Google-Yahoo!
Image and video hosting by TinyPic Image and video hosting by TinyPicImage and video hosting by TinyPic 

"Fii împacat cu sufletul tau si atunci cerul si pamântul se vor împaca cu tine. "(Sfântul Isaac Sirul)



FONDATOR : Cristian Stefan Popescu ( cristiboss56 )

Multumesc tuturor celor care ostenesc pentru realizarea acestui blog , un colectiv de Oameni minunati !

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitatori: 2

Anunt

Arhive

Alegeti o tema



Categorii

rss Sindicalizare

Sfantul Mare Mucenic Fanurie !+





Despre Sf. Fanurie se stiu foarte putine lucruri. Viata lui e tesuta mai mult din legenda. In cartile religioase, spre exemplu, numele lui lipseste, dar il gasim in calendarul bisericesc crestin-ortodox.
Sf. Mare Mucenic Fanurie

Iar cea mai importanta e prezenta lui in lumea de azi, felul grabnic in care implineste dorintele celor ce se roaga la el; puterile lui dincolo de moarte, "trecerea" de care se bucura in fata Tatalui Ceresc. Nu se stie cand si unde s-a nascut. S-au gasit cateva manuscrise in care se spune ca avea 12 frati, ca tatal lui era negustor bogat, iar toata familia lui pagana. Dar tatal este jefuit si ucis si, lipsita de sprijin, familia intra in declin. Pentru a-si tine copiii pe langa ea, mama plateste un pret greu si injositor. Canta noaptea prin carciumi si se prostitueaza, pentru ca cei 13 copii ai ei sa aiba o viata lipsita de griji. Intr-o zi, Fanurie afla adevarul. Cand isi da seama ca baiatul ei preferat ii stie viata, mama se prabuseste la pamant si moare. Innebunit de durere si umilinta, Fanurie isi lasa fratii in voia sortii si pleaca in lume. Rataceste aiurea, pana ce un trimis al lui Dumnezeu, un pustnic vazator cu duhul, care nu mai intalnise fiinta omeneasca de 65 de ani, il gaseste si-l aduce in coliba sa, in varf de munte. Asa avea sa inceapa desavarsirea lui Fanurie, care se apropia de Dumnezeu cu ravna si cu dragoste. A invatat sa se roage, sa posteasca, a invatat milostenia si a invatat sa ierte. Prima persoana pe care a iertat-o a fost chiar mama lui, femeia odinioara bogata, care se prostituase pentru a-si creste copiii.

Minunile

Viata lui Fanurie incepea sa semene cu a unui sfant, desi avea doar 17 ani. Timp de trei ani, a mancat numai o data la trei zile, si atunci doar ce apuca sa prinda cu doua degete, dintr-un vas in care era paine inmuiata in apa. Mai apoi, manca doar sambata, foarte putin. Se ruga zi si noapte, intr-o coliba fara acoperis, pe ploaie sau soare napraznic. Iubea animalele salbatice, le hranea, le ingrijea, iar cateodata, batranul pustnic il gasea dimineata, pazit de vreun sarpe care-i veghea somnul.
Bineinteles ca s-a dat sfoara-n tara, despre existenta in munti a unui tanar frumos, milos, iubitor de oameni, dar mai ales credincios, cu puteri deosebite. Un tanar care-si ranea genunchii, rugandu-l pe Dumnezeu sa-i vindece pe cei bolnavi trupeste si sufleteste, pe cei amarati si saraci. Legenda spune ca, in rugaciunile sale, Fanurie plangea de se faceau rauri de lacrimi la picioarele lui, iar Dumnezeu, induiosat de atata credinta, ii vindeca pe orbi, pe surzi, pe muti si pe paralizati. Apoi, tanarul a coborat din munti, in satele si orasele de campie, a crestinat si a vindecat, de i se dusese vestea peste tot. Faima i-a crescut mai ales cand Fanurie a reusit s-o invie pe fata unui dregator bogat si puternic, moarta de cateva zile.
Sf. Mare Mucenic Fanurie

Vazand minunea, multimea i-a cazut la picioare. Cat de mult il iubea Dumnezeu pe Fanurie?

Ostasul nebiruit al lui Iisus



Numai ca si-n aceasta poveste, ca si in viata, Raul - prezent peste tot unde umbla Dumnezeu - trebuia sa strice creatia Lui. O vorba otravita, soptita la ureche, si Fanurie este arestat, invinuit ca a inviat-o pe tanara, ca sa puna mana pe putere... Avea 19 ani! Au fost adusi cei mai rai calai, iar trei din ei au fost trasi la sorti, ca sa-i taie capul. A fost supus la chinuri si torturi de neimaginat: au aruncat cu pietre in trupu-i firav, i-au smuls bucati de piele, dintii, l-au intepat cu sulita, apoi au presarat sare pe rani, i-au taiat degetele de la picioare, l-au ars cu carbuni aprinsi, l-au crestat pe fata - in timp ce-l scuipau si-l batjocoreau. Iar Fanurie il ruga pe Dumnezeu sa-i ierte, si-I multumea ca poate suferi si el, precum Hristos pe cruce. Inainte de-a fi decapitat, Fanurie le-a promis calailor ca cine-i va taia capul va merge cu el, in Rai. Si si-a asezat linistit capul pe butuc. Se zice ca n-a curs sange, ci lapte, iar deasupra tuturor a aparut insusi Sfantul Fanurie, imbracat in armura, cu aura de sfant, cu o lumanare aprinsa in mana dreapta si crucea in stanga.


Sf. Mare Mucenic Fanurie



Pe la 1365, o banda de arabi nomazi necrestinati a pradat Rhodosul, si pe langa alte comori, au gasit in ruinele unei bisericute vechi mai multe icoane. Cum nu-i interesa asa ceva, le-au parasit si au plecat. Calugarii greci, care urmarisera scena, au cautat in moloz si au aflat o icoana intacta, ce parea proaspat pictata si care infatisa un tanar ca de 20 de ani, imbracat militar, tinand in mana dreapta o lumanare aprinsa, iar de jur imprejur erau pictate 12 scene ale vietii si martiriului sau. Chemat in graba, episcopul Rhodosului, Nil (1355-1369), descifreaza inscriptia de pe icoana: "Sfantul Phanourios", de care nici el nu auzise. Se gandeste c-o fi un mare sfant, daca i-a ramas icoana intacta, atata timp, asa ca aproba restaurarea bisericutei si propune convocarea sinodului pentru proclamarea Sfantului. Se zice ca langa icoana erau si doua manuscrise, care povesteau viata si minunile sfantului. Dupa ce turcii au ocupat Rhodosul si au transformat bisericuta in moscheea
Peial ed Din Djami, un turc si-a facut acolo grajd pentru nutreturi si animale, iar zi de zi, o fata crestina venea si aprindea o lumanare, desi turcul o ameninta mereu...

Sfantul si turtitele



Crestinii ortodocsi il sarbatoresc pe Sf. Fanurie, patronul lucrurilor pierdute, pe 27 august. El este ocrotitorul preotilor si protectorul Rhodosului, unde vin anual mii de pelerini pentru a se ruga. Sarbatoarea e insotita de un asa numit "ritual al turtitelor" (Phanouropita), o traditie celebrata atat la greci, cat si la ciprioti. In bisericuta pot intra cel mult trei persoane. E mica, joasa, cu pereti igrasiosi, cu icoane aproape sterse. In dreptul icoanei facatoare de minuni a Sfantului arde in permanenta o lumina. Poate aceasta este lumina pe care localnicii o vad uneori jucand printre copacii de pe dealuri. Semnul ceresc ca sunt paziti si iubiti, ca rugaciunile lor sunt ascultate si implinite. In ce ma priveste, eu n-am vazut flacarile jucand pe cer. Le simt, insa, in permanenta atunci cand ma rog si cand sfantul inimii mele imi implineste dorintele.

Ritualul turtitelor

Cei care au nevoie de ajutor in caz de boala, de pierdere, de piedici sau in probleme de suflet pot sa-i ceara ajutor Sfantului Fanurie.

Ritualul dureaza cu totul 10 zile, si se face, de preferinta, in afara postului. Se coc turtite sau cornulete, noua zile la rand, astfel: luni, miercuri si vineri, aluatul va fi de post. Marti, joi si sambata - de dulce, iar duminica se face pauza. Aluatul de post contine: faina, apa, sare, ulei de masline, scortisoara, zahar (se poate adauga gem sau rahat) si se coace. Turtitele se fac dimineata si se impart calde, la trei persoane, care sa-ti spuna "bogdaproste", iar cel care imparte spune in gand: "Sa fie pentru mama Sf. Fanurie". In aluatul "de dulce" se adauga si un ou. Dupa ajutorul primit, se va face o placinta care poate avea ou si branza, si se imparte tot la trei persoane sarace, iar cel ce imparte zice in gand: "Multumesc, Sf. Fanurie, pentru ajutorul primit!". Important: turtele se fac de catre cel care le si imparte; persoana respectiva va citi zilnic, de trei ori, acatistul sfantului, adaugand in text cererea adresata lui; nu va spune nimanui pentru ce face pomana, nu va gusta turtele, nici el, nici altcineva din familie.
In Bucuresti exista doua biserici unde se cinsteste Sf. Fanurie: biserica Mihai Bravu (str. Cercelus nr. 18, sect. 3 - zona Baba Novac) si biserica Dichiu (str. Icoanei nr. 72, colt cu Comanita, sect. 2), unde, in fiecare miercuri, se face slujba la icoana Sfantului, de la ora 16.30.
Formula AS( Ruxandra Constantinescu)



Preabunule si de Dumnezeu purtatorule Fanurie,facatorule de minuni,al celor ce cu credinta alearga la tine, cauta spre noi nevrednicii,necredinciosii si pacatosii din inaltimea din care Dumnezeu te-a randuit si auzi-ne pe noi cei ce cerem ajutor de la tine si mare mila!Apleaca-te spre noi si ne ajuta noua tuturor dupa credinta noastra si roaga-te lui Dumnezeu sa mantuiasca pe noi Sfinte Fanurie. Vezi-ne pe noi cei ce cu credinta ingenunchiem inaintea ta; creste-i pe copii, intareste-i pe parinti, ajuta-le pe vaduve, tamaduieste-i pe bolnavi,iar pe mine ajuta-ma sa..................... si izbaveste-ne si ne usureaza de toate nevoile si incercarile ce vin asupra noastra. Ne punem nadejdea in tine Preabunule Fanurie sa ne fii noua milostiv si indreptator catre mantuire ca prin tine sa-l slavim pe Domnul nostru Iisus Hristos si pe toate puterile ceresti acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin!

VA INVIT,DRAGI PRIETENI SI VA ROG SA MA CREDETI CA VA SPUN ADEVARUL;
TOTI CEI CARE AVETI PROBLEME,RUGATI-VA SFANTULUI FANURIE SI DORINTELE
SE VOR INDEPLINI.PERSONAL O SA-I MULTUMESC SFANTULUI FANURIE INTREAGA VIATA.

MANTUIESTE-O DOAMNE PE MAICA SFANTULUI FANURIE SI BINECUVANTEAZA-NE SI
PE NOI PACATOSII!

 
daniela · 813 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
27 Aug 2012

Predica a Sf.Ioan Gura de Aur la Duminica a 12-a dupa Rusalii - Tanarul cel bogat

Si iata venind un tanar la El, I-a zis:"Invatatorule bune, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?"(Matei 19, 16)

Unii il defaima pe tanarul acesta, spunand ca era viclean si rau, ca a venit la Iisus spre a-L ispiti; eu insa nu voi sta la indoiala sa spun ca era iubitor de argint, un om biruit de averi, pentru ca si Hristos tot aceasta mustrare i-a facut.Nu-l socotesc deloc viclean, Si e primejdios sa indraznesti sa te pronunti asupra unor lucruri pe care nu le cunosti, mai cu seama atunci cand ai in gand sa invinuiesti.De altfel si evanghelistul Marcu inlatura banuiala ca tanarul acesta ar fi un ispititor.El spune:"A alergat la El si ingenunchind inaintea Lui, il ruga"(Marcu 10, 17);"Cautand la el Iisus, l-a iubit"(Marcu 10, 21).
Tirania banilor este mare; dovada, tanarul acesta.De-am savarsi toate virtutile, dragostea de bani le prihaneste pe toate.Pe buna dreptate a spus Pavel ca este radacina tuturor relelor:"Iubirea de argint este radacina tuturor relelor(I Tim.1, 10).

- Dar pentru ce Hristos i-a raspuns, zicand:"Nimeni nu este bun".(Matei 19, 17)

- Pentru ca tanarul a venit la El ca la un simplu om, ca la unul din cei multi, ca la un invatator iudeu.De aceea si Hristos ii vorbeste ca om.Totdeauna Hristos vorbeste cu cei care vin la El potrivit socotintei ce o au ei despre El.De pilda:"Noi ne inchinam la ceea ce stim"(In 4, 22);si:"daca marturisesc Eu de Mine insumi, marturia mea nu este adevarata"(In 5, 31).Acum cand zice:"Nimeni nu este bun", nu graieste asa pentru a arata ca nu este bun - Doamne fereste! - , ca n-a spus:"Nu sunt bun", ci:"Nimeni nu este bun", adica nici un om.Si iarasi, cand spune aceasta nu o spune pentru a lipsi pe oameni de bunatate, ci pentru a pune bunatatea oamenilor in comparatie cu bunatatea lui Dumnezeu.De aceea a si adaugat:"decat unul Dumnezeu".
Si n-a spus:"Decat Tatal Meu", ca sa afli ca nu S-a descoperit tanarului pe El Insusi.Tot asa si mai inainte a numit pe oameni rai, zicand:"Daca voi, fiind rai, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri"(Matei 7, 11);i-a numit rai, fara sa numeasca intreaga fire omeneasca rea - ca "voi" nu inseamna: "voi oamenii" - ci i-a numit asa, comparand bunatatea oamenilor cu bunatatea lui Dumnezeu; de aceea a si adaugat:"Cu cat mai vartos Tatal vostru va da cele bune celor care cer de la El".
- Dar ce L-a facut pe Hristos, m-ar intreba cineva, sau la ce I-a folosit ca sa-i raspunda tanarului asa ?
- Hristos voia sa-l ridice incetul cu incetul la cunoasterea de Dumnezeu si sa-l invete sa nu mai fie lingusitor;voia sa-l desprinda de cele de pe pamant si sa-l apropie de Dumnezeu;voia sa-l convinga sa caute cele viitoare, sa stie ce este adevarul Bine, radacina si izvorul tuturor bunatatilor;si numai pe acest Bine, pe Dumnezeu, sa-L cinsteasca.Si alta data, cand Hristos a spus:"Sa nu numiti pe nimeni invatator pe pamant"(Matei 23, 10), a spus-o pentru a arata deosebirea dintre El si alti invatatori si pentru ca lumea sa stie ca El este principiul tuturor lucrurilor.
Mare ravna avea tanarul acesta de I-a pus Domnului o astfel de intrebare!A venit la Hristos sa-L intrebe de viata vesnica, in timp ce altii veneau manati de alte pricini:unii sa-L ispiteasca, altii ca sa-i vindece, sau pe ei sau pe altii.
Pamantul, adica sufletul tanarului, era bun si gras, dar multimea spinilor inabusea samanta.Uita-te ca era chiar pregatit pentru ascultarea poruncilor;Il intrebase doar:"Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?"Era deci gata sa faca tot ce-i va spune Hristos.Daca ar fi venit la Hristos ca sa-L ispiteasca, evanghelistul ne-ar fi spus-o, cum a facut cu altii, de pilda cu legiuitorul (Matei 22, 35-39).Iar daca evanghelistul ar fi tacut, n-ar fi ingaduit Hristos ca tanarul sa ramana tainuit, ci sau l-ar fi mustrat pe fata sau ar fi dat sa inteleaga ca e un ispititor, ca sa nu creada ca L-a inselat, ca s-a putut ascunde de El si prin aceasta sa se vatame.Daca ar fi venit sa-L ispiteasca, n-ar fi plecat intristat de ce auzise.Fariseii niciodata n-au plecat intristati, ci se salbaticeau cand li se inchidea gura.Tanarul acesta nu;ci a plecat trist;semn puternic ca n-a venit la Hristos cu gand rau, ci cu gand slab;semn puternic ca dorea viata vesnica, dar era stapanit de o alta patima, o patima foarte cumplita.
Cand Hristos i-a spus:"Daca voiesti sa intri in viata, pazeste poruncile", el L-a intrebat:"Care?"(Matei 19, 17-18).Nu L-a ispitit - Doamne fereste! - ,ci credea ca sunt alte porunci in afara de cele din lege, care puteau sa-l ajute sa intre in viata;iar aceasta arata ca dorea cu tarie sa indeplineasca si aceste porunci.Apoi, cand Hristos i-a spus poruncile legii, el i-a raspuns:"Pe acestea toate le-am pazit din tinerete"(Matei 19, 20).Si nu s-a oprit aici, ci-L mai intreaba iarasi:"Ce imi lipseste inca?"(idem)Si intrebarea aceasta era semn al puternicei lui dorinte de a mosteni viata de veci.Nu era putin lucru sa creada ca-i mai lipseste ceva, ca nu-i sunt de ajuns cele spuse, ca sa dobandeasca ce dorea!

- Ce-i spune Hristos?
- Pentru ca avea sa dea o mare porunca, adauga si rasplata, spunand:"Daca vrei sa fii desavarsit, mergi, vinde-ti averile si le da saracilor si vei avea comoara in cer;si vino si urmeaza Mie!"(Matei 19, 21)
Ai vazut ce premii, cate cununi da celor care merg pe drumul acesta de lupta? Daca tanarul L-ar fi ispitit, Hristos nu i-ar fi grait asa.Ii graieste asa, ca sa-L atraga la El;ii arata ca il asteapta mare rasplata;lasa totul la libera lui alegere si pune in umbra prin tot ce spune aparenta greutate a sfatului Sau.De aceea, inainte de a-i vorbi de lupta si oboseala, ii arata premiul, zicand:"Daca vrei sa fii desavarsit";apoi ii spune:"Vinde-ti averile si le da saracilor";si indata ii vorbeste iarasi de rasplati:"Vei avea comoara in cer";si "vino si urmeaza Mie".Iar urmarea lui Hristos are mare rasplata:"Si vei avea comoara in cer".Pentru ca era vorba de averi, Hristos l-a sfatuit sa se lipseasca de toate; dar ii arata ca nu i se vor lua averile, ci se vor mai adauga altele la acelea pe care le are si ca are sa primeasca mai mult deact i-a poruncit sa dea;dar nu numai mai mult, ci cu atat mai mult cu cat cerul e mai mare decat pamantul si inca si mai mult.A spus "comoara", ca sa arate, atat cat se poate omeneste arata, cat de bogata este rasplatirea;ca nu se pierde, ca nu poate fi furata.Nu-i de ajuns sa dispretuiesti banii si averile, ci trebuie sa hranesti cu ele pe saraci si inainte de toate sa urmezi lui Hristos, adica sa faci toate cele poruncite de El, sa fii gata de injunghiere, de moarte in fiecare zi.

"Daca cineva vioeste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea lui sa-Mi urmeze Mie"(Matei 16, 24).Porunca aceasta de a-ti varsa sangele e cu mult mai mare decat porunca de a te lipsi de averi;si nu putin ajuta la aceasta despartirea de averi.

"Auzind, tanarul a plecat intristat"(Matei 19, 22).Evanghelistul, ca si cum ar fi vrut sa arate ca a patimit ceva firesc, a zis:"Ca avea avutii multe".
Nu sunt stapaniti de patima aceasta cei care au putine averi la fel ca aceia care sunt inconjurati de multe avutii!Dragostea de avutii este mai tiranica la acestia din urma.Am spus mereu si nu voi inceta de a o spune ca inmultirea averilor aprinde mai mult flacara, ii face mai saraci pe cei bogati;ca bogatia le inmulteste dorinta si-i face sa duca lipsa de multe.Uita-te si aici cat de puternica era dragostea de averi la tanarul acesta!Se apropiase de Domnul cu bucurie si cu dorinta de a ajunge mai bun;dar cand Hristos i-a poruncit sa se departa de averi, dragostea de averi l-a apasat si l-a ingreuiat atata, ca nu l-a lasat sa mai graiasca ceva, ci l-a facut sa plece tacut, trist si amarat.
Ce a spus Hristos?" Cat de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!"(Matei 19, 23)

Hristos nu defaima averile, ci pe cei stapaniti de averi.Daca un bogat intra cu greu in imparatia cerurilor, cu mult mai greu lacomul.Daca esti impiedecat sa intri in imparatia cerurilor cand nu dai averile tale, gandeste-te ce foc strangi pe capul tau cand iei averile altora!

- Dar pentru ce Hristos a spus ucenicilor ca bogatul va intra cu greu in imparatia cerurilor, cand ucenicii erau saraci si n-aveau nimic?
- Ca sa-i invete sa nu se rusineze de saracie; isi indreptateste oarecum porunca ce le-o daduse de a nu avea nici un fel de avere (Matei 10, 9-10).
Cand a spus ca e greu , a spus mai mult chiar, a spus ca e si cu neputinta;si nu simplu cu neputinta, ci a spus cu tarie ca e cu neputinta, aratand lucrul acesta cu pilda camilei si a acului.

"Mai lesne este sa intre camila prin urechile acului, decat bogatul in imparatia cerurilor"(Matei 19, 24).Prin aceasta pilda Hristos a aratat ca nu mica este rasplata pentru cei care sunt bogati si pot sa filozofeze.De aceea a si spus ca aceasta e lucrarea lui Dumnezeu, ca sa arate ca cel care vrea sa indeplineasca porunca are nevoie de mult har.

Tulburandu-se ucenicii la auzul acestor cuvinte, Hristos a spus:"Aceasta este cu neputinta la oameni, dar la Dumnezeu toate-s cu putinta"(Matei 19, 26)

- Dar pentru ce s-au tulburat ucenicii cand ei erau saraci, ba chiar foarte saraci?Pentru ce dar s-au tulburat?

- S-au tulburat, pentru ca se intristau de mantuirea celorlalti oameni, pentru ca aveau mare dragoste de toti oamenii, pentru ca isi si capatasera inima de invatatori.Cuvintele lui Hristos i-au facut sa tremure si sa se teama atat pentru intreaga lume , incat au avut nevoie du multa mangaiere.De aceea Hristos S-a uitat mai intai la ei si apoi le-a zis:"Cele cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu".A mangaiat sufletul lor cutremurat de spaima cu privirea Lui blanda si dulce.

Dupa ce le-a potolit nelinistea - ca aceasta a aratat-o evanghelistul prin cuvantul:"privind la ei" - ii incurajeaza cu cuvantul, le vorbeste de puterea lui Dumnezeu si asa ii face sa aiba incredere.

Iar daca vrei sa afli in ce chip ajunge cu putinta ceea ce-i cu neputinta, asculta.Hristos a spus:"Cele cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu" ca sa te descurajeze si sa te faca sa te departezi de virtutea aceasta ca fiind cu neputinta de indeplinit, ci ca sa te gandesti la maretia acestei fapte, ca sa sari cu usurinta la indeplinirea ei, ca sa rogi pe Dumnezeu sa-ti ajute in aceste lupte frumoase si sa dobandesti viata vesnica.

- Dar cum pot ajunge cu putinta cele cu neputinta?

- Daca te lepezi de averi, daca te desparti de bani, daca smulgi din sufletul tau pofta cea rea.Ca savarsirea unei astfel de fapte nu se datoreste numai lui Dumnezeu;Hristos a grait asa ca sa arate maretia acestei fapte.Asculta ce spune indata.Cand Petru I-a spus:"Iata noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie" si L-a intrebat:"Ce, oare, va fi noua?"(Matei 19, 27),Hristos, dupa ce a aratat care e rasplata lor, a adaugat:"SI oricine a lasat case sau tarine sau frati sau surori sau tata sau mama va lua insutit si viata vesnica va mosteni".Asa ajung cu putinta cele cu neputinta!

- Dar cum poate bogatul lasa toate averile sale?ma intrebi.Cum mai poate iesi la suprafata cel care a fost cufundat intr-o pofta atat de mare de averi?

- Daca va incepe sa se desparta de cele ce are, daca va renunta la tot ce e de prisos.Facand asa, va putea merge si mai departe, si va alerga mai usor pe aceasta cale.

Nu cauta, dar, sa faci totul dintr-o data;ci, daca ti se pare greu sa te lepezi dintr-o data de averi, paseste pe scara aceasta, care te duce la cer , incetul cu incetul, treapta cu treapta.Dupa cum celor bolnavi de friguri, carora li se varsa fierea in ei, nu numai ca nu li se stinge setea daca mananca si beau, ci li se aprinde si mai mult arsita, tot asa si cu iubitorii de averi;acestia aprind si mai mult pofta aceasta rea - mai amara chiar decat fierea - daca o hranesc cu averi.Atunci o sting, cand scot din sufletul lor pofta de castig, dupa cum mancarea putina si golirea stomacului scapa pe om de boala de fiere.

- Dar cum ajungi sa-ti scoti din suflet pofta de castig?

- Daca te gandesti ca nu-ti va inceta pofta de castig atata vreme cat esti bogat, atata vreme cat te topesti de dorinta de a avea mai mult.Odata scapat de averi, vei pune capat si acestei boli.Nu umbla, dar, dupa cat mai multe averi, ca sa nu umbli dupa lucruri ce nu le poti atinge, ca sa nu te imbolnavesti de o boala fara leac, ca sa nu ajungi un om vrednic de mila, innebunit dupa averi.

Raspunde-mi la intrebarea aceasta:Cine se chinuie si sufera:Cel care doreste mancaruri si bauturi scumpe si nu-si poate satisface pofta cum vrea sau cel care nu are aceasta pofta?Negresit, cel care pofteste, dar nu poate sa aiba parte de ce pofteste.Atat este de dureros sa nu-ti poti satisface pofta cand poftesti ceva si sa nu bei cand iti este sete, ca Hristos, vrand sa ne descrie chinul din iad, ni l-a zugravit chipul unui om care nu-si poate satisface dorinta;ne-a dat ca pilda pe bogatul care se parjolea de sete;dorea o picatura de apa si n-o putea avea;asa se chinuia.Deci omul care dispretuieste banii si averile pune capat poftei;iar cel care vrea sa se imbogateasca si umbla dupa cat mai multe bogatii isi aprinde si mai mult pofta si n-o stinge nicodata;de-ar castiga mii de talanti, pofteste altii tot atat de multi;de-i castiga si pe acestia, pofteste altii de doua ori pe atatia;si, mergand de o nebunie noua si infricosata, care nu poate fi niciodata stinsa.

Si ca sa cunosti ca raul acesta nu-l opreste adaugandu-i mereu noi averi, ci luandu-i averile, ia aminte le cele ce-ti spun:Daca ti-ar veni vreodata pofta nebuneasca sa zbori si sa mergi prin vazduh, spune-mi cum ti-ai potoli pofta aceasta nebuna?Ti-ai face, oare, aripi, ti-ai construi alte mijloace de zburat sau ti-ai convinge mintea ca doresti lucruri imposibile si ca nu trebuie sa incerci ceva?Negresit ca ti-ai convinge mintea.

- Dar e cu neputinta sa zbori, mi-ai raspunde.

- Dar e mai cu neputinta sa afli hotar poftei acesteia.Este mai usor ca oamenii sa ajunga sa zboare, decat sa puna capat poftei de averi.Cand cele poftite sunt cu putinta se poate pune capat poftei prin satisfacerea poftei;dar cand cele poftite sunt cu neputinta, un singur lucru trebuie sa urmarim:sa indepartam de la noi pofta; altfel nu-i cu putinta sa-ti linistesti sufletul.Asadar, ca sa nu ne chinuim zadarnic sufletul, sa parasim dragostea de averi, care ne supara necontenit si niciodata nu poate sa taca, si sa ne indreptam spre o alta dragoste, care ne face fericiti si are multa usurinta.Sa dorim comorile cele de sus!Nici oboseala nu-i atat de mare, iar castigul, nespus.E cu neputinta sa nu izbutesti cand priveghezi cat de cat, cand esti cu mintea treaza, cand dispretuiesti averile, dupa cum neaparat trebuie sa pierzi comorole cele de sus cand esti robit de averi si inlantuit in ele.

Gandindu-te, dar, la toate acestea, alunga din sufletul tau pofta aceasta  rea dupa averi si bani.Nici asta n-o poti spune:ca daca esti lipsit de comorile cele viitoare, esti fericit cu comorile acestea pamantesti.Dar chiar daca ar fi asa, asta ar fi cea mai mare pedeapsa si chin.Dar nu-i cu putinta asta.Pofta de bani si de averi, inainte de a te arunca in iad, te arunca aici, pe pamant, in niste chinuri groaznice.Pofta aceasta a daramat multe case, a dazlantuit cumplite razboaie, a silit pe multi sa-si puna capat zilelor; dar inainte de aceste primejdii, prihaneste nobletea sufletului;il face pe om las, lipsit de curaj, obraznic, mincinos, clevetitor, rapitor, lacom si adeseori il impinge sa savarseasca cele mai mari pacate.

Poate insa te incanta sa vezi stralucirea argintului, multimea slugilor, frumusetea caselor, cinstea si respectul cand iesi in oras!

- Cum se poate vindeca rana aceasta grea?

- Daca te gandesti ce fac din sufletul tau bogatiile;daca te gandesti cat il intuneca, cat il pustiesc, cat il fac de nerusinat, cat il uratesc.Daca te gandesti cate rele ai savarsit ca sa aduni atatea averi; daca te gandesti cu cate oboseli si cu cate primejdii iti pastrezi bogatiile.Dar, mai bine spus, nici nu le poti pastra pana la sfarsit, ci tocmai cand ai inlaturat toate primejdiile, atunci vine moartea si de multe ori arunca toate bogatiile tale in mainile dusmanilor tai, iar pe tine te duce cu mainile goale, fara sa poti lua ceva din toate averile tale, ci numai ranile si buboaiele ce le-ai capatat din pricina lor.Asa pleaca sufletul tau de pe lumea aceasta!

Cand vezi, dar, pe cineva stralucind pe dinafara din pricina hainelor si din pricina suitei lui numeroase, cerceteaza-i cu de-amanuntul constiinta lui si vei gasi inauntru numai panza de paianjen, vei vedea mult praf.Gandeste-te la Pavel si la Petru!Gandeste-te la Ioan Botezatorul si la Ilie.Dar, mai bine spus, gandeste-te la insusi Fiul lui Dumnezeu, Care nu avea unde sa-Si plece capul.Imita-L pe El si pe robii Lui!Gandeste-te cat de mare si de nespusa este bogatia lor!Iar daca dupa ce ai privit putin bogatiile lor ti se intuneca iarasi mintea si vedera din pricina bogatiilor de pe pamant, ca si cum te-ar fi lovit intr-un naufragiu niste valuri puternice, asculta hotararea lui Hristos, Care-ti spune ca este cu neputinta sa intre bogatul in imparatia cerurilor.Pune in fata acestei hotarari a lui Hristos muntii, pamantul si marea si prefa-le pe toate, daca vrei, cu mintea in aur.Vei vedea ca toata aceasta bogatie de aur nu egaleaza pierderea imparatiei cerurilor.Imi vorbesti de atatea si atatea hectare de pamant, de zece, de douazeci sau chiar mai multe case, de tot atatea bai, de mii de robi sau de doua ori pe atatia, de trasuri ferecate in aur si argint!Eu iti spun numai atata:Daca fiecare din voi, bogatilor, si-ar parasi saracia lui - ca bogatia voastra e saracie fata de aceea de care vreau sa va vorbesc - si ar ajunge proprietarul intregii lumi;daca fiecare din voi ar avea sub stapanirea lui atatia oameni cati sunt acum peste tot pe pamant si pe mare;daca fiecare din voi ar stapani toate:lumea, pamantul,marea, casele, orasele si neamurile;daca pretutindeni toate izvoarele i-ar izvori aur in loc de apa, ei bine, eu voi spune ca un om atat de bogat nu face trei parale daca pierde imparatia cerurilor!Daca se chinuiesc cumplit cei care iubesc aceste bogatii trecatoare, atunci cand nu le dobandesc, ce n-ar mangaia, oare, daca si-ar da seama cat de mari sunt bogatiile cele negraite de pe lumea cealalta?Nimic!Nu-mi vorbi mie de bogatia averilor, ci gandeste-te la paguba mare care o sufera indragostitii de averi din pricina averilor lor!Pierd cerul de dragul bogatiei lor;patesc la fel ca unul care pierzand onorurile cele mari din palatele imparatesti, are numai o gramada de baligar si se fuduleste cu ea.Dar, mai bine spus, baligarul e mai bun decat averile;e de folos si pentru ingrasarea pamantului si pentru incalzirea bailor si pentru multe alte treburi de acest fel;dar aurul ingropat la nimic din acestea nu este de folos.Si de-ar fi numai nefolositor!Dar asa, daca nu este intrebuintat cum trebuie, aurul aprinde multe cuptoare in sufletul stapanului lui, da nastere la nenumarate rele.Din pricina asta scriitorii pagani au numit iubirea de argint acropola a rautatilor, iar fericitul Pavel a numit-o, cu mult mai bine si mai nimerit, radacina a tuturor relelor.

Gandindu-ne la toate acestea, sa invatam sa ravnim cele ce merita a fi ravnite.Sa nu ravnim case stralucite si nici mosii intinse, ci pe barbatii care au multa indraznire inaintea lui Dumnezeu, pe cei care imbogatesc in ceruri, pe stapaniia acelor comori, pe cei cu adevarat bogati, pe cei saraci de dragul lui Hristos, ca sa dobandim bunatatile vesnice, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatalui impreuna cu Sfantul Duh, slava, putere, cinste, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin".

balla georgeta · 627 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
26 Aug 2012

Slava lui Dumnezeu!




Slava lui Dumnezeu! Puternice cuvinte! In vremea incercarilor si a necazurilor, atunci cand inima este inconjurata, impresurata de gandurile indoielii, putinatatii de suflet, nemultumirii, cartirii, trebuie sa ne silim a repeta adesea, fara graba, cu luare aminte, cuvintele: slava lui Dumnezeu!

Singur rasunetul acestor cuvinte rostite atunci cand navalesc multime de ganduri ale intristarii si trandaviei, singur rasunetul acestor cuvinte rostite cu silire de sine, parca numai cu gura si parca in vazduh, capeteniile vazduhului se cutremura si se intorc fugind; se imprastie cum e imprastiat praful de vantul puternic, toate gandurile intunecate; se departeaza apasarea si tanjeala de la suflet; la acesta vin si in el se salasluiesc usurimea, linistea, pacea, mangaierea, bucuria. Slava lui Dumnezeu!

Slava lui Dumnezeu! Sarbatoresti cuvinte! Cuvinte care sunt o vestire de biruinta! Cuvinte care sunt veselie pentru toti robii credinciosi ai lui Dumnezeu, frica si infrangere pentru toti vrajmasii Lui, sfaramare a armei lor. Aceasta arma este pacatul; aceasta arma este cugetarea trupeasca, intelepciunea omeneasca aflata in starea de cadere.

In necazul tau sa incepi a rosti din suflet, a repeta – fara sa stai deloc pe ganduri – cuvintele: slava lui Dumnezeu! Vei vedea un semn, vei vedea o minune: aceste cuvinte vor alunga necazul, vor chema in inima mangaiere, vor savarsi ceea ce n-au putut savarsi ratiunea (priceperea) priceputilor si intelepciunea inteleptilor pamantului. Sa se rusineze, sa se rusineze aceasta ratiune, aceasta intelepciune; iar tu, izbavit, vindecat, crezand cu credinta vie, dovedita tie in tine insuti, vei inalta cuvintele: slava lui Dumnezeu!



Sfantul Ioan Gura de Aur, atunci cand statea de vorba cu prietenii si fratii duhovnicesti despre oarecare imprejurari, mai ales de necazuri, punea drept piatra, drept dogma de temelie a convorbirii cuvintele: slava lui Dumnezeu pentru toate! Obiceiul sau, pastrat de istoria bisericeasca pentru viitorime, era de a-si incepe totdeauna cuvantarile, lovind cu aratatorul mainii drepte in palma mainii stangi, prin cuvintele: slava lui Dumnezeu pentru toate!
Slava Tie, Ziditorule al celor ce nu erau! Slava Tie, Rascumparatorule si Mantuitorule al celor cazuti si pierduti! Slava Tie, Dumnezeul si Domnul nostru! Da-ne noua pe pamant si in cer sa slavoslovim bunatatea Ta, sa-i multumim, sa o laudam!
Da-ne sa vedem cu fata descoperita infricosata, neapropiata, preaincuviintata Ta Slava, in veci sa o privim, sa ne inchinam Ei si sa petrecem intru fericire in ea. Amin”.
(in: Sfantul Ignatie Briancianinov, “Experiente ascetice”,

Binecuvantarea lui Dumnezeu,sa fie peste noi toti!



Va doresc un sfarsit de saptamana pe placul inimii dumnezvoastra!
 
ioan alexandru david · 714 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
25 Aug 2012

Calatoria mea spirituala Autor: Mihai Oara


Drumul meu spiritual a fost unul opus celui urmat de Luther. Eu am inceput cu numai prin credinta si am ajuns la necesitatea faptelor si a straduintei. Toate acestea trebuie explicate, de acee il rog pe cititor sa nu se grabeasca sa judece, pana nu va citi in intregime aceasta lucrare.

Convertirea

La varsta de douazeci de ani am trecut printr-o experienta de convertire. Lucrurile s-au intamplat cam in felul urmator. Dupa ce m-am intors de la armata, am hotarat sa-mi clarific odata pentru totdeauna problema existentei lui Dumnezeu. Cu toate ca intr-un fel nu credeam in El, intr-altfel eram totusi nelinistit. Mi-am strans atunci un numar de carti, predici inregistrate si alte materiale. Pe masura ce ma adanceam in studiu, imi dadeam seama ca sunt un pacatos, asa ca in loc sa ajung la o certitudine intelectuala, m-am afundat si mai mult intr-o criza a inimii.

Vazand filmul “Un om pentru eternitate”, povestea martirului englez Thomas Morus, am inteles ca exista cauze pentru care unii sunt gata sa moara, cu toate ca faptul aceasta nu se potrivea cu o lume fara Dumnezeu. Alti eroi ai credintei aduceau aceasi marturie despre o viata mai presus de interesele egoiste imediate. Am incercat atunci sa traiesc si eu o viata de sfant, desavarsita, dar nu am reusit. Toate incercarile mele duceau la esec. Ma simteam din ce in ce mai vinovat in fata unui Dumnezeu a carui existenta nu o mai contestam de acum.

In mijlocul acestor cautari disperate am ascultat o predica despre har, rostita in biserica baptista Sf. Treime din Bucuresti, de cel care avea sa-mi devina mai tarziu socru, Aurel Popescu. Am inteles atunci pentru prima oara ca orice efort al nostru de a ne obtine merite inaintea lui Dumnezeu este sortit esecului, si ca numai harul Lui ne poate mantui. In septembrie 1975 am decis sa cred in Domnul Iisus si sa-L urmez toata viata mea.

Intrebari si dezamagiri

Daca mi s-a parut ca inteleg si accept usor conditiile mantuirii, nu tot asa a fost cu umblarea in viata de credinta. O serie de porunci ale Scripturii nu aveau prea mult sens in contextul traditiilor baptiste. Ce insemna a te lepada de tine insuti si a-ti lua crucea in fiecare zi? Ce insemna a fi sfant, cum Dumnezeu este sfant? Pe masura ce bisericile baptiste romanesti deveneau tot mai calviniste, aceste indemnuri isi pierdeau sensul.

Intr-adevar, cum poti sa impaci doctrina depravarii totale a omului cu aceste indemnuri la sfintenie? Daca omul este total stricat, ce bine si va face vre-un efort spre sfintenie? Cum nu puteam admite ca de Dumnezeu depinde cu adevarat 100% din umblarea si soarta noastra, gandeam ca El controleaza 99% si noi controlam 1%. Dar ce rost mai avea efortul, daca in ultima instanta succesul depindea de El, nu de noi? Si totusi, chemarea la sfintenie continua, nu numai pe paginile Scripturii, ci si in sufletul meu.

In cautarea unei spiritualitati care sa raspunda cu adevarat acestor probleme am gasit doua feluri de raspunsuri, oarecum opuse unul altuia.

Calea eroismului

Una dintre cai consta in efortul eroic de a face bine, de a-I fi placut lui Dumezeu. Incercam cu toate puterile sa fim sfinti, esuam, dar incercam din nou. Cu timpul ne perfectionam si dobandim mai multe succese. Unii dintre noi, cu o vointa mai puternica si un intelect mai profund reusesc sa mearga mai departe pe aceasta cale si sa devina mari oameni ai credintei. Ei devin predicatori sau misionari vestiti.

Aceasta cale a eroismului exalta capacitatea omului de a se ridica singur. Am fost dezamagit sa constat ca ea nu este pentru mine. Chiar daca pe din afara aratam ca un tinar crestin plin de succes in viata de credinta, imi stiam slabiciunile si nu imi faceam iluzii.

Calea renuntarii

Am fost fericit cand am aflat ca exista o altfel de cale. Aceasta am aflat-o mai intai din scrierile lui Watchman Nee si apoi am auzit-o explicata de unii frati. Invatatura era ca orice efort personal este zadarnic (eram de acum convins!) si ca toata sfintenia o lucreaza in viata noastra doar Domnul. Orice incercare, straduinta personala este o greseala, aproape o erezie, deoarece este o negare a harului, un fel de auto-mantuire cu ajutorul lui Hristos. Solutia este sa renuntam a mai incerca si sa ne bazam complet pe lucrarea lui Dumnezeu in viata noastra. Sa ne socotim morti fata de pacat si vom fi intr-adevar morti. Dar daca ne-am socotit morti, si totusi pacatuim? inseamna ca nu ne-am socotit morti cu adevarat, sau ca Duhul nu ne-a descoperit ca suntem morti. Trebuie sa ne bazam pe Domnul si vom vedea cum in timp moartea lui Iisus devine reala in viata noastra. Problema pentru mine a fost ca L-am tot lasat pe Domnul sa ma duca la sfintenie, m-am tot socotit mort fata de pacat, dar sfintenia nu mai venea.

Care este rostul vietii?

Poate parea ciudat ca un crestin isi mai pune aceasta intrebare, dar pentru mine ea era reala. Pusa in alt fel, intrebarea era, Odata mantuit (prin acceptarea lui Iisus in inima mea), ce rost mai aveam in lume?

De acum imi era clar ca straduinta spre sfintenie nu ma ducea prea departe. Martora era nu numai experienta mea ci si a altora. Printre crestini vedeam asa multe slabiciuni si pacate, incat orice discutie despre sfintenie parea o fantezie. In plus, chiar si pentru cine facea un oarecare progres, ce importanta avea acesta fata de adevarate schimbare pe care o vom avea cand vom fi cu Domnul? Cu alte cuvinte, ce importanta are daca progresez aici 0,01% sau 0,02%, daca de abia dincolo, in vesnicie, voi completa restul de 99,99%

Daca rostul vietii crestine nu consta in dobandirea sfinteniei, atunci poate rostul era altul. Imi aduc aminte cum unii predicatori baptisti in anii 70 predicau ca Dumezeu ne tine aici pe pamant dupa ce am fost mantuiti deoarece El vrea sa-i aducem si pe altii la manuire. Aceasta avea sens, dar in acelasi timp ridica o mare problema, caci multi crestini plecau la Domnul fara suflete castigate pentru El. Dar o viata de credinta de zeci de ani in care ai adus doar doi sau trei la Domnul (in cazul cel mai bun) pare un lamentabil esec. Nu pare aceasta o irosire a vietii?

Uitandu-ne la viata noastra, cei mai multi constatam ca ne petrecem timpul cu serviciul, cu grijurile vietii. Ne mai bucuram de viata de familie, de prieteni. Ne bucuram intr-un mod si mai inalt in biserica, slavindu-L pe Dumnezeu, dar aceasta reprezinta doar un mic procent din timpul nostru. Cum se explica dar aceasta extraordinara risipa a vietii noastre in activitati care nu duc la nimic?

In mijlocul luptei

Uneori in viata apar realitati care depasesc cadrul nostru ingust de gandire. Aceasta s-a intamplat cu mine cand m-am trezit in mijlocul persecutiilor comuniste. Sunt convins ca Dumnezeu da har celor ce trec prin astfel de incercari, asa incat multe slabiciuni si ezitari sunt acoperite.

In sase ani petrecuti in Bucuresti dupa convertirea mea, m-am izbit de mai multe ori cu realitatea persecutiei. Incercarile prin care am trecut au fost usoare si nu se compara cu ale acelora care au avut cu adevarat de suferit. In mijlocul unor greutati venite din partea unui regim care lupta impotriva lui Hristos, am simtit un har si o dulceata a prezentei Domnului, care compensa atat durerile din afara, cat si pe cele dinauntru.

Am fost retinut de securitate de mai multe ori si interogat. Am fost urmarit pe strada, acasa, telefonul mi-a fost supravegheat. Am fost amenintat la facultate si am fost dat afara din asociatia studentilor din cauza ca am refuzat sa depun juramantul de loialitate fata de partidul comunist. In toate acestea, bucuria lui Hristos m-a insotit si m-a salvat.

Am avut ocaza sa cunosc oameni pe care I-am admirat pentru curajul si credinta lor in mijlocul anchetelor sau urmaririlor penale. Unii dintre acestia au fost liderii baptisti Aurel Popescu, Pavel Niculescu, precum si preotul ortodox Pr. Calciu. Tensiunea conflictului, primejdiile si necazurile, toate acestea au estompat nelinistile mele interioare. Imprejurarile vietii erau prea furtunoase ca sa-mi mai lase timp sa gandesc la intrebarile mentionate mai sus, la care insa nu aveam inca raspuns.

O alta lupta

Lucrurile s-au schimbat dupa ce am emigrat in SUA, in decembrie 1980. Aici a trebuit sa iau viata de la inceput. Am fost din nou confruntat, mai acut decat inainte, cu aceleasi intrebari de la inceput.

Viata ne-a purtat prin multe locuri si implicit prin multe biserici, toate de nuanta neoprotestanta. Am locuit in New York, New Jersey, Pennsilvania si Carolina de Nord. Am trecut prin multe biserici, unele organizate doar prin case, unele baptiste romanesti sau americane, independente, traditionale sau harismatice. Am devenit tot mai dezamagit.

In bisericile baptiste romanesti am descoperit multe lupte politice. O spun nu cu judecata, ci cu cea mai mare compasiune. De cele mai multe ori conflictele proveneau din faptul ca oamenii veneu din diferite colturi ale Romaniei, cu diferite mentalitati si erau dezorientati cu privire la viata lor in noua tara. Traditiile mostenite in diferite biserici din tara, combinate cu noua libertate si cu grijurile vietii de fiecare zi produceau un amestec exploziv care a provocat probleme in multe biserici. In plus, orice biserica etnica, mai ales de proaspeti emigranti, isi avea limitarile ei, nefiind bine integrata in restul societatii. Eu si sotia mea ne-am bucurat atunci cand, in sfarsit, ne-am mutat in biserici americane. Cu toate ca ii pretuiam si ii iubeam pe fratii romani, doream sa cunoastem si sa experimentam spiritualitatea neo-protestanta americana.

In bisericile evanghelice americane am gustat din plin stilul de viata si avantajele civilizatiei americane, dar nu L-am gustat mai mult pe Hristos. Oamenii erau politicosi, sociabili, prietenosi. Crestinii din aceste biserici erau foarte respectabili pentru Hristos, dar nu gaseam nebuni petru Hristos. Exista on entuziasm si un triumfalism care erau superficiale. Rar exista o asteptare a unei lucrari sau a unei prezente directe a lui Dumnezeu in biserica. Viata crestina consta in a fi om de treaba, in a urma niste invataturi morale, dar era lipsita de fior mistic. Obiectivitatea credintei insemna nu numai alungarea experienelor subiective ci a oricarei participari directe a lui Dumnezeu in viata noastra.

Un exemplu, in acest sens, era felul in care era tratata problema marturisirii pacatelor. Avand acces direct la Dumnezeu, eram invatati ca nu mai este nevoie sa ne marturisim pacatele unui om. Odata ce pacatul a fost marturisit, sentimentele de vinovatie trebuiau ignorate, intrucat Scriptura ne spune ca am fost iertati. Aceasta invatatura nu se potrivea cu experienta reala traita si minimaliza seriozitatea pacatului.

Nici bisericile harismatice nu m-au satisfacut pe deplin. Cel putin aici exista o mai mare asteptare a prezentei si lucrarii lui Dumnezeu. Ce m-a dezamagit a fost lipsa unei straduinte consistente spre sfintenie. Multi credinciosi din aceste biserici erau mai preocupati sa dobandeasca anumite daruri spirituale decat sa se apropie de El si sa-L cunoasca pe calea sfinteniei. Cum darurile spirituale erau tinta cea mai pretioasa, alte aspecte ale viatii crestine erau neglijate. Am vazut o uimitoare imbinare de exaltare harismatica, slabiciune omeneasca si legalism.

Catre o noua spiritualitate

Apropierea mea de biserica ortodoxa nu s-a facut prin indemnurile sau puterea de convingere a unui om. A fost un proces care a durat cateva saptamani si in urma caruia multe din intrebarile mele de o viata si-au gasit raspunsul.

De mai bine de un an citeam, la sugestia sotiei mele, Jurnalul fericirii a lui Steinhardt. Am intalnit acolo o spiritualitate neobisnuita, cu un miros placut, cu un farmec dulce. Imi spuneam, Ce pacat ca a fost ortodox si nu evanghelic. Una din ideile care m-au impresionat la Steinhardt a fost acea ca viata adevarata in Hristos nu este una a esentelor abstracte, ci a unei iubiri concrete si a unei credinte de copil. Numai intr-o astfel de viata se poate manifesta Hristos.

O mare descoperire

Un moment hotarator a fost cand am cumparat, aproape intamplator, cartea Arta rugaciunii, care cuprindea o serie de invataturi despre rugaciune a Sfantului Teofan Zavoratul. Eram constient ca aceste invataturi veneau din biserica ortodoxa, dar am considerat ca, asa ca in alte situatii, voi deosebi adevarul evanghelic de superstitiile ortodoxe. Dar, pe masura ce intorceam paginile, deveneam tot mai intrigat. Mi-am dat seama ca nu era una dintre acele carti pe care le citesti repede, ci, la fel ca si in cazul Bibliei, trebuie sa te opresti aproape dupa fiecare fraza si sa meditezi la cele scrise de autor. Am realizat ca tot ce era scris acolo avea sens!

Principalul subiect al acestei carti era asa-numita rugaciune a lui Iisus: Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine pacatosul. In scurt timp multe din conceptile mele s-au schimbat si am inteles ca viata crestina este una de straduinta. Inainte credeam fie ca straduinta nu este necesara, fiind o adaugare omeneasca la mantuire, fie ca este foarte importanta, dar neproductiva in propriul meu caz.

Am inceput sa practic felul de rugaciune expicat in aceasta carte ortodoxa. Ceva neasteptat s-a intamplat atunci cu mine. Am inceput sa experimentez o retrezire a iubirii celei dintai, pe care nu o mai simtisem din zilele convertirii mele. Nu pot descrie aici totalitatea experientelor mele, caci multe se refera la relatia mea intima cu Domnul, deaceea ele vor ramanea un secret intre mine si El. Totusi, pot sa impartasesc anumite efecte pe care aceasta rugaciune a lui Isus" le-a avut asupra mea:

inainte viata mea de rugaciune era foarte seaca. Cu greu ma puteam ruga cinci sau zece minute pe zi. Acum am reusit pentru prima oara in viata sa ma rog ore intregi. Accentul nu era insa pe durata rugaciunii, ci pe capacitatea sufletului de a se deschide si de a comunica cu Dumnezeu.
Inainte, rugaciunea mea mergea in latime, adica se lungea doar prin adaugarea unor noi subiecte sau cereri. Acum mergea in adancime, aducand inaintea Domnului lucrurile ascunse ale inimii.
Pe masura ce inima imi era curatata prin deschiderea ei inaintea lui Iisus, descopeream noi pacate, defecte sau slabiciuni in viata mea. In mod paradoxal, ma simteam tot mai curat si in acelasi timp tot mai pacatos!
Pe masura ce ma rugam, puterea lui Iisus patrundea mai mult in viata mea si ma facea biruitor acolo unde inainte experimentam doar infrangeri.
Toate acestea m-au facut sa inteleg ca nu sunt decat la inceputul unui drum si ca eram mai slab si mai pacatos decat mi-as fi inchipuit inainte.

Confuzie totala

Experimentand o reinviere a vietii mele cu Hristos, deveneam din ce in ce mai incurcat in privinta parerilor mele despre biserica. Pe de o parte, progresul meu era evident, nu numai pentru mine, ci si pentru familie. Pe de alta parte, in mod ciudat, sursa acestui progres era o invatatura si o practica specific ortodoxa. Aceasta nu se potrivea de loc cu parerea mea despre biserica ortodoxa, pe care o credeam moarta, o institutie pur umana, lipsita de Duhul Sfant, un grup de popi care promovau superstitiile si impiedicau pe oameni sa cunoasca adevarata credinta. Aceasta contradictie trebuia rezolvata! Am inceput sa caut in mod sistematic un raspuns.

Am gasit prin intermediul Internetului, adresa si numarul de telefon al unei biserici ortodoxe din apropiere si am trimis preotului un mesaj ca as dori sa-l intalnesc. Dmnezeu mi-a dat harul sa cunosc pe acest preot care, ca si mine, venea dintr-un mediu protestant, unde fusese pastor multi ani. Astfel, Parintele Nicholas, de la biserica ortodoxa antiohiana All Saints din Raleigh, Carolina de Nord, a avut rabdare cu mine si nu s-a simtit ofensat de intrebarile mele.

Prima intrebare pe care i-am pus-o a fost cum explica slabiciunea bisericii ortodoxe romane in fata regimului comunist. Noi, baptistii, i-am spus eu, am rezistat impotriva comunismului, in vreme ce biserica ortodoxa a facut compromisuri! Parintele Nicholas mi-a explicat cum biserica ortodoxa este un trup viu, cu organe sanatoase si unele bolnave, dar care se regenereaza in fiecare generatie cu viata adevarata, primita de la Hristos. Curand mi-am dat seama ca privisem aceasta problema cu ochelari foarte colorati. Mi-am adus aminte ca mii de ortodocsi au murit din cauza comunismului. In acelasi timp, slabiciunea omeneasca si compromisul a existat si la baptisti. Au existat si pastori baptisti care au colaborat cu Securitatea.

In afara de acuzatia colaborarii cu comunistii, am avut si alte nelamuriri cu privire la biserica ortodoxa. Stiam ca majoritatea romanilor isi zic ortodocsi, dar nu toti isi practica credinta. Stiam de anumite superstitii (ulterior am aflat ca nu reprezentau invatatura bisericii). Credeam ca biserica ortodoxa impiedica pe oameni sa citeasca Biblia (de fapt doar ii descuraja sa o interpreteze intr-un spirit ne-ortodox).

Intelegerea mea cu privire la starea de curatie si desavarsire a bisericii era gresita. In multe pilde, Domnul ne-a explicat ca aici pe pamant nu vom reusi niciodata sa separam complet graul de neghina. In timp ce este foarte important sa promovam o invatatura si o practica corecta, trebuie sa ne asteptam intotdeauna sa vedem slabiciuni si caderi. Incercarea de curatire perfecta a bisericii este de fapt contra-productiva, deoarece numai Dumnezeu cunoaste inimile oamenilor. Este mai bine ca biserica sa fie inclusiva si primeasca pe toti cei care-i accepta invatatura si disciplina, decat sa fie exclusiva si elitista si apoi sa se mandreasca cu starea ei desavarsita.

Parintele Nicholas a continuat sa raspunda si altor intrebari si sa-mi dea carti care tratau probleme greu de inteles pentru unul care venea dintr-un mediu neoprotestant.

Icoane, lumanari, tamaie

Ca baptist, una din cele mai importante obiectii pe care le aveam fata de biserica ortodoxa era folosirea icoanelor. Intelegerea mea cu privire la folosirea icoanelor in bisericile ortodoxe era complet gresita. In primul rand, ortodocsii nu se inchina unei panze, unui lemn sau unor culori. Ei nu se inchina nici unei imagini, deoarece doar Dumnezeu merita inchinarea. Ei se inchina Celui care este reprezentat de icoana, lui Iisus Hristos. Cand aprind o lumanare sau saruta icoana unui sfant, ei iubesc si respecta pe acel sfant pentru ca in el s-a manifestat Hristos.

Nu doresc sa explic aici toata teologia icoanelor. Exista destule resurse pe Internet si in carti pentru cei care sincer vor sa inteleaga acest subiect. As dori doar sa spun ca, dintr-o data perspectiva mea s-a schimbat. Am inteles ca de fapt obiectiile neoprotestantilor cu privire la icoane, lumanari, tamaie, si toate celelalte practici ortodoxe veneau dintr-o necunoastere a invataturii ortodoxe date prin Parintii bisericii.

In teologia ortodoxa, Dumnezeu care S-a intrupat in Iisus Hristos continua sa se intrupeze sau sa se manifeste prin materie, prin sfinti, prin taine, prin icoane, prin culori si mirosuri de tamaie. Iisus este icoana lui Dumnezeu iar omul este icoana lui Iisus. Simplificarea, reducerea la esente, este de fapt o izgonire a oglindirii lui Dumnezeu din biserica si din viata noastra de fiecare zi. Este la fel ca si cum as da jos de pe pereti si as distruge fotografiile copiilor mei, pentru ca, in mod esential, nu iubesc fotografiile ci pe copii.

Aceasta noua perspectiva m-a facut nu numai sa accept toate aceste forme si simboluri din Biserica Ortodoxa, ci in acelasi timp sa le caut si sa le apreciez.

Un Pentecost continuu

Am descoperit ca biserica ortodoxa asteapta manifestarea reala a lui Dumnezeu in biserica. Ceea ce am cautat la harismatici am gasit in sfarsit aici. In ultimile biserici baptiste americane pe care le-am frecventat am fost dezamagit de lipsa unei asteptari a prezentei reale a lui Dumnezeu in adunare. Nu ni s-a explicat niciodata in ce fel Domnul ar fi fost mai prezent acolo decat in lume. Dumnezeu era vazut ca fiind atat de departe, ca Unul care S-a manifestat la creatie, prin cativa profeti, apostoli, prin viata pamanteasca a Domnului Iisus, si cam atat. Azi putem invata despre El si speram sa-L intalnim candva in Cer. Pana atunci insa, orice afirmatie cu privire la interventia Lui intr-un chip special in biserica si in viata credinciosilor era vazuta ca misticism si auto-inselare.

In biserica ortodoxa, Dumnezeu se manifesta prin Taine. Aceste Taine nu sunt doar simboluri, ci mijloace prin care se distribuie harul. Schimband practica si invatatura de la inceput a bisericii, neoprotestantii le-au transformat in simple simboluri, golindu-le de aspectul lor supranatural, tainic si harismic.

Raspunsuri la vechi intrebari

Citind lucrari ale sfintilor sau parintilor ortodocsi, am fost in sfarsit luminat cu privire la scopul vietii crestine. Sfantul Serafim din Sarov declara ca scopul vietii este sa cumparam Duhul Sfant, adica sa ne umplem de Dumnezeu.

Am descoperit in biserica ortodoxa cea mai frumoasa explicatie cu privire la telul vietii crestine. Aceasta explicatie se cuprinde in invatatura despre theosis, indumnezeire. Crestinul se umple de Dumnezeu printr-o viata de aceza. Aceasta viata nu este numai pentru calugari, ci pentru toti crestinii. Prin asceza ne golim de patimile firii pacatoase si il castigam pe Dumnezeu. Aceasta asceza se practica prin rugaciune, post, facere de bine. Prin ea ucidem in noi mandria si egoismul si le inlocuim cu umilinta si dragoste. Inima ne este curatata si Hristos poate locui in noi prin Duhul Sfant.

Mi-am dat seama ca aceasta cale a ascezei prezentata in ortodoxie este o cale grea si ca nu multi umbla pe ea. Dar aceasta confirma vorbele Domnului Iisus despre poarta stramta si calea ingusta, care duce la viata.

Am gasit in invatatura ortodoxa si un raspuns la vechea mea dilema daca sfintirea este lucrata in viata mea de Domnul sau trebuie sa mi-o lucrez singur. Am inteles acum ca aceasta era o falsa dilema. Incercam inainte sa impart ceea ce nu poate fi impartit. Din scrierile ortodoxe am aflat despre sinergie, lucrarea simultana a omului si a lui Dumnezeu. Am inteles ca lucrarea Duhului este esentiala si ca Dumnezeu lucreaza prin credincios, nu impotriva voitei lui. In practica, progresul spiritual incepe cand imi dau seama ca nu pot inainta singur si strig catre Dumnezeu. Aceasta nu inseamna lene spirituala, caci rugaciunea cere efort si lupta. Imparatia ceririlor se ia cu navala, adica prin lupta, prin straduinta. Numai cei care se straduiesc o capata, dar o capata nu ca un rezultat direct al straduintei, ci ca har dat de Domnul Iisus caruia ii este mila de ei. De acea trebuie sa ma rog neincetat si sa strig, Doamne Iisuse, ai mila de mine pacatosul.
tatiana codrut · 488 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
25 Aug 2012

Picur de liniste !

Mama începutului bun este IERTAREA dușmanilor știuți și neștiuți iar FIICELE acesteia sunt:
• iertarea răului făcut de dușmani;
• nepomenirea răului făcut de dușmani;
• iubirea dușmanilor.

Religious Comments Pictures

RUGĂCIUNEA DE IERTARE A DUȘMANILOR

Doamne IISUSE HRISTOASE, Fiul lui Dumnezeu ascultă umila șinevrednica mea rugăciune a nevrednicului, păcătosului robului Tău(roabei Tale) (numele de botez…). Mă rog din toată ființa mea, din totsufletul meu, din toată inima mea, din toată mintea mea din tot cugetulmeu, din toate simțurile mele și din toate mădularele mele, dă-mi putereade a ierta pe toți dușmanii mei știuți și neștiuți și dă-mi darul și harul și puterea de a nu mai ține minte răul și de a nu-i pomeni pe cei care mi l-aufăcut, mi-l fac și mi-l vor face oamenii pe acest pământ, să iubesc pe toțidușmanii mei și să-mi aduc aminte veșnic de toate binefacerile PreasfinteiTreimi pe care mi Le-a făcut, mi Le face și mi Le va face în veaculveacului. Îi iert Doamne din toată inima mea și iartă-mă și pe mine cu totce am greșit în Fața TA în toată viața mea. Amin.Cei care nu iartă când zic prima dată această rugăciune pot să o zicăși în fiecare seară până când simt ei că au iertat cu adevărat din tot sufletul
și din toată inima.

Religious Comments Pictures

Cele mai puternice arme împotriva răului sunt: smerenia, semul Sfintei Cruci, Împărtășania, ascultarea de duhovnic, iertarea dușmanilor, pocăința dreaptă și spovedania curată.

DUMNEZEU SĂ NE AJUTE SĂ NE MÂNTUIM SUFLETUL!
 
Rugăciunea Sf. Ioan Gură de Aur înainte de citirea din Sfintele cărți!


Doamne, Iisuse Hristoase, deschide-mi mie ochii inimii,
ca să ascult cuvîntul Tău și să-l înțeleg pe el și să fac voia Ta,
că străin sînt eu pe pămînt.
Să nu ascunzi de mine poruncile Tale, ci să-mi descoperi ochii
ca să văd minunile din Legea Ta.
Arată-mi mie cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale.

Spre Tine nădăjduiesc, Doamne, Dumnezeul meu,
ca să-mi luminezi mintea și gîndul cu lumina înțelegerii Tale,
ca nu numai să citesc cele scrise, ci să le și împlinesc.
Ca nu spre osîndă să citesc viețile și cuvintele Sfinților,
ci spre înnoire și luminare, spre sfințire, spre mîntuirea sufletului
și spre moștenirea vieții veșnice.
Că Tu ești luminarea celor ce zac întru întuneric
și de la Tine este toată darea cea bună și tot darul cel desăvîrșit.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh.
Amin.
Photo Sharing

Cântare de laudă la Sfântul Ioan Gură de Aur
Sfinte Părinte Ioane, trîmbiță cu aur ferecată,
Tu omenirii milostivirea lui Dumnezeu O ai vestit.
Milostivire minunată, care și pe cei mai păcătoși îi cuprinde,
Milostivire minunată ce covîrșește lumina Soarelui,
Uimind pămîntul, și tot crugul cel ceresc.
O, înfricoșată milostivire
Ce pogori de pe Golgota însîngerată,
De la Mîntuitorul Răstignit
Care iartă crimele omenirii
O, cutremurătoare milostivire, iertare și slavă,
Milostivire pe care o cîntă îngerii
Și care întreaga zidire adapă.
Doar Sfinții cu adevărat o slăvesc pe aceasta,
Pe ea care vindecă de toată boala,
Pe ea, bucuria umililor,
Și nebunie tuturor înțelepților acestei lumi.
Ea, vindecarea trufașilor și pedeapsa deșerților;
Ea, milostivirea lui Dumnezeu de care se bucură făptura;
Ea care îmbălsămează suflul pămîntului,
Ea care spală toate nelegiuirile lui.
Această milostivire mai înainte de Hristos Necunoscută,
Această veșnică lumină de la Hristos a răsărit.
O, învățătorule a milostivirii lui Dumnezeu,
Sfinte Părinte Ioane Gură de Aur,
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu
Ca să dea iertare păcatelor noastre!
Amin!

 
tatiana codrut · 674 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
25 Aug 2012

CUVANT ORTODOX


roxana mateescu · 383 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
23 Aug 2012

PENTRU SUFLET


Binefacerea și nerecunoștința!


Nimic nu m-a amãrât mai mult decât când am vãzut pe unul care fusese cândva un bãiat sãrac ți apoi crescut la mesele frãțești, îmbrãcat cu hainele dãruite de surorile evlavioase, adãpostit, miluit, crescut și învãțat carte înaltã de cãtre dragostea fraților și în Numele lui Hristos, – iar dupã ce a ajuns sã aibã avuție, grãsime și situație înaltã din coșurile lui pline nu s-a îndurat sã dea nici douã pere la un copil cãtre care nu – iera rușine sã se laude arãtându-i perele lui, deși vedea cum copilul se uita la grãmada lui de pere cu ochii umeziți de dorințe și de rușine…
Ce sã mai zici despre o ființã nerecunoscãtoare? Cã e om? – îți vine așa de greu sã zici cã e om! Cãci pânã și un câine ține minte un bine care i s-a fãcut. Și cautã sã-și întoarcã recunoștința într-un fel, fie și numai printr-o prietenoasã clãtinare din coadã, cãtre cel care i-a dat o bucatã de pâine! Recunoscãtorul – om , este mai rãu decât recunoscãtorul animal.
Sufletele scumpe fac daruri scumpe. Sufletele mari nu fac daruri mici.
Când un împãrat a fãcut dar unui prieten al sãu, o comoarã de mare preț, acela i-a zis uimit:
- “Maiestate, – dar este prea mult!”
- “Pentru tine poate pãrea prea mult – i-a zis împãratul, dar pentru mine, nu. Eu pot oricât, eu sunt împãratul!”
Atunci, cât poate Dumnezeu!
Suflete al meu, dacã Îl iubești cu adevãrat pe Hristos, pãstreazã numai pentru El ceeace ai tu mai scump: El este Împãratul tãu! Fã-I bucuria numai lui Iisus cu ceea ce ai tu mai de preț , cãci este dovada supremei iubiri , jertfa supremã! El așa a fãcut pentru noi!
Ceea ce datorezi numai lui Dumnezeu, nu da nimãnui altuia niciodatã, decât Lui. Atunci și numele tãu va strãluci veșnic alãturi de al Lui (Apoc. 3, 21). Ca numele Mariei lângã mirul ei cel scump, jertfit lui Iisus.
Cât de mult prețuim noi pe oamenii noștri mari și ocaziile mari, pe care le avem unice în viațã pe pãmântul acesta! Cât de puțini dintre noi au știut sã se foloseascã bine de prilejurile mari pe care le-au avut!
Am învãțat atât de mult și am primit atât de mult de la niște mari oameni ai lui Dumnezeu… Dar când ne aducem aminte acum, cât de multe asemãnãri le-am uitat, trebuie sã ni se umple inima de durere și de învinuiri. O, cât de multe am pierdut din pricina asta. Și cât de mult n-am avut nici minte atunci și nici grija ca sã le folosim mai bine , – abia acum ne dãm seama ce nepricepuți am fost!
Mintea tânãrã și inima neîncercatã își închipuie cã totdeauna pãrinții vor fi tot cu noi. Și nu știm rãscumpãra mai bine timpul acela scump. Îndatã însã ce rãmânem fãrã ei, începem sã ne dãm seama de marea ocazie pe care am avut-o și de marele folos pe care l-am fi putut avea, – dar în zadar!
Este un timp de milã și un timp și de har, timpul când Hristos ne tot îmbie mântuirea și ne tot așteaptã sã-L primim în inima noastrã ca sã devenim copii ai lui Dumnezeu dar dacã timpul acesta trece , fãrã ca sã –L cunoaștem, el nu se mai întoarce adesea niciodatã pentru noi, ci numai împotriva noastrã (Evrei 12, 25-29).
Sunt unice în viața noastrã, ocaziile când putem face ceva deosebit pentru Hristos , pentru Lucrarea Lui, pentru Împãrãția și Evanghelia Sa. Dacã nu înțelegem vremea și ocazia pe care le avem atunci, sau dacã le amânãm, – ocazia s-a pierdut și vremea s-a dus pentru totdeauna. Iar apoi vine îndatã diavolul sau moartea, și furã și nimicește, bunul scump pe care n-am știut sã-l dãm lui Dumnezeu, atunci când îl aveam și când trebuia.
Noi pe pãrinții și îndrumãtorii noștri buni, nu-i vom avea aici pe totdeauna. Dupã ce își vor împlini și ei zilele lor de rãbdare, de luptã , de alergare , de credințã , de muncã și de jertfã pe pãmânt, printre noi, și pentru ei va veni și clipa plecãrii lor (2 Tim. 4, 6-8). Și vai cât de mulți se vor trezi numai dupã aceea – ce au pierdut!
Se vor duce și pãrinții noștri în curând sã-și primeascã și ei cununa vieții din Mâna Domnului, – dupã atâtea cununi de spini, primite din mâinile oamenilor…dar acum, când unii mai umblã încã printre noi, și când încã-i mai putem vedea ș auzi, ni se pare cã mereu tot așa va fi. Sã-i prețuim și sã-i ascultãm acum pânã ce încã-I avem, ca nu cumva sã plângem odatã cu amar.
Dupã ce vor pleca sufletele mari pe care le-am avut cu noi, mereu ne vom aduce aminte cu amar, de timpul avut împreunã , dar pe care n-am știut sã-l folosim îndeajuns. O, de ce oare ochii noștri nu se deschid înainte ca sã fie înțelepți – și se deschid mereu numai înapoi, când am ajuns nebuni!
În Betania, dupã învierea lui Lazãr, trebuie sã fi fost un pelerinaj necontenit, un fluviu de oameni care curgeau mergând și venind din toate pãrțile , așa cum se întâmplã totdeauna acolo unde se petrece o minune ca asta. Dar câți oare s-au ales cu un adevãr mântuitor, din priveliștea aceasta unicã?
Mortul Lazãr la chemarea Domnului Iisus s-a întors din moarte și a ieșit din mormânt. Chipul morții s-a șters de peste el și i-a revenit chipul vieții. Groaza care întotdeauna îl însoțește pe cel mort a pierit dintr-o datã. Și a venit bucuria prieteno asã și apropierea iubitoare, care însoțește viața. Așa se petrece și în cele duhovnicești.
Moartea lui Lazãr cel înviat, era cum n-ar fi venit iar viața lui, era cum n-ar fi plecat. Ce înspãimântãtoare și ce fericitã anume se petrece! Ce limpede și ce voioasã era Prezența și Puterea lui Dumnezeu acolo! Așa se petrece și în taina învierii, duhovnicește.
Dupã ce Dumnezeu ne-a înviat din pãcat, ca dintr-o moarte, El ne-a zidit în Hristos Iisus, pentru faptele bune pe care le-a pregãtit ca sã umblãm în ele (Efes. 1, 10). Ce scop divin a avut Dumnezeu cu noi. Și ce mare preț a pus El pe noi. Cât de datori suntem sã facem totul, pentru ca planul cel fericit al Tatãlui Ceresc, sã se împlineascã prin noi!
Nu trebuie sã uitãm niciodatã ci totdeauna sã ne aducem aminte cã Dumnezeu S-a îndurat de noi și ne-a adus la viațã din putrefacția pãcatelor în care zãceam morți, – noi trebuie sã trãim acum o altfel de viațã și sã umblãm în altfel în mijlocul celor care se uitã dupã noi, ca dupã niște oameni cu adevãrat noi. Ca dupã minuni ale lui Hristos. Cei ce vin la noi, trebuie sã plece înapoi slãvind pe Dumnezeu.
Când vin la bisericã oamenii nu vin numai pentru Hristos, ci vin și pentru Lazãr, pentru slujitorul pus acolo sã-L arate pe Iisus, acelora care vin acolo. Când vin sufletele la adunare nu vin numai pentru Hristos, cãci puține suflete au ajuns la acea stare sã vinã doar pentru Iisus. – Ci vin sau nu vin – și din pricina Lazãrilor celor pe care îi vãd și îi aud acolo.
Cum mãrturisești tu Lazãr despre Hristos, celor care vin sã te audã și sã te vadã? Tu ce spui și tu ce arați acelora care vin în casa ta, auzind cã tu ai înviat din morți – și cã nu mai zaci mort în pãcate, cum zãceai mai înainte? Dacã într-adevãr ești un înviat din morți, oamenii vor vedea aceasta și vor slãvi pe Dumnezeu din pricina ta. Dumnezeul Vieții, sã ajute pe toți ai Sãi sã dovedeascã aceasta înaintea tuturor. Așa sã ne arãtãm recunoștința fațã de El. Amin
Traian Dorz, din “Crucea mântuitoare”

Sa va binecuvanteze,Bunul Dumnezeu!
 
-

O, OM!...

O, om!… ce mari raspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
De tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la altii-o dai,
caci ea mereu spre iad sau rai
pe multi o sa-i îndrume!

Ce grija trebuie sa pui
în viata ta, în toata,
caci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus... si-n veci nu-l mai adui,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odata.

Ai spus o vorba – vorba ta,
mergând din gura-n gura,
va veseli sau va-ntrista,
va curati sau va-ntina,
rodind samânta pusa-n ea
de dragoste sau ura.

Scrii un cuvânt – cuvântul scris
e-un leac sau e-o otrava!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
ramâne-n urma-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis,
spre-ocara sau spre slava.

Spui o cântare – viersul tau
ramâne dupa tine
îndemn spre bine sau spre rau,
spre curatie sau desfrau,
lasând în inimi rodul sau
de har sau de rusine!

Arati o cale – calea ta
în urma ta nu piere.
E calea buna sau e rea,
va prabusi sau va ’nalta,
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.

Traiesti o viata – viata ta
e una, numai una;
oricum ar fi, tu nu uita,
cum ti-o traiesti, vei câstiga
ori fericirea-n veci prin ea,
ori chin pe totdeauna!…

O, om!... ce mari raspunderi ai,
tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui în grai,
ce lasi prin pilda care-o dai,
pe multi, pe multi, mereu spre rai
sau iad o sa-i îndrume.

O, nu uita!... fii credincios,
cu grija si cu teama!
Sa lasi în urma luminos
un grai, un gând, un drum frumos! –
Caci pentru toate, ne-ndoios,
odata vei da seama!...
 


 

Nu te mania !
Friends Comments Pictures

"Oricine se va mania pe fratele sau va fi vrednic de osanda." (Matei 5, 22)

Nu te mania pe nimeni, chiar daca cineva te-a jig¬nit foarte tare, "caci mania omului nu lucreaza drep¬tatea lui Dumnezeu" (Iacov 1, 20); "Soarele sa nu apuna peste mania voastra... Orice amaraciune si su¬parare, si manie, si izbucnire, si defaimare sa piara de la voi, impreuna cu orice rautate. Ci fiti bun intre voi si milostivi, iertand unul altuia, precum si Dumnezeu v-a iertat voua in Hristos" (Efeseni 4, 26, 31-32).

Pazeste-te si de mania cu temei, ca sa nu tulburi prin aceasta ochiul sufletului tau: "Tulburatu-s-a de suparare ochiul meu, imbatranit-am intre toti vrajma¬sii mei" (Psalm 6, 7). Pentru nici o pricina nu se cade a te mania pe cineva; poate doar pe cel ce a gandit sa te desparta de Dumnezeu si dragostea Sa. De altfel, dupa spusa Apostolului, nimeni de la Dumnezeu si dragostea Sa nu poate sa ne desparta, si nu numai omul, dar nici "stramtorarea", nici "sabia" (Romani 8, 35, 39).

"Paraseste mania si lasa iutimea, nu cauta sa vicle¬nesti. Ca cei ce viclenesc de tot vor pieri, iar cei ce asteapta pe Domnul, vor mosteni pamantul" (Psalm 36, 8-9). In lume nu este vreun lucru pentru care ar fi cu temei sa te manii si sa te iutesti peste masura; poa¬te doar pentru slava lui Dumnezeu, si atunci cand sunt calcate in picioare poruncile Sale. Dar si aceasta manie trebuie savarsita cu intelepciune, ca sa nu-ti faci rau.

Nicaieri nu auzim ca Domnul sa se iuteasca si pes¬te masura sa se manie pe pacatosi, ci il stim smerit si mult rabdator. El a spus: "invatati-va de la Mine", nu mania si nici iutimea, ci cum "ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre" (Ma¬tei 11, 29). Si atunci cand ucenicii, maniindu-se pe cei ce greseau, ziceau: "Doamne, vrei sa zicem sa se coboare foc din cer si sa-i mistuie?", El i-a certat si le-a zis: "Nu stiti, oare, fiii carui duh sunteti" (Luca 9, 54-55).

Iar povatuindu-ne pe noi, Domnul zicea: "De veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel Ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gre¬salele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresalele voastre" (Matei 6, 14-15).

Tu insa, imi vei zice: Careva m-a jignit, m-a cle¬vetit, m-a necinstit in fata tuturor, rau a gandit si leltit impotriva mea. Dar spune-mi, cine a fost jignit mai mult decat Dumnezeu? Cine a fost clevetit, defaimat si hulit mai mult decat Domnul? insa El, desi a fost batut, dosadit, scuipat, rastignit, impuns cu sulita, nu a tinut minte raul, nu S-a maniat, ci si pe cruce murind, Se ruga pentru cei ce pacatuiau: "Pa¬rinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac" (Luca 23, 34).

A facut oarecine ceva bun la manie ori intru tinerea de minte a raului? Se cunoaste vreo virtute a fi desavarsita fara smerenie si rabdare? Nu. Daca Apos¬tolii s-ar fi maniat si s-ar fi iutit cu neintelepciune pe cei pacatosi, atunci pe nimeni dintre cei robiti paca¬tului nu i-ar fi putut povatui pe calea mantuirii si, prin urmare, n-ar fi adus pe nimeni la Hristos. Cu toate ca Apostolii se inversunau impotriva pacatosilor, o fa¬ceau aceasta, ingaduind aceasta manie fara a se iuti si mania peste masura, ci cu chibzuinta, cu multa rabda¬re, rugandu-se lui Dumnezeu pentru pacatosi, ii in¬dreptau si-i povatuiau pe ei.

Matca, imparateasa albinelor, cu intelepciune este intocmita de Dumnezeu, fiind lipsita de boldul uciga¬tor. Daca l-ar fi avut, tot stupul l-ar fi putut omori cu ghimpele sau. Iata pilda pentru stapanitori, mai-marelui orisicand fiindu-i oprit a se deda maniei si iutimii, ca sa nu-i omoare prin ale sale napustiri patimase pe cei ce i se supun.

Biruieste asadar raul prin bine si nu prin rau. Cu foc nu vei stinge focul, ci cu apa; iutimea cu iutime nu o invingi, ci cu indelunga rabdare si smerenie. Cu mult mai bine si mai degraba indrepti cu smerenia, decat cu mania ori iutimea. Mai bine sa te iubeasca supusii, decat sa se teama de tine. Teama aduce min¬ciuna si fatarnicie, iar dragostea dreptate si osardie. Daca pentru indreptarea cuiva lupti cu iutime, nu nu¬mai ca n-o sa indrepti, dar si lui si tie iti vei pricinui rau si paguba.

Cel ce se iuteste si se manie cu nechibzuinta, cu nimic nu se deosebeste de cel beat. Iutimea si mania stirbesc mintea preschimbandu-l pe om cu desavarsi¬re. Cel ce se manie peste masura nu poate sa pricea¬pa ce vorbeste. Cel ce intru manie a spus ceva, mai apoi venindu-si in fire, este gata sa se lepede de cu¬vintele sale. Foarte adesea pe multi ii aflam ca se caiesc de cele ce le-au savarsit la manie. Iutimea intu¬neca mintea, amaraste sufletul, intuneca judecata si intelegerea, nu ingaduie omului sa vada urmarea fap¬telor sale. Cel ce se manie este orb in toate, iar cel ce-si stapaneste mania se stapaneste usor de la rau.

Daca ti se va intampla sa te manii si sa te iutesti asupra cuiva, mai cu seama in aceasta vreme sargu-ieste-te sa nu vorbesti nimic, si tragandu-te inapoi, pecetluieste buzele tale, ca sa nu iasa flacara maniei si sa-ti parjoleasca sufletul si sa iste tulburare in cei din jur. Cand insa se va stinge flacara iutimii, iar ini-ma-ti va fi in pace, abia atunci sarguieste-te ca, in chip pasnic, sa-l indrepti pe cel ce te-a maniat. O lu¬crare mai buna va avea un cuvant spus cu smerenie, decat o mie pline de iutime si carteala; si astfel, cu chibzuiala, si pe altul il vei intelepti, dar si tie insuti iti vei dobandi folos.
Image Search

Rabdare, o, încă puțină răbdare!
Sus ochii, și gândul, și brațul, și pașii!
Slăvita Cetate cerească răsare,
iar cea mai frumoasă și sfântă intrare
e-aceea prin care te nalță vrăjmașii.
Răbdare în chinuri și-n lipsuri răbdare,
în zbucium, în lupte și-n dorul fierbinte!
Pe fața brăzdată de lacrimi amare
vor cerne lumină răsfrângeri de soare
din Slava ce vine… Privește nainte!
Răbdare-n viață și-n moarte răbdare!
Al tău e triumful din veacul ce vine.
Când noaptea apune, când Ziua răsare…
nu moarte-i aceea, ci viață și har e
răsplata răbdării-ndelungi și senine.
Răbdare, o, încă puțină răbdare!
Privește răsplata, să birui suspinul
și treci peste moarte cu-a vieții cântare!
Răbdare, o, încă puțină răbdare,
căci vine seninul, seninul, seninul!…
Traian Dorz
 
tatiana codrut · 357 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
23 Aug 2012

Plângerile sufletului



Doamne, lasă-mă, să vin în gradina casei Tale,
Să culeg la Înviere de pe haina Ta petale.
Să le-arunc jos, pe pământ, mirul să îl parfumeze,
Crucea să le fie semn după care să Te-urmeze.
Te rog, brațele deschide, când genunchii mi îndoi,
Fiindcă nu știu să mă rog și Te fac să plângi cu ploi.
Spune-mi, că mă mai iubești; din pământ capu'-mi ridică,
Spune-mi, că mă mai aștepți, de păcat să-mi fie frică.
Să visez la întâlnire ... Hai, deschide-mi poarta, Doamne!
Nu degeaba Ți-au bătut în sfințenie piroane!
M-am întors acum la Tine de păcate biciuit
Și din patimi am coroană, dar cu Tine le-am zdrobit.
Varsă-Ți harul peste mine, Săptămână Luminată,
Să nu știu ce-i rătăcirea, să se lase căutată.
Doamne, dă-mi sute de îngeri să mă apere de trup,
Să Îți dau sufletul veșnic și din rai să mă înfrupt!
Cu fiască supunere întru Domnul
RamonaBV
daniela · 343 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
23 Aug 2012

SLAVA TIE MAICUTA DRAGA !

Preacurată Fecioară , Împărăteasa cerului și a pământului!


Cântând nenumăratele tale milostiviri , minuni, și apariții pe care le-ai dăruit lumii întregi , îngenunchem înaintea ta și cu inimile pline de evlavie îți mulțumim Preacurată Fecioară , și ne rugăm ție , îți cântăm și slăvim numele tău și te rugăm stăruitor să nu ne alungi și să-ți întorci fața de la noi .Salvează-ne , ocrotește-ne și păzește-ne pe noi toți cei care am căzut în păcate , ajută-ne să trăim în pace , alungă răutatea din noi ca să urmăm calea cea dreaptă , pogoară mila în sufletele copiilor noștri , păstreză-ne în dreapta credință pentru ca să putem rosti întotdeauna rugăciunile noastre către tine , ceea ce ești mai presus decât cerurile și mai curată decât lumina soarelui.



O,Preacurată Fecioară Maica a lui Dumnezeu cel atotputernic , mijlocitoare și ocrotitoare a tuturor celor ce aleargă către tine!Privește de la înălțimea sfințeniei tale spre mine păcătosul care îngenunchez înaintea sfintei tale icoane , ce prezintă preacurat chipul tău, auzi rugăciunea mea cea fierbinte și du-o înaintea Fiului tău iubit , Domnul nostru Iisus Hristos .Imploră-L să-mi lumineze sufletul meu cel întunecat cu lumina milei sale divine și astfel să pot scăpa din orice nevoie , necaz sau suferință.Roagă- L să mă ajute să trăiesc în liniște și pace , și să-mi dăruiască sănătate sufletului și trupului iar inima mea să-și găsească liniștea.Roagă-L să mă învețe să fac mereu fapte bune , să șteargă din mintea mea amintirile prostești , învață-mă să respect toate poruncile Sale , pentru ca să scap de chinurile veșnice și să nu fiu oprit să intru în Împărăția Sa Cerească a lui Dumnezeu.
O, Preasfântă Maică a lui Dumnezeu !Tu care ești bucuria tuturor celor suferinzi ascultă-mă pe mine care sufăr!Tu care ești numită ,,Cea care alină supărările’’aină-mi necazurile mele !Tu Rug aprins , ocrotește lumea și salvează-ne pe toți , de săgețile arzătoare și vătămătoare ale dușmanilor!Tu, Salvatoarea celui piedut , nu mă lăsa să mă pierd în adâncul păcatelor mele!Căci după Dumnezeu tu ești întreaga mea speranță și ocrotire .În această viață te rog să fii apărătoarea mea și mediatoarea mea privitor la viața veșnică înaintea Fiului tău preaiubit , Domnul nostru Iisus hristos .Iar eu te voi respecta ,
Preasfântă Maică a lui Dumnezeu și preabinecuvântată Fecioară Maria până la sfârșitul vieții mele.Amin.



Lăudată să fii Preabuna Maică a Domnului Iisus Hristos;
Lăudată să fii Preacurată și Pururea Fecioară;
Lăudată să fii Preacinstită;
Lăudată să fii Preabinecuvântată;
Lăudată să fii Prealuminată;
Lăudată să fii Preastrălucită;
Lăudată să fii Preasfântă Fecioară Maria!
Preamarită, PreaLăudată, și Preafrumoasă Fecioară Maria și Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Binecuvântată să fii, cu toți Cei din Sfântul Tău Sobor și de toți Cei din Sfânta Împărăție a Cerurilor, care-L slăvesc pe Dumnezeu, întotdeauna acum și pururea și-n vecii vecilor Amin!

 
oancea rodica · 665 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
23 Aug 2012

Sfântul Fanurie, mângâierea celor necăjiți




În Insula Rodos, din Grecia, pe la anul 1500 s-au făcut niște săpături la zidurile unei fortărețe. Atunci a fost descoperită o biserică aflată în ruină, iar sub podeaua ei au fost găsite mai multe icoane. Dintre acestea una singură era întreagă. În ea se vedea chipul unui ostaș tânăr, care ținea în mâini o cruce și o lumânare aprinsă, numit Fanurie.

Sfântul Fanurie a trăit în insula Rodos și a murit de foarte tânăr, ca martir, pentru că în vremea aceea erau puțini creștini și adesea ei aveau de suferit pentru credința în Hristos. Sfântul Fanurie însă nu a rămas în amintirea oamenilor pentru credința sa puternică, sau pentru curajul său, ci mai ales pentru dragostea pe care i-o purta mamei sale. El s-a născut într-o familie bogată și mai avea încă 12 frați mai mici. Tatăl lor însă a murit și în scurt timp familia a sărăcit. Se spune că mama lui Fanurie nu era credincioasă și a murit fără să Îl primească pe Dumnezeu în suflet. Sfântul Fanurie s-a retras în pustie și toată viața s-a rugat pentru iertarea păcatelor mamei sale, ducând o viață aspră: mânca foarte puțin și rar, priveghea în timpul nopții și făcea multă milostenie. Era atât de bun încât animalele în preajma lui deveneau blânde și îl ascultau. De multe ori cobora în cetate și, plin de bunătate față de săraci, orfani și văduve, cu gândul la mama și frații lui, Sfântul se ruga mult pentru oameni. Așa, cu rugăciunea lui a dăruit vedere orbilor, i-a făcut pe muți să vorbească și pe surzi să audă.

Toată viața Sfântul Fanurie s-a rugat pentru mama sa. Chiar și în ultimele sale clipe de viață, când era chinuit de călăii care vroiau să îl omoare, el a spus: „Pentru aceste suferințe, Doamne, ajută-le tuturor celor care se vor ruga pentru mântuirea mamei lui Fanurie!”

De aceea, de atunci există tradiția ca atunci când cineva se roagă Sfântului Fanurie să împartă săracilor niște turte numite fanuropite, făcute din făină, ulei și zahăr, pentru pomenirea mamei lui. Cei care le împart se roagă pentru mama lui Fanurie, iar Sfântul le vine grabnic în ajutor.



RUGACIUNE CATRE SF FANURIE

Catre tine, Sfinte Mucenice Fanurie, inltandu-ne gandurile, noi pacatosii cu umilinta si cu caldura te rugam: cauta dintru inaltimea cea plina de slava a cerurilor, unde, prin viata ta Sfanta si prin chinurile tale mucenicesti pentru Hristos, ti-ai dobandit salasluire vesnica, si te milostiveste de suferintele, durerile, patimirile, necazurile, amaraciunile si stramtorile noastre. Si te roaga cu indrazneala pe care ai agonisit-o, catre Stapanul tau ceresc si Dumnezeul nostru, sa ne ierte pacatele pe care cu stiinta si cu nestiinta, pururea, ca niste robi nevrednici savarsim, si sa nu se manie pe noi pana in sfarsit, pentru putinatatea dragostei noastre fata de El si fata de aproapele nostru; ci sa fie pururea plin de milostivire fata de noi si sa indeparteze de la noi toata suferinta si durerea, toate patimile si necazurile, toate amaraciunile si stramtorile, zidind in noi cuget curat, ca sa putem rupe cu viata noastra de pacat de pana acum, si privind la ceruri, sa ne inflacaram de dorul de a deveni si noi bineplacuti lui Dumnezeu. Asa, Sfinte Mucenice Fanurie, fii povatuitorul si indrumatorul nostru pe cararile cele necunoscute ale vietii, pentru ca urmand pilda credintei si a dragostei tale fata de Hristos, sa ne invrednicim de darurile tale, pentru iubirea de oameni si binecuvantarea Marelui nostru Dumnezeu; si trecand dintru aceasta viata pamanteasca, sa ne bucuram, laolalta cu tine si cu toti cei bineplacuti din veac ai Domnlui, de imparatia cea nesfarsita a cerurilor si de partea celor drepti, ca impreuna cu toti si inconjurati de cerestii ingeri, sa aducem slava, cinste si inchinaciune lui Dumnezeu Celui slavit in Treime, in vecii vecilor. Amin!
Image Search

Sfantul Fanurie a cerut atunci voie sa-si faca ultima rugaciune (inainte de a i se taia capul)si s-a rugat astfel: “Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai miluit pe acestia care au facut plangere si strigare, fa ca tot cel ce va face o turta cu ulei si zahar, sau o placinta si o va da saracilor sa fie ascultat in orice durere dreapta va avea. Aceasta zic sa fie pentru iertarea pacatelor mamei mele, care a murit pacatoasa.”

Sfintul Mucenic Fanurie, podoaba cea dumnezeiască a fericiților mucenici, ce au zburat la cer cu aripile Duhului, cu roua rugăciunilor sale să sfințească și cămara inimii noastre, ca întrânsa să se odihnească gândurile cele dumnezeiești revărsate din înțelepciunea Cuvântului.

 
tatiana codrut · 839 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
22 Aug 2012

Cuviosul Serafim de Sarov si Icoana Maicii Domnului “Umilenie”




Cuviosul Serafim de Sarov, marele sfânt al Rusiei, care ne învață că scopul vieții creștine este dobândirea darului Duhului Sfânt, ajunsese la o așa măsură duhovnicească încât Maica Domnului i s a arătat aievea de mai multe ori în timpul vieții sale. Cuviosul a avut o evlavie deosebită pentru Pururea Fecioara Maria, care l a salvat de la moarte, l a ocrotit și l a povățuit mereu. Icoana Maicii Domnului în fața căreia se ruga Sfântul Serafim și în fața căreia, așezat în genunchi, a și adormit întru nădejdea Învierii, se numește Umilenie, care se tâlcuiește „Înduioșarea”, iar Sfântul a botezat o „Bucuria tuturor bucuriilor”. Ea a fost pictată pe o pânză întinsă pe o scândură de chiparos și are o iconografie mai deosebită. Mai întâi este o reprezentare cu trăsături realiste și nu bizantine. Apoi, spre deosebire de majoritatea celorlalte reprezentări, aici Maica Domnului este singură, fără a L purta în brațe pe Pruncul Hristos. Mâinile fiind deci libere, le ține încrucișate pe piept, iar privirea este plecată, plină de smerenie. Împrejurul aureolei, care are forma unei cununi de raze strălucitoare, este scris: „Bucură te, Mireasă, pururea Fecioară!”.



Icoana a fost păstrată de Cuviosul Serafim de Sarov în chilia sa. Cu uleiul din candela ce ardea în fața icoanei, Cuviosul Serafim îi ungea pe cei bolnavi și aceștia se vindecau.
Rugaciunea Sfantului Serafim – dictate staretului Sampson in vis ,anul 1928
Atotmilostiva
Imparateasa mea
Preasfanta Doamna
Preacurata/Fecioara
Nascatoare de Dumnezeu
Marie
Maica lui Dumnezeu
Singura si neindoielnica mea Nadejde
Nu te scarbi de mine
Nu ma departa
nu ma parasi
Apara-ma mijloceste
auzi-ma
vezi-ma
Stapana
ajuta-ma iarta-ma, iarta-ma
Preacurata .

Image Search

Pentru acest motiv se numește Maica Domnului "rana dracilor", fiindcă nu poate satana să piardă pe om, atâta timp cât omul nu încetează să alerge la ajutorul Maicii Domnului.

 
tatiana codrut · 1111 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
22 Aug 2012

DIN TOLBA CU POVESTI !

Deci când ighemonul a mers la Pangratie, l-a găsit îmbrăcat cu sfintele veșminte(n.n. preotesti), șezând pe scaun și având înaintea lui icoana Domnului Hristos și Sfânta Cruce. Deci văzându-l pe el cu atâta slavă, a căzut înaintea sa și i s-a închinat, pentru că a văzut lumina dumnezeiască, care îl înconjura pe el. Iar sfântul l-a ridicat și l-a sărutat. Și sculându-se cutremurat, a strigat zicând: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Cred în Tine Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel adevărat!"
Atunci sfântul l-a binecuvântat cu semnul crucii și i-a poruncit să șadă aproape de dânsul. El însă a zis: „Cum să mă apropii de tine, că văd văpaie împrejurul tău?" Deci cunoscând sfântul că era darul Duhului Sfânt pentru veșmintele lui cele preoțești cu care era îmbrăcat, a poruncit să iasă toți puțin afară, și apoi iarăși să vină. Deci s-a dezbrăcat de sfintele veșminte, și atunci Bonifatie n-a mai văzut focul, și astfel a stat lângă dânsul și a ascultat cuvintele lui cele mântuitoare.


extras din Viata SFÂNTUL SFINȚIT MUCENIC PANGRATIE, EPISCOPUL TAVROMENIEI (
ioan alexandru david · 380 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
21 Aug 2012

Maica Domnului - Bucuria tuturor celor necajiti !

Icoana Maicii Domnului - "Bucuria tuturor celor necăjiți"



Icoana Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiți", pictată sub inspirația Acatistului cu același nume, este sărbătorită la date calendaristice distincte în Biserica Ortodoxă Rusă, potrivit diferitelor copii făcătoare de minuni ale Icoanei, răspândite în toată lumea. În 24 octombrie este sărbătorită Icoana „Bucuria tuturor celor necăjiți" din Moscova (Ordinka), datorită unei minuni petrecute în 24 octombrie 1688.
Sora patriarhului rus Ioachim (1674 – 1690) avea o rană deschisă în zona stomacului, care o ținea la pat. Pregătindu-se de moarte, fără speranțe din partea medicilor, primind Sfânta Împărtășanie, Eutimia se ruga cu asiduitate Mântuitorului și Maicii Domnului. Ea locuia pe strada Ordinka, în Moscova, în parohia Schimbării la Față a Domnului.
În timpul rugăciunii de dimineață, aceasta a auzit glasul Maicii Domnului care a îndemnat-o să cheme acasă preotul de parohie, cu Icoana „Bucuria tuturor celor necăjiți" din biserica sa: „Cere preotului să-ți citească o rugăciune înaintea Icoanei mele, să sfințească agheazmă și să te stropească. Așa te vei vindeca", a sfătuit-o Împărăteasa cerurilor.
Îndată, Eutimia și-a trimis rudele la biserică, iar preotul a venit imediat cu Icoana indicată. După rugăciune și stropire, Eutimia s-a înzdrăvenit. Știrea minunii a circulat în zonă, iar Icoana a fost recunoscută oficial drept făcătoare de minuni, primind data de serbare 24 octombrie.
În Icoana „Bucuria tuturor celor necăjiți" Maica Domnului este prezentată în întregime, în grădina Raiului, printre florile din Paradis, cu brațele deschise, pentru a putea primi rugăciunile creștinilor. Deasupra, central, se află Mântuitorul, binecuvântând.
La picioarele Maicii Sfinte sunt reprezentați credincioșii care se roagă, dar și sfinții îngeri, care poartă rugăciunile lor către Doamna și Stăpâna tuturor. În alte variante ale aceleiași Icoane, Maica Domnului stă pe nori, cu Pruncul pe brațul stâng, iar deasupra, central, este reprezentată Sfânta Treime, fără apariția florilor din Rai. Icoana indică faptul că, din Rai, Maica Domnului primește și ascultă rugăciunile tuturor celor necăjiți, mijlocind la Fiul ei.
În afară de Icoana „Bucuria tuturor celor necăjiți" de pe strada Ordinka, Moscova, există o altă Icoană de același tip, renumită, în localitatea Ivanovo din Rusia.



Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
O! Preasfântă Stăpână, Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului Dumnezeului meu, Iisus Hristos, cad înaintea ta și mă rog ție, Maicii Împăratului, mai înainte îndreptând către tine această nevrednică a mea rugăciune, pe care și primind-o Maica Împăratului Aceluia ce împărățește cerul și pământul, o du la Împăratul împăraților, Domnul tuturor, la Fiul și Dumnezeul tău, și cere mie iertare de toate păcatele mele. Vieții mele dă-i îndreptare și la sfârșitul meu trecere neîngrozită de vrăjmașii cei din văzduh; fii mie povățuitoare, să-mi deschizi dumnezeiasca intrare a Împărăției și acolo să mă îndulcesc de dulceața raiului și de veselia acelei cetăți înalte, a Ierusalimului de sus cel preafrumos și de frumusețile lui cele nespuse; de strălucirea luminii Treimii celei cu trei străluciri și de dulcele glas al cântărilor îngerești. Cărei slave și bucurii mă fă moștean și părtaș cu toți sfinții, că toate le poți ca Maica Împăratului celui atotputernic. Și acum, dar mai ales în acest ceas, mă auzi pe mine, cel ce stau înaintea ta, Stăpână cu totul milostivă. Ia aminte, Doamnă Împărăteasă, spre mine, care aduc ție cântare de rugăciune așa:


RUGĂCIUNE
O! Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare, ceea ce ești mai presus decât heruvimii și mai cinstită decât serafimii, Fecioară de Dumnezeu aleasă, bucuria tuturor celor necăjiți; dă-ne mângâiere și nouă celor ce suntem în necazuri, că, afară de tine alta scăpare și ajutor nu avem. Tu singură ești mijlocitoarea bucuriei noastre și ca Maica lui Dumnezeu și Maica milostivirii, stând înaintea Prestolului Preasfintei Treimi, poți să ne ajuți nouă. Că nimeni din cei ce se roagă ție cu credință nu este rușinat.
Auzi-ne și acum în ziua necazului nostru pe noi cei ce cădem înaintea icoanei tale și cu lacrimi ne rugăm ție. Alungă de la noi toate necazurile și nevoile ce vin asupra noastră, întru această vremelnică viață și prin atotputernica ta mijlocire, nu ne lipsi pe noi nici de veșnica și nesfârșita bucurie, întru Împărăția Fiului tău și Dumnezeului nostru. Amin.
Împărăteasa mea cea preabună, nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, prietena sărmanilor, folositoarea celor neputincioși și ocrotirea celor necăjiți; vezi nevoia mea și necazul meu. Ajută-mă că sunt neputincios, hrănește-mă ca pe un străin. Știi nevoia mea, ușurează-mă de ea precum voiești căci nu am alt ajutor afară de tine, nici altă folositoare grabnică, nici altă bună mângâiere, decât numai pe tine, o, Maică a lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi în vecii vecilor. Amin.

 
roxana mateescu · 882 vizualizari · 1 comentariu
Categorii: Prima categorie
20 Aug 2012

Coltul de rugaciune

Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos, alcătuită de Sfântul Isaac Sirul




Doamne, Iisuse Hristoase, Dumne­zeul nostru, Care ai plâns pentru La­zăr și lacrimi de întristare și de mi­lostivire ai vărsat pentru dânsul, pri­mește lacrimile mele. Cu patimile Tale, vindecă patimile mele. Cu rănile Tale, tămăduiește rănile mele. Cu Sân­gele Tău, curățește sângele meu și a­mes­tecă în trupul meu mireasma tru­pului Tău cel de viață făcător. Fie­rea cu care vrăjmașii Te-au adăpat să în­dulcească amărăciunea cu care potriv­nicul m-a adăpat. Trupul Tău întins pe Cruce să întindă către Tine mintea mea, cea trasă jos de diavoli. Capul Tău, pe care l-ai aplecat pe Cruce, să înalțe capul meu cel pălmuit de po­trivnici. Preasfintele Tale mâini, piro­nite de cei fără de lege pe Cruce, să mă tragă spre Tine din prăpastia pier­zării, precum a făgăduit preasfântă gu­ra Ta. Fața Ta, cea batjocorită cu păl­muiri și cu scuipări, să umple de stră­lucire fața mea cea întinată în fă­ră­delegi. Duhul Tău, pe care l-ai în­cre­dințat Tatălui când erai pe Cruce, să mă povățuiască spre Tine, prin ha­rul Tău. Nu am inimă plină de durere ca să Te caut. Nu am pocăința, nici umilința care întorc pe fii la moște­nirea lor. Nu am lacrimi mângâie­toa­re, Stăpâne. S-a întunecat mintea mea cu cele lumești, și nu poate să caute spre Tine cu durere. S-a răcit ini­ma mea de atâtea ispite și nu poate să se înfier­bânte cu lacrimile dra­gostei celei pentru Tine. Ci Tu, Doamne Iisuse Hris­toase, Dumne­ze­ule, Vistie­rul bu­nă­tăților, dă­ruiește-mi pocăință neștirbită și inimă îndu­rerată, ca să pornesc cu tot sufletul în cău­tarea Ta; căci fără de Tine mă voi în­străina de tot binele. Dă-mi așadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani și mai înainte de veci, să înnoiască în mine închi­­puirea icoanei Tale. Te-am părăsit, Doam­ne; să nu mă părăsești. Am ieșit de la Tine; ieși în căutarea mea. Du-mă la pășunea Ta cea duhov­nicească. Numără-mă între oile turmei Tale prea­alese. Hră­nește-mă împreună cu ele din verdeața dumnezeieștilor Tale Taine. Căci inima lor curată este să­lașul Tău și se vede într-însa strălu­cirea descoperiri­lor Tale. Strălu­cirea Ta este mângâierea și odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine în ne­cazuri și în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învrednicește și pe mine, nevrednicul, cu harul și cu iubirea de oameni a Mân­tuitorului nos­tru Iisus Hristos, în vecii vecilor. Amin.

 
roxana mateescu · 327 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
20 Aug 2012

Evadarea din iad


Cuvânt înainte

Doamna Norica Ion trudeste din greu în satul Homojdia, Com. Curtea, Jud. Timis, pentru a-si creste cei opt copii minori. Suferă alături de sotul atins de o boală necrutătoare si priveste cu nădejde în viitor. Spune oricui vrea să o asculte experienta ei religioasă si-l îndeamnă să-si păstreze credinta crestină ortodoxă neîntinată de influente străine. Cu posibilitătile pe care le are, dânsa a devenit un neobosit misionar al Domnului Hristos.

Doamna Norica Ion a ajuns prin împrejurări nefericite într-un mediu pseudo-religios. Cu toate acestea, dânsa a avut tăria si curajul să nu se piardă cu firea si să rămână ea însăsi. A avut tăria să apeleze la valorile dintotdeauna ale crestinismului autentic: Sfânta Scriptură, Sfânta Traditie, Sfânta Cruce, Sfintele Taine, postul, rugăciunea, fiind convinsă că fără de acestea nu poate ajunge pe calea cea adevărată a mântuirii. A adăugat convingerilor sale intime o credintă puternică si o practică neîntreruptă a rugăciunii, a postului si a faptelor bune. Usor-usor, Dumnezeu a venit în întâmpinarea acestor căutări si strădanii si nu a lăsat un suflet în rătăcire. Dumnezeu i-a descoperit că în afara Bisericii Ortodoxe nu este mântuire. La aceeasi concluzie au ajuns si Sfintii Părinti din primele veacuri ale crestinismului, spunând că "extra ecclesia nulla salus" (în afara Bisericii nu este mântuire).

Doamna Norica a aflat adevărul; a aflat limitele până la care poate fi încercat omul si, mai mult, a învătat să biruiască răul – diavolul si uneltele lui. Nu păstrează doar pentru sine cele învătate din propria experientă, ci le spune tuturor pentru a-i feri pe unii de pierzare si pentru a-i ajuta pe altii să se mântuiască. Este un gest deosebit, care o onorează, prin care ea îsi face de fapt datoria de adevărat crestin fată de cei din jur.

Dacă avem în vedere concluziile la care ajunge autoarea, putem îndemna pe oricine caută calea cea adevărată spre mântuire să urmeze zicala românească: "La orice treabă pe Stan Pătitu-l întreabă!". Autoarea este într-adevăr un Stan Pătitu’.

Cine are urechi de auzit si minte de priceput să audă si să priceapă.

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda


Copilăria

Am avut o viată foarte grea. M-am născut într-o familie de penticostali, fiind cea mai mică dintre cele sase fete. Când eram de trei ani, am rămas orfană de mamă. La putin timp după aceea, tata s-a însurat cu o femeie mult mai tânără decât el. O iubea mult si nu-i iesea din vorbă. Noi fetele primeam bătaie de multe ori, nefiind vinovate. Si azi îmi aduc aminte de bătăile de la vârsta de trei ani.

Locuiam în Simeria. La început mama vitregă nu ne putea suferi. Ea avea o fată cu primul ei sot si pe aceea o spăla, o hrănea si o îngrijea cum se cuvine. Patru dintre surorile mele bune erau mai mici decât sora noastră vitregă, însă nici pe ele nu le îngrijea. Eram pline de păduchi si bube. Eu eram cea mai prăpădită. Eram plină de bube si nimănui nu-i păsa. Mă culcau pe jos, pe o scândură. Mama mamei mele vitrege, venind într-o zi pe la noi, m-a văzut în ce hal eram si m-a luat la ea acasă, la Gurasada. Ea era văduvă din tinerete si făcea parte din secta baptistilor. La Gurasada acea femeie m-a îngrijit ca o adevărată mamă. O iubeam foarte mult.

Mama vitregă i-a cerut tatei să cumpere casă în satul ei, la Gurasada. Tata i-a împlinit dorinta si cu venirea lor la Gurasada au început si chinurile mele. Au cumpărat capre si de la ele m-am umplut de râie si păduchi. Când a venit medicul la scoală si m-a văzut cum eram, s-a dus la tata si i-a spus situatia mea. Tata m-a bătut rău cu cureaua si apoi a aruncat cu apă rece pe mine. Nici nu-mi treceau bine vânătăile si îmi făceau altele: când tata, când mama. Câteodată, când nu mai puteam să suport durerea, mă duceam pe malul Muresului cu gând să mă arunc în apă.

Când aveam sase ani obisnuiam să merg la biserica ortodoxă din sat la cununii. Nu stia nimeni din casă. Mă înghesuiam în biserică, mă urcam pe un scaun sau mă băgam în fată să văd mai bine. Pâinea ce rămânea de la miri mi-o dădea preotul mie. Ce usurare sufletească simteam când mă apropiam de biserică, desi eram doar un copil! Întotdeauna în Joia Pastelui mergeam cu ceilalti copii si ne jucam în cimitir. Când băteau clopotele bisericii, parcă mă cuprindea o dragoste în inimă si o dorintă de a intra în biserică. În fiecare duminică eram dusă de cei din familie la adunarea baptistilor. Nu mă simteam bine acolo. Eram tot tristă si coplesită de necazuri. Asa au trecut anii.

Vara, în vacante, mă duceam ca slujnică plătită, mai cu seamă la preotul din sat. Mergeam cu vitele la păscut. Mereu când plecam cu oile doamna preoteasă îmi dădea un pachet cu mâncare. Îi iubeam pe amândoi pentru că aveau milă de mine. Din banii câstigati vara îmi cumpăram toamna haine de scoală.

Îmi amintesc că pe la 11 ani m-am îmbolnăvit de apendicită. O soră a mea, de 13 ani, m-a dus cu salvarea la spitalul din Ilia. Am fost operată si dusă la reanimare, dar nimeni dintre ai mei nu era lângă mine. Ceream deseori apă si ceilalti bolnavi îmi puneau pe buze un pansament muiat în apă. Mamă nu aveam, iar pe tata nu-l interesa de mine. Strigam deseori după el, uneori si în somn. Odată a venit sora mea la mine si i-am zis: "Du-te după tata, că eu mor!" S-a dus si l-a rugat să vină la spital că eu mor. Tata i-a spus că va veni el la spital cu cureaua, să mă învie.

As fi avut nevoie de compot sau supe după operatie, însă nimeni nu mi-a adus. De la spital m-am dus singură acasă. Nu mă durea operatia cât mă durea lipsa dragostei părintesti.

Adolescenta

Toată copilăria mea tata nu mi-a dat un leu măcar să-mi cumpăr bomboane. Nici el nu ne cumpăra, desi avea salariu si primea alocatie pentru noi. Cu banii strânsi împlinea dorintele sotiei sale.

M-a dus la Deva în clasa a noua, la Liceul Industrial, însă am stat putin timp acolo pentru că nu aveam bani să-mi plătesc cantina. Am stat acolo flămândă trei zile. Văzându-le pe celelalte fete cu geamantanele pline de haine, mă rusinam. Eu nu aveam decât uniforma cumpărată cu banii câstigati pe timpul verii. Îmi trebuiau acum bani pentru unele cărti, iar când am apelat la surorile mele măritate, mi-au spus că nu mă pot ajuta pentru că au soti si soacre si nu le dau voie. Nu exista nici o solutie.

Căsătoria

Eram foarte săracă. Asa am luat o hotărâre: dacă voi găsi pe cineva să mă ia, mă mărit. O cunostintă mi-a recomandat un băiat orfan de mamă. Ne-am căsătorit, însă tatăl si bunica lui n-au fost prea bucurosi când m-au văzut. Eram prea săracă si ar fi vrut pe altcineva pentru băiatul lor.

Eram săraci lipiti pământului, însă ne iubeam si asa am rămas împreună. La 17 ani aveam deja doi copii. Ne-am căsătorit la primărie si, când am avut al doilea copil, am mers la biserică. M-am botezat eu întâi, m-am cununat cu bărbatul meu si am botezat si copilul. Asa am devenit o familie de crestini ortodocsi.

Necazurile nu m-au ocolit. Sotul meu era sofer. După ce s-au născut copiii, nu i-a mai plăcut de mine. Orice făceam nu era bine. A venit si al treilea copil si necazurile au devenit mai mari. Nu stiam ce să mai cred. Nu citisem Sfânta Scriptură si nu stiam care-i calea cea adevărată. Încă nu stiam că prin suferintă poti ajunge mai usor la mântuire.

Apostazia

Între timp m-am îmbolnăvit. Mă durea mereu capul. Am fost la doctor, însă nu mi-a putut spune ce am. Credeam că asa mă pedepseste Dumnezeu pentru că nu mai mergeam la adunarea baptistă. M-am dus în schimb la o mănăstire din apropiere, unde m-am spovedit si m-am împărtăsit pentru prima oară. După aceea m-am simtit foarte bine o vreme. Mă rodea însă mereu gândul si mă mustra cugetul că mă lăsasem de sectă. Nu stiam ce se întâmplă cu mine. Mi-au revenit durerile, parcă mai chinuitoare acum.

Atunci m-am hotărât să mă duc la penticostali, acestia fiind mai vestiti pentru puterile lor. Având o adunarea de-a lor în sat, m-am alăturat lor. Mi-au cerut să mă lepăd de Ortodoxie si să mă botez în legea lor. Am făcut o declaratie publică prin care m-am lepădat de dreapta credintă. Botezul s-a făcut în ascuns, fără martori. Nici nu am auzit într-al cui nume am fost botezată.

Nu stiam care este calea cea adevărată a mântuirii, însă o căutam cu tot mai multă râvnă. Penticostalii lucrează cu niste duhuri. Ei sustin că e vorba de însusi Duhul Sfânt si că cine nu îl are, va rămâne pe pământ când va veni Domnul Iisus Hristos să răpească Biserica.

Am trăit sapte ani în mijlocul penticostalilor. Citeam mereu Biblia si am învătat lucruri foarte importante. Mă opream deseori la cartea proorocului Daniel, citind tainele pe care i le descoperise Dumnezeu. Citeam, de asemenea, si în Evanghelia după Matei despre venirea proorocilor mincinosi. Mi se părea că de fiecare dată când citeam din Sfânta Scriptură găseam ceva nou. Unde nu întelegeam, socoteam că este o enigmă pentru mine. Neavând pe cine să întreb, încercam să pătrund singură întelesul textelor. Uneori îl întrebam pe pastor, dar din păcate el era mai încuiat la minte decât mine. Nu făcea decât să repete întruna credinciosilor lui, dintre care făceam parte si eu, că ei sunt poporul ales, botezat cu Duhul Sfânt si cu foc.

Îmi amintesc de cele scrise în Epistola a II-a a Sf. Pavel către Tesaloniceni, unde scrie că potrivnicul va fi cinstit cu închinare, dându-se pe sine Dumnezeu (2 Tes. 2:3-4). Acest lucru era adevărat, pentru că ne adunam cu totii la rugăciune si îl imploram cu lacrimi pe Domnul să vină în mijlocul nostru să ne mângâie si să ne vorbească prin proorocii nostri. Cum Domnul Iisus nu mai vine în cămări (Mat. 24:26), venea bucuros un alt "domn", Satana. Acesta ne arăta prin gura proorocilor necazurile în care ne aflam.

Totusi, cred că Dumnezeu a îngăduit să ni se spună mie si unei surori că ne va scoate ca pe Lot din mijlocul lor (Fac. 19). Nu ni se spunea însă clar din mijlocul căror oameni vom fi scoase. Până la urmă aveam să fim scoase chiar din ceata rătăcitilor. Mergând pe drum către casă, încercam să mă smeresc cât mai mult si să mă pocăiesc tot mai mult în inima mea. Desi eram o rătăcită, îngerul meu păzitor nu m-a părăsit nici o clipă si-l simteam mereu că mă ajută în necazuri.

Timpul a trecut. Aveam acum patru copii botezati la ortodocsi si alti doi "binecuvântati", cum spuneau penticostalii. La sectanti, în loc de botez, pastorul ia copiii în brate si se roagă ca Domnul să-i binecuvânteze.

Necazurile mele cresteau mereu. Deseori primeam câte o bătaie zdravănă si câte o fugăreală de la sot. Îsi găsise alte femei si îmi spunea tot mai des că mă va părăsi si că va pleca cu copiii.

Vorbirea în limbi

Pastorul nostru ne zicea mereu că cine nu are Duhul Sfânt nu va fi răpit la cer înainte de strâmtorarea cea mare. Eu mă gândeam că nu sunt vrednică să am Duhul Sfânt în mine. El ne presa însă tare, îndemnându-ne să postim, să facem nopti de veghe si să stăruim în rugăciune pentru a primi Duhul Sfânt. Încet-încet am început să sper că poate îl voi primi si eu.

Într-o zi m-am dus cu o soră a mea, tot penticostală, la o adunare de stăruintă într-un sat vecin. Aici ne-au învătat să spunem întruna "Sângele Domnului să mă curătească", până ni se va îngrosa limba. Abia atunci, ne spuneau ei, vom începe să vorbim în limbi îngeresti. Asa am făcut. Către miezul noptii am simtit că mi se îngroasă limba. Deodată am simtit o stare de înviorare. Am strigat: "Iisus Hristos". În preajma mea era 10-12 persoane care vorbeau în limbi. Nu întelegeam ce spuneau. Când am strigat eu, toti au tăcut si nimeni nu a mai putu vorbi în limbi. S-au ridicat si mi-au zis: "Soro, nu esti pregătită pentru lucrarea Domnului. Nu esti curată, cum vrea Domnul!"

Cei care aveau darul proorociei ne-au spus că Domnul ne va conduce către casă. Adunarea s-a terminat si ne-am despărtit. Eram împreună cu alte trei persoane. Am trecut pe lângă o pădure, unde se auzeau numai fosnete, însă nu ne-a fost frică. Am găsit o masină care ne-a dus mai aproape de casă.

După acea adunare de stăruintă eu am rămas pe gânduri, întrucât mi se părea ceva anormal. Îmi stiam bine viata particulară si nu credeam că trebuie să-mi spună ei că sunt nepregătită. Aveam o dragoste foarte mare pentru Dumnezeu si mă rugam mult. Ceva însă mi se părea neclar. Nu întelegeam de ce se opriseră cu totii din vorbirea în limbi când am strigat eu "Iisus Hristos". Când spusesem acele cuvinte, parcă mă înviorase cineva cu aer rece. Mă rugasem mult până în clipa aceea si eram foarte transpirată pentru că în casă era cald. Când am rostit numele Mântuitorului, am simtit un aer răcoritor.

Descoperirea

Muncindu-mă acest gând, am postit trei zile si m-a rugat Creatorului lumii. Îi spuneam că sunt nestiutoare si că dacă voi primi vreodată un dar, de la El să-l primesc si El să-mi descopere lucrurile pe care nu le înteleg. Mă rugam să fiu luminată precum fusese proorocul Daniel. Rugându-l pe Dumnezeu, aveam credinta că tot ce voi cere în numele Domnului Iisus voi primi.

Într-o noapte am avut un vis. Afară se făcuse cerul într-o singură fiintă. Nu o puteam privi din pricina strălucirii ei. Am căzut cu fata la pământ, căci am priceput că e o putere dumnezeiască. Am auzit un glas spunându-mi: "Priveste aceasta! Cine nu stie ce este aceasta nu va vedea Împărătia Cerurilor niciodată!" Cum stăteam cu fata la pământ, am ridicat putin capul ca să pot privi ce-mi arăta. Cam pe unde îi era fata se vedeau numai fulgere, iar când vorbea parcă tuna. Privind spre mâna înfricosător de mare, am văzut că tinea o inimă de om în care era foarte multă mizerie. Am auzit iar acel glas de tunet: "Priveste si să stii că cine nu cunoaste ce este aceasta nu va vedea Împărătia Cerurilor!"

Visul m-a speriat foarte tare. Trei zile n-am fost în stare să fac nimic. Tremuram tot timpul si rămăsesem cu sperietură, desi nu întelesesem prea multe.

După un timp am postit iarăsi ca să primesc Duhul Sfânt. Pastorul nostru ne amintea mereu că cine nu are Duhul sfânt va rămâne pe pământ la venirea lui Hristos. Atunci, după mintea mea cea încuiată si fiindcă cerusem dezlegarea tainei, Dumnezeul cel adevărat a îngăduit pentru mine încercarea de a călca pragul mortii.

Pragul mortii

Obisnuiam să vizitez bolnavi, în special pe cei din adunare. Făceam asta desi eram deseori certată si bătută de sotul meu. Într-o zi m-am dus în Făget, la o bătrână foarte bolnavă. Era în sectă de doisprezece ani si avea duhul vorbirii în limbi. Cum intrase în sectă, cum căzuse la pat. Cobora din pat doar pentru rugăciune, dar si atunci cu mare greutate. Proorocea după cum îi zicea duhul. Mi-a zis: "Tu ai ceva de la Dumnezeu. Să stii că-ti va descoperi ceva, dar îti trebuie trei zile de post."

Am tinut trei zile post negru. Plânsesem de multe ori în rugăciunile mele, când mă rugam lui Dumnezeu pentru familia mea, ca sotul să nu se depărteze de mine si ca cei sase copii ai mei să nu rămână pe drumuri. Asa am făcut si atunci. M-am rugat fierbinte ca Dumnezeu să nu-i îngăduie sotului meu să-mi ia copiii. Ei erau bucuria mea, viata mea. Îi crescusem cu multă trudă si nopti nedormite. Aveam o mare încredere că Dumnezeu nu va îngădui să vină un asemenea rău peste mine.

După trei zile de post negru, am început să merg zilnic la femeia din Făget. Timp de trei săptămâni am mers cu drag, crezând că însusi Domnul Hristos îmi vorbeste prin acei prooroci. Într-o zi, când eram cu sora mea acolo, a venit un bărbat, sectant si el. Îl chema Vasile si avea vreo 53 de ani. Ne-a întrebat dacă am primit darul Duhului Sfânt. I-am spus că nu, iar el ne-a spus că a fost trimis la noi pentru stăruinta pentru Duhul Sfânt. Am început să ne rugăm iar acel om m-a uns cu ulei pe frunte, dar nu în semnul Sfintei Cruci. Mi-a pus doar un deget pe frunte. Deodată am început să vorbesc în alte limbi. Nu stiam ce limbi sunt, dar în timp ce vorbeam aveam mintea foarte limpede, căci îi vedeam si auzeam pe toti ce vorbesc.

La noi în Homojdia sunt oameni săraci care-si câstigă pâinea făcând trocuri, linguri si alte lucruri din lemn pentru a le vinde. Cei din celelalte sate îi numesc tigani, însă ei nu stiu să vorbească tigăneste. Acel om care m-a uns pe frunte le-a spus celorlalti că eu am primit darul vorbirii în limba tigănească. Eu mă simteam putin rusinată, dar nu-mi puteam stăpâni gura. Nu stiam ce vorbesc, dar eram bucuroasă. Sora mea striga într-una: "Tată din cer, ai milă de mine!" O unsese si pe ea pe frunte si la un moment dat a început să cânte, dar fără cuvinte. Omul acela i-a spus să strige mai tare.

În timp ce vorbeam vorbe neîntelese, am întins mâna dreaptă către sora mea. Printre cuvintele care mi se amestecau în gură, i-am spus în româneste: "Gândul la Golgota!". Atunci ea a început să strige Haliluia, nu Aliluia. La terminarea rugăciunii, acel om ne-a zis: "Surorilor, ati primit Duhul Sfânt!" Pe mine m-a atentionat că primisem lucrare cu proorocie si că nu trebuie să mă opresc deoarece Domnul are de vorbit poporului.

Fereastra spre cer

Am mers acasă si de atunci a început un adevărat calvar. Din prima noapte am început să simt o mare apăsare. Am visat că eram făcută mireasă într-un loc necunoscut. Cu mare greutate am scăpat de acolo, am urcat într-un tren si am fugit.

Îmi venea tot mai mult în minte o vedenie pe care o avusesem cu putin înainte de a primi duhul vorbirii în limbi.

Mă dusesem la sora mea. Era pe la nouă dimineata. Noi obisnuiam să ne rugăm de trei ori pe zi, spunând Tatăl Nostru înainte de alte rugăciuni. M-am asezat pe genunchi, dar nu am apucat să spun nimic. Am văzut ca o fereastră spre cer, de formă ovală. Prin ea curgeau spre pământ raze mai puternice ca ale soarelui, care se revărsau peste noi în timp ce eram asezate pe genunchi.

În stânga lângă mine am văzut o fiintă înfricosătoare. Semăna cu un urs, cu păr negru pe tot corpul, iar la degete părul era alb. Lucrul acesta nu l-am visat, ci l-am văzut, dar nu stiu dacă aveam ochii deschisi sau l-am văzut numai cu inima. Abia mai târziu am înteles vedenia, după o discutie cu diavolul.

Înselătorul

Revin cu firul povestirii. Acel duh locuia în mine de sase zile. În acest timp am primit vizita mai multor femei, între care si sotia pastorului. Să explic mai pe larg.

În mine era un duh. La rugăciune acest duh chema o putere mai mare si vorbea din mine următoarele: "Eu sunt domnul în trup." Apoi începea să vorbească în mine. Tot trupul mi se deplasa, ca fiind purtat de o putere. Mâna mi se îndrepta spre acela căruia îi era adresat mesajul. Mă ridica în sus si mă scutura cu un tremur specific celor care au astfel de duhuri. Pentru toate femeile venite la mine au fost mesaje rele. Chiar si pentru sotia pastorului. Dânsa era o femeie în vârstă, iar mie îmi era foarte rusine de cele ce îi strigase duhul prin mine. Dânsa mi-a spus: "Vai de tine, nu te mai scutura toată degeaba!" Duhul din mine i-a răspuns: "Pe ea o scutur acum, iar pe voi, când vă voi scutura, nu va fi bine de voi!"

Aceste duhuri au o putere foarte mare. S-au întâlnit cazuri când oameni bolnavi de boli incurabile au fost vindecati. De aceea duhul din mine mi-a spus să merg în satul unde am copilărit, unde era o femeie bolnavă care striga după vindecare. Duhul mi-a spus că însusi Domnul va veni acolo să facă vindecarea, eu urmând să fiu martoră. Toate cele proorocite de duhul din mine le-a auzit si sora mea. Eu i-am zis duhului: "Nu am ceas si nu stiu când să plec." El mi-a răspuns: "Te voi anunta eu când să pleci."

Când duhul din mine mi-a spus să mă duc, am socotit că e momentul să-l ispitesc. Asa cum am spus, acest duh îmi dădea un tremur specific oamenilor posedati. Când venea acea putere mai mare, tremurul devenea si el mai puternic.

Când mi-a zis să mă îmbrac, i-am zis: "Duhule, chiar Domnul Iisus Hristos vine acolo unde mă trimiti?" Duhul mi-a zis: "Da, El vine! Esti necredincioasă?" "Nu, i-am zis eu, dar acum voi putea să-i sărut palmele cu semnele cuielor, căci s-a jertfit si pentru mine pe Golgota!" Zicând eu acestea, am simtit o schimbare mare. Duhul nu mai vorbea cum vorbise până atunci, iar tremurul dispăruse. Nu stiam ce să mai zis. La un moment dat am crezut că Domnul Iisus s-a supărat pe mine pentru că i-am cerut să-mi arate semnele sfinte. Cineva parcă îmi soptea însă că Domnul Iisus e blând si că nu s-a supărat nici pe ucenicul Lui care îi ceruse să vadă urmele cuielor.

M-am îmbrăcat si am pornit cu sora mea spre tata. În drum spre statia de autobuz am simtit o stare de tristete si de părere de rău în suflet. Eu nu jignisem niciodată pe nimeni, dar acum, prin gura mea, fusese jignită sotia pastorului. Îmi curgeau lacrimile. În statie i-am spus surorii mele: "Nu puteam eu să rămân asa cum eram înainte?" În timp ce plângeam întruna, duhul din mine a zis: "Nu mai plânge, căci Domnul nu mai vine!". Neîntelegând bine aceste cuvinte, am plecat spre casă. Ajungând acasă la sora mea, ne-am asezat pe genunchi să ne rugăm. Sora mea a zis: "În numele lui Iisus Hristos, să iesi din noi căci tu nu esti Duhul Sfânt!" Duhul nu-i răspundea nimic. Am simtit atunci că a venit peste mine un fel de adiere ca o întărire. Cu glas poruncitor, i-am spus: "Iesi din mine, în numele lui Iisus Hristos! Îti poruncesc!" "Da, am să ies, căci voi nu sunteti vrednice de lucrările mele. Dar mai întâi am să vă spun cine sunt. Eu sunt domnul, dar domnul dracilor. Acesta este poporul meu, ei sunt copiii mei. Să nu uitati, căci eu i-am luat în brate pe copiii vostri si i-am binecuvântat. Când vor fi mari, să le spuneti." "Iesi mai repede, i-am zis eu poruncitor, iesi mai repede că m-am săturat de tine! Iesi!"

A iesit. L-am simtit cum a iesit tot asa cum îl simtisem când intrase. După ce a iesit simteam că zbor, nu alta. Stătuse în mine de vineri până joi. În tot acest timp tinusem post negru. Mâncasem putin doar într-una din zile. După aceea, i-am zis surorii mele: "Tu fă ce vrei, eu mă duc la preot să-i spun ce-am pătit!" Citisem în Biblie că duhul rău se întoarce cu alte duhuri si îmi era frică. Sora mea m-a înteles si a mers cu mine.

Salvatorul

Preotul satului era părintele Vasile Hotica, un preot foarte bun. Îsi trăia viata mai mult în post si rugăciune. Văzându-mă, s-a mirat foarte, căci nu se astepta să-l caut. Stia că sunt de altă religie. I-am zis: "Părinte, am venit la dumneata să-mi explici. Ati făcut ani multi de Teologie si de aceea să-mi spuneti, vă rog, cum e cu vorbirea în limbi, cu proorocirea. Uitati ce am pătit..." I-am povestit toate cele întâmplate. A făcut semnul Sfintei Cruci, s-a gândit si a zis: "Doamne, fereste-ne!"

A urmat o convorbire de trei ore. Era într-o zi de joi, după-masă. La sfârsit i-am spus hotărârea mea: "Părinte, duminică îi aduc la biserică pe cei trei copii ai mei care-s nebotezati. Vă rog să-i botezati. Vreau să mă întorc în Biserica Ortodoxă si să-mi recunosc rătăcirea. Părinte, mă tem însă să nu mi se întâmple ceva până duminică. Mă va ajuta oare Dumnezeu?" "Ai credintă", mi-a spus preotul.

Am plecat. Pe drum m-am întâlnit cu o penticostală, care fusese la mine să-i proorocesc. M-a întrebat râzând: "Soro, e bun duhul tău?" "Ferească Dumnezeu s pe puiul de sarpe de asa duhuri", i-am răspuns eu si nu am mai continuat discutia.

Răzbunarea diavolului

Abia am ajuns acasă că duhul s-a întors să mă omoare. Eram la capătul puterilor si m-am târât până la pat. Simteam valuri de căldură de la vârful picioarelor până în gât, sufocându-mă. Abia am putut să strig: "Mor!"

Copiii au strigat după sora mea. Socrul meu, văzând în ce hal eram, s-a dus la nasul meu, cantorul bisericii, rugându-l să deschidă biserica. Acesta mi-a trimis Sfântul Mir, tămâie, o carte de rugăciuni si Acatistul Maicii Domnului. Până a ajuns socrul meu acasă, eu începusem să spun rugăciunile pe care le stiam. Îmi simteam sufletul în gât, gata să iasă. Cei sase copilasi plângeau si mă strigau. Trupul îmi era ca de gheată, nu-l puteam misca, însă eram constientă. În gândul meu ziceam: "Doamne, ajută-mă să mă rog, căci mult Te-am iubit! Doamne, Creatorul lumii, tie mă rog, iartă-mă, căci am hulit Duhul Tău cel Sfânt. Te rog, o Doamne, nu mă lăsa să mor, căci îmi rămân copiii ai nimănui, asa cum am fost si eu, Doamne. Arată-mi si descoperă-mi adevărata cale pe care să pot ajunge la mântuire, ca să o arăt si eu copiilor mei!" Simteam că mă înec. N-am terminat eu bine rugăciunea că a intrat socrul meu pe usă. Mi-a făcut semnul Sfintei Cruci pe frunte si m-a tămâiat. A pus cartea de rugăciuni pe pieptul meu si atunci am simtit cum se trage sufletul încet-încet înapoi în trup.

Toată noaptea m-am simtit rău. Am luat medicamente, dar degeaba. Simteam că mă strânge ceva de inimă. Era îngrozitor. Toti cei din casă dormeau. Eu nu puteam să dorm. Când s-a crăpat de ziuă, l-am strigat pe socrul meu, care dormea în altă cameră: "Tată, nu mă lăsa să mor ca un câine! Du-te după preot!"

Socrul meu s-a sculat degrabă si a pornit spre casa preotului. După putin timp a venit cu preotul si cu un membru din Consiliul Parohial, ca martor. A intrat în casă si ne-a salutat. Până la venirea lui se adunaseră toti vecinii, cu mic cu mare. Nu le-a fost frică, desi diavolul ar fi putut iesi din mine si să treacă în ei. Doar însotitorul preotului s-a pierdut cu firea. A început să plângă. Eu eram în pat, acoperită cu o pătură, ca zguduită de friguri, desi nu-mi era frig. Aveam o stare de neputintă si nu mă puteam ridica. Preotul mi-a zis: "Femeie, dacă nu te încrezi în Sfânta Cruce, nu are rost să-ti fac slujbă!" Mi-a explicat că nu are voie să-mi facă slujbe pentru că eram de altă religie. Venise doar la chemarea mea. I-am spus: "Părinte, fă ce trebuie, numai să trăiesc, să-mi cresc copilasii, ca să nu rămână orfani cum am fost eu."

Preotul mi-a dat Sfânta Cruce s-o tin în mână si mi-a pus epitrahilul pe cap. Când am luat Crucea în mână am simtit intrând în mine o putere de viată. Minune dumnezeiască! Preotul mi-a făcut o slujbă scurtă pentru îndepărtarea diavolilor si a farmecelor. Mi-a spus că după ce voi reveni la dreapta credintă îmi va face moliftele Sfântului Vasile cel Mare. M-a stropit apoi cu apă sfintită. I-am spus că la noi în casă nu s-a făcut sfestanie (sfintire) de multă vreme. El mi-a promis că se va întoarce spre seară pentru sfintirea casei. Era o zi de vineri. Mi-a lăsat Sfânta Cruce vreme de trei zile.

După plecarea preotului m-am sculat, am mâncat si am făcut treabă în casă. Spre seară m-a cuprins iarăsi o moleseală, însă nu mai tremuram ca înainte. Când a venit preotul m-am bucurat, căci puteam să-i pun întrebări din Scriptură. După săvârsirea sfestaniei, am discutat îndelung cu dânsul. Îi puneam întrebări din Biblie, iar el îmi răspundea. Mi-a împrumutat chiar Biblia lui. Discutia a durat până la unsprezece noaptea.

Descoperirea diavolului

După ce i-am condus până la poarta (preotul venise împreună cu acel martor), m-am întors în casă. Pornise un vânt puternic si-mi deschisese toate geamurile dinspre grădină. Le-am închis si m-am pregătit de culcare. Am stins lumina si am adormit. Era cam douăsprezece noaptea.

Deodată am fost trezită din somn de un glas necunoscut, un glas înăbusit. Mi-a zis: "Scoală-te, am venit să-ti spun."

M-am speriat, căci nu cunosteam glasul acela si simteam că e ceva necurat. Am înteles că e diavolul. Nu vedeam nimic în odaie, căci era întuneric. De fapt, nici nu voiam să văd ceva. Am luat perna si mi-am pus-o pe urechi, ca să nu-l mai aud. Glasul s-a auzit din nou: "Scoală-te. Degeaba îti pui perna pe urechi, că tot mă auzi si tot îti voi spune ce am de zis. Iar dacă ai întrebări, îti voi răspunde la toate. Am venit fiind trimis si mustrat de Dumnezeu, să-ti spun care e calea cea adevărată care duce la mântuire."

În acele moment mi-am amintit că mă rugasem deseori la Dumnezeu să-mi descopere calea cea adevărată. Auzind atunci acel glas, m-am hotărât să încep discutia.

Convorbirea cu diavolul

I-am zis:

- Bine, răspunde-mi, care este calea cea adevărată spre mântuire?

Diavolul mi-a răspuns:

- Credinta ortodoxă este dreapta credintă, iar Biserica Catolică este aproape soră.

- M-am lămurit acum, i-am zis, dar ortodocsii au numai un copil sau doi, fac avorturi, beau, trăiesc în desfrâu. Nu am văzut la ei fapte care să dovedească dreapta credintă.

Diavolul mi-a spus:

- A fi ortodox e lucru mare. Trebuie să te împărtăsesti în fiecare lună cu Sfintele Taine. Mai întâi de spovedesti de tot ce ai făcut si după aceea, dacă duhovnicul îti dă voie, te împărtăsesti. Credinta ortodoxă nu-ti dă voie să mai faci păcate după Sfânta Împărtăsanie. Ea îti cere să te feresti de toate păcatele, te învată să nu fii betiv, să nu fii lacom, să nasti copii, nu să-i omori.

La sfârsit mi-a zis:

- Dacă vrei să mai stii ceva, întreabă-mă.

- Mai am o singură întrebare: Maica Domnului a mai avut copii sau nu?

Eu învătasem de la penticostali că Maica Domnului a mai născut patru copii după nasterea Domnului Iisus.

- Maica Domnului, mi-a spus diavolul, fecioară a fost si fecioară a rămas, căci Iosif era bătrân si el doar făcea pe îngrijitorul Maicii Domnului si al lui Iisus Hristos.

- Si atunci, am zis eu, cum se poate că atâtia oameni de la penticostali, care strigă cu atâta foc către Dumnezeu, să nu se mântuiască?

- Pot ei să strige, zise diavolul, dar armă împotriva puterilor satanice este numai Crucea. Pentru că ei nu fac acest semn sfânt, rugăciunile lor sunt luate de duhurile mele.

Discutia cu diavolul a mai durat o vreme. Începuse să mă sperie, spunându-mi că nu mai pleacă. Ba chiar îmi spunea să fac aia sau aia. Nu reuseam deloc să mă opresc din discutie. M-am ridicat, am băut apă sfintită si am citit rugăciunea de sâmbătă, dar el tot nu pleca. Până spre dimineată nu mi-a dat pace. Putere asupra mea nu avea pentru că eu purtam mereu o cruce de la biserică. Mi-o dăduse preotul s-o port la mine si mi-o lăsase definitiv. Preotul venea la mine de vineri până duminică, să vadă cum mă simt. Îl întrebam din Sfânta Scriptură, iar el îmi tălmăcea fiecare cuvânt pe care nu-l întelegeam. Asa îmi dăduse si Sfânta Cruce.

Evadarea

După toate cele prin care trecusem, aveam o credintă foarte puternică în Dumnezeu. În prima duminică m-am dus cu cei trei copii ai mei nebotezati la biserică. Am trimis vorbă părintelui că vreau să-o botez în credinta ortodoxă. Preotul a anuntat de îndată crestinii să vină la biserică în acea duminică, căci este ceva deosebit si se va face o mărturisire publică.

În biserică fiind, am luat Sfânta Cruce în mână si am mărturisit în fata Altarului ce mi se întâmplase. Unii din cei de fată plângeau. După mărturisire, s-a săvârsit Taina Sfântului Botez. Eu si ceilalti membri ai familiei am fost pecetluiti cu Sfântul Mir.

Ajungând acasă, mi-a venit o ameteală puternică. M-am asezat pe pat si am auzit iarăsi vocea. Avea să fie însă pentru ultima oară.

- Ti-ai atins scopul. Acum trebuie să plec, că începe popa ăsta cu blestemele Marelui Vasile.

După ce mi s-au slujit 40 de Sfinte Liturghii în trei biserici, m-am simtit mai bine. Cu multumire spun acestea. Dumnezeu m-a ascultat în al doisprezecelea ceas al vietii mele si, când sufletul era gata să plece, o rugăciune din capătul puterilor mele mi-a salvat viata si am putut să rămân pe acest pământ pentru a-mi face datoria de mamă.

Tot pătitu-i priceput...

Voi spune tuturor dacă e nevoie. Am să strig în fata lumii, în fata oricui, chiar dacă-mi va fi viata în primejdie. Nu mai vreau să trăiesc pentru mine. Vreau să trăiesc pentru Hristos. Simt cum o putere divină mă ajută si-mi dă curaj să spun care e dreapta credintă, calea lui Hristos. Ca un om să-l cunoască pe Hristos, mai ales dacă e nestiutor ca mine, e un drum lung si foarte greu. Nu oricine e în stare să cunoască Adevărul. Poate si dintre eretici ar primi Sfânta Cruce, cum o iubim si o primim noi, dacă ar sti ce stiu eu. Dar ei nu cunosc si nu vor să o primească, pentru că le-a intrat în sânge acest lucru, învătând de la părinti cum am învătat si eu de la sora mea. Ei se multumesc cu ceea ce aud si nu au dorinta de a cunoaste mai mult. Eu i-am cerut lui Dumnezeu să-mi descopere taina, asa cum i-a descoperit proorocului Daniel atâtea taine.

Multi dintre sătenii mei, în special eretici, mă socotesc nebună. Eu le spun:

- Voi mă credeti nebună, dar nu mă supăr. Lasă să fiu eu nebună, fiindcă mărturisesc pe Domnul Hristos si dreapta credintă, fiindcă mărturisesc descoperirea minunată pe care mi-a făcut-o Dumnezeu. Asa păcătoasă si nebună cum mă faceti voi, sunt totusi roaba lui Dumnezeu.

Văd răutatea lumii si mă înspăimânt. Se duc grămadă la credintele eretice. Ereticii au cărti cu miile, de tot felul. Foarte putini caută cărtile ortodoxe. După Revolutie s-au lepădat multi, deoarece Satana are acum o putere foarte mare. Face vindecări la rugăciunile lor. Vorbeste din ei, îi face să proorocească. Satana se întrupează în ei. Adunându-se laolaltă, îl roagă să vină în mijlocul lor să le vorbească si să-i mângâie. Acest domn nu se lasă mult rugat si îsi face aparitia. El este domnul dracilor, asa cum mi s-a descoperit mie. Sărmanii de ei! Proorocii lor detin această putere satanică pe care ei o numesc "duh sfânt". Un duh de la diavolul, un "duh sfânt" făcut de Satana ca să-i poată amăgi pe oameni si să le ia rugăciunile.

Când cineva are necazuri în familie cu sotia, cu sotul, părinti, socrii, diavolul le spune că-i va mângâia, ajutându-i să se răzbune. Se întâmplă ca multi din cei care merg la biserica ortodoxă să aibă necazuri, asa cum am avut si eu. Am rămas însă statornică în hotărârea mea de a merge la Biserică si de a mă lăsa de rătăciri. Diavolul a vrut să mă omoare. Acum nu mi-e frică, fiindcă Domnul Iisus Hristos este cu mine si am puterea dumnezeiască a Sfintei Cruci. Am convingerea că voi birui pe Satana până la sfârsit.

Stând de vorbă cu mai multi preoti, am văzut că unora le e frică de Satana. Când i-am întrebat de ce, mi-au spus că de câte ori au făcut slujbe mai mari pentru păcatele grele ale unor oameni, ori le-au murit animale, ori li s-au îmbolnăvit copiii, si de aceea caută să evite asemenea situatii. Credinta este rece chiar si la multi din cei care binevestesc Sfânta Evanghelie. Se tem de diavol. Oare de ce? Fiindcă au ceva din al lui. Sfânta Scriptură ne învată: "Împotriviti-vă diavolului si el va fugi de la voi" (Iac. 4:7). Dar dacă omul are ceva, cât de mic, din ale diavolului, atunci îi este frică. Oricât s-ar strădui omul să fie complet neprihănit, nu va putea, fiindcă numai Domnul Iisus Hristos a fost cu adevărat drept si neprihănit. Avem însă datoria să ne străduim mereu, din răsputeri. Trebuie să părăsim idolii care au câstigat acum mare faimă: lăcomia, pofta de avere si altele. Acestea i-au dus pe multi la pierzare.

Nu poti face avere iubind pe Dumnezeu. Dacă Îl iubesti cu adevărat, vezi pe cel sărac si flămând si simti nevoia să împarti cu el. O bucată de pâine dacă ai, iar altul nu are, trebuie să înveti s-o împarti cu el. Atunci când miluiesti pe cel necăjit, cresti în credintă. La fel si când postesti si când te rogi. Un crestin adevărat nu-si face vilă, ci îsi foloseste economiile spre a dovedi că e într-adevăr crestin. În zilele noastre se văd rar asemenea fapte de milostenie care să însotească credinta.

De vorbă cu Împăratii

Nu demult mi s-a arătat Domnul Iisus Hristos în vis. Era într-un Sfânt Potir si am îndrăznit să-l întreb:

- Doamne, ai simtit si Tu durerea cum o simtim noi?

Domnul Iisus a clătinat din cap în semn că da. Era împodobit cu o lumină puternică, mai strălucitoare decât a soarelui. Era însă foarte trist. Am văzut atunci că putini crestini se mai împărtăsesc cu Sfintele Taine. Multi au ajuns să înjure chiar si în biserică. Multi dintre slujitorii Sfântului Altar nu iubesc ei însisi Biserica. Nici chiar unii preoti nu mai tin credinta adevărată si nu mai sunt lumină pentru oameni. Răutatea a ajuns la culmile cele mai înalte. Putini sunt cei alesi. Putini dintre cei care merg la Sfântul Altar pentru cununie sunt cu adevărat curati. Cel care vorbeste altora despre adevărata credintă e socotit nebun.

Prin toate am trecut cu bine. Dragostea pentru Dumnezeu si credinta în El mi-au fost arme prin care am reusit să scap cu viată. În post si rugăciune, toate le-am cerut în numele Domnului Iisus Hristos. Nu am cerut avere sau ranguri. Am cerut pace în familie si descoperirea tainelor ce tin de credintă.

La un an după ce mi s-a arătat Domnul Iisus Hristos am avut altă vedenie în vis. Se făcea că eram la Mănăstirea Sfântul Miron din apropiere. Eram în genunchi si mă rugam. Deodată am văzut că icoana Maicii Domnului se dezlipeste de perete. Maica Domnului a iesit pe usa altarului si a venit spre mine. Mi-a zis:

- Am venit să-ti spun că vei avea mântuire, fiindcă nu ai păcătuit împotriva Bisericii.

După ce mi-a mai vorbit putin, s-a retras spre usa altarului. Am început să plâng. Mi-a zis:

- Am să mă arăt tie, fiindcă văd că-ti pare rău că plec.

După exact o săptămână mi s-a arătat iarăsi, tot în vis si tot la Mănăstirea Sfântul Miron. Îi sărutam poala hainei, iar ea era îmbrăcată în vesminte preotesti.

În loc de încheiere

Voi mărturisi în fata oricui că nici o credintă nu este adevărată dacă nu are la bază Sfânta Scriptură, Sfânta Traditie si Sfânta Cruce, adevăratul altar al Jertfei divine.
dima claudiu daniel · 383 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
20 Aug 2012

Predică la Duminica a XI-a după Rusalii( Despre datoria de a ierta celor ce ne greșesc ) - Pr.Cleopa Ilie


Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat.
Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? (Matei 18, 32-33)

Iubiți credincioși,

Sfînta și dumnezeiasca Evanghelie de azi ne arată datoria de a ierta pe cei ce ne greșesc. Domnul nostru Iisus Hristos, ne învață că toată Legea și proorocii, se reazemă pe două porunci, adică să iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru (Matei 22, 37-40). Mila este una din faptele bune care izvorăște din dragoste, după mărturia Sfîntului Apostol Pavel, care zice: Dragostea se milostivește (I Corinteni 13, 4). Cine nu are milă de fratele său este semn că acela nu are dragoste și petrece în întunericul urii de frați (I Ioan 2, 9-11; 4, 20).

Dragostea lui Dumnezeu către noi se aseamănă cu dragostea părinților pentru fiii lor (Deuteronom 1, 37-45; Isaia 49, 15; 66, 13). Precum un tată și o mamă bună își iubesc pe fiii lor și, ori de cîte ori ar greși ei, dacă se întorc și cer iertare, îi iartă și îi mîngîie, așa este și dragostea lui Dumnezeu spre noi, care sîntem fiii Săi (Ioan 1, 12) și așa ni se cuvine să fim cu dragostea și cu mila față de cei ce ne greșesc nouă. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au răstignit spunînd: Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac (Luca 23, 34).

Toate faptele bune de le va avea cineva, dacă nu are dragoste, nu are nimic (I Corinteni 13, 1-2). Fiul lui Dumnezeu venind în lume, din nemărginita Sa bunătate, cu dragoste și milă pentru noi (Efeseni 3, 18-19), a desființat deosebirea între vrăjmași și prieteni și ne-a dat poruncă să iubim pe vrăjmașii noștri, să binecuvîntăm pe cei ce ne blestemă, să ne rugăm pentru binele celor ce ne vatămă și ne prigonesc și să facem bine celor ce ne urăsc (Matei 5, 44). După mărturia acestei învățături nu avem voie să urîm pe nimeni, ci pe toți cei ce ne greșesc să-i iubim și să le iertăm greșelile, chiar dacă ne-ar face cel mai mare rău.

Să ne aducem aminte că Dumnezeu din a Sa nemărginită bunătate plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți, și răsare soarele Său peste cei buni și peste cei răi (Matei 5, 45). De aceea sîntem și noi datori a face bine tuturor și a ierta greșelile celor ce ne greșesc (Matei 6, 12; I Tesaloniceni 5, 15), purtînd neputințele altora (Galateni 6, 2; Efeseni 4, 2). Așa ne îndeamnă și Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Fiți buni între voi și milostivi iertînd unul altuia, precum și Domnul v-a iertat vouă, în Hristos (Efeseni 4, 32). În alt loc zice: Îngăduiți-vă unul pe altul, iertînd unul altuia; iar dacă cineva are vreo plîngere împotriva cuiva, după cum Hristos v-a iertat vouă, așișderea iertați și voi (Coloseni 3, 13).

Așadar, frații mei, aducîndu-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu față de noi, care pururea greșim înaintea Lui, să ne silim și noi după a noastră putere să iertăm întotdeauna pe cei ce ne greșesc nouă (Ioan 13, 34). Dragostea de Dumnezeu nu se poate arăta între noi fără de iubirea dintre noi și fără iertarea celor ce ne greșesc nouă (I Ioan 3, 17; 4, 20-21).

Iubiți credincioși,

Să ascultăm acum pe Sfîntul Efrem Sirul, care, vorbind despre iertarea celor ce ne greșesc, de care atîrnă și iertarea păcatelor noastre, zice așa: "Bine a zis Domnul: că sarcina Mea este ușoară! Că ce greutate și ce osteneală este a lăsa noi fratelui nostru greșelile cele ușoare și de nimic vrednice, spre a ni se ierta și nouă cele ale noastre..." Și mai departe zice: "Nu am zis să-Mi aduceți bani, sau țapi, sau post, sau priveghere, ca să ziceți: Nu am sau nu pot! Ci ceea ce este lesnicios și ușor și scurt ne-a poruncit, zicînd: Tu iartă fratelui tău greșelile lui și Eu îți iert pe ale tale! Tu însă nici greșelile nu ierți, poate puțini bani doi sau trei dinari iar Eu nenumărați talanți îți dăruiesc ție. Tu nu mai ierți nimic dăruindu-i; iar Eu îți dau ție vindecare și împărăție îți dăruiesc. Și darul tău atunci îl primesc cînd te împaci cu cel ce îți vrăjmășește ție, cînd nu ai vrajbă asupra cuiva întru mînia ta. Cînd ai pace și dragoste către toți, atunci rugăciunea ta este bine primită și prinosul tău bine plăcut și casa ta este blagoslovită și tu ești fericit. Dacă tu cu fratele tău nu te împaci, cum ceri iertare de la Mine?

Cuvintele Mele le calci și ceri iertare de la Mine? Eu, Stăpînul tău îți poruncesc și tu nu iei aminte? Apoi cum îndrăznești să aduci către Mine rugăciune și jertfă? Căci precum tu îți întorci fața de către fratele tău, așa și Eu despre rugăciunea ta și de la darul tău voi întoarce ochii Mei" (Cuvînt pentru dragoste, tom III, pag. 31-33, M-rea Neamț, 1823).

Dumnezeiescul părinte Isaac Sirianul, conglăsuind cu Sfîntul Efrem, arată că nu primește Dumnezeu rugăciunea noastră, dacă noi avem ură și nu vom ierta pe cei ce ne greșesc nouă, că iată ce zice: "Sămînță pe piatră este rugăciunea celui ce are pomenire de rău asupra fratelui său" (Cuvînt 58, pag. 297, M-rea Neamț, 1818). Așadar, frați creștini, să luăm aminte cu toată frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfinți părinți, care se reazemă pe cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis în Sfînta Sa Evanghelie: De veți ierta oamenilor greșelile lor, va ierta și vouă Tatăl vostru Cel ceresc, iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu va ierta vouă greșelile voastre (Matei 6, 14-15).

Frații mei, dacă credem că acestea sînt cuvintele și poruncile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, și că niciodată gura Lui nu poate să spună neadevăr, El fiind ființa adevărului, apoi să ne dăm seama că niciodată nu vom primi iertarea de la Dumnezeu, atîta vreme cît vom fi învrăjbiți cu oamenii și "nu vom ierta din toată inima păcatele și greșelile fraților noștri" (Marcu 11, 25). Nimeni să nu creadă că, cu darurile sale sau cu slujbele ce le dă la sfînta biserică, se va putea împăca cu Dumnezeu și va lua iertare de păcatele sale, mai înainte de a se împăca și a se ierta cu cei ce au fost învrăjbiți.

Acest adevăr ni-l arată Însuși Hristos Domnul cînd zice în Sfînta Evanghelie: De-ți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului și du-te de te împacă cu fratele tău, apoi vină și adu darul tău (Matei 5, 23-24).

Nu numai darul nostru nu-l primește Dumnezeu mai înainte de a ne împăca cu aproapele nostru, ci nici rugăciunea noastră n-o primește că zice: Cînd stați de vă rugați, iertați tot ce aveți asupra cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre (Marcu 11, 25). Același lucru ne învață Mîntuitorul și în rugăciunea domnească Tatăl nostru, pe care o rostim zilnic, dimineața și seara: Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri (Matei 6, 12). Dacă nu iertăm noi mai întîi pe frații noștri, nici Tatăl nostru ceresc nu ne va ierta păcatele noastre. Iertarea este o condiție obligatorie pentru mîntuirea omului, a lumii întregi. Iertarea stă la temelia păcii din inimă și a cunoștinței fiecăruia dintre noi. Iertarea salvează familia de divorț și distrugere, salvează rudele de ceartă și judecăți, salvează lumea de războaie, de ură și de moarte.

Însă nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii decît să iertăm pe cei ce ne-au jignit, ne-au defăimat sau ne-au păgubit. Pentru un cuvînt de ocară, pentru un lucru de nimic, pentru o mică pagubă, unii creștini trăiesc în ceartă, și chiar înjură, ani de zile. Ba ajung la judecată și la fapte de răzbunare, încît nici preotul din parohie, nici rudele, nici bătrînii satului, nici boala și frica morții nu le înmoaie inima să se ierte, să se împace unii cu alții. De aceea nu puțini mor certați între ei, spre veșnica lor osîndă. Că după moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mîntuirea lui.

Această stare grea de ură și răzbunare dintre oameni, care duce pe acei care nu iartă la moarte, o arată Hristos foarte clar în pilda din Evanghelia care s-a citit astăzi. Împăratul care ia socoteală slugilor sale este Împăratul Hristos care ne va judeca pe toți la sfîrșitul veacurilor. Datornicul care datorează Împăratului ceresc zece mii de talanți este fiecare dintre noi, care datorăm lui Hristos pocăință, lacrimi, milostenie și iertare pentru mulțimea păcatelor pe care le-am făcut.

Dar în timp ce Dumnezeu, ca un tată bun, ne iartă toată datoria, adică toate păcatele, noi oamenii nu iertăm pe cei ce ne-au greșit puțin, ci le cerem datoria cu dobîndă. Iar dacă nu ne întorc datoria ne răzbunăm pe ei, îi dăm în judecată, le dorim răul, nu-i iertăm pînă la moarte. De aceea și Dumnezeu se supără pe cei care nu iartă pe aproapele, ci trăiesc în ură și răzbunare, și le va zice la judecată: Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o adică toate păcatele pentru că M-ai rugat. Nu se cădea oare ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și Eu am avut milă de tine? Și mîniindu-se stăpînul lui, l-a dat pe mîna chinuitorilor, pînă ce-i va plăti toată datoria (Matei 18, 32-34).

Auziți ce zice Hristos, Stăpînul vieții și al morții? Pe cei ce nu iartă pe aproapele lor, nici Dumnezeu nu-i va ierta la judecata cea mare de apoi, ci îi va arunca în chinurile iadului pentru vecii vecilor. Că dacă în viață nu ne pocăim, nici nu iertăm, nici nu facem milostenie și murim așa, nu vom avea iertare niciodată și nimeni nu ne va mai scoate din veșnica osîndă.

Iubiți credincioși,

Cea mai mare virtute creștină este iubirea. Ea este viața noastră și avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfîntul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, împăcarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea străinilor și altele asemenea sînt fiicele cele mai mari ale iubirii creștine.

Iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele, sînt poruncile cele mai mari din Sfînta Evanghelie care stau la temelia mîntuirii noastre. De felul cum vom ști să iertăm, să ajutăm pe aproapele, să răbdăm pe toți, să facem pace, să nu ne răzbunăm, de aceasta depinde pacea noastră, bucuria vieții noastre, mîntuirea fiecăruia dintre noi.

Dar ce să facă acei creștini, care își cer iertare de la cei cu care sînt certați, dar aceia nu vor să-i ierte? Să facă ce ne învață Sfinții Părinți. Întîi să se roage lui Dumnezeu pentru îmblînzirea vrăjmașilor lor. Să ceară sfatul duhovnicilor lor și să le respecte cuvîntul. Apoi să-și ceară personal iertare de la cei cu care sînt certați, prin cuvintele: "Iartă-mă, frate, pentru toate cîte ți-am greșit și Dumnezeu să te ierte!" Iertarea să se facă cel mai bine în biserică, sau în casa unuia dintre ei, sau în casa preotului. Dacă cearta este veche și mare, împăcarea să se facă în prezența preotului, și să se încheie cu o rugăciune de mulțumire și chiar cu o masă creștinească, sau acordarea reciprocă de daruri. Dacă aproapele nu vrea să ne ierte, să urmăm sfatul duhovnicului, să cerem iertare de trei ori și așa, dacă nu ne mustră conștiința, ne putem împărtăși cu Sfintele Taine. Iar dacă încă sîntem tulburați și ne chinuie gîndurile de răzbunare, să amînăm Sfînta Împărtășanie, ca să nu ne fie spre osîndă. Smerenia și rugăciunea curată ne ajută cel mai mult la împăcare. Cine urmează calea aceasta, acela nu este departe de mîntuire!

Citim în Pateric că un călugăr tînăr s-a dus la un sihastru bătrîn și i-a spus că are vrajbă asupra cuiva și nu-l poate ierta nicidecum. Zadarnic l-a îndemnat bătrînul la iertare, că ucenicul nu voia să-l ierte. Atunci duhovnicul a zis ucenicului: "Să spunem împreună Tatăl nostru, fiule!" Pe cînd ucenicul zicea: "Și ne iartă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri", bătrînul îi spuse: "Nu așa, fiule! Ci să zicem; Și nu ne ierta nouă greșelile noastre, precum nici noi nu iertăm greșiților noștri!" Auzind aceasta ucenicul, a căzut în genunchi și a zis: "Iartă-mă, părinte, că am greșit! Din clipa aceasta am iertat pe fratele meu!"

Așa să facem și noi, frați creștini. Să cerem iertare întîi și să iertăm cu dragoste pe toți, ca să fim și noi iertați de Dumnezeu pe pămînt și în cer. Căci fără iertare nu avem mîntuire, nici nu putem zice Tatăl nostru.

Să rugăm pe Dumnezeul dragostei și pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a răstignit pe cruce din dragoste pentru noi, să ne împace pe toți în numele Său, știind că dragostea nu moare niciodată! Amin.
Admin · 314 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
19 Aug 2012

PREDICA LA DUMINICA A XI-A DUPĂ RUSALII a MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA (Matei 18, 23-35)


O SOCOTEALĂ!

„Asemănatu-s-a împărăția cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Și, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanți”(Matei 18, 23-24).

A fost, zice Hristos, un împărat. Un împărat bogat. Avea la palatul său curteni și slujitori. Ei chiverniseau banii împăratului. Bani proprii nu aveau. Tot ce aveau era averea împăratului și trebuiau s-o chivernisească cu atenție și onest, pentru că într-o zi împăratul avea să-i cheme și să le ceară o socoteală exactă. Dar pentru că împăratul a întârziat să-i cheme, slujitorii au crezut că nu-i va mai chema niciodată și că pot să facă ce vor.

Însă cât de mult s-au înșelat! A sosit ziua socotelii. Împăratul a poruncit să se înfățișeze înaintea lui unul din slujitori. A venit slujitorul, dar inima îi tremura. pentru că știa că nu fusese cum trebuie. Au deschis cărțile. Tot ce a primit slujitorul, tot ce a încasat și tot ce a cheltuit, până la ultima drahmă, era scris în cărți. Controlul care s-a făcut a demonstrat că slujitorul îi datora împăratului zece mii de talanți, adică șaizeci de milioane de drahme de aur sau aproximativ un miliard de drahme actuale. O datorie uriașă! Slujitorul a auzit și a căzut în mare deznădejde, pentru că nu avea nimic. Și era imposibil să achite această datorie. Ar fi trebuit să rămână pentru totdeauna în închisoare, fără nicio speranță de a-și achita datoria. Slujitorul cade la picioarele împăratului și îl roagă cu lacrimi să-i dea un oarecare termen. Făgăduia, că-și va plăti datoria. Împăratul, plin de dragoste și îndurare, i-a fost milă de el și i-a iertat toată datoria. Și slujitorul, ca și cum ar fi prins aripi la picioare, zbura de bucurie.
Dar pe când acest slujitor ieșea din palat, de acum liber de agonia datoriei, întâlnește pe un alt slujitor. Acest slujitor îi datora o mică sumă, îi datora o sută de dinari, adică o mie cinci sute de drahme de astăzi. Cum l-a văzut, și-a amintit ce trebuia să primească. Cere, deci, să i le dea acum. Acela nu avea. Dar acesta insista. Îl roagă să facă puțină răbdare ca să-i achite datoria. Plânge, cade la picioarele lui. Nimic. Sever și lipsit de omenie l-a apucat de gât și era cât pe ce să-l sugrume. La sfârșit, l-a aruncat în închisoare. Împăratul, când a aflat ce fel de comportament a arătat primul slujitor celui de-al doilea, s-a mâniat foarte. A zis: – Eu, să-i iert o datorie atât de mare, iar el să nu-i ierte celui împreună slujitor cu el o sumă atât de mică? Imediat și-a retras grațierea pe care o făcuse, și a poruncit să-l arunce pe acel slujitor aspru și lipsit de omenie în închisoare.

***

Aceasta este, oarecum dezvoltată, pilda slujitorului ce datora zece mii de talanți. Prin pildă, așa cum știm, Domnul una spune și alta lasă a se înțelege. Din toate câte se zic în această pildă, vom ruga pe iubiții noștri creștini să ia aminte la ce înseamnă datoria slujitorului, datoria celor zece mii de talanți.
Datoria aceasta nu este materială. Nu sunt bani, nu sunt monezi de aur. Datoria aceasta, despre care vorbește pilda, este o datorie duhovnicească. Este o datorie, care – pe care omul și-o face, atunci când încalcă poruncile Domnului, când nu folosește cum trebuie autoritatea pe care i-a dat-o Domnul peste diferite bunuri. Și ce nu a dat Dumnezeu omului! I-a dat ochi ca să vadă, urechi ca să audă, picioare ca să se plimbe, mâini ca să lucreze. I-a dat sănătate. I-a dat minte ca să judece corect. I-a dat bunuri materiale, aer pentru respirație, apă pentru a se răcori, soare pentru a se încălzi, plante și arbori ca să se desfăteze, animale ca să-i slujească. I-a dat timp prețios ca să lucreze, să-L adore pe Creatorul său și să facă bine în lume și semenilor săi.
Și omul cum se comportă? Cum folosește bunurile materiale și spirituale? Vai! Dacă s-ar face un control în mare, improvizat, acest control va demonstra că omul nu face o chivernisire bună a bunurilor lui Dumnezeu. Face abuz, exces, risipește bogăția lui Dumnezeu. Trăiește fără a se gândi la răspunderea pe care o are. Zi de zi păcătuiește. Trupul lui slujește păcatului. Ochii lui văd cele rușinoase. Urechile lui aud lucruri care nu s-ar cuveni să se audă. Limba lui spune minciuni, judecă osândește, dezbină, calomniază, blesteamă și hulește pe Dumnezeu. Mâinile lui fură, lovesc și ucid. Picioarele lui aleargă la cluburi păcătoase. Tot gândul lui este numai la ce este rău. Timpul lui este pierdut. Într-o zi, nu dispune nici de o oră să se ducă la biserică. Nu dispune de puțin timp să-și facă rugăciunea. Nu dispune de zece minute pe zi ca să citească Sfânta Scriptură. Un “mulțumesc” nu zice. Este și nemulțumitor față de Dumnezeu, și aspru și lipsit de omenie față de semeni. Dacă cineva însetează, nu-i oferă un pahar de apă. Dacă cineva flămânzește, nu-i dă o bucată de pâine. Dacă cineva e gol și tremură de frig, nu-i dă o haină ca să se acopere. Dacă sunt bolnavi, nu-i vizitează. Dacă sunt nedrepțățiți, nu-i apără. Pe orfani și pe văduve nu-i ocrotește. Este aspru și fără omenie. Răul pe care i l-a făcut altul nu-l iartă. Până la moarte ține ură.
Să mergem mai departe și să cercetăm mai profund viața oamenilor? Din ce în ce mai multe păcate noi vor apărea. Datoria toată va crește și numărul păcatelor va depăși cele zece mii de talanți, va depăși nisipul mării. “Cine va cerceta mulțimea păcatelor mele, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu?!”.

***

Unde sunt acum cei care zic și se laudă că nu au păcate și că sunt mai buni decât toți oamenii? Nefericiții! Le lipsește ”Cunoaște-te pe tine însuți!”. Le lipsește cunoașterea și simțământul păcatelor lor. Le lipsește frica de Dumnezeu. Dacă însă ar fi stat să studieze Sfânta Scriptură și ar fi cunoscut voia lui Dumnezeu, micile și marile porunci ale Legii dumnezeiești, și s-ar fi cercetat pe ei înșiși, atunci ar fi văzut cât de mult rătăcesc. Atunci s-ar fi îngrozit. Și cum să nu se-ngrozească?
Cum să nu ne îngrozim noi, toți oamenii! Pentru că omul, oricât de sfânt s-ar considera, nu poate să-și achite singur datoria păcatelor lui. Ce zic? Nu toată datoria, dar nici un păcat din cele care sunt considerate mici și fără importanță. O sută de ani să pustnicești într-o peșteră, să postești și să faci mii de rugăciuni, nu ajunge ca să ți se ierte nici măcar un păcat. Dacă ar fi putut omul să se mântuiască singur, n-ar fi venit Hristos în lume. A venit și a ridicat pe umeri Săi păcatele noastre ale tuturor și cu Cinstitul Său Sânge a achitat datoria noastră. Păcătoșii sunt de acum liberi și iertați. Un singur lucru ne cere Multmilosârdul Domn: Să dăm și noi iertare celor care ne-au greșit. Ne-a dăruit El un miliard? Să dăruim și noi celuilalt o drahmă! Este drept și cuviincios. N-o facem? Atunci vom rămâne neiertați. Cine va fi vinovat atunci? Noi și nimeni altul.

(trad. Frăția Ortodoxă Misionară “Sfinții Trei Noi Ierarhi”,din cartea “Kyriaki”, Atena, 1998, pp. 143-148)
niculae costel · 425 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
19 Aug 2012

Nicolae Steinhardt- predica la Duminica XI-a dupa Rusalii

Vrem sa fim iertati, dar nu suntem dispusi sa iertam si noi.Vrem sa ni se acorde atentie si sa ne fie luate in seama toate drepturile, dorintele de nu si capriciile, luam insa foarte grabit si, imprastiat aminte la nevoile, doleantele si solicitarile celorlalti.

Dar ceilalti?Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute in ceata.
Ni se pare, de fapt, ca toti cei din jurul nostru au obligatii fata de noi, iar noi fata de nimeni, niciodata.Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun si indreptatit, numai noi avem intotdeauna dreptate.

Nici cu gandul nu gandim ca s-ar putea intampla sa fi gresit, sa fi napustit sau insultat pe careva;parca, temeinic incrustata in tesuturile adanci ale sinei, o balanta cu talerul dreptatii neclintit indreptat in favoarea noastra, ca si acul busolei mereu orientat catre miazanoapte.
Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bataile inimii ci a ne intari in convingerea ca tot ce facem este bun si infailibil.

Mai mult:pe toti cei care nu sunt aidoma noua ori nu fac toate cele intocmai ca noi ii socotim, fara sovaiala si din toata inima, nebuni.Adeverindu-se astfel vorba Sfantului Antonie cel Mare:va veni vremea cand oamenii vor innebuni;fiecare va crede ca toti ceilalti sunt nebuni.

Vremea aceea a si venit sau mai bine zis a fost dintru inceput, omul purtand in firea sa convingerea ca numai in el coexista armonia, buna cuviinta, intelepciunea, ratiunea, dreptatea si ca el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor si gandirilor normale.Fiecare "eu" se considera etalonul impecabil al purtarilor fara gres:de la cele mai importante pana la cele mai marunte.Nu mananca, nu bea, nu se spala, nu umbla, nu cugeta, nu crede, nu se exprima intocmai ca mine?E nebun, ce mai incoace si incolo;e nebun furios si vrednic de gheena.Fiecare "eu" se crede a fi centrul lumii.Cel mai greu ne este a savarsi povata lui Hristos, a da viata imboldului capital:nu putem iesi din noi adica, nu suntem in stare a iesi din noi si a ne privi din afara.Si totusi cerinta aceasta e de neinlaturat si de neocolit:trebuie sa fim capabili a ne privi pe noi insine din afara, a ne aprecia si judeca pe noi insine asa cum - neintrerupt, necrutator, netulburati - ii urmarim si il judecam pe cei din jurul nostru.

Astrofizica a trecut de-a lungul mileniilor prin felurite faze:s-au succedat pe rand geocentrismul, heliocentrismul pana ce, acum, incepem a intelege ca pamantul nu-i decat o planeta de marime mijlocie intr-un sistem solar periferic al unei oarecare galaxii, una printre numeroasele care alcatuiesc milioanele(pare-se) de roiuri apartinand portiunii de cosmos ce ne este deocamdata dat a cunoaste.

Firea omeneasca e predispusa a fi mai marginita chiar decat heliocentrismul sau geocentrismul.Ne este congenital egocentrismul, a carui talmacire in limbaj vernacular ne-o da expresia vulgara dar si exacta:a te crede buricul pamantului.Cosecintele conceptiei acesteia sunt simple si logice:eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligatie fata de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimanui.Scurt spus:eu am numai drepturi, iar ceilalti au fata de mine numai datorii.Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine statator al trufiei desantate e ritmat pe un singur si foarte scurt refren:eu, eu, eu...

Sfatul staruitor al Mantuitorului e cu totul diferit:a iesi din sine inseamna a ne putea privi cu ochi straini, din afara, obiectiv, la rece;inseamna capacitatea de a ne putea vedea si considera (fizic si axiologic) ca pe unul dintre cei foarte multi care ne inconjoara.Nu ne putem socoti "iesiti din noi" decat in momentul cand fiecare "eu" isi va fi dat seama ca nu-i decat o biata oarecare vietate (asemanatoare celor vreo cinci miliarde de altele care si ele roiesc pe aceasta modesta planeta) si va fi renuntat cu desavarsire a se socoti singur Stapanitor si Domn al ei.

De ne e specifica si ne uneste nediscriminatoriu o insusire, apoi este chiar aceasta atat de vivace tendinta a centrarii lumii si universului asupra-ne.Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit:Ichhaftigkeit (autoindividualizare), deosebind in fiecare dintre noi neastamparata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca in tot locul si in orice imprejurare rolul de vedeta.Cezarism, vedetism.

Daca insa izbutim sa ne asezam (si percepem) in adevarata noastra situatie de infima unitate a unui imens ansamblu de semeni, operam o schimbare de perspectiva de insemnatate majora:dam realitate si celorlalti incetam de a-i inregistra ca pe o masa amorfa de fantasme pierdute in ceata, aburi si clarobscur.

Si ei o suma de individualitati, de persoane (cum, pe buna si sfanta dreptate, nu inceteaza filosofia personalista a ne denumi), inzestrati si ei ca si noi cu insusiri proprii, cu suflet si libertate, cu drepturi, cerinte, sperante, aspiratii, pretentii, aidoma noua si care ne privesc pe noi, din afara si necrutator, inchipuindu-si, intocmai ca noi, ca au numai drepturi si deloc datorii, asteptandu-se din partea noastra la o totala conformare cu optica lor, cu mentalitatea si coordonatele lor psihice si simtitoare.

Pericopa evanghelica de la Matei 18, 23-35 chiar asa ne invata:a nu crede ca numai noi suntem vrednici de iertare, ca numai noi avem drepturi, iar ceilalti numai datorii, vesnicii datornici ai nostri cum se afla, tintuiti in aceasta stare mai abitir decat serbul de pamantul pe care de-a pururi va fi silit sa lucreze.

Ceata trebuie risipita, e de datoria noastra morala si crestineasca sa ne obisnuim a ne privi, judeca si cunoaste fara indulgenta si partinire, recunoscand si celorlalti statutul de fiinte slobode si egale in drepturi cu noi.Ceilalti (cum ii place lui J.P.Sartre a spune) nu sunt niste vagi concentrari ectoplasmice, niste fantome, niste numere ale lui Avogardo, ascultand doar legile statisticii si numerelor mari:sunt la fel de reali ca si noi, si le suntem datori nu mai putin decat ne sunt ei noua.Greu ne vine a cugeta si proceda astfel, dar nimic temeinic, curat si cinstit nu putem realiza cata vreme nu ne convingem ca nu numai eu sunt, ci si ei sunt, ca toti deopotriva ne bucuram de drepturi si suntem grevati de indatoriri.

In mult citita carte a doctorului Moody, Viata dupa viata, sufletul omului in stare de moarte clinica e infatisat ca iesind din trup si uitandu-se afara, de la oarecare inaltime, la trupul intins pe un pat ori pe o brancarda in sala de reanimare a spitalului.Iata pilda pe care - fara a mai astepta moartea clinica - ar fi cum nu se poate mai bine sa o urmam, iata actiunea profund crestina de care se cade sa ne aratam capabili.

In viata fiind, sa facem si noi ca pacientii doctorului Moody:sa iesim din noi si sa ne privim cu atentie, neamagire si asprime, intocmai ca pe un altul, la fel de strasnic, de nepartinitor si de nemilostivnic.NE VOM INFIORA!Vor inceta visul dulce si inselator al autocompatimirii si multumirii de sine, demonicele impulsuri ale vointei de putere, neitzscheenele, adlerienele si lorentzienele noastre instincte de suprematie, imperialism si agresiune.Se vor ridica de pe ochii nostri valurile egocentrismului care ne impiedica sa acordam realitate deplina si regim de egalitate celor care sunt dintr-aceeasi plamada cu noi.Ne vom aduce aminte de inteleapta enuntare indiana tat tvam asi: si tu esti aceasta, ceilalti nu-s dintr-o alta specie, sunt in cel mai strict, mai biologic, mai stiintific inteles al termenilor fratii tai, congenerii tai...

Cercetandu-ne, ispitindu-ne din afara, cu ochi nemitarnici (pe cat se poate, desigur, dar in orice caz nu cu ingaduinta ori culpabila complezenta), vom fi, fiecare dintre noi, propriul nostru Judecator de Apoi, pregatindu-se astfel in modul cel mai nimerit pentru adevarata si obsteasca Judecata din urma.

Numai cantarindu-ne nepartinitor si necrutator, efectuand zilnic ori la intervale regulate o Judecata de Apoi personala, particulara, ne vom putea indrepta si imbunatati si ne vom infatisa Judecatorului celui drept cu oarecare sorti buni, cu sorti de a fi iertati si miluiti.Cata vreme insa ne vom socoti centrul cercului ce ne inconjoara egalitar pe toti si nu vom intelege ca acel cerc pascalian isi are centrul in fiecare fiinta salasluitoare intr-nsul, riscam sa auzim si noi:dati-l pe mana chinuitorilor pana ce-si va plati toata datoria.("Pana" semnificand vesnicia)

Daca ne inchidem si ne ferecam in noi si ne acordam numai noua drepturi si ne scutim de orice datorii suntem pierduti si vrednici de pedeapsa menita egocentrismului:singuratatea absoluta.

Caci in zadar si-n pustiu vom rosti si striga:Eu, eu, eu, ...Chemarea aceasta disperata, nimeni nu o va auzi si nimeni, asadar, nu-i va raspunde.

Intru totul degeaba cere mila si ajutor insinguratul de buna voie, nemilosul imprumutator, strasnicul stiutor numai de lege si neindurare cand iese in cale datornicul sau.

Va pati ca Shylock, negutatorul din Venetia, eroul lui Shakespeare, creditorul care se amagise cu incredere oarba in lege pana aceasta se intoarce impotriva-i, invatandu-l ca tot omul are nevoie de intelegere si indurare.(Din partea lui Dumnezeu si din partea oamenilor).Va primi replica de care se invrednicesc, dupa ce si-au ucis, spre a-l jefui, fiul si fratele (pe care nu-l recunosc dupa o despartire de mai bine de treizeci de ani), mama si fiica in Neintelegerea lui Albert Camus, din partea batranului cu barba alba de pe palierul etajului celui mai de sus al hanului lor(batranul care de fapt simbolizeaza divinitatea):
Nu! un nu la fel de inghetat, distant definitiv si indarjit ca si flacarile reci ale iadului.
Pilda celui care datora zece mii de talanti sa o primim ca pe o minunata povata si ca pe o stringenta lectie practica de purtare existentiala.

Odata mai mult, prin textul  de la Matei 18, 23-35 se adevereste ca Hristos ne-a propovaduit nu atat o noua religie cat un nou mod de a trai, a way of life zic anglo-saxonii, convinsi ca de o mai utila si mai pragmatica invatatura decat a lui Hristos nu dam pe acest pamant.

Sa iesim din noi, sa ne privim nepartinitor si necrutator din afara, sa risipim ceata din jur, sa ne privim nediscriminatoriu, sa parasim lumea fantomatica a egocentrismului spre a intra in realitate si in atat de elogiatul realism.

Nu-i nevoie sa invatam realismul.El sta la baza propovaduirii lui HRISTOS.

CRESTINATATEA, iata realismul!

balla georgeta · 586 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
19 Aug 2012

Pentru suflet !


 

Icoana Maicii Domnului "Mângâietoarea" (Paramythia)


Această icoană-frescă se află la manstirea Vatopedu(Sfantul Munte) într’un paraclis dedicat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (unde se tundeau odinioară călugării în monahism) și a fost strămutată aici după minunea ce a făcut’o în veacul al XIV-lea, când a salvat obștea și mănăstirea de la pieire, împotrivindu’se chiar pruncului Iisus! Este singura icoană din lume a Maicii Domnului, care a rămas într’o altă poziție decât cea în care a fost pictată! (Se mai cunosc minuni în care Preacurata Fecioară a vorbit din icoană, dar zugrăvirea ei rămânea neschimbată!). Într’o dimineață devreme, după Utrenie, pe când obștea se împrăștiase spre puțina odihnă, iar egumenul rămăsese singur să’și plinească rugăciunile sale (mai pe urmă voind a’i da unui frate cheile ca să deschidă porțile mănăstirii), a auzit o voce rostind: „Nu deschideți astăzi porțile mănăstirii, ci urcați’vă pe ziduri și alungați tâlharii!”. Care tâlhari erau corsari, ce se furișaseră în noapte pe lângă fortficații și așteptau ca monahii vatopedini să deschidă porțile la mijirea zorilor pentru a putea năvăli în lavră. Când starețul a privit la fresca de unde venea glasul, L’a văzut pe pruncul Iisus încruntat și cu mâna întinsă ca să oprească glăsuirea Maicii Sale, zicându’i: „Lasă’i Maică, să le fie îngăduită pedeapsa aceasta pentru păcatele lor!”. Preacurata Fecioară însă a îndepărtat mâna Fiului ei de la gură și a repetat înștiințarea către starețul rămas uimit de așa minune, până când acesta și’a încunoștințat obștea de primejdia de moarte în care se aflau. Atacatorii au fost siliți să plece și mănăstirea a fost salvată în acest chip miraculos de către Theotokos Paramythia! De secole vatopedinii slujesc Sfânta Liturghie în fiecare zi de vineri în cinstea ei și’i cântă Paraclisul Maicii Domnului la sfârșit.



Cuviosul Neofit Prosmonarul, care grijea de acest paraclis, fiind trimis odată cu ascultare la Evvia, s’a îmbolnăvit foarte și, simțindu’și sfârșitul aproape, s’a rugat fierbinte Maicii Domnului Mângâietoarea (Paramythia) să’l învrednicească a muri în Vatopedou. A auzit atunci glasul Fecioarei care i’a spus să meargă la mănăstire și să fie gata într’un an de zile de plecarea din astă lume! Și la vremea sorocită, pe când urca scările spre paraclis, a auzit același glas spuindu’i: „Neofit, vremea plecării tale s’a apropiat!”. Ajuns la chilie, Neofit și’a încredințat sufletul Domnului, după cuvântul Preacuratei.
În cinstea acestei minuni, o candelă veghează neîncetat deasupra icoanei, în fiecare zi este cântat un canon de rugăciune în cinstea icoanei, iar vinerea se săvârșește Sfânta Liturghie. În sfântul munte Athos icoana este numită „Paramythia”, „Mângâietoarea” („Otrada”) sau „Alinarea” („Uteshenie”).

Fiind turma înconjurată de cei care o luptă, și-nverșunați prigonitorii asupra oilor tale, Curată, ai vestit pe robul tău, grăind aievea către el. Pentru aceasta cetele de monahi ție îți strigă, Maică: slavă, Preacinstită, ajutorului tău, slavă ocrotirii tale, slavă, Mângaietoare ție una Atotlăudată. (Troparul Icoanei, glasul I)

Alerg cu dor și cu credință, Mângâietoare, la tine, mângâie-mă tu, mângâierea mănăstirii Vatopedi, care ai mângâiat cândva, pe monahii din primejdii.

 
daniela · 5606 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
18 Aug 2012

J.O. Nicula 2012, de Pr.Marius Matei(Lumea credintei)

Adevaratele JO sunt acelea care au ca miza laurii vesniciei, nu un rotund de plev aurit, aducator de invidii si mandrii.Spiritul de castigator poate fi imprumutat de la celebrul judocan grec apropiat de Athos sau de la multitudinea de atleti ai lui Hristos, prezenti la Londra.Ati urmarit, cu siguranta, turneul olimpic de fotbal si ati observat ca s-a jucat si la Cardiff, Manchester sau Glasgow.La fel si noi, nu detinem monopolul cu Nicula.Icoanele plangatoare ale Transilvaniei ne cheama si la Floresti, Rohia sau Ramet.Ce ii mana pe miile de pelerini spre Maicuta milei?Ieri celebrul actor V.M. era foarte indignat, intr-o discutie privata, de "prostimea care isi strica sanatatea si blocheaza circulatia Gherlei".In contra-partida insa, observ in cortegiul Invierii o gramada de doctoranzi si manageri de top, cot la cot cu tanara cu batic.In fata icoanei se intalnesc oameni dragi lui Dumnezeu care aleg Nicula in detrimentul concertului Iron Maiden(acum doi ani) sau Lady Gaga(acum). Nu este suficient sa te spovedesti doar inainte de Cununie(si ITP-ul se face la doi ani!)
Imnul oficial al olimpiadei Credintei este "Mireasa cu totul fara de prihana!"Arbitrul doleantelor noastre ne-egoiste este Maica bunavointei Tatalui.La pauza publicitara, zicem:"Binecuvantata esti tu intre femei!"Campioni la tir:tintim Adevarul.Avem galerie:"Striga, Davide, ce praznic este acesta, pe care l-ai laudat in Cartea Psalmilor".Ne bucuram!Pe Maica lui Dumnezeu a mutat-o la cer Mesia inviat! Se bucura si maicile si fecioarele si miresele lui Hristos!Se vede clar, fara reluare:mormantul Fecioarei se face scara la cer.De ce stati?!Ridicati, portile voastre si primiti pe Maica Luminii!Multumim iubita Maica, pentru tatii vindecati de patima betiei:vom pomeni numele tau in tot neamul si neamul.
balla georgeta · 319 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
18 Aug 2012

Pagina precedenta   ... 21 ... 38, 39, , 40 ... 60 ... 82  Pagina urmatoare