoie de o nouă curățire prin cel de-al doilea. Daca nu ni l-ar fi dăruit nouă Dumnezeu din iubirea sa de oameni, puțini și greu de aflat ar fi fost cei mântuiți.


Gemetele și întristarea noastră sunt ca un glas ce strigă către Domnul. Lacrimile pe care le vărsăm de frica judecății Sale sunt ca niște soli ai nostri către Dânsul; dar cele provocate de prea sfânta Sa dragoste ne dau asigurarea (scil. ne descoperă) că stăruitoarele noastre cereri au fost primite. Dacă nimic nu-i sunt mai potrivite smereniei
decât lacrimile, apoi nimic nu-i este mai potrivnic decat râsul.


Pastrează cu grijă această fericită tristete a cuvioasei pocăințe care produce o adevarată bucurie și nu înceta a o lucra în tine până ce nu te va ridica deasupra tuturor celor lumești și te va prezenta curat înaintea lui Hristos.


Nu înceta să-ți închipuiești și să cercetezi abisul focului întunericului, pe slujitorii cei nemilostivi, pe judecătorul neîndurat și neiertător, prăpastia nesfârșită a văpăii celei de sub pământ și dintru înfricoșatele adânci locuri, cum și alunecările nenorocite în haurile cele fără de fund. Întipărește-ți în minte marginea tuturor acestora, astfel ca prin multă cutremurare să se micșoreze desfrânarea ce există în suflet, să dobândești curăția nestricăcioasă și să primești intru tine arătarea luminii celei fără de materie, care strălucește mai vârtos decât focul.


Când stai la rugăciune cutremură-te ca și vinovatul ce stă înaintea judecătorului, pentru că prin înfățișarea și simțirea ta să stingi mânia Dreptului Judecător. Căci Acesta nu poate trece cu vederea sufletul care ca și văduva îndurerată se prezintă înaintea Lui, oferindu-I ostenelile sale Celui neostenit.


Cel ce a dobândit plânsul sufletesc, acestuia îi este potrivit orice loc pentru a vărsa lacrimi (scil. acesta poate plânge oriunde). Iar dacă Plânsul său este doar al omului celui dinafară (scil. dacă plânge numai cu ochii trupești), acesta nu va mai înceta căutându-și locurile și felurile. După cum comoara ascunsă este mai greu a fi jefuită decât cea care este arătată în piață, tot astfel același lucru trebuie să-l înțelegem și despre cele spuse mai înainte.


Să nu devii și tu precum cei care, îngropând morții, o dată îi bocesc, altă dată benchetuiesc în urma lor, ci să fii întocmai cu cei condamnați a lucra într-o mină și care în fiecare ceas sunt biciuiți de către slujbașii statului. Cel care uneori plânge, iar alteori se
desfătează și râde, este asemenea celui ce alungă cu pâine câinele iubitor de plăceri și care în felul acesta face impresia că-l gonește, pe când prin fapta sa îl îndeamnă a stărui înainte.


Fii adunat cu mintea și neiubitor a te arăta, pentru a ieși cu totul dintru inima ta. Demonii se tem de omul nerisipit cu mintea, ca și hoții de câini.


Frații mei, noi n-am fost chemați aicea (scil. în viața monahicească) ca la o nuntă, cu adevărat nu; ci acela care ne-a chemat aici ne-a chemat pentru a ne plânge pe noi însine. Sunt unii care se silesc nebunește să nu gândească absolut nimic în fericitele momente cand plâng, uitând că lacrimile ce nu vin în urma unei cugetări a minții sunt
proprii firii neraționale (scil. a animalelor). Lacrima este frica gândurilor; iar tatăl gândului este mintea rațională.


Când stai culcat în pat, închipuiește-ți că zaci în mormânt și vei dormi mai puțin. Când mănânci, nu uita că tu însuți vei servi de hrană viermilor acelora și nu te vei mai îmbuiba. Iar când bei apă, amintește-ți de setea pe care o îndură cei ce se chinuiesc în văpaia
aceea și-ți vei stăpâni cu desăvârșire firea. Iar când îndrumătorul nostru ne umilește, ne mustră și ne pedepsește, să avem în minte înfricoșata sentință a Marelui Judecător. Prosteasca tristețe și amărăciune ce s-a semănat întru noi o vom ucide prin blândețe și
răbdare, ca și cu un paloș cu două ascuțișuri.


"Cu vremea apele din mare scad" a spus Iov (14, 11) după cum, tot cu vremea și cu răbdare, cele spuse le primim și se desăvârșesc intru noi puțin câte puțin.


Seara când te culci și dimineața când te scoli fii mereu cu gândul la focul cel veșnic, atunci nu vei mai fi stăpânit de lenevie în vremea cântării psalmilor.


Chiar haina pe care o porți ar trebui să te îndemne să plângi, deoarece toți cei ce jelesc pe morți poartă haine de culoare neagră. Dacă nu plângi, ar trebui să verși lacrimi tocmai pentru ca nu ai acest dar; dacă însă plângi, pentru aceasta mai mult să verși lacrimi, pentru că datorită păcatelor tale ai căzut din starea de liniște și nepătimire
în cea de chinuire.


Fară îndoială că apărând în fața Lui, bunul și dreptul Judecător va ține seama de puterea firii noastre atât în ceea ce privește lacrimile cât și toate celelalte. Spun aceasta pentru că am vazut pe unii care vărsau puține picături de lacrimi dar cu atâta durere încât păreau picături de sânge, după cum am văzut și pe alții care răspândeau râuri (scil. izvoare) dar fără nici o greutate. Eu personal însă am apreciat pe cei ce se ostenesc nu atât după lacrimile lor, cât mai mult dupa chinurile lor. Și cred că Dumnezeu face la fel.



Celor care plâng nu li se cuvine a teologhisi, căci dacă se îndeletnicesc cu aceasta își pierd lacrimile. Cel ce cuvântează despre Dumnezeu se aseamănă celui ce șade în jetul învățătoresc, pe când cel ce plânge se aseamănă celui ce petrece în sac și deasupra gunoiului. De aceea, cred, a și răspuns David - cel care deși plângea era totuși învățător și înțelept - celor care l-au întrebat: "Cum voi cânta cântarea Domnului în pământ străin" (Psalmul 136, 4), adică în pământul împătimirii.


Dupa cum în natura sunt lucruri care se misca prin sine sau sunt miscate de altcineva, tot astfel și în cazul umilintei sunt lacrimi care ne vin de la noi însine, și lacrimi pe care ni le căuzează altcineva. Când sufletul nostru plânge, lacrimează și devine bun, fără ca să ne sârguim și grijim, să alergăm, deoarece Domnul a venit la noi nechemat și ne-a dăruit buretele înstrăinării celei de Dumnezeu iubitoare și apă răcoritoare a lacrimilor celor pioase ca să ne putem șterge zapisul greșelilor. Să pazim deci acest dar al lacrimilor ca și lumina ochilor, până ce ni se va lua, căci el are mai multă tărie decât sârguința și cugetarea noastră.


Nu acela a dobândit adevăratul dar al lacrimilor care plânge atunci când voiește, ci acela care varsă lacrimi pentru ceea ce voiește; și nu pentru ceea ce el voiește, ci pentru ceea ce voiește Dumnezeu. Deseori Plânsului celui plăcut lui Dumnezeu i se alătură lacrima slavei deșarte,care nu-I este plăcută. Iar pe aceasta o vom cunoaște prin cercare și
piosenie, când ne vom vedea că, deși plângem, totuși mai păcătuim încă.


Adevărata umilință este durerea neîmprăștiată a sufletului care nu-i aduce nici o mângâiere, dar care în fiecare ceas îi pune înaintea ochilor minții moartea, și care așteaptă ca pe o băutură răcoritoare mângâierea cu care Dumnezeu mângâie pe monahii smeriți.


Toți cei care au dobândit Plânsul (scil. darul lacrimilor) întru simțirea inimii lor, aceștia și-au urât însăși viața lor, iar de la trup s-au întors ca și de la un vrăjmaș.


Când observăm mânie și mândrie la cei ce par a plânge după Dumnezeu (scil. cei care plâng un plâns bineplăcut lui Dumnezeu), lacrimile acestora le vom socoti potrivnice celor pe care le dă Domnul. "Ce părtășie are lumina cu întunericul?" (II Corinteni 6, 1.4).



Mândria este odraslă nelegitimă a falsei smerenii, iar mângâierea cerului este fiica smereniei celei lăudate. Precum focul mistuiește paiele (în gr. singular: paiul), tot astfel lacrimile curate consumă toată întunăciunea văzută și nevăzută.


Mulți dintre Părinți afirmă că este greu a deosebi, mai ales la începători, care sunt lacrimile cele adevărate, acest lucru fiind însoțit de multe întunecimi și greutăți. Căci ei spun că lacrimile pot să izvorască din felurite pricini: de la natură (scil. din fire), de la
Dumnezeu, din necaz, din laudă, din pricini de slavă deșartă ori desfrânare, din iubire, din aducerea aminte de moarte și din multe altele. După ce prin frica de Dumnezeu ne-am scuturat de toate aceste feluri de lacrimi, să căutăm a ne agonisi nouă lacrimile curate și sincere ale gândului la moarte, deoarece în acestea nu se află aici înșelăciune. Și nici mândrie, ci dimpotrivă ele ne curăță, ne sporesc dragostea față de Dumnezeu, ne spală de păcate și ne liberează de patimi.


Să nu ne fie de mirare întâlnind pe unii care încep prin a vărsa lacrimi bune, dar sfârșesc cu cele rele. Vrednici de laudă sunt însă aceia care trec de la lacrimile firești (scil. naturale, trupești), la cele duhovnicești. Cei care sunt înclinați spre slavă deșartă înțeleg
prea bine cele ce le-am arătat.


Nu te încrede în bogăția lacrimilor tale (în gr.: în izvoarele tale) până ce n-ai fost cu desăvârșire curățit, după cum nu te poți pronunța asupra calității unui vin când este încă închis în teasc. Nimeni nu poate să nege folosul ce ni-l pricinuiesc lacrimile noastre cele plăcute lui Dumnezeu; folosul pe care ni-l pricinuiesc ele însă, îl vom cunoaște abia în momentul morții.


Cel ce-și petrece viața neâncetat plângând lacrimile plăcute Domnului, pentru acesta fiecare zi este o mare sărbătoare (în gr. acesta nu încetează a face praznic în fiecare zi). Dar cel ce nu încetează a prăznui mereu întru desfătările trupești, acesta va plânge mereu în viața de apoi.


Osândiții n-au nici o bucurie în închisoare, iar monahii adevărați n-au nici un praznic pe pământ. Poate de aceea bunul acela plângător a spus suspinând: "Scoate din temnița sufletul meu" (Psalmul 141, 10), ca să se bucure apoi întru negreșita Ta lumină.


Fii ca și un împărat întru inima ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: "Du-te, și se duce" (Matei 8, 9), gemetelor dulci: "Vino, și vin", iar robului nostru și tiranului trup: "Fă aceasta, și face".


Cel ce s-a îmbrăcat pe sine cu fericitul și de bucurie dătătorul plâns ca și cu o frumoasă haină de nuntă, acesta a cunoscut (scil. a simțit) care este râsul duhovnicesc al sufletului. Cine este cel care petrecandu-și întreaga viață ca monah întru piosenie n-a păgubit nici o zi, nici un ceas, nici o clipă, ci le-a dăruit pe toate Domnului, gândind că nu va mai putea întâlni a doua oară în viața sa această zi?


Fericit este monahul care poate să privească atent, cu ochii sufletului, puterile înțeligibile (adică îngerii); cu adevărat fără păcat, pururea amintindu-și de moarte și de greșelile sale, el varsă lacrimi prin ochii cei simțiți (scil. ocarii trupului) și își spală
obrazul cu apele cele vii. Iar pentru mine este de la sine înțeles că, spre a ajunge în starea cea dintâi, trebuie să treci prin cea de-a doua.Am văzut cerșetori și săraci nerușinați care, cu oarecare cuvinte prefăcute, cu ușurință au plecat spre milostenie înseși inimile împăraților. Și am văzut scăpatați și săraci în virtute care nu prin cuvinte prefăcute ci mai degrabă smerite, modeste și fără de îndrăzneală, se adresau din adâncă și deznădăjduita inimă câtre împăratul cel ceresc, fără de rușine și cu statornicie; astfel, cu puterea lor sileau îndurarea și firea Lui cea nesupusă silei.



Cel ce se ingamfa cu sufletul pentru lacrimile sale și osandeste pe cei ce nu plang, este asemenea celui care, cerand arme de la imparatul sau pentru a lupta impotriva vrajmasului, se ucide pe sine cu acestea.


Fratii mei, Dumnezeu n-are trebuinta de lacrimile noastre și nici nu voieste ca omul să plângă din durerea inimii; ci mai mult să se veselească întru dragostea către El prin râsul sufletului.


Înlătură păcatul și atunci toată amărăciunea lacrimilor vărsate din ochii trupești va fi de prisos. Nu este nevoie de medicament acolo unde nu există rană. Înainte de cădere, Adam n-a vărsat nici o lacrimă, după cum la fel nu se va mai plânge după înviere și după distrugerea păcatului, "pentru că atunci nu va mai exista nici durere, nici întristare, nici suspin" (cf. Apocalipsa 9,4).


Am văzut pe unii care-și plângeau păcatele și am văzut pe alții care plângeau pentru că nu li s-a dat și lor darul lacrimilor. Cu toate că aceștia din urma aveau și ei darul lacrimilor, totuși se umileau închipuindu-și că le lipsește, și astfel din pricina acestei bune
neștiințe rămâneau feriți de primejdia jefuirii. Aceștia sunt cei despre care s-a zis: "Domnul înțeleptește pe orbi (Psalmul 145, 8).


Se întâmplă deseori ca lacrimile să înalțe (scil. să facă semeți) pe cei puțin întăriți în virtute (gr. pe cei "ușori"). De aceea ele nici nu se dau oricui. Dacă însă unii dintre aceștia le caută, să se socotească pe sine nenorociți și să se osândească cu suspine, cu tânguire, cu scârbă și cu adâncă întristare a sufletului, cu nesiguranță (scil. încertitudinea de a fi obținut mântuirea), care toate sunt în stare a ține locul lacrimilor, ferindu-i în același timp de orice primejdie, ca unii ce socotesc că nu le sunt de "nici un ajutor."


Fiind atenți, vom afla deseori cât de amarnic își bat joc demonii de noi. După ce ne-am săturat bine, ne umilesc până ce ne fac să plângem; postind, ne învărtosează inima de nu mai putem plânge; prin aceasta ei nu urmăresc altceva decât că, înșelandu-ne prin aceste lacrimi neadevărate, să ne dedăm lăcomiei la mâncare, care este mama patimilor. Dar nu ni se cade a ne pleca lor, ci mai vârtos a ne împotrivi.


Cugetând la însușirile pe care le are umilința m-am minunat cum ceea ce numește mâhnire și întristare cuprinde în sine bucuria și fericirea, întocmai ca și înițierea în fagure. Ce învățătură tragem de aici? Că într-adevăr o astfel de umilință este un dar de la Domnul. Iar ceea ce face ca durerea aceasta din suflet să fie însoțită de plăcere, este
ajutorul pe care-l oferă Domnul într-ascuns celor zdrobiți cu inima.


În legatură cu atât de văditele pricini care ne fac să plângem și în legatură cu folosul pe care ni-l procură durerea, să ascultăm o tristă dar folositoare de suflet povestire:


Un oarecare Ștefan ce locuia aicea, îmbrațișând viața retrasă și liniștită și petrecând multă vreme în mănăstire (scil. câmpul de exerciții - palestra monahicească), s-a împodobit prin postiri, dar mai ales prin lacrimi, și s-a înconjurat pe sine și cu multe alte virtuți. Iubind viața eremitică se retrase într-o chilie în apropiere de valea sfântului și de Dumnezeu văzătorului Ilie, în acest sfânt munte al Horebului. Iar după ce renumitul acesta a voit să înceapă a practica o pocăință încă mai lucrătoare, mai aspră și mai cu multe osteneli, se retrase în regiunea unde sălășluiau anahoreții, care se numea Sidin; și a petrecut aici întru aspra și neobișnuita nevoință numai vreme de câțiva ani, pentru că locul acela era lipsit de orice mângâiere și cu neputință a fi străbătut de om, aflându-se la 70 mile de cetate. Dar spre sfârșitul vieții, bătrânul se urcă iarăși în chilia sa de pe vârful sfântului munte. Și avea acolo cu dânsul doi ucenici din Palestina foarte piosi, care au și păzit chilia bătrânului. Puține zile în urmă bătrânul se îmbolnăvi de o boală care-i aduse și sfârșitul. Dar cu o zi înainte de a muri, fu răpit cu mintea și ținându-și ochii deschiși se uită în dreapta și în stânga patului și, ca și când ar fi dat cuiva socoteală, spunea, astfel încât am auzit toți cei ce stăteam împrejurul lui: "Da, este adevărat, am postit atația ani pentru aceasta". Apoi iarăși: "Nu, cu adevărat mințiți, aceasta nu am facut". și iarăși: "Da, așa este, da; însă am plâns, însă am slujit". în urmă: ,"Nu, ma acuzați pe nedrept", iar altora zicea: "Da, este adevărat, da; la aceasta nu știu ce să răspund; dar Dumnezeu este îndurat!" și era într-adevăr o priveliște grozavă și înfricoșătoare această nevăzută și neiertătoare interpelare. Iar ceea ce a fost mai înfricoșător fu aceea că i se aduceau învinuiri pentru fapte pe care nu le-a facut. Vai Doamne!, dacă un monah și un sihastru spunea în legatură cu unele din pacatele sale:
"la acestea nu știu ce să răspund", deși era monah de 40 ani și a dobândit darul lacrimilor, ce să mai zic eu nenorocitul?! Dar unde era atunci glasul lui Iezechiel, ca să zică acelora care-l osandeau: "Așa cum te-am aflat, așa te voi judeca", zise Domnul (cf. Iezechiel 7, 8). Desigur, nici unul din aceste cuvinte nu le-a putut spune. Pentru aceea,
să dăm mărire Celui care singur cunoaște pricina. Iar unii mi-au povestit că fiind ceva neîndoielnic că, fiind el (scil. Ștefan) în pustie, hrănea cu propria-i mână un leopard. Și astfel, dând socoteală de faptele sale, s-a despărțit de trup. Care a fost judecata, sau
rezultatul, sau hotărârea, sau sfârșitul tragerii lui la socoteală nu ni s-a arătat nouă.


Precum văduva care pierzându-și bărbatul găsește toată mângâierea în unicul ei fiu, după Domnul, tot astfel și sufletul care a păcătuit nu dobândește altă mângâiere în vremea morții decât postirile și lacrimile.


Unii precum aceștia (scil. care se pocăiesc), nici cântă vreodată și nici nu-și vor sili glasul intru cântări, căci așa ceva se împotrivește Plânsului. Dacă prin acestea te străduiești a dobândi (scil. a chema la tine) Plânsul, încă și mai mult se depărtează de la tine. Căci Plânsul reprezintă durerea sufletului celui înfocat de dumnezeiasca dogoare. Multora lacrimile s-au făcut înaintemergătoare ale fericitei nepătimiri pregătind, potrivind și consumând materia păcatelor.


Odată, un iscusit lucrător al lucrului acestuia bun (scil. al Plânsului) mi-a povestit următoarele: Deseori eram hotărât să mă las stăpânit de slavă deșartă, de mânie sau de îmbuibarea pântecelui, dar cugetul Plânsului se împotrivea înăuntrul meu și zicea: "Nu te mândri, căci plec de la tine", și de asemenea în cazul celorlalte patimi. Iar eu
îi răspundeam: "Nu voi ieși din voia ta, până ce nu mă vei înfățișa lui Hristos".


Durerea profundă pentru păcatele săvârșite a văzut (scil. a primit) mângâiere; curăția inimii a primit iluminarea (cerului). Această iluminare este o lucrare negrăită, ceva ce rațiunea percepe dar nu înțelege, ceva ce se vede de către ochiul sufletului nu însă și de catre cel al trupului. Mângâierea este înviorare a sufletului îndurerat, care ca și un prunc plânge și în acelați timp zâmbește vesel. Sprijinul este reînnoirea sufletului, suportarea tristeții, transformarea minunată a lacrimilor durerii în lacrimi lipsite de durere.


Lacrimile produse de gândul morții nasc teama; teama naște netemerea; netemerea naște bucuria; iar bucuria aceasta sfârșind - deși ea este fără de sfârșit, răsare floarea iubirii celei cuvioase. Leapădă cu mâna smereniei bucuria ce s-a cuibărit întru tine, socotindu-te nevrednic de dânsa, pentru ca nu cumva, primind-o prea ușor, să găzduiești în tine lupul în loc de păstor.


Nu te sârgui să dobândești contemplația înainte de vreme, ci îndepărtează-te de ea printr-o adevărată smerenie, pentru că tot ea va fi aceea care te va urmări și, prinzându-te pentru veșnicie se va împreuna cu tine într-o preacurată nuntă.


Intru începuturi, cunoscând pruncul pe tatăl său, este cuprins de nesfârșita bucurie. Când mai apoi însă, potrivit iconomiei divine, el se îndepărtează și din nou se întoarce, copilul este (scil. devine) plin și de bucurie și de întristare; de bucurie văzând pe cel dorit, de întristare fiind lipsit atâta vreme de frumusețea frumuseților.


O mamă se ascunde dinaintea pruncului, dar acesta o caută cu durere până ce o găseste; iar ea, bucurându-se, îl învață să nu se despartă niciodată de dânsa, și mai mult îi aprinde dragostea pentru ea. "Cine are urechi de auzit, să audă", zice Domnul (Luca 14, 35).


Unui osandit care și-a primit sentința de condamnare la moarte nu-i mai arde să privească spectacolele de teatru. Cel ce cu adevărat plânge nu va mai lua seama vreodată la desfătare, la mărire, la manie, ori la furie. Plânsul constituie durerea profundă a sufletului ce s-a pocăit, care adaugă zilnic o durere lângă alte dureri, fiind ca și femeia în chinurile nașterii. Drept și cuvios (scil. sfant) este Domnul; pe cel ce cu chibzuință se sihăstrește, tot cu chibzuință îl smerește; pe cel ce cu chibzuință se supune, în fiecare zi îl veselește. Cel care nu urmează sincer unul din aceste două feluri de viețuire (scil. sihastrie sau viață de obște), este lipsit de darul lacrimilor.


Alungă de la tine pe câinele (scil. diavolul) care se apropie de tine când te afli întru plângere, șoptindu-ți ca Dumnezeu este neândurător și nemilostiv. Observă-l cu atenție și vei descoperi că același, înainte de a te fi tras în păcat, numea pe Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv și îndurător.


Plânsul neîncetat da naștere la obișnuința (scil. dispoziție permanentă a sufletului); trecând apoi în simțirea inimii, cu greu ne mai poate fi luat. Oricât de mari ne-ar fi virtuțile pe care le practicăm, ele sunt zadarnice și false (scil. stricate), dacă nu
dobândim inima îndurerată.


Pe bun drept putem deci spune că cei ce după baia botezului iarăși s-au întinat au nevoie de un neâncetat foc al inimii de îndurarea lui Dumnezeu, pentru a-și curăți mâinile murdărite de smoala nelegiuirilor.


Am văzut pe unii care aveau darul lacrimilor într-un grad maxim; pe aceștia i-am văzut vărsând pe gură sângele inimii lor îndurerate și rănite. Și mi-am adus aminte de cel ce-a zis: "inima îmi este rănită și ca iarba se usucă" (Psalmul 101, 5).


Lacrimile care sunt produse în noi datorită fricii de judecată lui Dumnezeu se păstrează prin teama și buna pază. Dacă sunt însă de iubire,întrucât această iubire nu este desăvârșită, cu multă ușurință pot unii să le piardă. Nu știu însă dacă nu cumva li s-a aprins inima în vremea lucrării (scil. în vremea plângerii) de focul cel pururea pomenit. Și
este minunat a spune cum cela ce este mai smerit este totodată și cel mai neclătinat, în vremea în care frica este aceea care naște lacrimile noastre.


Sunt patimi care seacă izvoarele lacrimilor și sunt altele care nasc în ele (scil. în izvoarele lacrimilor) noroi și șerpi. Datorită celor dintâi s-a împreunat Lot în mod nelegiuit cu fiicele sale; datorită celorlalte a căzut diavolul din cer.


Multă răutate au într-înșii vrăjmașii noștri; datorită lor, lacrimile, care sunt mamele virtuților, devin mamele răutăților, iar lucrurile care ar trebui să nască în noi smerenia le arată făcătoare de mândrie. Se întâmplă însă deseori și aceea că vederea chiliilor noastre și a singurătăților să cheme mintea noastră spre umilință; despre aceasta te va convinge exemplul lui Iisus, Ilie și Ioan, care se rugau în astfel de locuri pustii.


Am văzut deseori cum diavolul a făcut pe unii să plângă găsindu-se în orașe în mijlocul gâlcevilor, pentru că astfel să ne facă să credem că zarva (zgomotul, tumultul) n-ar fi vătămătoare și deci să ne convingă a ne apropia de lume. Acesta este țelul pe care-l urmăresc dușmanii noștri.


Deseori un singur cuvânt a secat Plânsul; ar fi o minune însă dacă tot un cuvânt l-ar putea readuce. Nu vom fi învinuiți, frații mei, nu vom fi învinuiți când vom muri pentru că nu am facut minuni, nici pentru ca n-am pătruns înaltele taine ale teologiei, nici pentru că n-am ajuns să dobândim contemplația, ci cu adevărat vom da seama lui Dumnezeu de ce n-am plâns mereu.


Cel ce s-a învrednicit a urca treapta a șaptea, să-mi ajute și mie a o urca; căci el însuși a urcat treapta a șaptea prin ajutorul altuia, spălându-se de intinaciunile veacului acestuia.




daniela · 651 vizualizari · 1 comentariu
Categorii: Prima categorie
16 Dec 2011

O luptă duhovnicească

Un om pe nume V. I. Popov, în relatarea călătoriei pe care a făcut-o cu părintele Ioan de Kronstadt în anul 1890, de la Arhanghelsk la Moscova, povestește că, pe când poposiseră într-un loc, doi țărani puternici i-au adus o femeie legată de mâini:
„Era încordată ca un arc și-și arunca furioasă privirea în toate părțile. Chipul său avea o expresie înfricoșătoare. Îndată ce au adus-o în fața părintelui Ioan, a început să latre ca un câine. Atunci părintele și-a pus mâna stângă pe capul ei, în timp ce cu mâna dreaptă îi făcea cruce, spunând versetul: «A înviat Dumnezeu și s-au risipit dușmanii Săi». Totuși, urletele femeii erau din ce în ce mai înspăimântătoare.
Toți am fost cuprinși de groază și uimire. Părintele era aprins la față și, vădit, era neclintit în voința sa. Picături mari de sudoare îi broboneau fruntea. Era evidentă lupta duhovnicească pe care o dădea.
La un moment dat, urletele au început să slăbească. Bolnava a suspinat profund. Deodată și-a îndreptat trupul, chipul i s-a luminat și, cu lacrimi de bucurie în ochi, a căzut la picioarele preotului, mulțumindu-I Domnului. Se spune că era chinuită de demoni de ani de zile.”
(Ioan de Kronstadt)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 - Darul luptei împotriva diavolilor

daniela · 855 vizualizari · 1 comentariu
Categorii: Prima categorie
16 Dec 2011

PSALTIREA - UN ADEVARAT MEDICAMENT IN VINDECAREA BOLILOR SUFLETESTI SI TRUPESTI ! ( I )

Cei 150 de psalmi sunt adevărate rugăciuni de cerere, de preamărire a lui Dumnezeu dar și de mulțumire, motiv pentru care și atunci ca și astăzi cartea Psalmilor este cea mai uzitată de credincioși și de monahi ca o hrană duhovnicească neîmpuținată.
În Biserica primară, după cum mărturisește Fericitul Ieronim, și copii știau Psaltirea pe de rost și o cântau ca pe cea mai iubită cântare. „La noi toate-s simple și tăcerea e întreruptă numai prin cântarea Psalmilor. Întoarce-te încotro voiești: plugarul care merge în urma plugului cântă: Aliluia!, secerătorul acoperit de sudoare se desfătează cu psalmii; și vierul care taie cu cuțitul său cel strâmb vițele cântă ceva din ale lui David. Acestea-s cântecele favorite ale poporului. Psalmul este strigarea păstorilor. Psalmul este cântecul plugarului” (Epistola către Marcel).

Vorbind despre necesitatea și importanța psalmilor Sf. Vasile cel Mare arată că psalmii „sunt o adevărată comoară de învățături, punând fiecăruia la îndemână ceea ce este de folos”, iar referitor la Cartea Psaltirii spune că aceasta: „cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor în toate, ea proorocește asupra viitorului și ne aduce aminte de cele ce au fost: dă legi pentru viață și reguli de purtare. Aceasta este o vistierie obștească de învățături bune” (Cuvânt la Ps. 29), adăugând apoi faptul că: „nici o altă carte nu mărește pe Dumnezeu așa ca Psaltirea, nici nu se poate asemăna cu folosul ei”.

Psaltirea este cu adevărat un medicament puternic în vindecarea bolilor celor sufletești și trupești pentru că: „ea vindecă și rănile învechite ale sufletului și rănilor noi le dă grabnică vindecare. Ea îngrijește de cel bolnav și păstrează întreg pe cel sănătos”.

Și adaugă apoi: „Cu Psaltirea și pentru tine însuți pe Dumnezeu vei milostivi, căci mai mare și mai sus este decât toate cărțile. Deci această carte ce se numește Psaltire este asemenea ca marea cea mare că precum din mare nu lipsește apa niciodată, nici nu împuținează prin vărsarea râurilor și a izvoarelor, așa și din Psaltire nu lipsește cântarea niciodată, fiindcă Psaltirea se numește vitejie și îndrăzneală către Dumnezeu spre mântuirea sufletului”.

Psalmul în viziunea marelui ierarh capadocian este un leac de alinare a bolilor. Și precum leacul cel amar este amestecat cu dulceață pentru a putea fi primit de către bolnav cu ușurință tot așa psalmul este amestecat cu dulceața cântării lui pentru a avea efectul dorit asupra sufletului: „el (psalmul) a împreunat laolaltă cu dogmele plăcerea cântului, pentru ca, fără de știrea noastră, odată cu bucuria și frumusețea celor auzite să primim și folosul care rezultă din cuvintele ce le auzim. De altfel tot asemenea fac și doctorii cei înțelepți atunci când au de dat bolnavilor doctorii amare: căci ei le amestecă mai întâi cu miere și numai după aceea le dau celor care nu ar putea să le ia altfel”.

Arătând efectul terapeutic al cântării de psalmi autorul arată că: „psalmul este liniștirea sufletului, dătător de pace, căci el potolește cugetele furtunoase și învăluitoare, ogoește tulburarea sufletului și pune frâu neînfrânării” precum și faptul că e armă nebiruită împotriva dușmanilor văzuți și nevăzuți și că el aduce pacea, liniștea și odihna în sufletul celor care-l cântă cu evlavie: „psalmul este armă contra fricii de noapte, liman împotriva demonilor, odihnă de munca de ziuă, el e paza pruncilor și podoabă pentru cei tineri, mângâiere bătrânilor și cea mai cuviincioasă găteală pentru femei”.

Psalmul este cel ce aduce împăcarea celor învrăjbiți: „căci cine poate socoti de dușman al său pe acela, cu care s-a rugat cu un cuget lui Dumnezeu, în aceeași ceată de lăudători?”, se întreabă retoric marele arhiereu. Psalmul alungă urâtul din inima omului și din tot locul, el „umple pustia de locuitori și potolește adunările cele zgomotoase”, el este cea dintâi învățătură a pruncilor și podoabă a tinerilor, el este „glasul Bisericii, el face prăznuirile ei strălucite și tot el naște întristarea cea după Dumnezeu”.

Fiind cu adevărat „slavoslovia îngerilor și cădelniță duhovnicească” – spune Sf. Vasile cel Mare – psalmul „și dintr-o inimă de piatră stoarce lacrimi”. În Psalmi aflăm preziceri cu privire la viața și lucrarea lui Mesia ca și prevestirea unor fapte din viața Bisericii și a cultului Legii celei Noi. „Ce nu poate învăța cineva din Psalmi? – întreabă autorul sfânt – măreția bărbăției, exactitatea dreptății, însemnătatea înfrânării, desăvârșirea judecății … Numai aici poate să se găsească teologia cea desăvârșită, aici prezicerea venirii în trup a Domnului Hristos, aici amenințarea Judecății celei veșnice, aici nădejdea învierii, aici teama de iad, aici făgăduința măririi ce ne așteaptă, ca și descoperirea tainelor celor nepătrunse, căci toate se găsesc adunate aici în cartea Psalmilor, întocmai ca într-o comoară bogată care este pusă la îndemână tuturor”.

În comentariul la ps. 32, Sf. Vasile îndeamnă mânecând de la cuvintele acestuia „Cântați Domnului cântare nouă” (Ps. 32, 3) ca psalmii să fie rostiți și cântați „nu după buchea veche, ci cu duh înnoit” și precizează următoarele: „cântare nouă cântă Domnului acela care primește legea nu cu simțurile, ci pricepe înțelesul lor cel duhovnicesc. De aceea dacă tu faci cunoscut chipul cel minunat și mai presus de fire al Întrupării Domnului, prin aceasta tu cânți cântare nouă și neobișnuită. Dacă tu cugeți la înnoirea a toată lumea cea învechită prin păcat, precum și dacă vestești tainele Învierii, apoi și în acest caz tu cânți cântare nouă”.

Iar tâlcuind versetul „În psaltire cu zece strune te voi lăuda” (Ps. 32,2 ) el arată clar că așa cântă: „acela care nu scapă din vedere niciuna din poruncile Domnului și se pune pe sine în armonie cu toate acele porunci, pentru că zece sunt poruncile glăsuite de legea cea dintâi”.

Sf. Vasile cel Mare deslușește în chip lămurit proveniența numelui de psaltire arătând că acesta vine de la un instrument muzical numit „psaltirion” care își are „cauza sunetelor venită de sus”. La chitară și la liră, spune el, sunetul coardelor vine de jos pe când la psaltirion motivul acordurilor armonice este sus. Și conclude: „astfel cuvântul proorocesc prin însuși întocmirea acestui instrument ne arată că dulceața cântărilor sfinte nu are a ne îndrepta în jos spre plăceri trupești” (Introducere la Comentariul asupra psalmilor), „iar psalmul este graiul poetic la rostirea căruia se lovește ritmic în coardele unui instrument muzical” (Omilie la psalmul 29).

Concluzia generală pe care o trage Sf. Vasile cel Mare privitor la Cartea Psalmilor este că toate învățăturile înalte ale teologiei și ale credinței creștine se găsesc adunate ca într-o comoară spre folosul duhovnicesc al credincioșilor. Din Comentariul la Psalmi al Sf. Vasile cel Mare se poate desprinde faptul că credincioșii vremii sale prețuiau în chip deosebit Psaltirea, o citeau și o cântau mereu, o știau unii pe dinafară și se mângâiau cu ea în toate împrejurările vieții la momente de bucurie sau de întristare.

Prin ei creștinii antichității își exprimau credința, nădejdea și dragostea lor către Dumnezeu după cuvântul înaripat al Sf. Ap. Pavel care-i îndemna pe credincioșii din Efes: „vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului în inimile voastre” (Ef.5, 19). Cu adevărat Psalmii sunt monumente ale credinței și ale pietății din cea mai adâncă vechime, și au fost cântați de David proorocul cel care i-a compus, au fost folosiți de evrei în cultul lor, apoi de Mântuitorul Hristos și de ucenici Săi, de primii creștini și de la ei de Biserică până în zilele noastre. După Sf. Evanghelie, Psaltirea este cea mai citită carte. În ea sufletul omenesc găsește tot ceea ce are trebuință, hrană spirituală, nădejde și liniște. Ea este cartea care prin excelență ne provoacă cele mai adânci meditații și ne dă liniștea sufletească atât de trebuitoare fiecăruia dintre noi. Cu adevărat Psalmii ne fac mai buni, mai credincioși, mai apropiați de Dumnezeu și de semenii noștri, ei ne fac să fim cu luare aminte la viața noastră de aici de pe pământ și din veșnicie.

Fie ca și noi, însuflețiți de alesele cuvinte ale Sf. Vasile cel Mare la adresa Psalmilor să ne străduim să-i citim continuu și mai ales să aplicăm în viața noastră și a semenilor noștri cele arătate în ei spre folosul duhovnicesc și mântuirea sufletelor. Acum, la împlinirea celor 1630 de ani de la săvârșirea sa, chipul luminos de ierarh, de păstor și de rugător fierbinte al Sf. Vasile să fie și pentru noi un prilej binecuvântat de a intensifica lucrarea noastră pastorală în mijlocul credincioșilor spre instaurarea Împărăției lui Dumnezeu care este „pace, dreptate și bucurie întru Duhul Sfânt” (Romani 14,17).
<<  VA URMA >>
niculae costel
niculae costel · 724 vizualizari · 1 comentariu
Categorii: Prima categorie
16 Dec 2011

Pagina precedenta   ... 45 ... 86, 87, 88,