Google-Yahoo!
Image and video hosting by TinyPic Image and video hosting by TinyPicImage and video hosting by TinyPic 

"Fii împacat cu sufletul tau si atunci cerul si pamântul se vor împaca cu tine. "(Sfântul Isaac Sirul)



FONDATOR : Cristian Stefan Popescu ( cristiboss56 )

Multumesc tuturor celor care ostenesc pentru realizarea acestui blog , un colectiv de Oameni minunati !

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitatori: 2

Anunt

Arhive

Alegeti o tema



Categorii

rss Sindicalizare

În fiecare an prima duminică din Postul Mare se numește Duminica Ortodoxiei. Această sărbătoare a fost stabilită în anul 843 când prima duminică din Postul Mare a căzut în data de 11 martie. Atunci s-a sărbătorit victoria credinței ortodoxe asupra tuturor ereziilor care au tulburat viața Bisericii, multe sute de ani.

Ultima erezie care a fost condamnată la sinodul al VII-lea ecumenic din 787 a fost erezia iconoclastelor. Această erezie a făcut mult rău Ortodoxiei pentru că datorită luptei împotriva icoanelor, acestea au fost distruse, prin ardere, în piețele publice după ce erau smulse din biserici sau din casele credincioșilor. Din păcate, hotărârile sinodului al VII-lea ecumenic au putut fi aplicate abia în anul 853 când bisericile precum și casele credincioșilor au fost din nou împodobite cu icoane. Totodată s-au condamnat din nou toate ereziile care eu existat în Biserică de la începutul istoriei ei.

Biserica Ortodoxă este mama noastră duhovnicească. Ea ne naște spiritual prin Sf. Botez, ea ne hrănește și crește cu hrană duhovnicească și ea ne oferă posibilitatea de a dobândi viața fericită în veșnicie.

De aceea considerăm că Duminica Ortodoxiei este sărbătoarea mamei noastre duhovnicești. Ortodoxia însăși este o sărbătoare permanentă. Ea este izvor de bucurie, care nu vine din trăirea unei plăceri, ci din trăirea cu Hristos.

Credința ortodoxă ne ajută să vedem ceea ce este dincolo de realitatea fizică, fără a nesocoti realitatea fizică.
În acest sens, un element reprezentativ al ortodoxiei este icoana ortodoxă care ne pune în legătură cu lumea spirituală, lumea de dincolo de limitele fizice deși ea este un obiect fizic. Ca și fotografia unei persoane dragi plecată din lumea aceasta, icoana este o punte între noi și cei plecați în lumea sfinților și a sfințeniei. Toate icoanele au pe lângă chipul fizic și aura lor spirituală, reprezentând tărâmul sfințeniei. În acest mod cinstirea icoanelor în Duminica Ortodoxiei este eșezată în mod fericit.

Credința ortodoxă este credința iubirii jertfelnice a omului ca prelungire a iubirii jertfelnice a lui Hristos, de aceea să ne străduim să trăim în iubire jertfelnică și să fim bucuroși și mândri că suntem fii ai Bisericii Ortodoxe.



stefania · 276 vizualizari · 0 comentarii
25 Feb 2018
SFANTA SPOVEDANIE
In cele ce urmeaza, m-am gandit sa vorbesc cate ceva despre taina Sfintei Spovedanii.
Una din marile datorii duhovnicesti, atat ale monahilor, cat si ale crestinilor, este spovedania pacatelor. Trebuie sa stim mai intai ca toti gresim inaintea lui Dumnezeu, unii mai mult, altii mai putin, si nimeni nu este fara de pacat.
Acest lucru ni-l arata Sfanta Scriptura care zice :
Toti multe gresim. Iar de vom zice ca pacat nu avem, pe noi insine ne inselam si adevarul nu este in noi; iar daca ne vom marturisi pacatele, credincios si drept este Dumnezeu, ca sa ne ierte noua pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata intinaciunea si nedreptatea.
Daca mi-am marturisit cu cainta si cu pregatire cuvenita si m-am spovedit curat, preotul, numai daca a pus mana pe cap si a zis : " Dumnezeu sa te ierte ", pacatele mele s-au ridicat.
Iar daca nu m-am dus cu cainta si cu pregatire cuvenita la cel mai iscusit duhovnic, si n-am stiut sa ma marturisesc curat, sa descopar toate pacatele mele, sa primesc canon pentru ele si sa le parasesc, pot sa fac o mie de dezlegari, ca pacatul, otrava, a ramas tot in mine, de nu m-am dus pregatit.
De aceea folosul, valoarea cea scumpa a Sfintei Spovedanii nu tine de preot, ci de mine. Eu, daca ma duc cu toata sfintenia, cu toata convingerea in fata lui Dumnezeu - ca, atunci cand ma duc in fata preotului, inaintea lui Dumnezeu ma duc, ca preotul este numai un martor -, trebuie sa-i spun toate pacatele mele.
Altfel crezi ca in ziua judecatii preotul poate sa-ti ajute ceva, daca n-ai spus drept ? Doamne fereste ! Preotul n-a putut dezlega la spovedanie decat ce i-ai spus tu. Iar daca tu ai avut vreo rezerva si ai tinut vreun pacat nespus, toate pacatele le ai indoite. Asa spun Sfintii Parinti, pentru ca ai crezut ca Dumnezeu nu stie ce ai facut tu.
Iata care sunt conditiile pe care trebuie sa le implineasca spovedania :
1. Spovedania trebuie sa se faca inaintea duhovnicului. Deci, eu cand ma duc la spovedanie inaintea preotului, ma duc in fata lui Dumnezeu. Preotul este un simplu martor. In ziua judecatii el atat poate spune, cat i-am spus eu. Ce nu i-am spus, nu-i dezlegat nici pe pamant, nici in cer. Dar eu, daca m-am dus la spovedanie si i-am spus toate si preotul mi-a facut dezlegare cu mainile pe cap, eu sunt dezlegat.
2. Spovedania trebuie sa fie completa si sa nu se ascunda nimic din cele faptuite, cum am spus mai inainte. Ai auzit ce spune Sfantul Apostol Pavel ? Cuvantul lui Dumnezeu este mai ascutit decat toata sabia cea cu doua taisuri si strabate pana la despartitura trupului de a duhului, cea mai inalta unire intre om si Dumnezeu.
3. Spovedania trebuie facuta de buna voie, dupa marturia Duhului Sfant, care zice : si din voia mea ma voi marturisi Lui;
4. Spovedania trebuie sa fie facuta cu umilinta,
caci inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi;
5. Spovedania sa nu fie prihanitoare, adica sa nu dam vina pe nimeni, nici pe oameni, nici pe vreo alta zidira a lui Dumnezeu, nici chiar pe diavoli. La spovedanie numai pe noi sa ne invinuim si sa ne prihanim, cum zice Sfantul Ioan Scararul : " A mea este buba, a mea este rana; dintru a mea lenevire s-a facut, iar nu dintr-a altuia ".
6. Spovedania se cuvine sa fie dreapta, adica sa spui adevarul, spune cum ai facut toate, fara rusine. Isus Sirah spune : Este rusine care aduce pacat si este rusine care aduce slava si har.
Rusinea aceasta pe care o suferi la spovedanie te scuteste pe tine de rusinea aceea pe care o vom suferi cu totii la ziua cea infricosata a Judecatii lui Dumnezeu.
7. Spovedania sa fie hotaratoare. Sa luam inaintea duhovnicului o mare hotarare de a nu mai pacatui, ajutandu-ne noua dumnezeiescul har, si sa voim mai bine a muri de mii de ori decat a mai pacatui de acum inainte cu vointa noastra.
Sfantul Vasile cel Mare zice : " Nu se foloseste de marturisire, nici se marturiseste, cel ce zice la spovedanie numai ca a gresit, insa ramane iarasi in pacat si nu-l uraste ". Toata pocainta ta intru aceasta consta, adica sa te hotarasti a-ti schimba viata.
Cand ma duc la marturisire cu parere de rau si cu pocainta, si imi cunosc gresalele, ii spun preotului cate tin eu minte. Dar ca sa tii minte si sa faci o marturisire intreaga, nu te duce cu ochii legati la preot, ca diavolul iti ia mintea si uiti. Cu o saptamana sau doua inainte, stai intr-o camera linistita, ia-ti un caiet si scrie toate pacatele tale din copilarie pana in ziua spovedaniei.
Ce pacate am eu pe constiinta, de cande eram copil mic, cand eram de cinci ani, cand eram de sapte ani, cand eram in clasa intai la scoal, cand eram in clasa a doua, cand eram intr-a noua, cand eram fata mare, inainte de casatorie, sau dupa casatorie, cand eram militar, cand eram flacau.
Scrie, ca si diavolul a scris. Avem contabil bun, ingerul rau pe umarul stang, care scrie tot, si ingerul cel bun pe umarul drept, care scrie si el faptele cele bune ale omului.
Si atunci uite ce-i. Stii ca nimic necurat nu va intra intru Imparatia cerurilor ? De aceea, cel mai mare bine pe care poti sa-l faci unui om, este acesta. Daca vezi ca s-a imbolnavit in casa la tine, tata sau mama sau ginerele sau nora sau fata sau baiatul sau fratele, cine a slabit de boala si se apropie de moarte, nu se poate un bine mai mare decat sa-i aduci preotul repede. Nu doctorul. Doctorul este un bolovan de pamant ca si tine ! Preotul a luat dar de la Dumnezeu. Nu ati auzit in Evanghelie ? Ce veti lega voi pe pamant, va fi legat si in ceruri si ce veti dezlega voi pe pamant, va fi dezlegat si in ceruri !
Daca ai reusit sa-l spovedesti curat inainte de moarte, i-ai salvat sufletul. Cand se duce la vami, sufletul care a avut pacate, daca le-a dezlegat preotul aici, Duhul Sfant a sters tot de pe tabelele lor. Crapa, mor de ciuda diavolii : " Ia uita-te, domnule ! L-am avut in mana ! " Duhul Sfant i-a sters pacatele. Aceasta putere le-a dat Dumnezeu preotilor, ca daca nu dadea Dumnezeu aceasta putere preotilor, nimeni din oameni nu s-ar fi mantuit.
Dar Dumnezeu, Cel ce a facut cerul si pamantul, a stiut cum sa faca pentru a mantui lumea. Cand a inviat Hristos aceasta putere le-a dat Apostolilor. Ce le-a spus la Apostoli ? A suflat asupra lor si le-a zis : Luati Duh Sfant; carora le veti tine pacatele, tinute vor fi si carora le veti ierta, iertate vor fi si orice veti dezlega voi pe pamant, va fi dezlegat si in cer ... Ce, fratilor, voi nu ati citit ? Nu ati auzit Evanghelia ?
Deci, cand vezi ca esti bolnav de moarte, nu alerga la doctor, ca poate te omoara acela si mori nemarturisit. Intai spovedeste-te si apoi du-te si la doctor, daca este cazul, dar tu sa fii martusrisit. Daca ai murit, gata, te-ai usurat ! Ca vei muri in mainile doctorului, ca vei muri acasa, tu sa fii marturisit. Insa intai doctorul sufletelor, ca el te va scoate din iad. Asa. Si nu te gandi ca n-are dar.
Dupa o spovedanie curata, trebuie sa primim un canon, pe care trebuie sa-l tinem. Cel ce se spovedeste are mare datorie de a-si face canonul dat pentru a scapa de chinul cel vesnic al iadului.
Vedem in Sfanta Scriptura ca prin canon s-au curatit toti cei ce au pacatuit inaintea Domnului. Altfel, cel ce a primit canon si nu-l face, nu se poate curati de lepra pacatului si nici sufletul sau nu este slobozit din robia dracilor.
Este bine stiut ca cel ce se pocaieste cu adevarat, nu numai ca primeste canonul dat de duhovnicul sau, ci singur cere mai mult canon, stiind ca ori aici vremelnic, ori dincolo vesnic, pacatosii trebuie sa-si faca canonul.
Iar canonul sa fie dupa masura puterii fiecaruia. Ai auzit ce spune Sfantul Marcu Ascetul ? " Cata deosebire are arama de fier si fierul de gateje - adica de vreascuri -, atata deosebire este intre un trup si altul ". Altul este din fire sanatos si tare si poate sa posteasca si sa nu manance pana seara; iar altul, saracul, daca n-a mancat de doua - trei ori pe zi, cade jos. In toate acestea se cauta scopul. De aceea dreapta socoteala este imparateasa faptelor bune.
Tu crezi ca pe dracul il intreci la fuga ? El intr-o clipa este la marginea pamantului. Numai cu asta il intreci : daca te smeresti si te socotesti a fi praf si cenusa si pacatos si neputincios si nevrednic de a trai pe pamant. Numai de smerenie se teme diavolul ! De alta nu se teme el. Poti sa fii tu nevoitor cat ii lumea, daca nu stii sa ceri iertare, esti batjocorit de diavoli.
De aceea, fratilor, sa ne ajute mila Domnului sa castigam oleaca de smerenie si dreapta socoteala, fiindca in lumea aceasta sunt curse si ispite si fel de fel de nedumeriri pamantesti si duhovnicesti. Dar sa avem in toate dreapta socoteala. Ca padurea nu se teme de cel ce incarca o data mult pe o caruta. Stie ca mai la vale se rupe osia si se strica carul. ea se teme de acela care ia cate un lemnisor si-l duce acasa. Asa si vrajmasul, nu se teme de cel care incepe cu multa nevointa, ca oboseste si ramane. Ci, se teme de cel care ia cate oleaca asa, incet, incet.
Sfantul Teodosie spune : " De lucrezi cate putin, cate putin se imbogateste cineva si la cele trupesti si la cele duhovnicesti !". Cate oleaca ! Asa sa luati fapta buna, cate oleaca si sa va para rau ca n-ati facut mai mult.
- Cand se face spovedania generala ? au intrebat unii credinciosi.
- O data pe an tebuie sa faci spovedania generala din mica copilarie. Sfantul Nicodim Aghioritul spune : O data pe an, in Postul Mare, este bine sa faci spovedania generala. Stii de ce ? Pentru smerenie. Te ajuta mult sa-ti aduci aminte pacatele. Eu ma marturisesc, dar dracul ma face sa uit pacatele mele cu care am maniat pe Dumnezeu.
Dar eu, cand fac spovedania generala, mi le face ingerul cat muntele in fata mea. " Vezi cine esti ? " Smerenia ! Si atunci, mai mult se apropie Dumnezeu de noi, cand noi ne smerim din adancul sufletului.
- Dar ce incredere avem ca ni s-au iertat toate pacatele prin spovedanie ?
- Dar dumneata daca ai spalat o rufa bine, curata, si daca se mai murdareste, nu o mai speli din nou ? Nu pui soda si lesie si o pui la uscat ? Precum camasa trebuie spalata, asa si sufletul trebuie spalat mereu prin deasa spovedanie.
dar Sfintii parinti si mai ales Sfantul Nicodim Aghioritul avea o invatatura pentru duhovnic : " Sfatuieste-i, o! duhovnice, la spovedanie deasa si curata pe toti ". O data in an se face spovedania generala din nou. Si asta-i pentru smerenie si pentru ca omul sa nu uite neputintele lui, cu care a suparat pe Dumnezeu. Asa este.
De aceea trebuie sa ne pocaim, sa ne para rau. Pentru ca Dumnezeu este atat de milostiv si de bun,ca nu mai tine minte raul ce-am facut, daca noi ne intoarcem din toata inima si ne marturisim.
Ati vazut ce spune proorocul Isaia : Intoarceti-va catre Mine si Ma voi intoarce catre voi, fiii oamenilor. De vor fi pacatele voastre ca mohoraciunea, ca zapada va voi albi, si de vor fi ca roseala, ca luna le voi face albe si nu voi mai pomeni cele dintai ale voastre.
In bunatatea Lui cea fara margini, El stie neputinta noastra, ca gresim cu voie si fara voie, cu stiinta si cu nestiinta. Nu este clipa cand nu gresim inaintea Domnului. Dar nimeni nu stie firea omului mai mult ca Dumnezeu, caci El ne-a facut din nimic.
De aceea, cum ne intoarcem catre El cu lacrimi, cu parere de rau, cu spovedanie curata, ne si iarta. Cine are pacate mai grele trebuie sa faca oleaca de canon, ca Dumnezeu totdeauna este gata sa ne primeasca si sa ne ierte, caci suntem zidirea Lui.
Nimeni nu L-a facut pe Hristos sa coboare din cer, decat mila Lui, dragostea Lui pentru oameni. I-a fost mila de neamul omenesc. Ca atat de multa dragoste are fata de neamul omenesc, incat auzi ce spune Sfantul Ioan Evanghelistul :
Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Unul nascut, Fiul Sau, L-a trimis in lume sa mantuiasca neamul omenesc.
A venit Mantuitorul Iisus Hristos, nu numai sa ne invete ce trebuie sa facem, ci pentru ca sa sufere pentru noi suferinte, batjocuri, scuipari, batai si moarte pe Cruce, pentru ca sa scoata neamul lui Adam din iad, care statea acolo de 5508 ani, cat au fost, de la primul Adam, pana la venirea Noului Adam - Hristos.
Deci, sa avem catre Dumnezeu inima de fiu, si sa-L iubim din toata inima. Iar cand am gresit ceva, indata sa cerem iertare si sa alergam la marturisire, ca sa-L impacam pe Dumnezeu, caci l-am suparat, ca Domnul niciodata nu tine minte raul. Daca vede ca ne-am intors, se intoarce si El catre noi.
Sa avem catre noi inima de judecator. Adica cum ? Sa ne judecam. Oare, ce gandim noi ii place lui Dumnezeu ? Ce vorbim noi oare ii place lui Dumnezeu ? Ce fac eu acum oare ii place lui Dumnezeu ?
Si indata constiinta ne spune da sau nu. Caci de se va judeca omul pe sine, nu va cadea in judecata lui Dumnezeu ! Sa ne facem judecatori noau insine : " Mai, aceasta nu-i bun ce fac, aceasta nu-i bun ce vorbesc; aceasta nu-i bun ce intentionez eu sa fac ! "
Catre aproapele sa avem inima de mama. Ai vazut o mama buna ? Chiar daca are copii mai multi si daca unul o supara, o nacajeste in fel si chip, ea are mila de toti. Daca vede ca un copil de-al ei a cazut in apa si se ineaca, sau in foc, si striga : " Mama, nu ma lasa ! ", ea uita tot. Uita ca a suparat-o si se duce catre dansul si-l scapa, chiar cu riscul vietii.
Ca asa este mama ! Adevarata mama nu mai tine minte raul. Atat iubeste pe copii. Iata, asa trebuie sa avem si noi inima noastra fata de toti. Sa ne fie mila de toti, si de straini si de ai nostri. Asa cere Dumnezeu in Sfanta Evanghelie.
N-ai vazut closca ? Are atati apui si daca i-ai luat numai unul, iti sare in cap, macar ca are multi. Asa si mama cea buna isi pune sufletul pentru copii. Aceasta inima de mama o cere Dumnezeu de la noi. S-o avem fata de toti. Cand a fi unul, care chiar de ne-a facut rau, chiar de ne-a suparat, insa cand il vom vedea ca este la necaz, sa sarim sa-l ajutam, ca sa vada el ca noi avem dragoste si nu tinem minte raul pe care ni l-a facut el. Numai asa vom fi fii ai lui Dumnezeu dupa dar.
FOLOSUL DESEI SPOVEDANII
Acum sa spunem pe scurt despre cele cinci foloase ale desei spovedanii.
Preabunul Dumnezeu a pus in lume Taina aceasta a Spovedaniei, ca daca n-ar fi fost aceasta dupa botez, nimeni nu s-ar putea mantui. Cine reuseste sa faca o spovedanie curata, reuseste sa faca al doilea Botez; dupa cum ati vazut ca zice preotul la molifta : " De vreme ce cu al doilea botez te-ai botezat, dupa randuiala tainelor crestinesti ".
Taina Marturisirii sau a Spovedaniei, este una din cele sapte Taine si cuprinde patru parti.
Prima parte este durerea inimii pentru pacate.
Sa-i para rau si sa planga pentru pacatul prin care a suparat pe Dumnezeu.
A doua este spovedania prin viu grai la duhovnic.
A treia este facerea canonului, prin hotararea in fata preotului ca-l va face.
A patra parte, cheia Sfintei Spovedanii, este dezlegarea pacatelor, prin punerea mainilor preotului pe capul credinciosului. Acesta, dupa canonul 8 al Sinodului I Ecumenic, se numeste epicleza duhovniciei, adica venirea Duhului Sfant peste capul celui ce s-a marturisit curat. Ca nu se poate incheia taina Sfintei Spovedanii, decat atunci cand a pus preotul mana pe capul celui ce se marturiseste, dupa cum arhiereul pune mana pe capul diaconului sau al preotului, cand il hirotoneste si vine Duhul Sfant prin succesiune apostolica.
Deci, la fel si aici, Duhul Sfant vine prin mana preotului, sa dezlege sufletul care s-a spovedit.
Dar spovedania, fiind o spalare sau un botez duhovnicesc al sufletului, dupa Botezul cel dintai, este o taina prin care se iarta pacatele omului prin dezlegare de la duhovnic si este bine sa se faca cat mai des.
Dumnezeiescul parinte Ioan Gura de Aur zice asa in cartea care se numeste " Putul " sau " Fantana " pe romaneste : " De este cu putinta, o, crestine, si in fiecare ceas sa te marturisesti la duhovnic ".
de ce ? Pentru ca nu este clipa si minut cand nu gresim lui Dumnezeu. Deci, daca gresim in fiecare clipa lui Dumnezeu, este prea de nevoie sa se faca deasa spovedanie, sa spalam sufletul prin marturisire curata cu cainta si canon, pentru ca se innegreste haina sufletului nostru cea curatita la Botez, prin tot felul de pacate, din ceas in ceas si din minut in minut.
In vremea veche a crestinismului patristic, crestinii se marturiseau in fiecare zi la duhovnici. Dar pe vremea aceea se si impartaseau in fiecare zi, cum arata la Fapte : ... si erau toti in biserica, cand s-a intemeiat Biserica, si staruiau in invatatura Apostolilor si in impartasire, in frangerea painii si in rugaciune. ... iar toti cei ce credeau erau laolalta si toate le aveau de obste.
Astfel s-a intemeiat prima obste apostolica.
Toate le dadeau Bisericii si pe ei insisi se dadeau lui Hristos. Pe vremea aceea, dupa terminarea slujbei, si masa se dadea in biserica, mesele agape. Mai tarziu s-au scos in pridvorul bisericii si pe urma acasa la crestini, fiind binecuvantate de Sfintii Apostoli.
Spovedania se facea la inceput in fiecare zi. Mai tarziu oamenii, rarind cu Sfanta Impartasanie, au rarit-o si cu Sfanta Spovedanie. Si vedeti acum de-abia se mai spovedesc in cel;e patru posturi. Atata s-a racit credinta si evlavia, mai ales fata de Spovedanie, si chiar de impartasirea cu Preacuratele Taine, care aduc cel mai mare folos si putere de crestere duhovniceasca a sufletelor noastre prin harul Duhului Sfant, care vine peste noi prin aceste Sfinte Taine.
Aici vom vorbi, nu numai despre Spovedanie, ci despre foloasele desei spovedanii.
Foloasele desei spovedanii sunt cinci.
Primul folos al desei spovedanii, este acela ca pacatul nu prinde radacini in noi si se strica din suflet cuibul satanei.
Diavolul, vazand ca te spovedesti des, te caiesti, te rogi si-l parasti mereu, zice asa : " Degeaba ma ostenesc cu dansul, ca se duce mereu la preot si se spovedeste, si-l dezleaga, si eu nu castig nimic. Mai bine ma duc la cei care dorm, care n-au grija de mantuire, care nu se spovedesc cu anii, ca aceia nu mi se mai impotrivesc !".
Cine se spovedeste des, stie ce a gresit, ca tine minte. Daca nu s-a spovedit de cateva zile : " Mai, ce-am facut ?". El indata isi aduce aminte, iar daca lasa sa treaca o luna sau doua sau poate si un an, de unde sa tina el minte ?
Ca intr-o zi daca s-ar ispiti omul pe sine, stai undeva intr-un unghi de casa, intr-un colt si pandeste-ti gandurile tale numai timp de doua ceasuri, sa vezi in cate feluri umbla mintea. Si la cate pacate se duce daca n-o strunesti cu rugaciunea si cu frica de Dumnezeu. Dar intr-o zi sau doua ? Dar umbland in societate cu lumea si vorbind cu lumea si vazand si auzind, cat se incarca sufletul nostru pe constiinta in fiecare ceas ?
deci primul folos al desei spovedanii este acesta. Si sa tineti minte ca prin marturisire deasa, pacatele nu pot prinde radacini adanci in inima celui ce se marturiseste.
Al doilea folos al desei spovedanii este ca omul tine minte usor greselile facute de la ultima spovedanie, pe cand cel ce se marturiseste rar, cu anevoie poate sa-si aduca aminte de toate cate a facut. Astfel, multe din pacate raman nespovedite si, prin urmare, neiertate. Pentru aceea diavolul i le aduce aminte in ceasul mortii, dar fara de folos, caci i se leaga limba si nu le mai poate marturisi.
Vai de acela care se duce la marturisire si spune o seama de pacate si o seama nu le spune; sau le spune si pe acelea, dar nu sincer cum le-a facut. Cauta cuvinte de acoperire; asa de ici de colo, crede el ca poate minti pe Dumnezeu, ca nu stie Dumnezeu cum s-a facut pacatul si in ce fel ? El crede ca trebuie sa-i spuna duhovnicului cateva pacate si, daca l-a dezlegat, este iertat.
Duhovnicul dezleaga numai ce aude; celelalte pacate raman legate, ca acela n-a fost sincer si nicidecum nu reuseste sa se usureze. Deci a doua pricina ca spovedania sa fie buna, trebuie sa fie sincera si curata. Tot ce tine minte omul sa spuna, ca nu-i spune preotului. Preotul e un om de tarana ca si noi. El a primit puterea de a lega si dezlega pacatele, prin lucrarea Duhului Sfant.
Al treilea folos al celui ce se marturiseste des,
chiar daca i s-ar intampla sa cada in pacat de moarte, indata alearga si se marturiseste si intra in harul lui Dumnezeu, si nu sufera sa aiba pe constiinta greutatea pacatului, fiind deprins a se curati des prin spovedanie.
Al patrulea folos al desei spovedanii este ca pe unul ca acesta, il afl amoartea curatit si in harul lui Dumnezeu, avand mare nadejde de mantuire.
Dupa marturia Sfantului Vasile cel Mare, diavolul merge totdeauna la moartea dreptilor si a pacatosilor, cautand sa afle pe om in pacate spre a-i lua sufletul.
La cei ce se marturisesc des si curat nu poate afla nimic, deoarece s-au marturisit luand dezlegare pentru pacate.
Al cincilea folos al desei spovedanii este ca unul ca acesta se opreste si se infraneaza de la pacate, aducandu-si aminte ca dupa putine zile se va marturisi din nou si va primi canon de la duhovnic, acesta mustrandu-l pentru cele facute.
Acesta care se spovedeste des, cand isi aduce aminte de rusinea ce-o s-o aiba de la duhovnic, de canonul pe care o sa-l primeasca, se opreste de la pacat. Omul are atata putere impotriva pacatului, ca toti diavolii din iad, daca ar veni, n-au ce-i face, daca vrea sa nu faca pacatul; caci i-a dat Dumnezeu o putere mare, de la Botez, sa biruiasca ispitele diavolilor.
Daca n-as avea puterea aceasta, n-ar fi iad nici pedeapsa pentru pacat. Voi nu auziti in Psaltire ce spune Duhul Sfant ? Doamne, caci cu arma buneivoiri ne-ai incununat pe noi. Si iarasi spune Solomon : Dumnezeu l-a zidit pe om, l-a lasat in mana sfatului sau.
Daca vrea sa faca pacatul, il face, daca nu, nu. Diavolul numai ii da in gand, iar el daca este prost si se amageste, il face. Poti sa spui tu in ziua judecatii : " Doamne, diavolul m-a dus la crasma, diavolul m-a dus la muierea cutare, diavolul m-a dus la furat, diavolul m-a dus la betie, diavolul la avort, la toate ! " Iar diavolul vas pune atunci : " Doamne, sa-m i arate martori, ca m-a vazut cand il duceam de mana la crasma, la desfrau sau la avort !".
Apoi va zice omului : " Vezi ca esti prost ? Eu ti-am dat in gand sa faci pacatul. Daca ai fost prost, te-ai dus tu singur ! Nu te-am dus eu de man ! Daca m-ai ascultat esti al meu !".
Deci prin deasa spovedanie se strica cuibul satanei. Ai vazut cocostarcul ? Face cuib pe casa la tine; si-i o pasare foarte fina. Daca i-ai stricat cuibul o data, de doua ori, nu-ti mai vine acolo. Stie ca-i esti dusman. Asa si noi, daca-i stricam cuibul satanei, el nu mai vine repede. Si acesta este un om care tine sufletul curat, ca nu poate suferi pacatele.
Deci al cincilea folos al sfintei spovedanii este indoit. Mai intai ca stricam cuibul satanei din suflet si al doilea ca nu ne gaseste moartea nespovediti.
Cel ce are obicei sa se marturiseasca des, nu lasa rugina pacatului sa se prinda de mintea si inima lui; cine isi pliveste ogorul lui des, simte cand incolteste pacatul si indata il smulge din suflet prin spovedanie. Pe acel amoartea nu-l gaseste nepregatit.
Uite, acum um parinte a murit la noi, duhovnicul Natanail. A venit la mine vineri, s-a spovedit dupa indreptarul de spovedanie pe care il au duhovnicii, s-a impartasit cu Preacuratele Taine, iar peste cateva zile s-a dus la Domnul, zicand rugaciuni.
Acest suflet, desi s-a dus repede, era pregatit. A fost om intelept. Dar noi ce zicem ? " Lasa ca m-oi spovedi la anul !". Nu ! Sa nu amanam, ca nu stim cand ne cheama Hristos ! Parintele Natanail n-a stiut ca moare. Dar ingerul Domnului l-a ajutat, fiindca el avea obicei in fiecare saptamana sa vina la marturisit. Nu a avut cand sa se stranga rautatea, ca au fost dezlegate la spovedanie toate pacatele, pana si cele mai mici.
Sa nu credeti dumneavoastra ca pacatele mici nu sunt grave ! Si pe acelea trebuie sa le marturisim, ca auzi ce spune Evanghelia : Nimic necurat nu va intra intru imparatia cerurilor.
Parintele Cleopa
roxana mateescu · 287 vizualizari · 0 comentarii
23 Feb 2018
Iubirea lui Dumnezeu pentru om se revelează mai ales în jertfă, prin aceasta ea făcându-se mai evidentă: "Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El și-a dat viața pentru noi" (I In. 3, 16). În suferințele Sale, Iisus n-a vrut de la om altceva decât un singur lucru: să accepte a răspunde cu iubire la iubirea ce i se arată. Prin iubirea Sa, Hristos a vrut salvarea omului. "Crucea este cheia tainei iubirii lui Hristos. Fără Cruce am fi știut ceva despre iubire în general, dar n-am fi știut nimic despre iubirea lui Dumnezeu față de noi."

Prin moartea lui Hristos pe cruce, Dumnezeu își învederează negrăita Lui bunătate (dragoste) față de lume" (Dumitru Belu, Despre iubire). În al doilea rând, crucea ne arată o iubire care, pentru salvarea celuilalt, nu se dă în lături de la nici o suferință. Dumnezeu nu ne putea da o altă dovadă mai mare de iubire, decât moartea lui Iisus Hristos pentru răscumpărarea noastră. Dumnezeu și Domnul L-a dat pentru dragostea Sa pe Însuși Fiul Său la moarte prin cruce. "Că așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat la moarte pentru ea (Ioan 3, 16). Nu pentru că n-a putut să ne izbăvească pe noi în alt chip, ci a voit să ne învețe prin aceasta pe noi dragostea cea folositoare. Și ne-a apropiat pe noi de Sine în moartea Unuia-Născut Fiului Său. Și dacă ar fi avut ceva mai de preț decât pe Fiul Său, și aceasta ne-ar fi dat-o, ca să se afle în El neamul nostru. Și pentru dragostea Lui cea mare n-a voit să silească libertatea noastră, deși putea să o facă, ci să ne apropie de Sine, prin dragostea cugetului nostru" (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, 81, în Filocalia…, vol. X). Potrivit Sfântului Nicolae Cabasila, "două particularități îl caracterizează pe cel ce iubește și îi asigură biruința: faptul de a face bine, prin toate mijloacele, obiectului iubirii sale și, la nevoie, de a suferi pentru el dureri și chinuri teribile. Această a doua mărturie de iubire este mult superioară celei dintâi, ori, Dumnezeu era neputincios să o dea fiind nepătimitor ... Atunci El născocește această umilință, caută să se pună în starea de a putea îndura dureri și chinuri pentru a convinge de iubirea Sa pe cei pentru care va suferi atât" (Sf. Nicolae Cabasila, Viața în Hristos, IV).

Când vorbește despre pătimirile lui Hristos pe cruce, Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: "Dacă mă întreabă cineva: ce lucru mare a făcut Hristos? Eu voi lăsa cerul, pământul, marea, învierea multor morți și alte minuni și voi arăta doar crucea, care este mai slăvită decât toate. Crucea este vrerea Tatălui, slava (Fiului) Unuia Născut, desfătarea Sfântului Duh, podoaba îngerilor, siguranța Bisericii, mândria lui Pavel" (Despre Cruce, 2). În alt loc, același Sfânt Părinte zice: "Pentru aceasta Îl numesc pe Hristos Împărat, pentru că Îl văd răstignit. A se jertfi pentru cei conduși este fapta unui împărat" (Cuvântări la Praznice Împărătești). Atunci când face referire la negrăita dragoste a lui Dumnezeu pentru oameni, autorul patristic menționat precizează: "Cum? Nu numai că a dat pe Fiul Său Cel iubit, ci în așa fel, încât să fie crucificat. Admiră bogăția iubirii sale față de om; pe Fiul Său iubit l-a dat pentru cei vrednici de ură" (Comentar la Efeseni, Omilia I, 2).

"Hristos iubește pe fiecare om cu aceeași dragoste cu care iubește întreaga lume"

Mântuitorul Hristos numește moartea Sa jertfă și spune că pentru aceasta a venit, pentru a se jertfi (Mt., 20, 28). El nu ar fi refuzat să se jertfească chiar și numai pentru unul dintre noi, căci ne iubește pe fiecare cel mai mult. "Hristos iubește pe fiecare om cu aceeași dragoste cu care iubește întreaga lume" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia II, 8 la Epistola către Galateni), pentru că fiecare om este unic în fața lui Dumnezeu și mai valoros decât toate galaxiile la un loc, deoarece numai pe om l-a făcut Dumnezeu după chipul Său, cu posibilitatea de a ajunge la asemănarea cu El și a poseda prin har ceea ce El posedă prin fire; omul este și veriga de legătură dintre lume și Dumnezeu, "căci în firea omenească s-a amestecat o anumită înrudire cu Divinitatea" (Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic, VI). Scopul suprem al operei de răscumpărare este fericirea umană, finalizată și împlinită prin învierea Sa din morți. Hristos Și-a arătat iubirea Sa pentru noi nu numai prin crearea noastră și a lumii din nimic, prin Întrupare, pătimirile și moartea pe cruce, dar și prin Înviere, Înălțarea la cer, trimiterea Duhului Sfânt și prin pronia Sa care este evidentă din priveliștea tuturor celor pe care le vedem. După Înălțarea Sa la ceruri, Hristos nu ne lasă singuri, ci se dăruiește întreg pentru fiecare în parte, la fiecare Sfântă Liturghie. La rândul nostru, aducem la Sfântul Altar ceea ce avem mai prețios - însăși viața noastră, simbolizată în darurile de pâine și vin. Hristos vrea să ne ajute din interiorul nostru. El intră în componența omului prin cea mai intimă și mai deplină unire, pentru o inhabitare reciprocă, a lui Hristos în el și a omului în Hristos. Mântuitorul dorește să fie interior nouă, să fie în noi. În acest sens, în Sfânta Scriptură citim că, după Învierea Sa din morți, pe drum spre Emaus, El se arată celor doi ucenici - Luca și Cleopa (Lc., 24, 13-32). Ei nu l-au cunoscut, cu toate că Hristos le tâlcuia locurile din Scripturi care vorbeau despre El. Când s-a făcut că pleacă mai departe, cei doi L-au rugat stăruitor să rămână la ei. Stând la masă, a binecuvântat pâinea, a frânt-o (ceea ce la evrei numai stăpânul casei săvârșea acest lucru) și le-a dat lor. Atunci ei L-au cunoscut, dar în acel moment El s-a făcut nevăzut de la ochii lor, ascunzându-se cum numai El știe în pâinea binecuvântată cu care ei au rămas. N-a mai dorit să fie un vizavi, exterior lor, ci interior, devenind astfel Viața vieții lor.

Dumnezeu caută prin toate numai folosul omului

Referindu-se la taina iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu, Părintele Stăniloae menționa: "Iubirea lui Dumnezeu țâșnește de pretutindeni, din toate lucrurile și împrejurările, arătându-se în toate felurile" (Pr. Dumitru Stăniloae, nota 597, în Filocalia…, vol. VIII). Dumnezeul nostru, care este prin excelență iubire, caută prin toate numai folosul omului, îl iubește pe acesta mai mult decât se iubește el însuși pe sine și depășește în daruri gândurile omului. "Ai un Stăpân mai afectuos decât un părinte - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - și mai grijuliu decât o mamă, mai îndrăgostit decât un mire și o mireasă, care socotește că odihna Lui e mântuirea ta și se bucură mai mult decât tine de izbăvirea de primejdii și de moarte… și care arată orice fel de iubire: cea care o are un părinte pentru copii, o mamă pentru rodul pântecului ei, agricultorul pentru via sa, constructorul pentru meșteșugul său, mirele pentru mireasă, tânărul pentru o tânără, o iubire care vrea să îndepărteze de la tine cele rele tot atât pe cât e de departe răsăritul de apus, pe cât e mai înalt cerul față de pământ - căci am arătat și aceasta -, sau mai bine zis nu numai atât, cu mult mai mult, cum am arătat punând în mișcare cuvântul despre acestea și îndemnându-te să nu te oprești la imagini, ci să le depășești prin raționamente. Căci pronia lui Dumnezeu e de netâlcuit, purtarea Lui de grijă e necuprinsă, bunătatea Lui e negrăită, iar iubirea Lui de oameni cu neputință de adulmecat" (Scrisori din exil, VIII).

Pentru ca noi să trăim în iubire, Creatorul nu dă porunci despotice, ci lansează apeluri iubitoare. "Iubește și fă ce vrei" (Fer. Augustin, In Epist. Ioan., VII, 8), spune Fericitul Augustin, căci dacă cineva iubește pe Dumnezeu și pe semeni nu mai poate greși. Dumnezeu nu pune interdicții, nu ne silește să alegem binele, ci ne recomandă norme dătătoare de viață. "Nu ne silește Dumnezeu, Cel prisositor de bun (la bine), ca nu cumva siliți fiind și neascultând, mai mare osândă să avem" (Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia…, vol. V). El nu violentează libertatea persoanelor care pot alege între a trăi în afara lui Dumnezeu sau în comuniune cu El. Astfel, iubirea Lui rămâne tot timpul în stare de jertfă. Dar omul nu-și poate odihni sufletul până nu simte iubirea lui Hristos în el și până nu răspunde cu iubire iubirii Lui, căci sufletul uman are o nesfârșită sete de iubire, iar această sete nu și-o poate potoli decât prin înălțarea către Hristos, Care o satură, umplând-o și mai mult de dorul după iubirea Lui. De aceea a fost trimis Duhul Sfânt în lume, pentru a ne dărui apa înnoirii duhovnicești, pentru ca noi, adăpându-ne prin Duhul, (să primim și să) iubim pe Hristos (Sfântul Atanasie cel Mare, Epistola I către Serapion), iar prin Hristos, pe Tatăl. Parafrazându-l pe Sfântul Nicolae Cabasila, putem spune că, dacă ochiul a fost creat pentru a căuta lumina și a se sătura de ea, iar urechea pentru sunete și toate celelalte după rostul lor, atunci dorința sufletului se împlinește numai când găsește pe Dumnezeu, căci așa este sortit sufletului să nu-și afle liniștea decât în Hristos, deoarece El singur este și Binele și Adevărul și tot ceea ce-l poate bucura pe om.

Păcatele omului nu întrec dragostea lui Dumnezeu pentru acesta

Hristos, prietenul păcătoșilor (Mt. 11, 19), iubește, iartă pe acel pe care l-a ales și l-a rânduit coroană a creației și rege al ei, "făcând sărbătoare cerească din întoarcerea celui ce se căiește" (Sfântul Simeon Metafrastul, Parafrază în 150 de capete, 71). Mulțimea păcatelor și fărădelegilor omului nu întrece dragostea lui Dumnezeu pentru acesta, ci El are îndelungă răbdare și așteaptă mult pocăința fiecăruia dintre oameni, însă această certitudine nu trebuie să-l îndemne pe credincios la augmentarea păcătoșeniei, ci să-i stimuleze curajul pocăinței. Chiar după ce noi, oamenii, cădem în nenumărate greșeli și fărădelegi, ofensându-L și jignindu-L, Dumnezeu ne cheamă, ne așteaptă îndemnându-ne să venim spre El, ne cheamă așa de mult și cu o așa stăruință, de parcă nu noi i-am fi greșit, ci de parcă El ne-ar fi greșit nouă. În acest sens, Sfântul Grigorie Dialogul spune: "Dar Dumnezeu vorbește și înapoia spatelui, căci îl cheamă să se întoarcă la El și după săvârșirea păcatului. El recheamă pe acela care s-a îndepărtat de El. Nu ține seama de păcatele săvârșite. Aceluia care se reîntoarce îi deschide inima Sa plină de milostivire … Dacă nu ne temem de dreptatea Lui, ar trebui, cel puțin, să ne rușinăm că nu am răspuns chemării milostivirii" (Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale, Edit. IBMBOR). Oricât de mult bine ar săvârși și oricâte virtuți ar împlini omul în viața aceasta, ele nu se ridică la înălțimea cinstirilor și a iubirii lui Dumnezeu revărsate din belșug spre el: "Chiar de am muri de nenumărate ori pentru Dumnezeu, chiar dacă am săvârși toată virtutea, totuși, aceste fapte ale noastre nu sunt nici pe departe la înălțimea cinstirilor cu care ne-a cinstit pe noi Dumnezeu. Gândește-te la cele ce-ți spun: Dumnezeu n-are nevoie de nimic de la noi, ci Își este de-ajuns; ne-a adus din neființă la ființă, ne-a dat suflet, cum nu are nimeni pe pământ, a sădit raiul, a întins cerul… și dac-ai încerca să vorbești despre toate, bunurile și frumusețile date de Dumnezeu omului, ar trebui să povestești nespus de mult, fără însă a ajunge vreodată să le spui pe toate" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre căință). În duh filocalic, Sfinții Varsanufie și Ioan observă: "Dacă ai cunoaște cum trebuie darul lui Dumnezeu, chiar dacă toți perii capului tău ți-ar fi tot atâtea guri, n-ai putea să-L preamărești pe El, sau să-I mulțumești după vrednicie. Dar cred că tu îți dai seama de aceasta" (Sfântul Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, răsp. 113, în Filocalia…, vol. XI).

Viața spirituală este o împărtășire de iubire, de Dumnezeu

Parcurgând literatura patristică putem conchide că viața spirituală nu este o viață de legi, porunci și dispoziții, ci o viață de împărtășire de iubire, de Dumnezeu. Fiecărui creștin ce răspunde prompt iubirii Lui Hristos îi modelează chipul după chipul Său, căci aceasta este lucrarea iubirii, de a preface pe cel ce iubește în chipul celui iubit. Astfel, "dacă iubești pe Dumnezeu, dumnezeu vei fi; dacă-l iubești pe diavolul, diavol vei fi; iar de iubești trupul, trup vei fi. Înseamnă deci că lucrul cel dintâi al dumnezeieștii iubiri este a uni pe cel ce iubește cu cel iubit" (Fericitul Augustin). Iubirea produce în inima celui ce o îmbrățișează un adevărat reviriment și festin spiritual. Referindu-se la iubire ca putere de a schimba inimi și de a converti cugete la Dumnezeu-Iubire, Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: "Iubirea este un mare învățător și poate să-i întoarcă pe oameni de la rătăcire, să le schimbe felul de viață, să-i îndrume spre filosofie. Ea poate să facă din pietre oameni" (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 33, 6 la I Corinteni). Aceeași idee o găsim și la Fericitul Augustin, care afirmă: "Nimic nu-i atât de dur și de inflexibil care să nu fie biruit de focul iubirii" (Fericitul Augustin, De moribus Ecclesiae, II, XXII, 41). Când inima i se deschide Dumnezeului-Iubire, și-L primește pe Acesta să troneze în ea, nimic nu o mai bucură și o împlinește pe deplin, bucuria aceasta a prezenței lui Dumnezeu întrecând orice altă bucurie sau plăcere omenească, căci, așa cum spunea Fericitul Augustin, "iubirea lui Dumnezeu e un hoț, care, spre norocul tău, te jefuiește și te fură de toate, ca să nu mai ai altceva sau pe altcineva decât pe Dumnezeu (Fer. Augustin). Cel ce iubește cu adevărat pe Dumnezeu nu va mai iubi, nu se va mai îngriji de bani, de avuții, nici de părinți, nici de slava vieții, nici de prieteni, nici de frați și, peste tot, de nimic pământesc" (Sf. Ioan Scărarul, Scara), în sensul că, în viața lui, acestea nu primează iubirii.

Pe Dumnezeu Îl iubim pentru că este iubire, ni S-a revelat ca iubire absolută, pe om îl iubim pentru că Dumnezeu l-a iubit și l-a prețuit mai întâi și suntem datori să iubim creația lui Dumnezeu pentru că este opera Lui, frumoasă, armonioasă și vrednică de a fi iubită. Iubind toți pe Dumnezeu, toți pot să devină una, căci iubirea este cea care călăuzește lucrurile și le unește. În duh filocalic, Ava Dorotei menționează că "lumea este ca un cerc și în mijlocul acestuia se află Dumnezeu, iar liniile care pornesc de la margine către centru sunt drumurile, adică cetățile oamenilor (…) iată deci care este natura iubirii… cu cât ne apropiem de Dumnezeu în iubire față de El, cu atât ne unim întreolaltă prin iubirea lui Dumnezeu" (Ava Dorotei, Învățătura 6, 9).

Iubirea, din punct de vedere creștin, are ceva din imago Dei inscripționată în viața noastră și în elementele constitutive ale universului. Omul, prin însăși firea lui, simte nevoia de a intra în legătură directă cu Dumnezeu Cel personal, prin continua transcendere spre Absolut, căci i s-a sădit în suflet puterea de a iubi. Persoana umană este mânată lăuntric spre deschiderea prin iubire, pentru că ea are ca fundament care a creat-o și o susține cu această tendință, comuniunea treimică de Persoane, ca veșnică și supremă deschidere reciprocă în lumina iubirii. Dumnezeu vrea să I se răspundă îndată chemării la iubirea oceanică din care El dorește să dea valuri întregi, însă face aceasta doar în funcție de dorința și setea fiecăruia. El e îndrăgostit de oricare dintre noi, ne dă orice, cu o singură condiție: să ne îndreptăm spre El ca să putem primi. Omul este invitat să răspundă lui Dumnezeu cu iubirea lui și să răspundă tuturor oamenilor cu puterea iubirii smerite și jertfelnice ce o dobândește din comuniunea strânsă cu El. Bunii creștini nu-L iubesc pe Dumnezeu pentru frumusețea Raiului, nici pentru frica Iadului, ci Îl iubesc pentru bunătatea Lui, pentru dragostea Lui nemărginită arătată lor și întregii creații, iar El nu-i va lipsi pe ei de moștenirea veșnică, căci pe El îl vor moșteni.

Distincția spirituală a creștinului este iubirea aproapelui în numele lui Dumnezeu

Iisus Hristos a arătat că distincția spirituală a creștinului este iubirea aproapelui în numele lui Dumnezeu. Concluzia pe care o trage Sfântul Ioan Gură de Aur cu privire la acest fapt este următoarea: "Dragostea este începutul, rădăcina, izvorul și maica tuturor bunurilor (…) Acesta este chipul ucenicilor Domnului, calitatea deosebită a robilor lui Dumnezeu, semnul de recunoaștere al Apostolilor: "Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei" (Ioan 13, 35). În care, spune-mi? Nu în puterea de a învia morții, de a curăța leproșii sau de a alunga demonii (…), ci "dacă veți avea dragoste unii față de alții" (Ioan 13, 35)" (Contra anomeilor despre neputința de a înțelege pe Dumnezeu, Omilia 1, 1). În scrierile lor, Sfinții Părinți lasă să se întrevadă că dragostea ne face asemenea lui Dumnezeu. Alte fapte bune se văd numai la oameni, de pildă lupta cu poftele, războiul împotriva desfrâului, a mâniei și a diverselor patimi, însă dragostea o avem de comun cu Dumnezeu. Cum dragostea nu cere altă recompensă decât un răspuns de dragoste, așa Dumnezeu nu cere pentru dragostea Sa decât pe a noastră, să nu iubim doar cu vorba, ci mai ales să transpunem iubirea în faptă.

Nici un om "nu va putea cuprinde în cuvinte după vrednicie iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Nici chiar dacă s-ar aduna toate limbile oamenilor la un loc, nu vor putea să exprime măcar o parte din iubirea Sa de oameni" (Sf. Chiril al Alexandriei, Cateheze, II).

Prin iubire, credinciosul înaintează la nesfârșit în Iisus Hristos, Acesta ajutându-l să ajungă prin har unde a ajuns omenitatea Lui prin unirea ipostatică. Omul poate înainta la infinit în trăirea comuniunii de dragoste a Sfintei Treimi, făcându-și proprie tot mai mult această dragoste, și mulțumind totodată Iubirii pentru dragostea Ei.
dima claudiu daniel · 251 vizualizari · 0 comentarii
20 Feb 2018
Prima săptămână a Postului Mare este numită "Săptămâna duhovnicească" !
La începutul Postului Mare, părintele Silviu Tudose, asistent universitar în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din București și parohul Bisericii "Sfântul Ilie-Gorgani", ne vorbește despre primii pași în acest urcuș către Învierea Domnului.
De ce prima săptămână a Postului Mare este numită "Săptămâna duhovnicească"?
Ceea ce spuneți este adevărat, chiar dacă toate săptămânile vieții noastre ar trebui să fie "duhovnicești". Nu există un timp în care să nu fim ai lui Dumnezeu sau în care să nu fim datori a ne împărtăși de Duhul Sfânt.
Săptămâna despre care vorbim are un caracter aparte, fiind privită ca un model pentru celelalte săptămâni ale postului. Toți creștinii suntem chemați acum la un mod de viață ascetic, pentru a începe cum se cuvine lupta cu ispitele și călătoria către Sfintele Paști. Pe vremea Imperiului bizantin erau suspendate în această săptămână activitățile publice, pentru a înlesni oamenilor o viețuire în post și rugăciune. Aceste zile, ale primei săptămâni din post, au fost comparate cu primele zile din viața unui monah, petrecute în post aspru și rugăciune. La un astfel de început bun suntem chemați cu toții, consacrându-ne mai mult viața lui Dumnezeu, cu post și rugăciune.
De ce luni și marți sunt zile aliturgice?
Pentru că sunt zile de ajunare, în care nu se săvârșește Sfânta Liturghie. Ajunarea este incompatibilă cu slujirea Liturghiei. De aceea a și apărut Liturghia Darurilor înainte sfințite, ca o rânduială de împărtășire seara, după o zi de ajunare. În primele două zile ale postului nu se săvârșește nici măcar această Liturghie, mulți creștini reușind să ajuneze complet. Au fost și sunt monahi care reușesc acest lucru până vineri seara, când se împărtășesc la Liturghia Darurilor înainte sfințite.
Ce slujbe sunt săvârșite în prima săptămână a Postului Sfintelor Paști și cum pot fi ele caracterizate?
Nu trebuie să creadă cineva că în primele zile ale postului, dacă nu se săvârșește Sfânta Liturghie, lipsesc și celelalte slujbe. Dimpotrivă, programul liturgic este format din Utrenie, Ceasuri, Mijloceasuri, Pavecerviță și Miezonoptică, fiecare rânduială fiind îmbogățită cu lecturi din Sfânta Scriptură, în special din psalmi, precum și cu multe rugăciuni și imne specifice acestei perioade. Astfel, în cadrul slujbei Ceasurilor, bunăoară, sunt inserate catisme, pericope scripturistice și patristice, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, toate acestea contribuind la crearea unei atmosfere ascetice potrivită Postului Mare. Întâlnim o trecere de la psalmodie la imnologie, momentele zilei punctate prin slujbele Ceasurilor fiind astfel sfințite. În primele patru zile, în cadrul Pavecerniței, se citește câte o parte din bine cunoscutul Canon al Sfântului Andrei Criteanul, care va fi citit integral din nou în miercurea celei de-a cincea săptămâni a postului.
Atmosfera generală a slujbelor din prima săptămână a Postului Mare nu este fundamental diferită de cea a celorlalte săptămâni. Părintele profesor Alexander Schmemann o numea foarte inspirat "tristețe strălucitoare", gândindu-se că felul în care sunt alcătuite slujbele acum îmbină tristețea pentru păcat cu bucuria pocăinței și a iertării. Slujbele sunt vizibil mult mai lungi ca de obicei, astfel încât dacă cineva dorește să participe la toate va petrece mare parte a timpului în lăcașul de cult. Lungimea aceasta, datorată și multor repetiții ale unor cuvinte sau gesturi (de exemplu "Doamne, miluiește", rugăciunile începătoare, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul sau metaniile), a fost interpretată ca un chip al rugăciunii neîncetate. Înțelegem de aici rostul duhovnicesc al lungimii slujbei, de a-l ajuta pe om să se deprindă cu rugăciunea, care îi aduce mult folos. În același timp, toate slujbele au și un rol pedagogic sau de instruire în credință.
Ați pomenit de Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Care ar fi cuvintele din ea care vă plac cel mai mult?
Sunt tentat să spun că nu pot face o "ierarhie" între cuvintele din Rugăciunea Sfântului Efrem, mai ales că toate mi se potrivesc, așa cum cred că se potrivesc oricărui creștin. Altfel spus, cred că am nevoie să scap în egală măsură de duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert, tot așa cum curăția, gândul smerit, răbdarea și dragostea sunt lucruri pe care le doresc, dar care mă părăsesc de multe ori.
Ce ați spune unui creștin al zilelor noastre, foarte prins cu obligațiile pe care le presupune viața modernă, dacă v-ar întreba cum să petreacă prima săptămână a Postului Mare?
Aș încerca să-l conving că nu trebuie să facă o diferențiere clară între prima săptămână și celelalte. Așa fac unii creștini care au impresia că dacă postesc prima și ultima săptămână "se achită" onorabil de datoria postirii. E ca și când ai dori să treci un râu și folosești un pod căruia îi lipsește partea din mijloc.
În ceea ce privește felul în care un credincios trebuie să petreacă prima săptămână, ideal ar fi să reușească să intre în "atmosfera" postului, cu foarte multă discreție și cu dorința de a se apropia cu adevărat de Dumnezeu. Ceea ce îl ajută cel mai mult este ajunarea și participarea la slujbele din biserică, începând cu "Vecernia iertării", care se săvârșește în seara Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai. Chiar dacă obligațiile zilnice îl împiedică să participe la toate, să încerce să ajungă la Pavecerniță, în primele patru zile, în cadrul căreia, așa cum am spus mai înainte, se citește și Canonul Sfântului Andrei Criteanul, un minunat prilej de a medita la păcatele proprii și de a face o rugăciune de pocăință. După ce participi la o astfel de slujbă, ești mult mai păzit în lupta cu ispitele și mult mai întărit în cele duhovnicești.
De asemenea, ar fi minunat dacă tot acest efort l-ar ajuta să și mărturisească păcatele înaintea duhovnicului și, dacă este posibil, să primească Sfânta Împărtășanie la Liturghia Darurilor înainte sfințite sau în Duminica Ortodoxiei.
O primă săptămână a postului petrecută într-o atmosferă de rugăciune, de asceză trupească, de împăcare cu Dumnezeu prin lacrimile pocăinței, va contribui esențial la dobândirea păcii sufletești și la continuarea cu folos a călătoriei spre slăvita Înviere a Domnului.
senior editor blog · 325 vizualizari · 0 comentarii
20 Feb 2018
În vremea aceea a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine? Și răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar după ce S-a botezat Iisus, în clipa când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El. Și iată, un glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.' (Matei 3, 13-17)

Sărbătoarea Botezului Domnului, numită și Epifania sau Teofania, este una dintre cele mai mari sărbători ale creștinătății. Ea are o semnificație deosebită pentru viața creștină, deoarece nimeni nu poate deveni creștin fără Botez.

Taina Sfântului Botez este poarta de intrare în Biserică și în Împărăția cerurilor. Știm aceasta din convorbirea Mântuitorului Iisus Hristos cu unul din învățații Legii vechi, și anume cu Nicodim, care era un om înțelept și duhovnicesc. Iisus îi spune acestuia că 'de nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu' (Ioan 3, 3). La întrebarea lui Nicodim: cum va putea un om în vârstă să se nască din nou?, Mântuitorul îi răspunde: 'De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția cerurilor' (In. 3, 5).

Așadar, Taina Sfântului Botez este taina nașterii din nou, taina nașterii duhovnicești a persoanei. Prin nașterea biologică sau trupească, omul se naște pentru viața aceasta pământească și merge spre moarte din cauza păcatului strămoșesc care s-a transmis tuturor oamenilor ca predispoziție sau înclinație spre păcat. Deci, cine se naște fizic întru Adam, ca om, se naște pentru a muri fizic, însă cine se naște spiritual întru Hristos prin Botezul cu apă și Duh Sfânt, se naște pentru a trăi veșnic, potrivit cuvintelor Mântuitorului: 'Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu' (Ioan 11, 25).  De aceea Sfântul Apostol Pavel ne spune: 'Precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia' (I Corinteni 15, 22).

Deci, în Taina Sfântului Botez se pregătește începutul învierii oamenilor, mai întâi învierea sufletului din păcat, prin credință, viață curată și fapte bune, iar apoi, la Învierea cea de obște, și învierea trupului din stricăciune, pentru a trăi veșnic în iubirea Preasfintei Treimi. Așadar, legătura tainică între Botezul din Biserică și începutul intrării omului în Împărăția cerurilor este conținutul cel mai profund al Tainei Sfântului Botez. Nimeni nu poate intra în Împărăția cerurilor dacă nu se naște din apă și din Duh în Biserică.

Apa este folosită la Botez pentru a arăta că după cum ea este element esențial pentru viața trupului, tot așa este Duhul Sfânt necesar pentru viața spirituală a ființei umane, atât pentru suflet, cât și pentru trup, întrucât Duhul Sfânt îi dăruiește omului harul înfierii, îl curățește de toată întinăciunea, îl conduce la înviere și îi dăruiește viața veșnică în lumina Sfintei Treimi.

Botezul Mântuitorului Iisus Hristos este pregătire pentru Botezul creștin

Hristos nu avea nevoie să fie botezat de către Ioan, pentru că era fără de păcat, dar întrucât a luat asupra Sa condiția umană, adică a intrat în lumea marcată de păcat și moarte, El Se botează pentru mântuirea oamenilor, pentru a arăta fiecărui om că are nevoie de curățire și de schimbare. Această schimbare sau înnoire înseamnă că omul cel vechi al păcatului neascultării trebuie să moară, ca să se nască omul cel nou care trăiește veșnic în comuniune de ascultare și iubire cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Sărbătoarea Botezului Domnului, a Epifaniei sau a Teofaniei, este și sărbătoarea arătării Preasfintei Treimi, pentru că la Botezul Domnului S-a arătat, deodată, lucrarea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Această minune dumnezeiască s-a făcut când Mântuitorul Iisus Hristos a ieșit în public și S-a botezat în apele Iordanului, la vârsta de 30 de ani. Atunci, deodată cu Persoana lui Dumnezeu Fiul devenit Om din iubire pentru oameni, Se arată și Celelalte două Persoane ale Preasfintei Treimi. Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară peste Fiul lui Dumnezeu devenit Om, îndată după ce a ieșit din apele Iordanului, iar glasul Tatălui ceresc se aude zicând: 'Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit' (Matei 3, 17). Din acest motiv, troparul Botezului Domnului pune accentul tocmai pe arătarea Preasfintei Treimi: 'În Iordan, botezându-Te Tu, Doamne, închinarea (adorarea) Treimii s-a arătat, că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea (tăria) cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție'.

De la Botezul Domnului am învățat, în mod deosebit, că Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, este Unul din Sfânta Treime. Taina aceasta a cunoscut-o mai întâi Maica Domnului, când îngerul i-a spus cum va naște un Prunc, deși ea nu a cunoscut bărbat, și anume: 'Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se naște din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema' (Luca 1, 35). Vedem așadar că întreaga Sfântă Treime a lucrat întruparea sau înomenirea Fiului, deși numai Fiul S-a făcut Om.

Însă, la Botezul Domnului Iisus Hristos în Iordan, ceea ce știa numai Maica Domnului s-a arătat public, când Fiul Care S-a făcut Om este însoțit și confirmat de glasul Tatălui din ceruri: 'Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit' (Matei 3, 17), și de către Duhul Sfânt Care coboară peste El sub formă de porumbel. Deci, am putea spune că sărbătoarea Botezul Domnului, Epifania sau Teofania, este și serbare a arătării Preasfintei Treimi întrucât la Botezul Domnului în Iordan S-a arătat întreaga Sfântă Treime. În lumina Botezului Domnului Hristos înțelegem de ce Botezul creștin se săvârșește în numele Sfintei Treimi, adică în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Mântuitorul Însuși, la sfârșitul Evangheliei după Matei, înainte de a Se înălța la ceruri, poruncește Apostolilor Săi să meargă și să învețe neamurile credința în Iisus Hristos și să le boteze în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (cf. Matei 28, 19). După cum Sfânta Treime a fost prezentă la Botezul Mântuitorului Hristos, tot așa Sfântă Treime este prezentă și când se botează fiecare om pentru a deveni creștin. Deci, prin Botezul Său, Mântuitorul Iisus Hristos a pregătit botezul creștin. În acest sens, Biserica lui Hristos se constituie la Cincizecime prin Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli și prin botezul mulțimilor de oameni în numele Sfintei Treimi (cf. Fapte 2, 41). Din acest motiv sărbătoarea Sfintei Treimi este acum îngemănată în calendar cu sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt sau a Cincizecimii (Luni după Duminica Rusaliilor), iar la rugăciunile începătoare, rugăciunea Preasfântă Treime urmează după rugăciunea Împărate ceresc. Deci, Duhul Sfânt împărtășește iubirea Preasfintei Treimi și face Biserica plină de Sfânta Treime.

Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat în Iordan de către Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan, Sfântul Ioan a simțit sfințenia Lui și I-a zis: 'Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine?' (Matei 3, 14), pentru că el s-a născut pe cale naturală și purta în firea lui păcatul strămoșesc, însă Mântuitorul S-a născut fără de păcat, adică mai presus de fire, de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria.

Mântuitorul îi răspunde lui Ioan: 'Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea' (Matei 3, 15). Cu alte cuvinte, nu este o necesitate ca Iisus Hristos să Se boteze, fiindcă El este fără de păcat, dar întrucât, în mod liber, ia asupra Sa păcatul lumii, El împlinește dreptatea, adică voia lui Dumnezeu Tatăl ca Fiul Său să fie Mântuitorul lumii. El S-a făcut purtătorul condiției umane, al unei vieți care este amestecată cu moartea, pentru ca să dăruiască oamenilor muritori viața Lui cea fără de moarte veșnică.

Când Mântuitorul Se botează, cerurile se deschid și Duhul Sfânt coboară peste umanitatea lui. Aceasta înseamnă că și atunci când se botează un om, adult sau copil, în Biserică, cerurile se deschid și harul Duhului Sfânt introduce pe om în viața Sfintei Treimi. Preotul care săvârșește Botezul doar arată vizual lucrarea cea nevăzută a Sfintei Treimi, deoarece când se botează un om, adult sau copil, Hristos Domnul, Arhiereul veșnic, îl botează pe acesta prin lucrarea Duhului Sfânt și prin bunăvoința Tatălui. 

Ultimele cuvinte din Evanghelia de astăzi sunt cheia înțelesului Botezului, și anume: 'Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit' (Matei 3, 17). În Dumnezeu Fiul devenit Om, Dumnezeu Tatăl iubește întreaga umanitate. Prin urmare, când se botează un om, glasul Părintelui ceresc spune tainic: acesta este fiul Meu cel iubit, pentru că Dumnezeu Tatăl cuprinde în iubirea Sa veșnică pentru Fiul Său pe fiecare om botezat, devenit creștin, care poartă numele lui Hristos.

Când se botează un copil, primește binecuvântare nu numai copilul respectiv, ci și familia și Biserica întreagă, pentru că Botezul nu este numai un eveniment personal, ci și unul comunitar, eclesial. Cu fiecare nou botezat se arată o dată în plus iubirea veșnică a Preasfintei Treimi pentru oamenii care doresc bucuria și viața veșnică din Împărăția Preasfintei Treimi.

Din acest motiv, Botezul este un izvor de mare bucurie pentru familie, pentru parohie și pentru Biserica întreagă, sobornicească. 

Copiii care nu sunt botezați, sub pretextul că nu sunt suficient de maturi ca să înțeleagă Taina Botezului, sunt lipsiți de o binecuvântare unică, aceea a unirii lor personale cu Sfânta Treime în Sfânta Biserică, iar dacă se întâmplă să moară nebotezați, ei nu se pot bucura deplin de bucuria vieții veșnice, după cum spun Sfinții Părinți.

Biserica Ortodoxă consideră că trebuie sfințită nu numai viața matură a omului, ci și copilăria și tinerețea lui

Când se botează copilul, în aceeași zi el primește și Taina Mirungerii, rostindu-se formula: pecetea darului Sfântului Duh. Atunci copilul botezat primește o mulțime de daruri duhovnicești spre a fi cultivate, iar apoi el, mergând la biserică împreună cu mama, tata, bunica și cu alți copii, crește duhovnicește în iubirea de Dumnezeu și de Biserică.

Totodată, în aceeași zi în care copilul primește Botezul și Mirungerea, în mod obișnuit la vârsta de 6 săptămâni, el primește și Sfânta Taină a Euharistiei. Aceasta nu se amână pentru mai târziu sub pretextul că nu o înțelege copilul la vârsta de 6 săptămâni. De fapt, nici la o vârstă înaintată nu înțelegem cum pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Domnului, dar înțelegem că în Taina Sfintei Euharistii sau a Sfintei Împărtășanii se află iubirea sfântă a lui Dumnezeu pentru noi, Care ne dăruiește viață veșnică.

Faptul că Biserica botează copiii, îi mirunge și îi împărtășește în aceeași zi arată că un copil este o persoană umană întreagă. După cum Dumnezeu Copilul, Care S-a născut în peștera din Betleem, era Persoană, tot așa fiecare copil botezat este o persoană pusă în legătură de iubire eternă cu Persoanele Sfintei Treimi. El nu este o parte dintr-un om, ci el este un om întreg, este o persoană și are o valoare unică și eternă. Copilul nu este la început un animal care devine apoi om, ci din momentul conceperii sale, copilul este om, iar prin Botez, el devine persoană binecuvântată, având un nume și un chip îndreptat spre numele și chipul Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, deoarece după chipul Sfintei Treimi a fost creat omul când Dumnezeu a zis: 'Să facem om după chipul și asemănarea Noastră' (Facere 1, 26), folosind pluralul tainic al lui Dumnezeu Unul și Multiplu, adică Dumnezeul-Treime.

Vedem așadar cât de mare este demnitatea de a fi creștin. Când se botează un om, o ființă biologică rațională devine o ființă teologică, eclesială, purtătoare de Dumnezeu. Copilul botezat este introdus în iubirea Preasfintei Treimi. El primește numele unui sfânt, pentru a arăta că de fapt calea Botezului este calea sfințeniei vieții prin harul Preasfintei Treimi.

La Botez, adultul sau copilul, prin nașul său, face un legământ, și anume un legământ pentru toată viața, adică depune voturi baptismale, întrebări și răspunsuri (asemenea voturilor monahale).  Prima întrebare: Te lepezi de satana? și de toate lucrările lui? și de toți slujitorii lui? și de toată slujirea lui? și de toată trufia lui? Răspuns: Mă lepăd de satana. Și apoi la întrebarea: Te unești cu Hristos?, răspunsul este: Mă unesc cu Hristos! Iar la întrebarea: Și crezi Lui?, răspunsul este: Cred Lui, ca unui Împărat și Dumnezeu! Toate acestea le făgăduiește cel care se botează sau nașul pentru copil, ca început de viață nouă în Hristos prin harul Duhului Sfânt.

Așadar, toată viața celui botezat trebuie să fie o lucrare sfântă de lepădare de satana și de lucrările lui, adică de păcat, de toată răutatea, și o unire cu Hristos prin împlinirea poruncilor dumnezeiești. În măsura în care omul se leapădă de satana și de toate lucrările lui și se unește cu Hristos, în aceeași măsură el simte bucuria harului și iubirii lui Dumnezeu în viața sa. 

De aceea, creștinul adevărat este un om al iubirii jertfelnice și al bucuriei sfinte chiar și atunci când trece prin necazuri. Sfântul Apostol Pavel spune în acest sens: 'Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (...) Nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru' (Romani 8, 35, 38-39).

Sărbătoarea Botezului Domnului - bucurie mare pentru un popor creștin

În această zi a Botezului Domnului, noi, românii, ne aducem aminte cu bucurie că poporul nostru a fost botezat sau creștinat nu la comandă de sus în jos, ci a fost creștinat lent, profund și pașnic de-a lungul mai multor veacuri pe când se forma ca popor nou în istorie din daci și romani. Deci, nu avem o dată, un an al creștinării noastre ca popor. Există o legătură tainică de iubire între Hristos și fiecare popor creștin, dar mai ales între Hristos și popoarele care au suferit mult pentru a-și păstra de-a lungul încercărilor istoriei identitatea lor creștină. De aceea, cu bucurie și speranță ne gândim la faptul că pe stema țării noastre se află vulturul purtător de Cruce înălțându-se spre cer, pentru a ne arăta că avem o vocație creștină pentru eternitate, că purtăm taina Crucii ca taină a biruinței asupra suferinței prin speranță și asupra morții prin Înviere, de la începuturile noastre ca popor creștin și până la sfârșitul istoriei. Prin urmare, poporul român purtător de Cruce și de Înviere își arată demnitatea sa dacă nu își uită Botezul său, legătura lui cu Hristos Cel răstignit și înviat ca parte constitutivă a identității și existenței sale.

Am văzut înainte de Crăciun și la Crăciun mulțimea de copii frumoși care au cântat colinde, ca niște îngeri, lăudând pe Pruncul Iisus, pe Dumnezeu Care S-a făcut Copil, adică S-a făcut Om pentru noi oamenii, ca să ne descopere taina iubirii părintești a lui Dumnezeu și să ne dăruiască viața Lui cea veșnică. Dar toate aceste frumuseți: ale copiilor care colindă de Crăciun, ale mănăstirilor, ale bisericilor, ale troițelor, ale sărbătorilor sfinte și ale tradițiilor luminoase, tot ceea ce a  fost creat ca frumusețe în arta de inspirație creștină, în muzică, tot ceea ce este frumos și înălțător spiritual în poporul român dreptcredincios sunt roade ale Sfântului Botez, ca legătură a lui de iubire sfântă cu Hristos, cu întreaga Sfântă Treime și cu toți sfinții pe care îi cinstește Sfânta Biserică.

Sfințirea cea Mare a apei - reînnoire a bucuriei Botezului și sfințire a vieții și activității creștinului în lume

Trebuie să amintim că în ziua sărbătorii Botezului Domnului, la finalul Sfintei Liturghii, se săvârșește Sfințirea cea Mare a apei. Această apă pe care Duhul Sfânt o sfințește este apă de binecuvântare, apă de sfințire a sufletului și a trupului și a naturii înconjurătoare, dar și izvor de bucurie pentru oamenii care o primesc cu credință, evlavie și  dragoste.

Sfințirea cea Mare a apei sau Aghiasma Mare, care se săvârșește numai cu prilejul sărbătorii Botezului Domnului, este una dintre cele mai frumoase slujbe ale Ortodoxiei. Ea se săvârșește în afara bisericii pentru că Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat nu într-un spațiu închis, ci în râul Iordan. De obicei, această slujbă se săvârșește lângă un râu curat sau un izvor, iar dacă nu se poate acolo, aceasta se săvârșește în apropiere de biserică, unde sunt vase multe cu apă, pregătite cu multă grijă și cu multă evlavie pentru momentul acesta sfânt.

Sfințirea cea Mare a apei are mai multe părți, iar prin conținutul ei scoate în evidență mai întâi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, iubire arătată în Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos și în Botezul Său în Iordan. De aceea, rugăciunile și cântările acestei zile fac legătura între Nașterea Domnului și Botezul Domnului, dar și între Botezul Mântuitorului și mântuirea oamenilor, a celor care cu credință și bucurie au primit Botezul în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. La sărbătoarea Botezului Domnului se sfințește firea apelor, așa cum ne spune o cântare din această slujbă: 'astăzi se sfințește firea apelor'. Astfel, Biserica ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos este preamărit astăzi în mod deosebit de către întreg Universul, de creația întreagă. De ce? Pentru că El a venit să mântuiască pe oameni, dar și să pregătească un cer nou și un pământ nou. Astăzi se sfințește creația întreagă ca pregătire a ei pentru înnoire și transfigurare în cerul nou și pământul nou din Împărăția cerurilor (vezi cartea Apocalipsa, cap. 3).

Frumusețea și bogăția rugăciunilor din slujba numită Sfințirea cea Mare a apei ne îndeamnă să fim cu luare aminte. Numai atunci primim binecuvântare cu adevărat și ne folosește gustarea apei sfințite, când ascultăm slujba sfințirii ei cu credință, cu frică de Dumnezeu și cu dragoste.

Dacă o primim cu credință și cu evlavie, în primul rând, Aghiasma Mare ne sfințește sufletele și trupurile noastre, casele noastre și tot spațiul în care ne desfășurăm activitatea. Prin această sfințire a naturii cu apă sfințită, Biserica Ortodoxă arată că Dumnezeu trebuie mărturisit și lăudat nu numai în biserică, ci și în afara ei. Iar noi trebuie să fim creștini nu doar în zi de duminică, ci creștini în toate zilele, în orice loc ne-am afla. Apa sfințită ne aduce aminte că suntem botezați cu apă și cu Duh Sfânt și suntem creștini, fii ai lui Dumnezeu-Tatăl după har în iubirea Lui nesfârșită față de Fiul Său Iisus Hristos Care S-a făcut Om, din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor.

Aghiasma Mare se gustă pe nemâncate timp de opt zile, pentru că ea ne cheamă să căutăm viața și bucuria veșnică în iubirea Preasfintei Treimi (cifra 8 fiind simbolul veșniciei și al infinitului).

În al doilea rând, Aghiasma Mare ne aduce vindecare de boli sufletești și trupești. Trăim într-o vreme în care omul este foarte încercat de tot felul de boli sufletești și trupești. Însă boala sufletească cea mai mare este păcatul, adică lipsa de iubire față de Dumnezeu și față de semenii noștri. În acest sens, apa sfințită ne vindecă, întrucât ne înmulțește credința și dragostea față de Dumnezeu și față de semenii noștri.

În al treilea rând, Aghiasma Mare ne aduce eliberare de patimi și alungarea duhurilor celor rele. Foarte adesea, omul simte că deși dorește să facă binele, totuși nu are putere suficientă pentru a săvârși binele, deoarece duhul cel rău îl îndeamnă pe om să săvârșească răul. Însă apa sfințită îi dă omului putere să biruiască ispitele și să ducă lupta cea nevăzută împotriva duhurilor rele, prin rugăciune, post, spovedanie și Împărtășanie.

De aceea, să ne rugăm Domnul Iisus Hristos să ne dăruiască bucuria de a fi binecuvântați cu apa sfințită, noi și casele noastre, cei dragi ai noștri și toate activitățile noastre, pentru ca viața noastră să fie lumină din lumina lui Hristos și bucurie din bucuria sfinților, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin.

Structura BOR | Pat

niculae costel · 350 vizualizari · 0 comentarii
05 Ian 2018
Gânduri bune de Anul Nou pentru toți cititorii paginii noastre, care sunt aproape sau departe de casă, cu dorul la Dumnezeu și la familie, dar cu nădejdea de mai bine în noul an privind realizările personale, materiale, spirituale și cele sufletești de mântuire.

Spune Psalmistul David prin vorbele Duhului Sfânt: ce este mai frumos decât a fi frații împreună? (Psalm 132, 1). La finalul anului 2017 să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu, pe Preacurata Sa Maică și pe toți Sfinții din Biserica biruitoare a Cerului să binecuvânteze țara noastră românească cu pace, cu liniște, cu vremuri pașnice, cu roade îmbelșugate pentru pâinea cea de toate zilele, să ne rugăm să dea ploi de bună trebuință, purtând grija neamului românesc trecut prin încercări și ispitiri uneori peste puterea de înțelegere, uneori peste puterea de smerenie, uneori peste puterea răbdării noastre de a duce mai departe cu fruntea sus și bunele și relele, dând lui Dumnezeu slavă pentru toate și fiind mereu cu gândul Sus, la Veșnicie, la Împărăția Cerului pentru care am fost creați și pentru care trebuie să ne străduim. Așa să ne ajute Preabunul și Milostivul Dumnezeu! La cumpăna dintre ani, pentru noul început de an 2018, un sincer La Mulți Ani, și binecuvântarea Domnului peste voi toți cu al Său Dar și a Sa iubire de oameni, întotdeauna și în vecii vecilor! Cu toată prețuirea și respectul, Pr. Calistrat.

Dumnezeu toate a creat:
Pământul din nimic,
Nemărginirea spațiului,
Și veșnicie ne-a lăsat -
Dar omul a făcut-o timp!

De atuncea, de demult,
Când Raiul l-am pierdut,
Noi anii-i număram;
În viată deseori ne poticnim,
Însă, din vreme in vreme anul înnoim.

Cu fiecare zi ce trece,
Decenii, secole și veacuri trec;
Noi fiecare an îl număram,
În urma noastră timpul curge
Și tot în veșnicie îl lăsăm.

Vorbind de bătrânețea noastră,
De timp ne dezlipim;
Și nebăgând de seamă,
Zburăm spre veșnicie
În zbor de îngeri către Raiul lin.

De aceea, în fiecare an ce vine
(din clipe, ore, zile, numărat),
Nu ne grăbim spre veșnicie,
Mai stăm de vorba, chefuim,
Și câte un pahar de vin cinstim.

Nu știm când ceasul ne sosește,
Nici clipa când călătorim -
Să fim și buni și blânzi și iubitori,
Căci anul care vine iară
Poate împreună n-o să fim.

Mulți ani obișnuim ca să urăm:
Este semn de bucurie;
Și fericire vrem, spor și sănătate,
De rugă să ne amintim, și bunătate,
Ca Domnul să-Și reverse harul sfânt în toate!

Așa să vă găsească noul an:
Frumoși, voioși și bucuroși,
Lângă familie cu toții adunați,
Mulțumiți, având de toate;
Și din partea mea, în noul an,
La mulți ani!, și multă sănătate!

Pr. Calistrat, M-rea Vlădiceni, Iași.
31 Decembrie 2017
dima claudiu daniel · 362 vizualizari · 0 comentarii
31 Dec 2017
La mulți ani!
Hristos Domnul, Iubitorul de oameni și Mântuitorul sufletelor noastre, să vă dăruiască tuturor pacea și buna voire pe care le-a dăruit odinioară îngerilor și păstorilor colindători 
în Betleem, iar sufletele noastre, ale tuturor, să devină peșteră primitoare a Pruncului Mântuitor!
senior editor blog · 296 vizualizari · 0 comentarii
24 Dec 2017
Pentru noi, creștinii ortodocși, Crăciunul este Nașterea lui Dum­nezeu-Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur numește praznicul Naș­terii Domnului „maică a tuturor sărbătorilor”. Sărbătorile bise­ricești sunt rememorări ale unor evenimente care îl au în centru pe Dumnezeu. Acestea, deși au avut loc o singură dată, în trecut, ni se descoperă din nou, le trăim și le prăznuim în mod tainic în prezent, având posibilitatea de a participa - trăind cu intensitate acest moment - ca martori, dar și mărturisitori ai Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos.
Sfântul Ioan Damaschin spune că Hristos este „singurul lucru nou sub soare”, adică singurul lucru nou după crearea lumii. Aceasta înseamnă că, după facerea lumii și a omului, nimic nu mai este nou în univers, toate se repetă. Nașterea unui om este rezultatul cuvântului lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” sau „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și îl supuneți” (Facerea 1, 26-28). Nou este numai Dumnezeu-Omul Hristos Domnul și Mântuitorul nostru.

Teologia ortodoxă mărturisește că Fiul lui Dumnezeu S-a născut mai înainte de timp din Dumnezeu-Tatăl, fără de mamă, și în timp, din Maica Fecioară Preacurată, fără tată trupesc. Amândouă aceste nașteri s-au făcut fără schimbare și fără pătimire, fiindcă prin ele nici Dumnezeu-Tatăl nu a suferit vreo modificare, nici Prea­sfânta Născătoare de Dumnezeu nu și-a pierdut fecioria. Amândouă nașterile sunt de nepătruns pentru rațiunea omenească.

De Crăciun ni se descoperă taina Betleemului: Dumnezeu cel mai înainte de veci S-a născut! Atotputernicul Dumnezeu Se face pe Sine Prunc neputincios și lipsit de apărare. El, pe Care cerurile nu Îl pot cuprinde, încape în pântecele unei femei. Împăratul slavei vine pe lume în chip smerit. Nașterea Domnului este înțeleasă pe deplin atunci când credem că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat pentru mântuirea tuturor oamenilor. 

senior editor blog · 260 vizualizari · 0 comentarii
24 Dec 2017
Postul Nașterii Domnului începe miercuri în Biserica Ortodoxă Română. Acesta durează până în Ajunul Praznicului, 24 decembrie.
Postul Crăciunului amintește de postul îndelungat al patriarhilor și drepților din Vechiul Testament, în așteptarea venirii lui Mesia – Izbăvitorul. Prin durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte și de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aștepta să primească cuvintele lui Dumnezeu, Decalogul (cele 10 porunci), scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii, se menționează în Liturgica generală, avându-l autor pe Părintele Ene Braniște.
Primele mențiuni despre respectarea acestei perioade de înfrânare alimentară și trupească provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin și de la episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit postul din luna a zecea. Postul Crăciunului este închinat în primul rând sărbătorii Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
La început, nu toți creștinii posteau în același mod și același număr de zile. De exemplu, unii posteau numai șapte zile, alții șase săptămâni; unii țineau un post mai aspru, alții unul mai ușor. Însă, Sinodul local din Constantinopol, întrunit în anul 1166 (condus de patriarhul Luca Chrysoverghi), a uniformizat durata Postului Nașterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toți credincioșii să postească timp de 40 de zile, începând cu data de 15 noiembrie.
Ca orice post, în primul rând el trebuie să reprezinte o abținere de la lucrurile rele care ne îndepărtează de Dumnezeu și de oameni. Din punctul de vedere al alimentației, Postul Crăciunului este mai ușor față de cel al Paștelui, având multe dezlegări la pește, ulei și vin. Zilele cu dezlegare sunt marcate, de regulă, în Calendarul creștin ortodox fie prin mențiunea dezlegare la pește, fie prin simbolul unui pește.
Acest post este de asprime mijlocie, asemănător celui al Sfinților Apostoli. După rânduiala din pravile, în timpul acestui post, în mănăstiri se ajunează lunea, miercurea și vinerea până în ceasul al IX-lea (aproximativ orele 15:00-16:00), când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte, fără untdelemn; marțea și joia se mănâncă plante fierte, drese cu untdelemn, și se bea vin, iar sâmbăta și duminica se îngăduie și pește (cu excepția perioadei dintre 20 și 25 decembrie, când postul devine mai aspru).
Dacă lunea, marțea sau joia cade prăznuirea vreunui sfânt cu doxologie mare, se dezleagă la pește, iar miercurea și vinerea, la vin și untdelemn, dar se mănâncă numai o dată pe zi. Tot așa, dacă miercuri sau vineri se întâmplă să cadă sărbătorirea unui sfânt cu Priveghere sau hramul bisericii, atunci se dezleagă la untdelemn, pește și vin.
Ziua de Ajun a Crăciunului este o zi de post mai aspru decât în celelalte zile. Se ajunează până la ceasul al IX-lea (ora 15:00), când se obișnuiește să se mănânce, în unele părți, grâu fiert amestecat cu fructe și miere, în amintirea postului Sfântului Proroc Daniel și al celor trei tineri din Babilon.
În unele zone se ajunează până la răsăritul luceafărului de seară, care ne amintește de steaua ce a vestit magilor Nașterea Mântuitorului. Această ajunare amintește, de asemenea, de postul ținut odinioară de catehumenii care, în seara acestei zile, primeau Botezul creștin și apoi prima împărtășire la Liturghia săvârșită atunci în acest scop.
senior editor blog · 504 vizualizari · 0 comentarii
13 Nov 2017
Intr-o teribila carte despre limitele abjecte ale spionarii sufletului uman de catre tiraniile politice, inspirat numita SPIRITUS (Humanitas, 2012), albanezul cu atuuri de Nobel, Ismael Kadere, descrie schimbarile de circumstanta la nivelul politicilor nationale printr-o imagine macabra, dar densa de sensuri:inhumari, exhumari si reinhumari repetate ale cadavrelor liderilor ori acolitilor lor, daramari si reconstruiri de statui ori mausolee, in functie de interesele de moment ale politrucilor de serviciu.Umplerea tarii de miasmele unei descompuneri morale de amploare.

Spatiul public - nu doar politic - romanesc aduce mult cu imaginea aceasta a unui camp de batalie incongruenta, in care fiecare se declara castigator, dar isi cauta vindecare infrangerii.Pe fundalul acestor tanguiri, deseori, i s-a reprosat Bisericii ca tace.Au facut-o chiar oameni care stiu ca Biserica nu tace niciodata, ca freatismul ei de rugaciune - suma a energiilor fiecarui rugator in parte - nu poate fi cuantificat in discursuri politice.Altii s-au luat de preoti, ca ei pot face politica doar in familie, uitand ca marile decizii ale politicii nationale s-au luat prin cutezanta unor oameni ai Bisericii.De fiecare data cand public si oficial s-a cerut cuvant Bisericii, acesta a venit cu promptitudine.Doar atat ca ea nu se poate "oferta", nu se poate defini partinic ori antipartinic, dupa cum cer vremurile si analistii de acum.In fata unor media puse pe hacuit subiecte despre Biserica - sunt televiziuni cu plan de productie la subiect -, mentinerea in decenta a comunicarii cu presa devine prioritara.Nu ignorand semnalele ei, dar nici exagerand cu raspunsurile la toate prigonirile subiective.E cazul cu vinul liturgic ori cu mobilierul din Biserica Sfantul Spiridon Nou la vremea unei anumite nunti  si a multor alte subiecte care n-au beneficiat de dezmintiri publice pe masura tapajului facut in foile ori studiourile de circumstanta.Linia de care trebuie sa tinem in astfel de situatii ne este oferita de Parintele Arsenie Boca.El spunea ca "niciun om nu-i mai de ajutor mantuirii lui decat criticul lui care are dreptate !"


Sa fim bine intelesi .Biserica nu are ce cauta in gargara certareata a vremii de acum si de niciodata.Serenitatea ei ramane un liman. Mai ales cand sondajele unor inutile studii dovedesc ca, in ciuda tocarii autoritatii sale de catre tot ce inseamna media, Biserica este tot intre institutiile cu credibilitate.Poate aici merita sa analizam ultima gogorita conform careia Biserica si Armata au fost depasite de...agricultori ! Ca si cum am avea in Romania institutia agricultorului sau ca si cum am uita ca majoritatea zdrobitoare a agricultorilor sunt oamenii Bisericii, cei care construiesc , intretin simplu locasurile de cult.Ca si cum nu din agricultorii aceia sau din fiii lor se nasc preotii ori arhiereii Bisericii, teologii ori slujitorii ei cei mai alesi.Fiscalizarea averii Bisericii ori contabilizarea ei pe temeiuri subiective tocmai de trusturi de presa cu datorii la Stat mai mari decat averea multora dintre eparhiile noastre, sau redirectionarea unor fonduri publice dinspre Biserica spre actiuni de cultura ori educatie trebuie sa ne oblige la atentie la folosirea fondurilor publice , la transparenta si corectitudine, dar nu la o umila acceptare a falselor critici.Daca banii publici folositi de structurile de stat ar fi fost utilizati cu bunul simt al oamenilor Bisericii, azi am fi cu mult mai departe.Daca este sa fim acuzati ca am construit Biserici-locas si cantine sociale si spatii de pastoratie a copiilor , trebuie sa recunoastem : e cea mai frumoasa acuza ! N-am facut-o in detrimentul nimanui, dovada ca in timp locasurile de cult rezista, nu cetatile nici stadioanele  - si asta nu de ieri-de azi, si nu doar la noi. Pentru ca in ele chemam pe Dumnezeu sa locuiasca, nu zeii idolatri ai unor democratii de conjuctura...Ramane ca pescarii sa infrunte noptile nerodnice ! Cu Hristos !
Sursa din : Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau ? de Preot Constantin Necula - Ed.Agnos Sibiu 2016 .

balla georgeta · 439 vizualizari · 0 comentarii
22 Aug 2017
Sfantul Ignatie Teoforul(+c.107)

Marturisirea de credinta a Sfantului Ignatie Teoforul: Maica Domnului a fost totdeauna in inimile si in gandurile celor ce erau sau deveneau crestini.Credinta in ea incepea sa constituie un adevar fundamantal al Bisericii.Inca de la inceputurile crestinismului preocuparea Parintilor apostolici a fost aceea de a apara realitatea existentei pamantesti a Mantuitorului, realitatea Nasterii, a Patimilor si a Invierii Sale.Toti cunosteau adevarurile despre existenta lui Iisus din Nazaret si toti stiau ca "Acesta este Hristosul"(Ioan 7, 41), dupa cum il numeste Evanghelia.Mantuitorul Hristos era din mijlocul poporului, fusese atins de multi, traise printre ei si ar fi fost absurd sa se conteste existenta Lui.Acest lucru facandu-l totusi multi eretici, Sfintii Parinti s-au vazut nevoiti sa apere adevarurile despre venirea Fiului lui Dumnezeu in lume, despre curatia sufleteasca si trupeasca a Maicii Lui, despre cinstea care i se cuvine Fecioarei care s-a invrednicit sa nasca pe Cuvantul lui Dumnezeu.


Sfantul Ignatie Teoforul (+c.107) este cel dintai slujitor al Bisericii, de dupa perioada Sfintilor Apostoli, care vorbeste despre Maria in sensul continuarii teologiei Noului Testament.Prelungind Teologia Sfantului Apostol Pavel, el propune o aprofundare a evenimentului istoric al venirii Mantuitorului Hristos in lume.Fragmentele in care aminteste de Fecioara Maria sunt cuprinse in cele cateva EPISTOLE, trimise diferitelor comunitati crestine din Asia Mica.Sfantul Ignatie a scris diferitelor Biserici pe cand era dus la Roma spre a fi judecat si condamnat pentru credinta sa.In acele imprejurari grele, el indemna cu tarie pe credinciosi sa fie statornici in credinta, o credinta transmisa prin Sfintii Apostoli si in care locul Fecioarei Maria  este principal.


In dorinta sa de a fi mai repede cu Hristos, ucenicul Sfantului Ioan Evanghelistul, Sfantul Ignatie Teoforul scria :"Domnul nostru Iisus Hristos, dupa iconomia dumnezeiasca, a fost Nascut de Maria care este din semintia lui David si din Duhul Sfant(...).Fecioria Mariei, Nasterea si Patimile Domnului au ramas ascunse printului acestei lumi, trei taine implinite intr-o tacere deplina"


Maternitatea Fecioarei Maria este, in conceptia Sfantului Ignatie, garantia Intruparii Fiului lui Dumnezeu in lume.Mai mult, mantuirea propovaduita de Biserica nu este simpla revelare despartita de tainele ceresti(asa cum credeau gnosticii), ci este lucrarea divino-umana a Mantuitorului Insusi, Logosul lui Dumnezeu Intrupat din Maria:"Daca vreunul va vorbeste despre Iisus Hristos intr-un chip strain de al nostru, astupati-va urechile.El este din stirpea lui David, El este(Fiu) al Mariei.El S-a nascut cu adevarat, a mancat, a baut, a fost persecutat sub Pilat din Pont, a fost rastignit cu adevarat si a murit dar, cu adevarat, a inviat din morti ".


Iconomia sau lucrarea lui Dumnezeu in lume s-a aratat deplin, spune Sfantul Ignatie prin purtarea Fiului de catre Fecioara Maria, maternitate care se reflecta in toate etapele"de concepere, de graviditate, de nastere, dar si dupa moartea si Invierea lui Hristos:"Unde laudarosenia celor ce se proclama intelepti?Cu adevarat Dumnezeul nostru, a fost purtat in pantece de Fecioara Maria, dupa iconomia lui Dumnezeu, El este si Fiu nascut si Fiu botezat, pentru a curati cu dragostea Sa".


Asadar, atat zamislirea cat si Nasterea pe pamant a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria sunt, pentru Sfantul Ignatie, "semne" sau realitati pastrate de toate Bisericile locale.Relatarea se pare a fi desprinsa dintr-un simbol primar al Bisericii:"Voi sa fiti pe deplin convinsi in ceea ce priveste pe Hristos, Dumnezeul nostru.El este din semintia lui David dupa Trup, dar este Fiul lui Dumnezeu dupa vointa si puterea lui Dumnezeu, nascut cu adevarat din Fecioara Maria".


In aceste citate se afla germenii viitoarei teologii crestine, mereu in antiteza cu bizarele "sisteme gnostice".Zamislirea, purtarea in pantece si apoi Nasterea Fiului lui Dumnezeu de catre Maica Domnului nu sunt fapte izolate, ci evenimente voite de Dumnezeu Insusi printr-un plan care depaseste istoria dar care asuma, totusi, timpul si spatiul.Intr-un frumos "imn"liturgic, Sfantul Ignatie subliniaza aspectele realitatii istorico-mantuitoare ale Nasterii Mantuitorului din Fecioara Maria:"Unul singur este Doctorul, dumnezeiesc si omenesc;Nascut si firesc;Nascut din Trupul lui Dumnezeu; in moarte, Viata adevarata.Si din Maria si din Dumnezeu;Mult rabdator si patimitor, Iisus Hristos, Domnul nostru".


Se observa in Teologia acestui Sfant Parinte"unitatea"dintre Domnul nostru Iisus Hristos si Fecioara Maria in tot ce implineste mantuitor in lume.In succesiunea evolutiva a actiunilor Sale, de la Intrupare si pana dupa Inviere, Mantuitorul Hristos are langa Sine prezenta plina de smerenie a Fecioarei Maria.


Asadar, se poate afirma ca unul din "polii"propovaduirii crestine era acela despre nasterea feciorelnica a Maicii Domnului, a luarii Trupului omenesc din ea de catre Fiul lui Dumnezeu.Persoana si lucrarea Maicii Domnului era integrata armonios si deplin in doctrina hristologica.Sfantul Ignatie se straduieste sa combata pe docheti, vorbind despre Hristos Cel nascut din neamul lui David si"cu adevarat dintr-o Fecioara", dar marturiseste totodata maternitatea virginala intr-o forma care imbraca ceea ce se va numi mai tarziu "Crezul"sau "Simbolul credintei".Ca si in alte parti, autorul subliniaza realitatea Nasterii Domnului din Fecioara Maria pentru a intari si alte adevaruri de credinta cum ar fi: Patimile, Rastignirea si Invierea Lui.


Pe fondul unei insistente in sublinierea legaturii Mantuitorului cu oamenii prin Fecioara Maria, a aparut ideea legaturii dintre Nasterea din veci a Mantuitorului, cu Nasterea Sa in timp.Este una din ideile fundamentale in invatatura crestina despre Maica Domnului, asa cum este si cea din "Theotokos" care se regaseste intr-o alta form a in scrierile acestui Sfant Parinte:"Dumnezeul nostru a fost purtat in sanul Mariei".


Sfantul Ignatie Teoforul vorbeste despre un plan al mantuirii implinit de Dumnezeu prin Fecioara Maria, care L-a purtat cu adevarat, L-a Nascut prin puterea Sfantului Duh pe Mantuitorul Hristos.Autorul foloseste cuvantul "iconomia"lui Dumnezeu, termen care a devenit in timp element principal in doctrina crestina.


Marturia Sfantului Ignatie prezinta o valoare deosebita, deoarece se raporteaza la Evanghelii, le confirma si aduce dovada marturisirii de credinta a primilor ucenici ai Domnului.Se releva, totodata, faptul ca invatatura sa avea autoritatea care-i venea direct de la Apostoli.(Pr.Lucian Dinu)

balla georgeta · 405 vizualizari · 0 comentarii
15 Aug 2017
Ceaiul de TURMERIC si GHIMBIR, licoare minune in lupta cu 40 de afectiuni grave

Acesta bautura extraordinara uimeste prin proprietatile terapeutice combinate ale ingredientelor sale, turmericul, ghimbirul, scortisoara si boia putand vindeca sau cel putin atenua peste 40 de afectiuni grave. Ceaiul cu ghimbir si turmeric este un detoxifiant foarte bun al ficatului si un puternic anti-inflamator, ajutand de asemenea la calmarea migrenelor, prevenirea aparitiei racelilor si gripelor, imbunatatirea sistemului digestiv si curatarea sistemului limfatic. Va invitam sa-i descoperiti puterea si modul corect de preparare pentru a avea efect terapeutic maxim.
turmeric-ghimbirTurmericul, ingredientul principal al preparatelor din curry, contine curcumina, care are proprietati antibacteriene, antiseptice si antiinflamatoare. Gratie acestor proprietati, specialistii in nutritie recomanda consumul de ceai din turmeric si ghimbir pentru a trata o serie de afectiuni.

Acest ceai de turmeric si ghimbir este o adevarata „bomba” de sanatate avand extraordinare proprietati de detoxifiere a organismului. Consumul regulat al acestui ceai scade de pana la 4 ori riscul de accidente cardiovasculare, este excelent și pentru o bună circulație a sângelui, previne formarea cheagurilor și ajută la transportul oxigenului și asubstanțelor nutritive către toate organele vitale din corp. Ceaiul de turmeric cu ghimbir poate fi utilizat ca remediu terapeutic foarte eficient in tratarea sau ameliorarea unor afectiuni cum ar fi colon iritabil, pierderea poftei de mancare, circulatie deficitara, crampe menstruale, balonare, flatulenta, indigestie si probleme gastro-intestinale, cum ar fi crampele cauzate de gazele acumulate in stomac. Fiind un detoxifiant puternic , curcuma curata sangele si purifica ficatul si rinichii.



Alte beneficii ale ceaiului de turmeric si ghimbir
– Împiedică înfundarea arterelor și, implicit, apariția aterosclerozei și a problemelor cardiovasculare.
– Previne dezvoltarea cancerului de prostată, cancerului mamar, cancerului de colon și leucemiei.
– Menține sănătatea ficatului, întrucât ajută la eliminarea toxinelor și a reziduurilor de la nivelul acestui organ.
– Are puternice efecte analgezice, atenuand durerile și inflamațiile cauzate de artrită, fibromialgie și alte afecțiuni.

De unde procuram turmeric
Puteți gasi in mazinele naturiste, magazinele de condimente indiene sau de la raionul de condimente din supermarket.

Ingredientele ceaiului de turmeric si ghimbir
ceai-turmeric-ghimbir2– 1 lingura pulbere de curcuma sau 2 cm de radacina proaspata de turmeric

– o bucatica de 2 cm ghimbir proaspat
– 1 lingura rasa praf de boia
– 2 linguri rase de scortisoara
– sucul de la o lamaie medie
– miere de salcam pentru a indulci dupa ce se raceste
– 400ml de apa minerala plata sau de izvor

Ceai de turmeric si ghimbir – Modul de preparare
Mai întâi se pune apa la fiert, după care adaugă turmericul și praful de boia si lasă compoziția la foc mic 8-10 minute.
La final, strecoară lichidul și adaugă sucul de lămâie, scortisoara și ghimbirul. Dupa ce se raceste se adauga si mierea de salcam, potrivit dupa gust. Savoarea, gustul si beneficiile pentru sanatate sunt senzationale.

Ghimbirul conține calciu, fier, magneziu, mangan, potasiu, proteine, carbohidrați, fibre alimentare, seleniu, sodiu, vitaminele C, E și B6.Uleiurile volatile din ghimbir au efecte analgezice, sedative și antitermice. Acestea îi dau gustul și aroma specifică și favorizează mișcarea mușchilor tractului gastrointestinal, contribuind la o mai bună digestie.
Ghimbirul are aproape 500 de compuși identificați, mulți cu activități biologice cunoscute, acționând în feluri diferite, fie influențând o anumită enzimă sau proteină, fie sprijinind activitatea altor compuși.

Turrmericul are acțiune colagogă, coleretică, stimulează eliberarea bilei, crește capacitatea ficatului de a elimina toxinele, acțiune antimutagenică, anticancerigenă, inhibă dezvoltarea tumorilor canceroase și a metastazelor (cancer de sân, de stomac, de colon, de plămâni, de piele), acțiune antiinflamatorie, hepato-protectoare, antioxidantă, îmbunătățește circulația, previne formarea trombilor vasculari, previne infarctul, purifică sângele, crește mobilitsatea articulațiilor, tendoanelor, reduce tumefacția, febrifug, calmează tusea, durerea în gât, înmoaie secrețiile bronșice, acțiune hemostatică, cicatrizantă.

Atentionare: Folosit în cantități mari, ceaiul de turmeric si ghimbir poate produce iritație gastrică.
senior editor blog · 599 vizualizari · 0 comentarii
30 Iul 2017
RUGĂCIUNE CĂTRE MAICA DOMNULUI LA ÎNCEPUTUL POSTULUI ADORMIRII SALE

Astăzi, ne stă înainte nevoință duhovnicească de taină spre câștigarea iertării greșelilor noastre și spre împăcare cu Dumnezeu. Astăzi, să lepădăm vălul răutății și să secăm izvoarele gândurilor celor rele, apropiindu-ne cu dragoste și de cei ce ne urăsc pe noi. Astăzi, să curățim haina cea murdară de păcate a sufletelor noastre și să încetăm a mai judeca și osândi pe aproapele nostru, ca să nu fim noi osândiți în focul cel veșnic. Astăzi, să privim cu milă spre cei săraci și să ne ostenim, după putere, spre lucrarea faptelor celor bune ale milosteniei sufletești și trupești. Astăzi, să ne spălăm în baia gândurilor de umilință veșmântul sufletului și să plângem pentru căderea noastră și pentru alunecarea de pe calea mântuirii. Astăzi, să acoperim mulțimea păcatelor noastre cu rugăciunea cea fierbinte către Hristos, ca să treacă cu vederea anii pribegiei noastre departe de drumul ascultării.
Pe Tine, Maică a lui Dumnezeu, Te punem solitoare pocăinței și mântuirii noastre, ca pe Una Ce ai îndrăzneală tare către Cel pe Care în brațele Tale ca pe un prunc L-ai ținut, ca să scoți lumea ceea ce zăcea în vicleșug din adâncul păcatului și să o aduci la nevinovăția pruncilor.
Cu lapte ai hrănit pe Cel poartă de grijă de cei flămânzi și cu căldura dragostei Tale de Maică L-ai acoperit. Deci, nu ne părăsi nici pe noi, fiii Tăi cei căzuți și pierduți în negura greșelilor, ci ne strălucește lumina pocăinței mai înainte de apusul vieții noastre pământești.
Cu lacrimi ai adăpat pământul, văzând răstignit pe Cruce pe Rodul Cel Preacurat al pântecelui Tău. Cu lacrimile Tale întoarce-ne pe noi cei împovărați de păcat la calea adevărului lui hristos, ca să nu fim prinși de fiarele cele înțelegătoare ale patimilor și aruncați în adâncul cel mai de jos al păcatelor.
Precum ai săltat de bucurie la învierea Fiului Tău, roagă-te să se facă bucurie în cer și pentru noi, întorcându-ne la pocăință prin stăruința Ta de iertare a noastră la tronul Stăpânului. Mâinile noastre le întărește la rugăciune, gândurile le curățește, sufletele le îmbracă cu smerită cugetare și de toate primejdiile ne izbăvește degrab.
Ca un paznic de veselie este credincioșilor postul cel așezat în cinstea Adormirii Tale. Trezește-ne pe noi la lucrarea faptelor bune, adormind patimile noastre cele nenumărate și întărindu-ne spre căutarea mântuirii, ca să slăvim cu glasuri neîncetate ale inimii pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt în veci. Amin.
senior editor blog · 533 vizualizari · 0 comentarii
30 Iul 2017
Parintele Ioan Buliga despre POST SI TACERE
Despre post
“Sfintii Parinti ne spun ca pentru cei ce vor sa se mantuiasca, postul si rugaciunea sunt precum doua aripi la o pasare ce zboara. Cu rugaciunea fara infranare nu facem nimic, la fel cum nu facem nimic cu infranarea fara rugaciune, caci fara infranare suntem cuprinsi de patimi, si rugaciunea ar fi cum am cere ceva ce nu vrem ( căci fiind plini de patimi, ce altceva putem cere decat sa scapam de ele, sau ce sens ar avea sa cerem altceva?) , iar fara rugaciune nu mai avem legatura cu Dumnezeu, si atunci infranarea nu mai are sens.
Ca si in alte cazuri insa, problema apare atunci cand nu stim ce inseamna rugaciunea si postul. Despre rugaciune am mai vorbit si in alte locuri, si am pus „punctul pe i” , cand am spus ca a te uita la televizor nu inseamna ca te rogi, ba se poate ca pacatuiesti smintind si pe altii. Daca este sa vorbim despre postul din zilele noastre, sigur ca majoritatea dintre noi stim invataturile clasice, si postim de carne, lapte si branza, in zilele randuite de biserica, insa sunt nevoit sa ma repet, ca o randuiala este foarte folositoare pentru incepatori, pentru a se obisnui sa posteasca, insa cu trecerea timpului trebuie sa avem o infranare permanenta, nu neaparat mancand permanent de post, ci este vorba de un control al trupului si o permanenta stare de usurare a lui pentru a-l feri de zburdarea spre pacat, pentru a-l smeri, dar si pentru a fi intr-o permanenta stare de rugaciune, deoarece atunci cand te imbuibi, nu te mai poti ruga.
Astfel, asa cum bine se stie, trebuie ca in fiecare zi sa ne infranam si sa ne ferim sa mancam mult fara niciun folos . Pentru aceasta, si efortul fizic trebuia redus, si avantajul este ca in locul efortului fizic avem timp pentru suflet. Sigur ca lucrul acesta este valabil doar pentru cei care isi fac singuri programul, si sunt dispusi sa faca aceasta. Pentru cei care au multe obligatii familiale sau de serviciu, si nu pot sa practice aceasta infranare permanenta, nu ramane decat sa se smereasca, si sa se infraneze atunci cand o sa aiba prilejul.
Spuneam de starea de usurare a trupului, pe care trebuie sa o urmarim , iar aceasta stare de usurare putem sa o avem si mancand putina carne in zilele de dulce. Sunt unii care exagereaza si nici nu vor sa se atinga de carne (nu ma refer la manastirile unde este randuiala de a nu se manca carne, ci la mirenii sau chiar calugarii, care ii judeca pe cei care mananca carne) , pe cand chiar in Canoanele Sfintilor Parinti, este blestemat cel ce considera carnea a fi ceva necurat. Faptul ca este foarte sanatos sa nu mancam carne este indiscutabil, insa de aici si pana a pune carnea ca pricina pentru a spori duhovniceste este o greseala mare.
Iarasi ma repet ca regulile stricte sunt pentru incepatori, iar atunci cand vrem sa inaintam duhovniceste trebuie sa traim si sa simtim ceea ce facem, iar trairea si simtirea ne spun ca putina carne nu schimba cu nimic un om duhovnicesc. Ba mai mult, el trece peste impedimentul de a se mandri ca, vezi Doamne, de cativa ani nu s-a atins de carne, sau trece peste situatia de a privi nepotrivit pe cei care mananca carne, poate de a-i judeca uneori, sau peste neplacerea in care se afla atunci cand se afla la o masa unde se servea carne, si nu in ultimul rand, poate vedea ca duhovnicia unei persoane poate sa nu fie cu nimic afectata de gustarea de carne, insa poate fi afectata serios de judecarea si barfirea altora, de pierderea timpului fara rost, si de neintelegerea a ceea ce facem.
Postul permanent, pe care trebuie sa-l tinem, este o viata echilibrata din toate punctele de vedere, si este bine sa ne amintim ca la inceput oamenii se hraneau doar cu fructe, legume si seminte. Sigur ca astazi, dupa trecerea a catorva mii de ani, metabolismul oamenilor s-a schimbat si s-a adaptat la noile alimente, si de multe ori, cei care vor sa manance doar cum mancau oamenii de altadata, dau de un razboi puternic al organismului, care s-a obisnuit cu noul mod de viata al oamenilor. De fapt, organismul se simte foarte bine cu fructe legume si seminte, insa stresul noii societati cere mult mai multe proteine si calorii, si de aceea este aproape imposibil sa traim doar cu acestea, atata timp cat suntem si noi in goana acestei lumi.
In Biblie scrie cum
tinerii din Babilon, care erau hraniti cu seminte si verdeturi, aratau mai frumosi si mai grasi la trup, decat toti tinerii care mancau din bucatele regelui (cf.
Daniel 1, 12-15). Acum insa, in afara faptului ca tinerii din Babilon aveau produse foarte diverse si de calitate, specifice climei din Babilon, in timpurile noastre, in afara de stresul, poluarea, iradiatiile nucleare si alte provocari prin care trece societatea, si natura este mult mai saraca, dar si calitatea produselor este mult slabita de tehnologia si schimbarile, la care au fost supuse de catre om. Nu mai stii daca mananci ceva natural, daca este plastic sau gelatina, daca este un produs original al naturii sau o facatura a omului, care a mutat bucataria in laboratorul de chimie. Astfel, mancam produse pline cu chimicale, si aratam si noi ca niste oameni modificati, care nici nu mai sunt in stare sa inteleaga ce se petrece in jurul lor.
In conditiile acestea, ne luptam sa fim intregi la minte, si postim mancand echilibrat din ceea ce ni se pare mai sanatos. Fiecare trebuie sa-si duca viata in functie de conditiile si posibilitatile pe care le are, si nu facem reguli pentru altii, pentru ca nici nu se potrivesc. Fiecare om este un unicat intre oameni, si din punctul de vedere al alimentatiei, diferenta de la un om la altul poate fi foarte mare. De aceea, ajunge sa avem vointa de a posti si a fi mai buni, si sa nu mai mergem dupa reguli stricte, care nu se potrivesc totdeauna cu trairea fiecaruia dintre noi, cu conditiila sau cu contextul in care traim.
Pornind de la cuvantul Sfantului Apostol Pavel: „Oricine se lupta se infraneaza de la toate ” (cf. 1
Corinteni 9, 25), ma gandesc ca pana si sportivii se infraneaza in perioadele premergatoare concursurilor, si atunci dupa cum spune apostolul in acelasi loc, daca ei alearga pentru o cununa stricacioasa, cu atat mai mult noi trebuie sa ne infranam, cei care dorim sa luam o cununa nestricacioasa si vesnica.
Pana la urma, tot ceea ce facem trebuie sa simtim si nu facem o nevointa oarba si fara de roade. Astfel, Sfintii Parinti ne spun sa mancam atat cat sa nu ne pierdem rugaciunea, deci atunci cand mananc nu o sa mai gandesc sa fiu neaparat satul, ci sa fiu cu gandul la lucrarea pe care o am de facut. Omul cu cat este mai patimas, cu atat are nevoie de o mai mare infranare, caci numai asa o sa poata sa-si schimbe vechile obiceiuri, iar daca dupa o perioada de lupta va tine situatia sub control, atunci asceza nu trebuie sa fie asa de mare ca la inceput; insa sa fie atent sa nu ia din nou patimile putere asupra lui.
Sfintii Parinti ne spun iarasi, ca oricat de aspru ai tine un post, si oricat de mult te-ai ruga, este zadarnic daca ii judeci si ii clevetesti pe ceilalti.
Acum este destul de greu sa nu vorbesti despre cineva, insa pentru a nu cadea in judecata, este bine sa ne obisnuim sa vorbim mai mult despre lucrurile pozitive. De asemenea, luand lucrurile invers, daca nu judecam pe nimeni, ne putem mantui fara osteneala grelelor nevointe, numai ca trebuie sa intelegem ca a nu judeca implica si
ascultarea de aproapele, pentru ca in momentul in care cineva are nevoie de noi, iar noi inchidem ochii, de multe ori ne scuzam in sinea noastra cu un fel de judecare a situatiei, care nu intotdeauna este corecta. Lucrurile sunt subtile, insa tocmai in aceasta consta frumusetea credintei noastre.
Pentru a castiga un lucru pretios avem nevoie si de osteneala, altfel daca ar fi la indemana oricui, acel lucru nu ar avea niciun pret “.
Despre tacere
“Din vietile Sfintilor Parinti, aflam ca tacerea era folosita pentru practicarea rugaciunii.
Astazi insa, cand rugaciunea noastra este mult mai slaba, incercam sa tinem o cale de mijloc, si sa ne punem paza gurii , (cf. Psalmii 140,3), nu numai pentru practicarea rugaciunii, dar si pentru a pacatui cat mai putin cu limba . Sfantul Apostol Iacov ne sgune ca: „Daca nu greseste cineva in cuvant, acela este barbat desavarsit” , si ca: „Limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domoleasc a ” (cf. Iacov 3, 2-8). Foarte mult putem gresi cu limba, mai ales atunci cand vorbim mai mult decat ne rugam, atunci cand traim departe de Dumnezeu, sau cand suntem aprinsi de manie.
De aceea, este bine ca zilnic sa ne controlam si sa incercam sa reducem pe cat posibil vorbele
nefolositoare, dar si sa ne formam un control asupra noastra de a nu reactiona atunci cand suntem provocati. „Pus-am gurii mele paza, cand a stat pacatosul impotriva mea” , spune iarasi proorocul (cf Psalmii 38, 2), iar Inteleptul Solomon ne spune: „Nu raspunde nebunului dupa nebunia lui, ca sa nu te asemeni si tu cu el” (cf.
Pilde 26,4), si de asemenea, am vazut si gestul Mantuitorului de a nu mai raspunde nimic lui Pilat, atunci cand era de prisos acest lucru.
Vedem dar, ca sunt multe cazuri, in care este bine sa tacem. Sunt oameni pe care nu-i putem lamuri oricat de intelepti am fi; sunt oameni aprinsi de manie in fata carora trebuie sa tacem, si sunt oameni care nici nu merita sa ne intindem la vorba cu ei. Mantuitorul ne spune: „Nu aruncati margaritarele voastre in fata porcilor ” (cf. Matei
7, 6). Nu trebuie sa spunem cuvinte intelepte celor care le dispretuiesc, si nici celor care nu vor sa le auda, si nici chiar celor apropiati, pe care dorim sa-i apropiem de Biserica, si care nu vor sa auda de cele sfinte. Trebuie sa asteptam momentul in care simtim ca ei ar fi dispusi sa primeasca cuvantul nostru. Sigur insa ca sunt si oameni care au nevoie de un cuvant bun si atunci incercam sa tinem o cale de mijloc, sa vorbim atat cat sa nu ne vatamam pe noi si nici pe altii, si sa avem si momente de tacere, incercand sa evitam un rau, dar si pentru a ne intelepti in rugaciune.
Putem spune ca tacerea ar fi mai mult pentru calugari, insa nu este deloc adevarat. Calugarii au fagaduit sa traiasca fara a avea lucruri personale, au fagaduit sa traiasca in curatie, si au fagaduit sa traiasca in ascultare, insa tacerea este foarte folositoare atat calugarilor, cat si oamenilor din lume. Bineinteles ca trebuie sa procedam asa cum ne lumineaza Dumnezeu, dupa situatia in care ne aflam, si sa nu facem niste reguli absurde prin care mai mult sa ne tulburam decat sa ne folosim.
Sunt multe situatii, in care daca tinem gura inclestata si putem sa ne abtinem cateva secunde, atunci putem evita un conflict sau o tulburare. Putem sa suparam pe cineva si cu o vorba nevinovata. De aceea, atunci cand ne intalnim cu cineva, salutam frumos, iar in gandul nostru putem sa ne rugam pentru persoana respectiva. Daca vom face asa, atunci vom avea mult mai multa bunatate fata de dansa, iar posibilitatea ca sa o jignim cu un cuvant este mult mai mica.
Sunt multi vorbareti in jurul nostru, si este mai bine sa ne rugam inauntrul nostru, decat sa ne implicam in ceea ce spun ei. Se spune ca, chiar daca sunt subiecte despre Dumnezeu, tot tacerea este recomandata, deoarece vorba multa tulbura sufletul omului. Și mai mult, se tulbura omul atunci cand mai apar si contraziceri, completari sau corectari, si in loc sa mearga acasa sa se roage in liniste, este urmarit de discutia precedenta, pe care a avut-o.
Proorocul David spunea ca: „Barbatul limbut nu se va indrepta pe pamant” (cf. Psalmi 139, 11); si fiind insuflat de Duhul Sfant, spunea un lucru foarte important pentru mantuirea noastra. De aceea, trebuie sa avem mereu inaintea ochilor aceste cuvinte, sa punem paza gurii (cf. Psalmi
140, 3), sa ne ferim de galceava si de vorba multa“.
(Din: Singhel Ioan Buliga , Provocarile crestinului ortodox in zilele de astazi, Editura Egumenita, 2012
dima claudiu daniel · 552 vizualizari · 0 comentarii
28 Iul 2017
Noul Testament, Legea Duhului, cea inscrisa in inima, aceea care mai dinainte a fost vestita de profeti, aceasta este legea datorita careia sufletul poate da roadele dreptatii si traieste intru Dumnezeul vietii vesnice.

Renasterea din Duhul(Sfant)
Daca cineva n-a primit de la Dumnezeu harul (adica energia dumnezeiasca) si daca n-a nadajduit si nici n-a primit darul Sfantului Duh, acela a zadarnicit planul lui Dumnezeu si a tagaduit lucrarea intregii (Sfintei) Scripturi.Daca n-a invederat energia(harul divin), acela este prada inchipuirilor, este instrainat de cereasca biserica a celor intai nascuti, n-a ajuns in comuniune cu sufletele dreptilor si a celor ce s-au desavarsit, nu s-a unit cu Ierusalimul cel de sus.Acesta nu se inchina Tatalui in duh si adevar.Acela in care (inca)nu locuieste Dumnezeu, nici nu-l cunoaste pe Dumnezeu, caci zice Domnul:"Aceasta este viata vesnica, ca sa te cunoasca pe Tine unicul si adevaratul Dumnezeu", sau "Ceea ce este nascut (Sfantul) Duh, duh este"; si iarasi " nasterea cea de la Dumnezeu"pazeste "pe acela  si cel viclean nu se atinge de el."
Aceia insa care nu au nasterea de sus vor sa puna acoperis casei, fara sa aiba temelie.Fara mama un fiu nu se naste pe lume si fara(unirea barbatului cu femeia) nu se pot naste fii;tot asemeni fara nasterea de la Duhul Sfant nimeni nu devine Fiu al lui Dumnezeu, si, nefiind fiu al lui Dumnezeu nu intra in viata vesnica."Caci cati se lupta(exerseaza)in Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fii ai lui Dumnezeu".O casa care se zideste are nevoie de temelie.Nimeni nu zideste pe nisipul simplu, ci mai intai se inlatura tot nisipul si se sapa in adancime, iar apoi se asaza temelia pe stanca asa fel incat cladirea sa ramana neclintita cand iarna vor veni furtunile, valurile(marilor) si suvoaiele apelor.Iar cei care zidesc doar pe nisip, se ostenesc in zadar.
Astfel sufletul iubitor de adevar, vrand sa-si zideasca casa a lui dupa cuvantul Domnului, nu va zidi pe nisipul relelor rationamente(socoteli) ale pacatului, ci va sapa si va adanci, taind ratiunile nisipoase si primejdioase ale relelor, pe cat este cu putinta, pana ce va gasi ratiunile solide si de neclintit ale credintei lui Hristos, pana ce-L va gasi pe Hristos, Stanca cea adevarata pe care portile iadului nu o va birui.Si astfel zideste datorita bunei lui vietuiri, caci are inima curata, constiinta buna, credinta nefatarnica, cum spune Apostolul.Asa acel suflet va termina zidirea duhovniceasca a 
casei lui Dumnezeu, care este curata pe dinlauntru si cu-atat mai curata pe dinafara.

Dreptatea (sfintenia) sa fie launtrica

Intr-adevar, la inceput, inainte de a se fi descoperit Duhul lui Hristos, inainte de a fi venit acesta, toata podoaba dreptatii (sfinteniei) era cea de pe dinafara;asa au fost Legea, taierea imprejur, curatirea, jertfele, ofrandele si cultul in
intregul lui.Dar cand a aparut Cuvantul mantuitor al lui Hristos si de cand a trimis pe Duhul Sfant in inimile oamenilor, cuvantul cel nescris cu cerneala, toate se descopera in interior:inchinarea interioara din constiinta curata.Jertfa launtrica, cum canta Psalmistul"Ridicarea mainilor mele este jertfa cea de seara"; in general (Dumnezeu) cauta curatia interioara si podoaba sufletului;astfel si exteriorul poate, de asemenea, sa fie numit intr-adevar, curat, precum graieste Domnul:"Fariseu orb, curata partea cea dinlauntru a potirului si a blidului ca, de asemenea, sa fie curata si pe dinafara".Cel care a facut partea dinlauntru a facut si partea dinafara.Odinioara dreptatea (sfintenia) Legii (vechi) impodobea oamenii lipsiti de curatia launtrica, dar, de cand sufletul a fost curatit de intuneric prin aceea ca are in el pe Adevarul Hristos, din acel adevar trupul insusi este mai sfintit si mai impodobit.

Sursa : Din Cuvantarea VI ; Dreptatea interioara este chip al lui Hristos si reintoarcerea la Dumnezeu (21 de cuvantari despre mantuire, Sfantul Macarie Egipteanul)
balla georgeta · 537 vizualizari · 0 comentarii
29 Mai 2017
Despre patimi

Patimile reprezinta cel mai coborat nivel la care poa­te cadea fiinta omeneasca. Ele coplesesc vointa, incat omul patimilor nu mai este om al vointei, ci se spune despre el ca este un om "stapanit", "robit", "purtat" de patimi.

O alta caracteristica a patimilor este ca in ele se mani­festa o sete fara margini, care-si cauta astampararea, si nu si-o poate gasi. Blondel spune ca ele reprezinta setea dupa infinit a omului intoarsa intr-o directie in care nu-si poate afla satisfactia. Acelasi lucru il spune si Dostoievski.

De fapt, ceea ce spune Nil Ascetul despre stomac, ca devine prin lacomie o mare ce nu poate fi umpluta, se potriveste pentru orice patima.

Infinitatea aceasta pururea nesatisfacuta se datoreaza atat patimii in sine, cat si obiectelor cu care cauta sa se sa­tisfaca. Obiectele pe care patimile le cauta nu pot sa le sa­tisfaca, pentru ca ele sunt finite si, ca atare, nu corespund setei nemarginite a patimilor. Sau, cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, omul patimas se afla intr-o continua preocupare cu nimicul, caci cauta sa-si astampere setea infinita cu nimicul patimilor sale, o data ce obiectele pe care le inghit acelea se transforma in nimic, fiind prin firea lor reductibile la nimic. De fapt, patima are prin fire de-a face numai cu obiecte, iar pe acestea le cauta numai pen­tru ca pot fi complet sub stapanirea eu-ului, la discretia lui. Dar obiectele sunt prin firea lor finite, atat ca izvoare de satisfactie, cat si ca durata, trecand usor in neexistenta, prin consumare. Chiar cand patima are nevoie si de persoana umana pentru a se satisface, o reduce si pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede si foloseste din ea nu­mai latura de obiect, scapandu-i adancurile indefinite as­cunse in latura de subiect.

Iar setea infinita a patimilor in sine se explica prin fap­tul ca fiinta umana, avand o baza spirituala, are o tendinta spre infinit care se manifesta si in patimi; dar in patimi aceasta tendinta este intoarsa de la autenticul infinit, care este de ordin spiritual, spre lume, care da numai iluzia infi­nitului. Omul, fara sa fie el insusi infinit, nu numai ca este capabil, dar este si insetat de infinit si tocmai de aceea este capabil si insetat de Dumnezeu, adevaratul si singurul infinit. Este capabil si insetat de infinit nu in sensul ca ar fi in stare sa-l dobandeasca, sa-l absoar­ba in fiinta lui - caci atunci insasi fiinta umana ar deveni in­finita, sau ar fi virtual infinita -, ci in sensul ca poate si tre­buie sa se alimenteze spiritual din infinit si la infinit, cau­tand si putand sa traiasca intr-o continua comunicare cu el, intr-o participare la el. Dar omul n-a voit sa se multumeasca cu aceasta participare la infinit, ci a voit sa devina el insusi centrul infinitului, sau a crezut ca este un asemenea cen­tru, lasandu-se amagit de setea dupa infinit a firii sale.

Neintelegand deci ca setea infinita a firii sale nu este o indicatie a infinitatii acestei firi, caci infinitul adevarat nu poate avea o sete, - ci numai un semn al capacitatii sale de comunicare cu infinitul, care nu este propriu firii sale -, fiinta umana, in loc sa se multumeasca de a ramane si de a progresa in comunicarea cu adevaratul infinit, a voit sa devina ea insasi infinitul, cautand sa absoarba in sine sau sa-si subordoneze tot ce se preta la aceasta relatie de subordine fata de sine, adica obiecte moarte, lucruri finite. In loc sa-si astampere setea de infinit cautand infinitul ca ceva deosebit de sine, prin gravitatia sa spre un centru ca­ruia sa i se subordoneze a cautat sa adune toate in jurul sau, ca in jurul unui centru. Dar nefiind in sine un centru real, natura aceasta a sa s-a razbunat, facandu-l in realitate sa alerge tot el dupa lucruri, ba chiar robindu-l lor. Caci pa­tima, ca fuga neostoita dupa lume, in loc sa fie o expresie a suveranitatii centrale a fiintei noastre, este mai degraba o forta care ne poarta fara voia ei, este semnul unei caderi a fiintei noastre intr-o accentuata stare de pasivitate.

Firea noastra, vrand-nevrand, tot trebuie sa-si manifeste tendinta dupa un centru in afara de ea. Prin patimi, centrul acesta a fost mutat de la Dumnezeu, la lume. Astfel, patimile sunt produsul unei porniri intortocheate ale firii, sau a unei firi care si-a pierdut tendinta simpla si rectilinie; in ea se intal­nesc doua tendinte, sau o tendinta care nu poate merge pana la capat, ci se intoarce impotriva ei. Patima este un nod de contraziceri. Pe de o parte, ea este expresia unui egoism, vrand sa faca toate lucrurile sa graviteze in jurul sau; pe de alta, ea denota o transformare a lumii exclusiv intr-un centru de preocupari. Pe de o parte, patima este un produs al vointei de suveranitate egocentrica; pe de alta, este o forta care-l coboara pe om la starea unui obiect pur­tat incoace si incolo fara voia lui. Pe de o parte, ea cauta infinitul; pe de alta, se alege cu nimicul.

Spiritul, care este indefinit si capabil sa se umple de infinit si insetat de primirea lui in sine, in loc sa caute le­gatura cu spiritul infinit, cauta sa se umple cu obiecte finite si trecatoare, nealegandu-se cu nimic si setea lui ramanand mereu nesatisfacuta.

Patima este astfel ceva irational. Totul pe lume este ra­tional, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, avand temeiul intr-o ratiune divina; numai patima este irationala. Supre­ma ei irationalitate se arata in faptul ca, desi omul patimas isi da seama tot mai mult ca lucrurile finite nu pot raspun­de aspiratiei lui dupa infinit, iar aceasta constatare il umple de plictiseala si descurajare, totusi el continua sa se lase purtat in momentul urmator de patima sa egocentrica, de parca prin ea ar absorbi infinitul, nedandu-si seama ca in­finitul adevarat este un spirit liber care nu poate fi absorbit fara voia sa, caci este subiect cu care trebuie sa intre in comuniune ca libertate, cu alta libertate. De pilda, lacomul stie ca nici o mancare nu-i va satisface vreodata lacomia, iar cel ce uraste simte ca semenul pe care il uraste nu-i poate stinge focul urii, chiar daca va fi consumat total de ea. Rational ar fi ca nici lacomul, nici cel ce uraste sa nu se lase chinuiti de aceste patimi. Dar nu o face nici unul, per­sistand in chinurile lor irationale.

Prin irationalitatea lor, prin caracterul lor amagitor, prin abaterea omului de la tinta sa adevarata, patimile tin fiinta umana intr-un intuneric de nestiinta. Prin lupta impotriva patimilor se urmareste, asadar, scaparea fiintei umane de nestiinta, intoarcerea ei spre adevarata infinitate a lui Dum­nezeu, ca tinta a vietii sale, si eliberarea spiritului sau de sub robia lumii si de sub tirania pe care o reprezinta pati­mile. Acesta este sensul nepatimirii.

In vechea literatura duhovniceasca, patimile sunt soco­tite in numar de opt, sau, cand slava desarta este unita cu mandria, in numar de sapte. Acestea sunt: lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de arginti, mania sau ura, intris­tarea, trandavia, slava desarta si mandria. Ele coincid in fond cu cele sapte pacate capitale: lacomia, desfranarea, avaritia, mania, invidia, lenea si mandria, daca identificam invidia cu intristarea.

Unele dintre patimi sunt ale trupului, altele, ale sufletu­lui. Dar stransa unitate dintre trup si suflet face ca patimile trupesti sa fie impletite cu cele sufletesti, sau sa se condi­tioneze reciproc. Scriitorii ascetici socotesc ca la cei mai tineri, lacomia pantecelui le produce pe toate celelalte. Caci ea pune in miscare pofta desfranarii, si amandoua acestea au nevoie de bani pentru a se satisface, iar cel ce se vede lipsit de obiectele care satisfac aceste trei patimi se intristeaza, precum daca vrea cineva sa i le rapeasca, sau sa puna mana pe ele inaintea lui, se manie. La cei mai in varsta insa, principala patima este mandria. De aceea, slava desarta si mandria pot fi si ele un efect al la­comiei si al avutiei adunate. Dar se poate intampla si cazul invers: din iubirea de slava si din mandrie sa caute omul avutie pentru a-si desfasura luxul, care-i aduce laudele oa­menilor, si pentru a privi de sus la ceilalti; sau se intristeaza si se manie cand nu este destul de onorat.

Tocmai aceasta interconditionare a patimilor trupesti, pornite de la lacomia pantecelui, si a celor sufletesti, por­nite de la mandrie, fac pe aceiasi scriitori duhovnicesti care au declarat lacomia pantecelui ca cea dintai patima, sa declare apoi "mandria, ca primul pui al diavolului". Caci poate fi cineva mandru si fara sa se fi indopat cu mancari, precum sunt destui asceti mandri pentru asceza lor. S-ar putea deci spune ca exista un indoit circuit, care duce de la lacomia pantecelui la toate patimile - inclusiv la cele sufletesti - si de la mandrie, iarasi, la aproape toate patimi­le, inclusiv la unele trupesti. Lacomia pantecelui si mandria reprezinta una si aceeasi sete egocentrica a omului, sub aspectul indoit al fiintei sale psiho-fizice. Exista o conditio­nare stransa intre biologic si spiritual, un domeniul influen­tand pe celalalt atat in decaderea, cat si in refacerea omu­lui. Aici se deschide un vast camp de cercetare a amanun­telor interdependentei intre biologic si spiritual.


Atat lacomia, cat si mandria isi au radacina in iubirea egoista de sine, ca un absolut autonom si indepen­dent. "E clar, zice Sfantul Maxim Marturisitorul, ca cine po­seda egoismul, poseda toate patimile". Iar egoismul re­prezinta o rupere de Dumnezeu, ca centru, deosebit de mine, al existentei mele; si intrucat omul nu poate exista prin sine insusi oricat si-ar da aceasta iluzie, reprezinta o gravitatie spre lume.

Asadar, uitarea de Dumnezeu fiind ultima cauza a pati­milor, tamaduirea de ele trebuie sa inceapa de la credinta, adica de la revenirea la o cat mai deasa pomenire a Lui. Prin aceasta, se va pune prima frana egoismului, ceea ce se va manifesta practic prin infranare in sens larg: infranarea poftelor trupesti si infranarea mandriei, prin smerenie. b) Subordonand spiritul fiintei noastre pornirilor infe­rioare, dar nereusind sa-l reduca cu totul la tacere, patimi­le produc o sfasiere si o dezordine in fiinta noastra si, prin aceasta, o slabire a ei. Dar ele nu au acest efect numai asu­pra subiectului lor. Ele produc o dezordine si in relatiile din­tre subiectul lor si semenii lui. De multe ori, patima se in­tinde de la primul ei subiect inspre viata altuia. Lacomia unuia provoaca lacomia altuia, ca aparare a aceluia de la­comia primului. Aproape orice patima cauta sa reduca pe semeni la treapta inferioara a unor obiecte. Dar aceia cauta sa se apere, iar din aceasta aparare se naste o lupta, care adeseori nu se opreste la simpla aparare, ci merge la ran­dul ei pana la tratarea celui dintai subiect al patimilor, ca obiect. Egoismul si ingustarea subiectului patimilor trezes­te, prin aparare si revolta, egoismul, ingustarea si saracirea celorlalti. Patimasul nu-si dauneaza numai sie, ci si altora. Patimile au ca victime nu numai subiectul lor, ci si pe semenii lui. Patima nu-si manifesta efectul de slabire, de pustiire si de dezordine numai in cel patimas, ci si in cei­lalti. Ea ii loveste pe aceia, si aceia reactioneaza de cele mai multe ori in acelasi fel. Desfranatul uzeaza de alte per­soane ca de obiecte ale placerilor lui; dar prin acestea le face si pe acelea desfranate, care cauta la randul lor sa uzeze de alte persoane ca de obiecte.

Cel mandru trezeste prin imitatie, sau prin reactie, mandria in alte persoane; iar raporturile de mandrie ce se nasc astfel intre persoane sunt contrare raporturilor normale de armonie; comunitatea umana se faramiteaza. Membrii se devora intre ei ca reptilele, cum spune Sfantul Maxim.loobis. Toate patimile sunt opusul iubirii adevarate, singura care restabileste armonia normala intre oameni.

Astfel, patimile produc si intretin haosul intre oameni. De aceea Hristos, intemeind Biserica, urmareste prin ea re­stabilirea unitatii sau sobornicitatii umane. Dar restabilirea aceasta nu este posibila fara slabirea patimilor in ei.

O metoda a curatirii de patimi este atat infranarea de la patimi a celui ce obisnuia sa fie subiectul prim al lor in ra­port cu ceilalti, cat si retinerea celorlalti de a raspunde prin patimile lor, rabdand si persistand in a iubi pe cei ce se comporta fata de ei in chip patimas. Aceasta ii fereste nu numai pe ei de molipsirea de patimi, ci are efect tamadui­tor si asupra celor ce vor sa-i faca victimele patimilor lor, precum opreste deteriorarea si mai accentuata a relatiilor dintre membrii comunitatii umane. De aceea ne-a poruncit Iisus sa nu raspundem raului cu rau, ci sa iubim si pe vraj­masii nostri. Sfantul Isaac Sirul spune: Tu deosebi pe cel vrednic de cel nevrednic, ci sa-ti fie toti egal de buni, caci in felul acesta vei putea atrage si pe cei nevrednici la bine" (Cuv. 23). Sau: "Sileste-te, cand intalnesti pe aproapele tau, sa-l cinstesti peste masura lui. Saruta-i mainile si picioarele si tine-i mainile pe ochii tai, si lauda-l si pentru cele ce nu le are". "Iubeste-i pe pacatosi si nu-i dispretui pentru gre­selile lor". "Prin aceasta si prin unele ca acestea ii atragi la bine" (Cuv. 6). Precum iubirea leaga pe oameni, asa patimi­le destrama legaturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezor­dinii launtrice si interpersonale. Ele sunt zidul ingrosat pus intre noi si Dumnezeu, ceata asezata pe transparenta lui Dumnezeu pentru firea noastra, facuta transparenta pentru Dumnezeu.

Parintele Dumitru Staniloae
senior editor blog · 607 vizualizari · 0 comentarii
23 Mai 2017
Profeția Sfântului Nifon (din vol. „Hrană Duhovnicească” de – Sf. Ioan Iacob Hozevitul)
Până la sfârșitul lumii, nu vor lipsi profeții lui Dumnezeu, după cum nici slujitorii diavolului nu vor lipsi niciodată. Însă în zilele din urmă câți vor sluji cu adevărat, cu credință lui Dumnezeu, cu multă înțelepciune se vor ascunde de oameni. Și cu toate că nu vor face semne și minuni ca Sfinții cei de demult, vor merge însă pe calea cea anevoioasă cu multă smerenie.
Acestia se vor afla în Împărăția Cerurilor mai mari decât părinții care au făcut minuni, pentru că în vremea lor, adică în aceste zile în care trăim noi astăzi, ale lui antihrist, nu se află nimeni ca să facă semne și minuni, ca să înfierbânte râvna lor spre nevoințele cele duhovnicești. Pentru că în toată lumea, câți vor ocupa tronurile arhierești vor fi cu totul nevrednici și nu vor avea nici o idee de fapte bune. Dar și stareții, conducătorii monahilor, vor fi la fel. Vor fi biruiți de lăcomia pântecelui și slava deșartă, și vor fi pricină de sminteli oamenilor, mai mult decât pildă de fapte bune. Și de aceea nici nu se vor mai gândi la lucrarea faptelor bune. Peste tot va stăpâni iubirea de arginți. Dar vai de monahii care se străduiesc să adune bani, că unii ca aceștia nu vor vedea fața lui Dumnezeu. Căci iubirea de arginți este urâciune înaintea lui Dumnezeu. Monahii și mirenii vor da bani cu dobândă. Ei nu vor voi să-i dea la săraci ca să le răsplătească Dumnezeu cu mult mai mult în Împărăția Cerurilor. Dacă nu se vor părăsi de această lăcomie, se vor cufunda în tartarul cel întunecos al iadului. Din neștiință se vor înșela cei mai mulți și vor merge pe calea cea largă și netedă, care duce la pierzanie.
Ispita creștinilor din veacul de acum (din vol. „Hrană Duhovnicească”)
În cartea care se numește „Pateric” sunt scrise următoarele: Sfinții Părinți ai Schitului au profețit despre neamul cel de pe urmă. A întrebat unul: „Ce lucrăm noi?”, și răspunzând unul dintre dânșii, marele Avva Ishirion a zis: „Noi am lucrat poruncile lui Dumnezeu”. Iarăși întrebând a zis: „Cei de după noi ce vor face oare?”, și a zis: „Vor face numai pe jumătate din cât am lucrat noi”. „Dar cei de după dânșii ce vor face?”, și a zis: „Neamul acela nu va putea face nimic, ci le vor veni ispite mari și cei care vor fi încercați în vremea aceea vor fi mai mari decât noi și decât părinții noștri”. Care să fie oare acele ispite mai mari care să arate mai lămuriți pe creștinii din veacul de pe urmă, încât să-i arate mai mari decât vechii părinți? Ispita neamului creștinesc din vremile de pe urmă este ivirea proorocilor mincinoși (catolici, protestanți, sectari, Yoga creștină, bahai, teosofie, New Age, ecumenism – erezia ereziilor), care caută să piardă și pe cei aleși. Despre aceștia a profețit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi: „Mulți vor veni în numele Meu și pe mulți vor înșela” (Matei 5, 11)
Vorbesc și ei despre dragoste, de curățire, pentru fapta bună, de smerenie și de virtute, și ajută obștile creștinești. Cât este de greu pentru creștinii ortodocși să înțeleagă pe cine au înaintea lor? Cât e de ușor să fie atrași de ideile lor cele „filozofice” și să-i creadă. De multe ori răutatea înșeală, prefăcându-se în chipul faptei bune. După cum a spus și Sf. Dorotei: „nici o răutate și nici unul dintre eresuri, nici însuși diavolul nu poate să înșele pe cineva, decât numai dacă se preface în chipul faptei bune”. După cum și Sf. Apostol zice: „Că însuși diavolul se preface în înger de lumină”.
„Neghina” numeste Sf. Vasile cel Mare pe toți cei care strică învățăturile Domnului și amestecându-se ei cu trupul Sfânt al Bisericii, ca să fie neobservați și să facă vătămare.
(din Catehismul Sf. Chiril, patriarhul Ierusalimului pag. 121)
Profetia Sfântului Moise Arapul despre călugării din neamul cel de pe urmă (din vol. „Hrană Duhovnicească”)
Sf. Moise Arapul a profețit zicând: „În zilele cele de pe urmă ale veacului al șaptelea și jumătate, viața monahicească se va defăima cu totul și monahii nu vor mai ține socoteală de mântuirea sufletului. Ei vor umbla prin mijlocul tulburărilor și gâlcevilor, întunecați, fără nici un folos și leneși, neîngrijindu-se nicidecum de fapta bună, robiți de patimile păcatului, pentru că de acolo de unde l-au ars pe satana nevoitorii cei dintâi, tot de acolo și el are să ardă și să pârjolească. Și de unde s-a biruit, va birui și el pe monahii cei leneși și defăimători. Unde a sporit dreptatea, acolo va prisosi mai mult păcatul și fărădelegea, pentru că se va răci dragostea multora și monahii vor petrece prin mijlocul lumii și a mirenilor, fără frică, cu mâncări și băuturi amăgindu-se de poftele trupului, prin deșertăciuni, în necurății și fapte rușinoase. În acele zile va fi urâciune, zavistie, sfezi și bătăi în mănăsirile de obște până la sânge, tot așa și în lavre, unde nu e viață de obște, din răutatea unuia asupra celuilalt și pentru că s-au defăimat sfintele canoane și nevoința cea duhovnicească, se vor pune egumeni și stareți oameni neîncercați în fapta bună, fără credință, nepricepuți, de nici un folos și simpli, nedeosebind binele de rău, leneși, fără fapte bune, îngrijindu-se numai de cele pământești, purtându-se cu nerușinare în slujbe. Răpind cu sila egumeniile, cu daruri, și neștiind să învețe și să povățuiască turma și frățimea, neștiind că ei sunt chip și pildă de folos pentru cei care urmează fapta bună și neînțelengând că ei au să dea seamă lui Dumnezeu în ziua judecății pentru turma lor. Și din pricina nepăsării egumenilor ce nu poartă grijă de turmă, se vor pirde, se vor osândi nu numai cei leneși și trândavi, ci și frații cei cu viață bună și înfrânați. ” După aceea Moise, robul lui Dumnezeu, a văzut că nori și vârtej, negură întunecoasă și ispite foarte înfricoșate au venit asupra monahilor din partea de la Miazănoapte, căci îi alerga pe monahi și cinul cel monahicesc se împrăștia de blestematele eresuri și sileau pe mulți să lepede hainele monahicești și să se însoare. Atunci, puțini nevoitori care vor fi încercați ca aurul și ca argintul în cuptor în necazuri multe, în prigoană și în strâmtorare, se vor lămuri. Și câți se vor afla încercați și vor birui atâtea ispite înfricoșate, se vor preamări, se vor preaslăvi și se vor cinsti de Dumenzeu mai mult decât acei care au răbdat căldura și zăduful zilei și gerul nopții. După aceea Moise, robul lui Dumnezeu, a văzut că a trecut iarna aceea a necazurilor și ispitelor și prigoana acelor înfricoșate eresuri și s-a facut liniște și după ce vor trece câțiva ani iarăși se va disprețui ceata monahilor cea îngerească și vor veni iarăși ispite asupra lor mai multe și mai silnice. A văzut că monahii vor petrece împreună cu călugărițele și împreună cu pofta cea rea va veni și tirania, căci și cei ce nu vor voi, se vor batjocori cu sila.Preoții se vor spurca prin păcatul desfrâului și preotesele lor vor preacurvi, asemenea și ei vor preacurvi cu altele. Atunci va veni mânia cea mare a lui Dumnezeu și va distruge tot neamul acela viclean și-l va trimite în focul cel veșnic. Deci, fericiți vor fi câți nu se vor pleca la cea mai mare fărădelege a necurăției, care este mai silnică și mai grea decât uciderea, și se vor împotrivi și vor mustra fărădelegea ca Sf. Ioan Botezătorul și vor stărui mustrând amestecare de sânge și vor fi uciși de cei prea fărădelege spurcați și prea necurați oameni din vremea aceea și apoi se vor odihni în sânul lui Avraam, Isaac și Iacob preslaviților Patriarhi și vor locui în Împărăția Cerurilor cu toți Sfinții, bucurându-se și veselindu-se, de care bucurie să ne învrednicească Dumnezeu și pe noi cu darul Lui cel sfânt. Amin
Profeția unui cuvios din anul 1503 (din vol. „Hrană Duhovnicescă”)
Mare război european. Înfrângerea Germaniei și ruinarea Rusiei și a Austriei. Înfrângerea turcilor de către greci. Întărirea lui Agar (a turcilor) de către popoarele europene și îfrângerea grecilor de către turci. Măcel în popoarele ortodoxe și mare tulburare la popoarele ortodoxe… intrarea armatelor străine la marea Adriatică. Vai de cei ce locuiesc pe pământ. Iadul este gata. Într-o clipă moare Agar. Un nou război european. Unirea popoarelor ortodoxe cu Germania. Înfrângerea francezilor de către germani. Răscoala Indiilor și depărtarea lor de Anglia. Anglia numai la saxoni. Biruința ortodocșilor. Înfrângerea lui Agar și tăiere de obște. Agar (iar) contra popoarelor ortodoxe. Neliniște în lume și deznădejde de obște pe pământ. Lupta celor șapte puteri la Constantinopol, trei zile și trei nopți măcel și biruința celei mai mari puteri. Oprirea războiului de către Îngerul Domnului Dumnezeului Hristos și predarea orașului (Constantinopol) grecilor. Întoarcerea latinilor (catolicilor) la credința neștirbită ortodoxă. Întinderea credinței ortodoxe de la Apus până la Răsărit. Frică și cutremurul barbarilor față de Ortodoxie. Sfârșitul papei și proclamarea unui patriarh pentru toată Europa. În 55 de ani sfârșitul nevoilor. În cel de-al 70-lea an nu este necaz nu este surghiunit, venit în brațele mamei voioase. Așa este și așa să fie Amin Amin Amin. „Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel din urmă”. Sfârșitul, o turmă și un păstor ce este din credința adevărată a ortodocșilor. Așa să fie! Amin! Amin! Amin! Robul lui Hristos, adevaratului Dumnezeu.
Proorocia Sfântului Ioan de Krnostadt
„Care dintre ortodocși nu ar dori unirea cu toți catolicii sau luteranii și să fie una cu ei în Hristos, o singură Biserică, o singură obște a celor credincioși! Care însă, dintre aceste zise biserici, mai ales dintre întâi-stătătorii numiți papi, patriarhi, mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi sau xiondzi, pateri, se va învoi să se lepede de rătăcirile sale? Nici unul. Iar noi nu ne putem să ne învoim la învățătura lor eretică fără să aducem vătămare mântuirii sufletului nostru. […] Oare se pot uni cele de neunit – minciuna cu adevărul? Iezuiții catolici în folosul papei și a propriei lor vederi și scopuri egoiste și meschine, au pervertit legea conștiinței și legea Evangheliei afirmând că pentru atingerea scopurilor proprii sau a scopurilor religioase, catolicii pot întrebuința și toate mijloacele nelegiuite: adică și să omoare și să viclenească în tot felul și să prigonească credința ortodoxă, să o numească schismatică și o credință de cîini, și să-i ardă pe ruguri pe ortodocși, ca pe Hus și pe alții. Neîndoielnice sunt cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Cel ce nu este cu Mine, este împotriva Mea (Matei 12, 30).
Catolicii, luteranii și reformații au apostaziat de la Biserica lui Hristos – ei nu sunt de un cuget cu noi, nutresc vrăjmășie împotriva noastră, caută din răsputeri să ne omoare, ne strâmtorează în tot chipul pentru credința noastră, ne batjocoresc și ne fac toate felurile de neplăceri mai ales în așezările lor cele mai însemnate, ei merg în chip vădit împotriva lui Hristos și a Bisericii Sale, nu cinstesc de viață făcătoarea Cruce, sfintele icoane, sfintele moaște, nu respectă posturile, strâmbă dognmele credinței celei mântuitoare. Ei nu sunt cu noi, sunt împotriva noastră și împotriva lui Hristos. Întoarce-i Doamne la adevărata Ta Biserică și mântuiește-i! De greșita înțelegere de către catolici a cuvintelor Mântuitorului: Tu ești Petru și pe această piatră (pe Hristos, pe Care Petru L-a mărturisit Fiu al lui Dumnezeu) voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18) depind toate rătăcirile catolicilor și papilor și mai ales părelnicul primat papal în Biserică și părelnicul rang al papilor de locțiitori ai lui Hristos. […] Ci uitați-vă câte rătăciri sunt îngăduite în credința papei (iar nu a lui Hristos) rătăciri ciudate, hulitoare de Dumnezeu – și-i veți întoarce spatele cu nemulțumire și groază! O trufie omeneacă! o trufie satanicească! Auzi, papă infailibil! O, iezuitism! […] Catolicii recunoscându-l drept cap al bisericii pe papa, pe adevăratul Cap al Bisericii – Hristos, L-au pierdut și au rămas lipsiți de Cap. Întreaga istorie a papismului dă mărturie că la catolici nu este Cap fiindcă ei fac lucruri necuvioase, luptă împotriva Bisericii Ortodoxe, […] Iar în învățătura lor dogmatică – vai, câte erezii, inovații, abateri de la adevăr! O, pierzător sistem papist! Singurul Cap al Bisericii cerești, pământești și din cele mai dedesupt este Hristos Dumnezeu!”
Avva Pamvo(„Patericul Egiptean”, pag. 209 cuv. 15)
„Avva Pamvo l-a trimis pe ucenicul său ca să vândă rucodelia sa. Și făcind 16 zile (după cum ne spunea nouă) noaptea dormea în tinda bisericii Sfântului Apostol Marcu, și văzând slujba bisericii s-a întors la bătrânul. A învățat încă și câteva tropare. Deci i-a zis lui bătrânul: Te văd fiule tulburat. Nu cumva vre-o ispită ți s-a întâmplat în cetate? Răspuns-a fratele: Cu adevărat Avvo, întru lenevire cheltuim zilele noastre, în pustia aceasta și nici canoane, nici tropare nu cântăm. Mergând la Alexandria, am văzut cetele bisericii cum cântă și m-am întristat că nu cântăm și noi canoanele și troparele. I-a zis lui bătrânul: Amar nouă fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfântul Duh și vor urma cântărilor și glasurilor, căci ce umilință și ce lacrimi se nasc din tropare? Când stă cineva în biserică sau în chilie și își înalță glasul său ca neputincioșii. Că dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, suntem datori să stăm cu multă umilință și nu cu răspândire, că n-au ieșit călugării în pustia aceasta ca să stea înaintea lui Dumnezeu și să se răspândescă și să cânte cântări cu viers și să pună glasurile la rânduaială cu meșteșug, să-și clatine mâinile, să-și târască picioarele, ci suntem datori cu frică lui Dumnezeu și cu cutremur, cu lacrimi și suspinuri, cu glas evlavios, umilit, măsurat și smerit să aducem lui Dumnezeu rugăciune.
Că iată îți zic ție fiule, vor veni zile când vor strica creștinii cărțile Sfintelor Evanghelii și ale Sfinților Apostoli și ale dumnezeeștilor Prooroci, ștergând Sfintele Scripturi și scriind tropare și cuvinte elinești. Și se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru aceasta Părinții noștri au zis: Cei ce sunt în pustia aceasta să nu scrie viețile și cuvintele părinților pe pergament, ci pe hârtii, că va să șteargă neamul cel de pe urmă viețile părinților și să scrie după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină. Și i-a zis lui fratele: Așadar se vor schimba obiceiuruile și așezămintele creștinilor și nu vor fi preoți în biserică să facă acestea? Și a zis bătrâmul: În astfel de vremuri se va răci dragostea multora și va fi necaz mult. Năpădirile păgânilor și pornirile noroadelor, neastâmpărul împăraților, desfătarea preoților, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgând seama de mântuirea lor și a turmei, osârdnici toți și silitori la mese și gâlcevitori, leneși la rugăciuni și la clevetiri osârdnici, gata spre a osândi viețile bătrânilor și cuvintele lor, nici urmându-le, nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le și zicând: De-am fi fost și noi în zilele lor ne-am fi nevoit și noi. Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de fețele celor puternici, judecând judecăți cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve și pe sărmani chinuindu-i. Va intra încă și în norod necredință, curvie, urâciune, vrajbă, zavestie, întărâtări, furtișaguri și beție. Și a zis fratele: Ce va face cineva în vremile și anii aceia? Și a zis bătrânul: Fiule în acele zile cel ce își mântuiește sufletul său mare se va chema în împărăția cerurilor.
Vedenia starețului Ioasaf din mănăstirea „Sf. Sava” – anul 1854 – (din vol. „Hrană Duhovnicească”)
[…] mai mergând noi puțin, am văzut de departe și alți oameni, și aceștia tot cu haine călugărești îmbrăcați ca și ceilalți. Însă îmbrăcămintea și fețele lor străluceau mai mult decât soarele și aveau mai multă și mai mare slavă decât ceilalți, dar erau puțini la număr. Atunci am întrebat pe povățuitorul meu zicând: „Sf. Gheorghe, cine sunt aceștia? ce sunt de au atâta slavă, strălucire și frumusețe și ce au săvârșit în viața lor”. Atunci el mi-a răspuns zicând: „Aceștia sunt călugării cei de acum, care fără povățuitori și fără pilda faptelor bune ale altora, ci numai din singura lor bunăvoință au râvnit faptele bune ale călugărilor celor de demult, săvârșind faptele cele bune ale lor, bineplăcând lui Dumnezeu. Și pentru aceasta i-a proslavit pe ei Dumnezeu” […] În zilele acestea, se potrivește cuvântul: „Cel ce mântuiește, mântuiască-și sufletul său!” Nimeni să nu aștepte ajutor de la altul, ci numai de la Maica Domnului. Cel ce va cădea la Dânsa cu tot sufletul, îl va povățui și cu adevărat se va mântui, pentru că toate câte le voiește le poate, căci : „Mult pot rugăciunile Maicii spre îmblânzirea Stăpânului”.
Proorocia Sfântului Nil Atonitul despre al optulea sobor (din „Minunile și vededniile Sf. Părintelui nostru Nil, izvorâtorul de mir, cel din Sfântul munte Athos”)
Pentru aceasta zic: Când va trece de patru ori câte 25, care fac o sută de ani (adică de la 1776 până la 1875) atunci care în ce stare o să ajungă viața monahicescă, și după acesta când vor mai trece de trei ori câte 25 (adică de la 1875 până la 1950 care este în mijlocul milenilui al 8-lea de la zidirea lumii, adica 7500 de ani) oare câtă tulburare o să se facă? Amestecare de sânge, stricare de copii, sodomii, curvii, preacurvii și toate alte fărădelegi pierzătoare. Și o să se păcătuiască neâncetat și nu o să se găsească nici începutul și nici sfârșitul. După aceea va fi soborul al 8-lea; acesta va alege: binele de rău, pravoslavia din eresuri. Precum la arie alege grâul din paie, grâul pentru oameni, iar paiele pentru foc. Și o să se facă pace puțină vreme și apoi iar o să se întoarcă la vicleșuguri și spre pieire. Și nu o să se cunoască ce este frate sau soră, tată sau mamă, fiul se va împreuna cu mama lui, și nu vor cunoaște cununie, numai vor avea o volnicie spre curvire. Ca la Sodoma și Gomora și la cele mai rele. Că fratele va avea pe sora lui în loc de muiere și fiul pe mama lui de muiere, și va omorî fiul pe tatăl său ca să curvească în slobozenie cu mama sa. Și alte mii de răutăți vor face și cât vor spori răutățile, atâta nenorocire se va face. Iubirea de avuții sfătuiește spre pierzare iar neagoniseala spre mântuire. Pentru că mântuirea omului o primejduiește să se prăpădească, iubirea de averi. Și a încăput între monahi în ziua de azi în schituri și la pustnici și mai vârtos în toată lumea. Iubirea de avuții e scaun a lui antihrist. Pecum proorocii au proorocit venirea Domnului Hristos, asa și această iubire a adus minciuna în lume, și pentru multa îngrijire a pierzării și a fărădelegii și momindu-se cu minciuna oamenii fac fărădelegi, nedreptățesc, fură, răpesc, fiindcă au pierdut adevărul iar minciuna îi împărtășește. Adevărul este întruparea Mântuitorului Hristos și propovăduirea Evangheliei. Iar minciuna este arătarea lui antihrist și împărăția lui, care va aduce lipsa în lume și pierzarea, fiindcă multa grijă îl întunecă pe om și-l face nesimțitor și își face gătire spre pierzare la antihrist. Mântuirea atârnă la cei ce nu se supun lui antihrist, iar lucrarea acestuia este: grija celor deșarte și materia lucrurilor lumii, câștigarea metalurilor pământului. Acesta este capul răutăților și propovăduirea pierzării și stricarea mântuirii…. Gânditor, antihrist se află în lume și de la început, de când a căzut din starea lui, lucrează. Și a amagit pe oameni în deșertăciune și i-a făcut nesimțitori: curvesc, preacurvesc, fac păcatul sodomiei și săvârșesc neguțătorii trupești mâncând și bând, uitând de Dumnezeu. Și Dumnezeu s-a milostivit cu facerea Chivotului, ca să se pocăiască, iar ei s-au dat spre cele trupești și așa nesimțirea lor a adus Potopul. Precum și astăzi s-au dat la multă câștigare și grija vieții, a răpirii, a vânzării, a minciunii, a curviei, a sodomei, a lăcomiei, a mândriei, a nedreptății, a deznădăjduirii, a leneviei de cele bune, a mândriei inimii, a pomenirii de rău, a vrajbei, a iubirii de averi, a iubirii de argint, iubitori de avuții în vasul sau, la venirea lui antihrist. Fiindcă mai înainte or să se-ntunece simțurile oamenilor cu nesimțirea întunericului și oamenii or să se-ntunece de patimi precum zice Sf. Apostol Pavel: „Precum n-au ținut adevărul Evangheliei, dând cinste și întinăciune patimilor, i-a dat pe dânșii Dumnezeu duhului înșelăciunii, ca să se împlinească întru dânșii fărădelegea…”
Sf. Nil Atonitul despre „înmulțirea fărădelegii”
Când se va înmulți fărădelegea o să se adune toate prihănirile și necurățiile lumii, și o să se învisteriască necurata fică a curviei care să fie lăcaș al preacurviei. Că precum Doamna noastră de Dumnezeu Născătoare a fost Preacurată mai înainte de Naștere și în Naștere și după Naștere, Preasfânta Fecioară, și a Născut pe Iisus care nu a știut păcat; așa din contră necurata aceea fică, muma fărădelegilor, va fi și mai înainte de naștere și în naștere și după nașterea spurcatului antihrist, o să fie curvă necurată și preacurvă în toată viața ei. La această necurată o să se adune toate fărădelegile și o să nască pe fiul pierzării. Și din pricina lipsirii Darului Sfântului Duh la oameni, pentru păcatele și fărădelegile lor, o să se adune și o să învie toate fărădelegile oamenilor în pântecele ei. Și după nașterea filului păcatului, o să vină toată lipsa la oameni. Întâi o să se lipsească de dragoste, de unire, de curățenie. Al doilea, tot locul și orașul de păstori temători de Dumnezeu și proistoși credincioși. Al treilea, Bisericile lui Dumnezeu de arhierei și de duhovnici și preoți evlavioși, precum de acum au început a se lipsi. După aceea o să se arate și acest necurat după creșterea vârstei lui și o să se umple de satanicească putere ca să facă semne și minuni înaintea ochilor oamenilor pătimași, precum a facut Chinopsos mincinoasa înviere, fiindcă la sfinți nu are lucrare în slăbiciune ci numai la cei întunecați de patimi. Precum marele Macarie vedea pe muiere în firea ei, pe care o vedeau oamenii ca pe o iapă. Și o să se fățărnicească cu blândețea, pentru ca să plece pe noroade la înșelăciunea lui, ca să se faca monarh. Asemenea se va arăta pașnic și smeritm, ca să i se închine toți. Fiindcă hrana lui o să fie tulburarea oamenilor, când se vor tulbura oamenii se va bucura. Aceasta este uitarea credinței și a fricii lui Dumnezeu, peacurvia, curvia, sodomia, iubirea de avuții, iubirea de argint, pomenirea de rău, zavistia, osândirea, minciuna, clevetirea și celelalte răutăți. Cu acestea o să se hrănească și o să stăpânească toate cetățile. Fiindcă nu o să se găsească alt om vrednic să stăpânească cetățile, pentru aceea toată lumea o va stăpâni și o să-l aibă pe acesta atotstăpânitor. Atunci pe cât vor căpătui, vor socoti că-și lucrează mântuirea. Atunci o să se defaime Sfânta Evanghelie și Biserica lui Dumnezeu și o să fie multă lipsă în lume. Semne și arătări de la Dumnezeu în mijlocul lipsirii. Foame îndoită, simțită și gândită. Simțită, că o să se închidă cerul ca în zilele lui Ilie, pentru fărădelegile lor și nu o să dea ploaie și vor flămânzi oamenii de cuvântul lui Dumnezeu, că nu o să se găsească vre-un Drept cu fapte bune ca să-i învețe Cuvântul mântuirii. Și o să se ridice blagoslovenia lui Dumnezeu de la mâncăruri și băuturi. Fiindcă pe cât vor mânca mai mult vor flămânzi. Atunci cei bogați își vor deschide comorile lor și aurul și argintul vor fi defăimaite și o să se calce pe drumuri ca pietrele. Atunci o să se zămislească răutatea luceafărului în inimile oamenilor si atunci o să viețuiască păgânătatea cu pântecele lui antihrist. Și se va ridica Darul lui Dumnezeu de la oamnei, precum zice Scriptura. Nu va locui Duhul lui Dumnezeu în acești oameni fiindcă sunt trupuri. O să se împuțineze și oamenii și o să moară pe drumuri precum păsările, pecetluiți de antihrist, vor mânca cărnuri de oameni morți, neputând suferi foamea și leșinarea, și mâncând trupuri moarte vor muri și ei. Iar înțelesul peceții lui antihrist (666) este așa: „Al meu ești și al tău sunt, de bună voie viu, nu de silă”. Vai și amar celor pecetluiți! Și o să se facă tulburare mare în lume. Și auzind oamenii în altă parte pace, o să se mute acolo. Și o să găsească mai multă lipsă. Și o să audă de la locuitori: O, cum ați venit în acest blestemat loc, unde nu a rămas înțelegere omenească? Atunci, văzând Dumnezeu tulburarea oamenilor, o să Poruncească mării să-și ia cea dintâi stare și o să se urce focul cel de sub pământ din care se înfierbântă apele calde, și o să fiarbă apa lumii precum fierb apele de la metale și atunci vor înceta oamenii să se mute din loc în loc. Și din fierberea mării o să se desființeze fața pământului și o să se usuce pământul și nu va răsări iarbă și copacii nu vor da lăstare, izvoarele apelor se vor usca, dobitoacele și păsările vor muri de aburii mării și ai puciiasei. Și iată vremea se apropie și voi nu înțelegeți, fiindcă vicleșugurile oamenilor s-au înmulțit și s-au făcut stihiile grabnic, pentru a se apropia sfârșitul ce l-a orânduit Dumnezeu în mijlocul milemiului al 8-lea.
Deci Dumnezeu, purtând grijă de mântuirea oamneilor celor cu bunăvoință, o să trimită pe Enoh, pe Ilie și pe Ioan Bogoslovul (Evanghelistul) să propăvăduiască și să întărească mărturisirea pentru acei ce o să se mântuiască și să învețe că cei care nu se vor pecetlui se vor mântui în Împărăția Cerurilor. Să se însemneze cu semnul Crucii, că insemnarea Sfintei Cruci izbăvește pe om de osânda iadului, iar lui antihrist îi dă osânda iadului. De flămânzit să răbdați, că Domnul vă va trimite ajutor din înălține, iar oamenilor le va zice: Iată câți s-au pecetluit, s-au mulțumit. Și le va zice: Oamenii nu s-au mulțumit la însemnarea pecetei pierzării, ci înșelăciunea i-a facut nesimțitori și nu cunosc mântuirea lor. Oamenii cei materialnici, s-au facut draci și nu simt foamea și setea pentru care s-au făcut într-o unire cu dânșii, însă flămânzesc și însetoșează mai mult decât voi, de șapte ori câte șapte. Răbdați puțintel și o să vedeți pe cei pecetluiți murind sufletește și trupește. Iar cei ce vor răbda din voi o să trăiți viață vesnică. Opt milenii, opt mii de ani sunt. Deci venirea Domnului a fost la anul 5508, care fac cinci milenii. Iar în jumatatea mileniului al 8-lea adica la 7500 de la facerea lumii și de la Hristos 2000, Deci 500 s-au lăsat și de se vor mai lăsa 50, vine.
Atunci antihrist văzind pe cei trei prooroci propovăduind Adevărul și dovedindu-i înșelăciunea lui, o să se mânie și o să poruncească să i se aducă înaintea lui. Și întâi o să-i momească zicând: Pentru ce voi nu vă pecetluiți cu împărăteasca pecete? Atunci o să dojenească ei (sfinții) în față pentru înșelăciunea lui, zicându-i: O, înșelătorule și amăgitorule antihriste! Nu-ți ajunge că ai pierdut atâtea suflete, ci ne silești și pe noi să te asculătam? Blestemată este pecetea ta și slava ta și cu pirzarea ta a venit și sfârșitul lumii. Iar spurcatul auzind dojana și blestemurile ce i-au făcut sfinții, singur o să ia sabia și o săi taie, iar după moartea lor o să poruncescă la ai săi să facă mai cumplite răutăți. Adică: curvii, preacurvii, sodomii, ucideri, răpiri, miciuni, furtișaguri, tiranii, vânzări de oameni și cumpărări de copii, parte bărbătească și femeiască, și o să curvească în drumuri de față precum câinii. Iar oamenii celui spurcat, având libertate să stingă firea omenească cu multe chipuri ale răutății, silindu-se simțitor și gânditor cu răutatea lor să prăpădească bunătatea oamenilor și să-și iasă din mințile lor, din multa neastâmpărare și o să se facă scurți la trupuri ca dracii. (firea dracilor e scurtă și rotundă, și firea oamenilor o să se unească cu a dracilor la scurtimea trupului, vor fi până la cinci palme lungime și o să se facă mai vicleni decât dracii) .
roxana mateescu · 702 vizualizari · 0 comentarii
14 Mai 2017
Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi". (Din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur)

Un singur Domn, o singura Biserica si o singura credinta. Domnul este Iisus Hristos, Biserica este trupul Sau, iar singura credinta mantuitoare este cea in Dumnezeul cei întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Pentru multi ortodocsi este totul atat de limpede, si totusi este atat de complicat daca ne uitam in jur la multitudinea de biserici si bisericute care traiesc in afara Ortodoxiei. Ba mai mult, crestinii care traiesc in afara Ortodoxiei sunt chiar mai numerosi decat cei care traiesc inauntrul ei. De ce oare? Nu sunt eu in masura sa dau o explicatie la ceva atat de complex si cunoscut cu adevarat doar de Dumnezeu, ci as dori doar sa astern cateva ganduri, ca de la un "Toma -necredinciosul" care mai intai a pus degetul in rana si abia apoi a crezut. Ferice insa de cei care nu au vazut si au crezut.
Daca mai exista insa si alti "Toma -necredinciosul" ca mine, poate lor sa li se para ceva util din ceea ce am a scrie. De ce ar alege cineva Ortodoxia si nu altceva din multitudinea de "oferte" care exista, crestine si necrestine? Raspunsul este atat de simplu si evident pentru un ortodox care traieste cu adevarat Ortodoxia, si atat de neevident pentru oricine altcineva. De aceea prima parte a titlului acestui articol, "Ortodoxia, credinta cea adevarata" se adreseaza celor care traiesc Ortodoxia, pe cand cea de a doua, adica semnul intrebarii si punctele de suspensie se adreseaza celor care inca mai au indoieli in ceea ce priveste Ortodoxia, sau care nu cred deloc in ea.
Eu am fost o "cautatoare", adica ajungand de la ateism la crestinism printr-un mic miracol de la Dumnezeu si printr-o actiune pur mentala din partea mea, m-am nascut crestina avand pe buze intrebarea: si totusi, care este biserica si credinta cea adevarata dintre toate cate exista? De unde stiu eu care este cea buna? Asa ca m-am rugat lui Dumnezeu sa imi descopere care este credinta cea adevarata. Si Slava lui Dumnezeu si Maicii Sale ca rugaciunile au fost ascultate si indeplinite! Raspunsul l-am primit dupa aproape 16 ani de cautari, ani in care am crezut tot felul de lucruri si am fost prin tot felul de locuri.
Raspunsul primit este Ortodoxia, insa este foarte greu si peste puterea omeneasca a explica cuiva care nu crede in Ortodoxie de ce anume Ortodoxia este raspunsul. Daca ar fi usor, toti crestinii dintre cei cu bune intentii ar fi ortodocsi! Si am inteles de ce este atat de greu de explicat. In biserica Ortodoxa ceea ce convinge cu adevarat nu este atat cuvantul si predica, acestea se gasesc din abundenta cam pe la toti, ci ceea ce convinge este Harul lui Dumnezeu care se afla in Biserica.
Cuvantul si practicarea anumitor "reguli" este doar o treapta pregatitoare, treapta care pregateste inima, mintea si trupul pentru primirea Harului lui Dumnezeu. Doar in acel moment, in momentul trairii in Har a ortodoxiei, devine evident pentru traitor ca Ortodoxia este credinta cea adevarata, si doar cei foarte plini de Har reusesc sa ii convinga si pe altii, prin Harul care se rasfrange in jurul lor, ca Ortodoxia este intr-adevar credinta cea mantuitoare..
Insa lucrul acesta nu este la indemana oricui, de aceea gasesc total nefolositoare discutiile in contradictoriu pe aceste teme cu cei de alte credinte, nu ii ajuta cu nimic, ci ceea ce ii ajuta cu adevarat este rugaciunea facuta de ortodocsi pentru ei, si aici vorbesc din proprie experienta. Harul coboara in inima omului prin rugaciune si nu prin galceava de vorbe. Chiar mai mult, vorbele lungi in contradictoriu, in care fiecare isi tine partea, alunga harul din inima omului, chiar daca are dreptate, de aceea este bine sa fie evitate dupa cum sfatuieste Sfantul Apostol Pavel, adica ii explici omului de cateva ori iar daca vezi ca nu intelege, atunci te lasi pagubas si il rogi pe Dumnezeu sa il ajute cu Harul Sau in ceea ce tu nu poti convinge doar prin "simple" vorbe.
Rugaciunea facuta din dragoste pentru aproapele, cheama asupra lui, Harul lui Dumnezeu, iar Harul face mult mai multe in inima aceluia decat fac o mie de vorbe si "teologii". Ceea ce trebuie noi sa ne straduim cel mai mult este sa primim Harul lui Dumnezeu si apoi sa incercam sa il pastram, sa nu mai facem nimic din ceea ce ar putea sa il alunge. Adica sa facem ceea ce ne invata Biserica ca este bine sa facem, incepand de la participarea la Sfintele Taine, si pana la toate faptele cele bune, mai ales postul, rugaciunea si milostenia, toate dupa puterea noastra si cu nadejde multa la Domnul si la rugaciunile Maicii Sale si a tuturor Sfintilor, toti impreuna formand adevarata Biserica a lui Hristos, vazuta si nevazuta, si pururi biruitoare.
dima claudiu daniel · 579 vizualizari · 0 comentarii
10 Mai 2017
11 Aprilie 2017
† Daniel
prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei
și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler
și preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor
har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos,
iar de la noi părintești binecuvântări
„Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad”
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de Sfintele Paști)
Hristos a înviat!
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este, în același timp, biruință asupra păcatului neascultării lui Adam, asupra morții și asupra iadului, pentru că trupul lui Hristos din mormânt nu a cunoscut stricăciunea sau descompunerea, iar sufletul Lui care a coborât la iad nu a fost reținut acolo. Biruința Domnului Iisus Hristos asupra păcatului neascultării lui Adam, prin care a venit în lume moartea (cf. Facere 3, Romani 5, 12 și 14 și 6, 23), este prezentată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în care se spune că Iisus Hristos „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). Părintele Dumitru Stăniloae spune, în acest sens: „chenoza Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea firii noastre și prin acceptarea morții, este inițiativa Lui spre restabilirea comuniunii Sale, ca Dumnezeu, cu noi (oamenii), dar și spre restabilirea comuniunii Sale, ca om, cu Tatăl și prin aceasta și a noastră cu Tatăl, în El”[1].
De aceea, Dumnezeu L-a înviat pe Iisus din morți și „I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele Domnului tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11).
Taina Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruință asupra iadului și asupra morții a fost profețită cu sute de ani înainte de către psalmistul și prorocul David în Psalmul 15, unde se spune: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10).
Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua Pogorârii Sfântului Duh și a constituirii Bisericii în Ierusalim, mărturisește adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos și amintește că taina aceasta a fost prezisă de prorocul David, care „mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui și nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toți suntem martori”(Fapte 2, 29-32).
Despre scopul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad cu sufletul, ne vorbește Sfântul Apostol Petru în prima sa Epistolă, zicând: „Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare (în iad)” (1 Petru 3, 18-19; vezi și Apocalipsa 1, 18). Aici iadul, ca închisoare pentru suflete, este înțeles ca fiind un spațiu întunecos în interiorul pământului, dar și ca stare spirituală de însingurare și suferință a sufletului după moartea fizică a trupului omului.
Adevărul coborârii Mântuitorului Iisus Hristos la iad cu sufletul este menționat în slujbele ortodoxe din sărbătorile perioadei Penticostarului (de la Paști până la Rusalii) de peste 200 de ori, iar în slujbele din duminicile întregului an liturgic, de peste 150 de ori[2].
Biruința Domnului Iisus Hristos asupra iadului este menționată mai ales în cântările Canonului Sâmbetei celei Mari, ale Canonului Învierii și în Stihirile Învierii din Săptămâna Luminată[3].
În Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citește la slujba din noaptea Sfintelor Paști este descrisă biruința Domnului Iisus Hristos asupra morții și asupra iadului, în cuvinte de o rară frumusețe, astfel: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. [...] A primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința? Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. Înviat-a Hristos și au căzut diavolii. Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viața stăpânește”[4].
Sfânta Scriptură ne arată că, prin pogorârea sau coborârea în iad cu sufletul Său unit cu dumnezeirea Sa, Hristos-Domnul a predicat Evanghelia mântuirii tuturor sufletelor ținute în închisoarea iadului (cf. 1 Petru 3, 18-22) din cauza păcatului neascultării strămoșilor Adam și Eva, prin care a intrat în umanitate moartea, ca despărțire a omului de Dumnezeu – Izvorul vieții veșnice și apoi ca despărțire a sufletului de trup.
Însă, așa după cum nu toți oamenii care au ascultat Evanghelia lui Hristos în timpul vieții pământești au crezut în El, tot așa nici toți cei aflați în iad n-au primit cu credință Evanghelia prezenței Sale luminoase, iubitoare și preaslăvite[5].
De altfel, Sinaxarul din Slujba Învierii, care se citește în noaptea Sfintelor Paști, precizează că: „pogorându-Se la iad, Domnul nu a înviat (ridicat) pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele sfinților din veac, ținute cu sila în iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri”[6].
Din acest motiv, și icoana ortodoxă a Învierii Domnului ne prezintă pe Domnul Iisus Hristos coborând la iad, sfărâmând porțile iadului și ridicând din moarte și din iad natura umană robită de păcat și de moarte, reprezentată simbolic de strămoșii neascultători de Dumnezeu, Adam și Eva (pictați fără aureolă), și, totodată, binevestind drepților ascultători de Dumnezeu din Vechiul Testament (pictați cu aureolă), Evanghelia mântuirii ca biruință a lui Hristos asupra păcatului, asupra morții și asupra iadului.
Sfânta Scriptură ne arată că rostul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad, adică la starea de robie a sufletelor celor decedați, a fost „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe aceia pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 14-15).
Astfel, Hristos Cel răstignit, mort și înviat este Domn sau Stăpân și peste cei morți și peste cei vii, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, zicând: „pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți și peste vii” (Romani 14, 9; vezi și Efeseni 4, 8-10; Filipeni 2, 7-11).
Despre biruința lui Hristos Cel răstignit și înviat asupra iadului și asupra morții vorbește și cartea Apocalipsei, în care Hristos-Domnul spune: „Eu sunt Cel ce sunt viu. Am fost mort, și, iată, sunt viu, în vecii vecilor, și am cheile morții și ale iadului” (Apocalipsa 1, 18). Explicând această biruință a lui Hristos, părintele Dumitru Stăniloae spune că: „primul pas al lui Hristos în iad a fost ca biruitor”[7]. Totodată, el precizează că „iadul este existența chinuită pe planul eternității. Este deficiența spiritului, deformarea, fără speranță de îndreptare, a vieții sufletești. Este neputința spirituală împreunată cu disperarea, produsă de conștiința veșnicei perpetuări a acestei stări. E neputința iubirii, a comuniunii”[8].
Iubiți fii și fiice duhovnicești,
De ce trebuie să mărturisim noi adevărul Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruință asupra păcatului, asupra morții și asupra iadului?
Pentru că iubirea milostivă și smerită a lui Hristos pentru noi, oamenii, este mai tare decât păcatul, decât moartea și decât iadul, ca forme de existență egoistă, însingurată și nefericită. În acest sens și Biserica Domnului Iisus Hristos, unită cu El prin harul Sfântului Duh, este mai tare decât porțile iadului (cf. Matei 16, 18). De ce? Pentru că Biserica lui Hristos este comuniunea sfântă și veșnică a oamenilor cu Preasfânta Treime, Izvorul vieții și al iubirii veșnice (cf. 2 Corinteni 13, 13)
Prin Răstignirea și Învierea lui Hristos se dezleagă blestemul care lega sau robea întreg neamul omenesc ca urmare a păcatului neascultării protopărinților Adam și Eva (cf. Facerea 2, 17). Așadar, deși din cauza păcatului neascultării de Dumnezeu a strămoșilor neamului omenesc toți oamenii mor în Adam, totuși, prin darul ascultării smerite a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce, toți oamenii vor învia în Hristos (cf. 1 Corinteni 15, 22 și 52). Învierea tuturor oamenilor este, deci, darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă fericirea sau nefericirea fiecărui om după învierea universală și după judecata finală depinde de credința, pocăința și faptele bune sau rele săvârșite de om în timpul vieții sale pe pământ (cf. Ioan 5, 28-29).
Iubiți frați și surori,
Invidiat și prigonit de cărturarii și fariseii care pierduseră în mare parte capacitatea de a simți prezența lui Dumnezeu în istorie, trădat și vândut de ucenicul robit de patima iubirii de arginți (Iuda Iscarioteanul), judecat sumar și superficial de către Ponțiu Pilat care pierduse simțul dreptății, părăsit și neînțeles de ucenicii sau prietenii descurajați din prea multă teamă, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor, a fost răstignit pe Cruce, între doi tâlhari făcători de rele.
Sfintele Evanghelii ne arată, însă, că, înainte de răstignire și moarte, Iisus nu a răspuns la violență cu violență, refuzând folosirea sabiei pregătită de Simon-Petru (cf. Ioan 18, 10) și nu a răspuns la răutate cu răutate, ci S-a rugat pentru iertarea ucigașilor Săi, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).
Sfântul Apostol Pavel ne învață că prin puterea Crucii Sale sau a iubirii Sale smerite și jertfelnice, Domnul Iisus Hristos a biruit și duhurile rele sau necurate încât „dezbrăcând (de putere) începătoriile și stăpâniile (diavolești), le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce” (Coloseni 2, 15).
Învățăm din acest adevăr al biruinței lui Hristos Cel răstignit și înviat că numai cu ajutorul lui Dumnezeu, numai uniți cu Hristos prin rugăciune, prin Sfintele Taine și prin împlinirea poruncilor Lui în viața noastră, putem birui și noi păcatul, iadul și pe diavolul, ca forme de existență egoistă, pentru a dobândi apoi raiul, adică mântuirea și viața veșnică, prin unirea noastră cu Hristos și cu Sfinții Lui, în iubirea veșnică a Preasfintei Treimi.
Când sufletul omului se umple de gânduri rele, de viclenie, de ură, de invidie și de violență, atunci el se deschide spre iad (cf. Psalmul 87, 3). Însă, când sufletul omului se umple de pocăință smerită și iertare sinceră, de pace și de iubire milostivă, atunci el se deschide spre rai. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne învață că „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).
Credința noastră în biruința lui Hristos Cel înviat asupra păcatului, asupra morții și asupra iadului ne întărește în lupta noastră cu patimile egoiste individuale sau colective și în lupta cu duhurile răutății (cf. Efeseni 6, 12), care produc adesea deznădejde sau însingurare în suflete, ceartă și dezbinare în familie și societate, violență și crimă, conflicte de putere și războaie în lume ș.a.
Prin urmare, bucuria biruinței Domnului Iisus Hristos asupra păcatului, asupra morții și asupra iadului ne cheamă să ne rugăm și să lucrăm pentru pace și viață, să aducem bucurie în jurul nostru, ajutând, după putință, prin cuvânt și faptă, pe cei care au nevoie de iubirea și ajutorul nostru.
Drept-credincioși creștini,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești, dar și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.
Comemorarea Patriarhului Justinian și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului este o datorie morală față de înaintașii noștri, care în vremuri ostile Bisericii și religiei în general au mărturisit credința lor în Hristos Cel răstignit și înviat cu prețul pierderii libertății, sau chiar a vieții. Totuși, mulți dintre acești apărători și mărturisitori ai Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste au trăit minunea transfigurării sau a schimbării suferinței lor fizice în pace și bucurie spirituală, simțind astfel că puterea Crucii sau a suferinței pentru Hristos și Biserica Sa conține în ea însăși germenele sau arvuna Învierii, a luminii comuniunii oamenilor cu Dumnezeu – Izvorul vieții și al bucuriei veșnice.
Mulțimea mărturisitorilor și a martirilor credinței din timpul regimului comunist ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare a fost suferința lor pentru a păstra credința vie și demnitatea poporului român creștin, în vreme de teroare și prigoană, când puterile diavolești ale iadului s-au arătat adesea în ura și violența celor care i-au torturat și chinuit pe cei aflați în închisorile comuniste. Lumina martirilor trebuie comemorată cu recunoștință și venerație, ea fiind totodată izvor de putere spirituală în viața și misiunea Bisericii astăzi.
Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt și faptă bună, bucurie în casele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliați și singuri, astfel încât ei să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit și înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace și de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, departe de Patrie, să-i purtăm în rugăciune și în iubire frățească.
Ne rugăm Preasfintei Treimi ca Sfintele Sărbători de Paști să vă aducă tuturor pace și bucurie, sănătate și mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!
Al vostru către Hristos Domnul rugător și de tot binele doritor,
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
[1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. 2, ediția a IV-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 142.
[2] Cf. Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery of death” («The Saviour» ), Athens, 1997, p. 173.
[3] Vezi Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 22, 38, 81.
[4] Slujba Învierii, pp. 57-59.
[5] Cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la 1 Petru 3, 19-20, PG 74, 1016 AB, citat în Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery...”, p. 188.
[6] Slujba Învierii, pp. 44-47.
[7] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Opere complete, vol. 4, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 413.
[8] Ibidem.


*Redacția acestui Blog , va urează Sărbători fericite !
Ne revedem după Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului .
senior editor blog · 538 vizualizari · 0 comentarii
11 Apr 2017
Predica a Parintelui Arsenie Boca - “Duminica Floriilor “



Faima învierii lui Lazăr străbătuse toată Iudeia și o aflaseră toți pelerinii care veniseră în Ierusalim și împrejurimi, pentru praznicul iudeilor, al Paștilor. Toți voiau să vadă pe Iisus și pe Lazăr.Deci când toți cei simpli fericeau pe Iisus, cărturarii și fariseii se umpleau de venin, vrând să-L omoare și pe Iisus și pe Lazăr.Momentele acestea le-a ales Iisus începătură a pătimirii Sale.Cei simpli și curați, aflând că Iisus vrea să vie în Ierusalim s-au hotărât să-L primească deosebit de până acum.Iisus le-a prețuit dragostea. Și-a împrumutat un asin – că era sărac. (In tot răsăritul asinul are cinstea pe care o are la noi oaia.)



Aceasta e intrarea triumfală în Ierusalim.Toată gloata aceasta, noroadele, aveau o bucurie ca niciodată. Numai fariseii nu se bucurau, ci bucuria tuturora le învenina și mai rău inima.Nici Iisus nu se bucura, dar cinstea bucuria pe care o vedea. Toți care-L cunoșteau în Ierusalim ieșiseră întru întâmpinarea Lui. în Ierusalim rămăseseră numai cei ce nu-L cunoșteau. Aceștia îl primesc rece și cu suspiciuni.

Dar și Iisus i-a provocat.A mers la Templu și l-a găsit prefăcut de slujitorii lui în „peșteră de tâlhari”. „Tâlharii” negustoreau suferințele și păcatele poporului. Compromiteau și pe Dumnezeu și suferința. Mai marii și mai micii Templului „tâlhăreau” poporul obidit, speculându-i suferințele în numele lui Iehova. Zarafii făceau bursă neagră. Aceștia erau slujitorii lui Mamona. Parcă acuma erau anume toți adunați în ziua aceea la Templul din Ierusalim. La toți aceștia Iisus a luat biciul.

E și o minune în această sfântă mânie; mulțimea zarafilor, a negustorilor de porumbei – găinari geambași de miei și boi, toți, fară deosebire, fug în dezordine, înfiicați de-un Om.Conștiința lor pătată nu le da nici o rezistență.

Gestul lui Iisus a înfuriat pe mai marele Templului, pe bătrâni, cărturari și farisei, care s-au sfătuit: „Cu orice preț trebuie să-L ucidem fiindcă mulțimea se ia după El”. Când aceștia se sfătuiau să-L ucidă, orbii și șchiopii se apropiau de El în Templu și i-a vindecat. Iar copiii -copiii crescuți de Templu, au venit cu ramuri în mâini, cântându-I „Osana, Fiul lui David!”Acesta-i faptul impresionant, că singuri copiii, orbii și șchiopii și ucenicii Săi L-au primit pe Iisus în Templu, cu credință și cu dragoste.Auzind copiii, iarăși s-au înfuriat iudeii.
„- Spune-le să tacă !”
„- N-ați citit în Profeți: «Am pus laudele în gura pruncilor și a celor ce sug»?”

Cu acestea Iisus a părăsit Ierusalimul.Cu ziua aceasta încep patimile Domnului.

In tot entuziasmul general Iisus tăcea, dacă nu chiar plângea.Poporul acesta, care-L primea cu aclamații de împărat, peste trei zile va fi cumpărat de farisei pe nimic să strige lui Pilat: „Răstignește-L!!!”. Poporul, laș și fricos, nu pricepe prețul iubirii și o dă răstignirii. Intrarea lui Iisus în sufletul nostru, să nu fie ca acea intrare în Ierusalim. Templul conștiinței noastre să nu fie o peșteră de tâlhari, că atunci sigur și noi vom vocifera în curtea lui Pilat: „Răstignește-L!!! Slobozește-ne pe Baraba!”. De aceea ne-am curățit Ierusalimul și Templul din Ierusalim: conștiința, facându-ne iarăși copii, singurii care L-au primit în Templu.Copilăria: singura noastră vârstă care primește pe Iisus.Deci, copiii mei, care primiți astăzi pe Iisus în sfânta împărtășanie, rămâneți întru dragostea mea, care e dragostea lui Iisus.
Prislop, 17 aprilie 1949,
Parintele Arsenie Boca - “Cuvinte vii”



Te slăvim, Preamărit Dumnezeu,
Împărat, și Stăpân, și-Arhiereu,
Te slăvim, Scump Iisus, Om deplin,
Fiu Iubit, Miel Junghiat, Rob Divin.
Osana, fii slăvit, osana,
ne-nchinăm și cântăm slava Ta,
Cel ce vii să ne fii Împărat,
căci murind și-nviind, ne-ai salvat.
Ți-aducem ca un mir prețios
sfântul dor iubitor și duios,
sărutând pașii Tăi preasfințiți,
Te primim și slujim fericiți.
Osana, Te slăvim, Scump Iisus,
c-ai venit Preamărit și Supus,
Dumnezeu, Arhiereu și-Mpărat,
fii în veci preamărit și-nchinat.
Ne-nchinăm și cântăm Osana;
Crucea Ta, Jertfa Ta, Slava Ta,
credincioși și voioși să nălțăm,
și trăind, și murind să-Ți urmăm.
Osana, lăudăm, Osana,
Ziua Ta, Fața Ta, Slava Ta,
Fericit, Strălucit și-nchinat,
Dumnezeu, Arhiereu și-Mpărat.



Minunată și frumoasă dimineață de Florii,
tu ne-ai răsărit întâii mărțișori de bucurii!
– Când atunci treceai, Iisuse, albul inimilor prag,
curăția și lumina Te întâmpinau cu drag.
Și în ochii care limpezi străluceau, puteai să știi
cât de fericiți, Iisuse, suntem toți, văzând că vii.
Astăzi, plini de nerăbdare să Te urce pe-alt calvar,
parcă numai vânzătorii Te așteaptă să vii iar.
Ți se-aștern, Iisuse-n cale chiar și astăzi mărțișori,
dar privirea Ta acuma nu e cea de alte ori.
Cât de bine vezi că astăzi cei ce-Ți cântă nu Te știu,
că n-au ochii strălucire și că-n inimi e pustiu…
Că nu-i milă, nici căință, nici dorința lor măcar,
că iubirea se-ntâlnește tot mai rece și mai rar.
Că-s în suflete păcate și-s în inimi răutăți,
de aceea bucuria nu-i acum ca alte dăți.
Că-n păcate se scufundă omenirea mai afund,
stricăciunea și desfrâul nici măcar nu-și mai ascund.
Și de-aceea, o, Iisuse, când la noi cobori Tu az’,
parcă fața Ta e tristă, parc-ai lacrimi pe obraz.



Ajută-ne Doamne să răspândim toți mireasma binefăcătoare de pace și liniște, de sănătate, de la Tatăl prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt, cu rugăciunile Maicii Sale și ale tuturor sfinților! Așa să simțim ziua Floriilor și să petrecem Săptămâna Crucii, a morții, cu ochii ațintiți spre Înviere și Viață. Amin
Doamne ajuta!





SAPTAMANA BINECUVANTATA CU MULT FOLOS DUHOVNICESC.
DOAMNE AJUTA!
dima claudiu daniel · 652 vizualizari · 0 comentarii
07 Apr 2017

Pagina precedenta  1, 2, 3 ... 45 ... 88  Pagina urmatoare