Google-Yahoo!
Image and video hosting by TinyPic Image and video hosting by TinyPicImage and video hosting by TinyPic 

"Fii împacat cu sufletul tau si atunci cerul si pamântul se vor împaca cu tine. "(Sfântul Isaac Sirul)



FONDATOR : Cristian Stefan Popescu ( cristiboss56 )

Multumesc tuturor celor care ostenesc pentru realizarea acestui blog , un colectiv de Oameni minunati !

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitatori: 5

Anunt

Arhive

Alegeti o tema



Categorii

rss Sindicalizare

Împietrirea este o cugetare amortita, o fiica a gândurilor patimase ce au pus stapânire pe om(a prejudecatilor), o înghetare a râvnei, un lat al barbatiei, o necunoastere a strapungerii inimii, o poarta a deznadejdii, o maica a uitarii si dupa nastere, o fiica a fiicei sale. (Uitarea naste nesimtirea, iar nesimtirea odata nascuta, naste la rândul ei uitarea. E ceva obisnuit patimilor ca facând pui, acestia le nasc la rândul lor pe ele, adica se maresc ele însesi prin puii care-i nasc. Nesimtirea si uitarea sunt reciproc maici si fiice, iar uitarea e lepadare aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut si de viitor, îsi reduce viata la clipa de fata, se întuneca din pricina lipsei de orizont. Nehranita de amintirea trecutului si de gândul la viitor, viata clipei slabeste, trece ca un abur în nimic, e mai mult moarta. Moartea unui astfel de om se arata si în faptul ca traieste lenes din prejudecati, din ramasite sau din gânduri ce vin de la altii care staruiesc moarte în el fara sa le mai dea el viata, gândindu-le si prelucrându-le el însusi. Filozofia lui este fixa si rigida; ea nu se mai adapa din viata în continua miscare. El nu mai gândeste, nu mai vibreaza din adânc, mintea lui este inerta.)
niculae costel · 993 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
22 Sep 2012
Ortodoxie,Ortodoxie!



” Ortodoxia noastra nu este muzeu,nu este trecut,ci viata,creatie si stralucire.Este marele nostru ideal,este nadejdea pretioasa a mantuirii noastre.Este mandria noastra intru HRISTOS,sa o propovaduim cu eroism si slava,ca niste adevarati fii ai marilor eroi ai ortodoxiei.ORTODOXIE preafrumoasa,mireasa impodobita a Lui HRISTOS,sa nu te tagaduim noi,nevrednicii,ci daca vremurile si imprejurarile o vor cere,invredniceste-ne sa varsam pentru tine si ultima picatura de sange din noi!.” AMIN!
Efrem Athonitul



Gadareni suntem, Iisuse, plini de patimi și nevoi,
suntem inimi nesupuse, Te-am gonit, dar, o, Iisuse,
nu Te duce de la noi!

Plini suntem de fapte rele și-al păcatului noroi,
gemem sub necazuri grele, nu ne părăsi în ele,
nu Te duce de la noi!

Nu te duce! Fără Tine, suntem orbi, flămânzi și goi...
Ia-ne tot ce-avem, mai bine; toate n-au un preț cât Tine;
nu Te duce de la noi!

N-asculta pe-aceia care și-azi Te-alungă iar napoi!
Arse-n dor de vindecare, plâng atâtea răni amare;
nu Te duce de la noi!

Mii de inimi chinuite varsă-al lacrimii șuvoi,
cer cuvintele-Ți iubite; nu le părăsi zdrobite;
nu Te duce de la noi!

Doamne, Oastea Ta umilă duce greutăți puhoi.
Le vom duce fără silă, dar ascultă-ne, ai milă,
nu Te duce de la noi!

 

Rugaciune de recunoastere a greselilor!



Preabunule Părinte și Tată Ceresc!
Eu sunt fiul cel pierdut din evanhelie. Eu sunt fiul cel nesocotit care am ieșit din ascultarea Ta și am plecat în calea pierzării. Mulți ani sunt de când trăiesc fără Tine. Am risipit de mult averea sufletească ce mi-ai dat-o. Am cheltuit-o în desfătări și fărădelegi. Am mers din rău în mai rău, din ticăloșie în ticăloșie.
Multe chemări mi-ai trimis, să mă oprești din calea pierzării. Însă eu nu le-am ascultat. Am alergat înainte, spre pieire. Abia la marginea prăpastiei m-am oprit; abia când ai deschis în fața mea mormântul pieirii mele trupești și sufletești m-am oprit în loc, m-am îngrozit și am plecat înapoi.
Acum vin la Tine, Preabunule Părinte și Tată Ceresc. Ah, în ce stare grozavă mă aflu! Sunt bolnav și n-are cine mă vindeca. Sunt flămând și nimeni n-are mâncare pentru sufletul meu... Sunt gol și nimeni n-are haină pentru sufletul meu...Sunt istovit și chinuit și nimeni nu mă primește. Mi s-a schimbat și înfățișarea. Chipul cel frumos ce-l aveam, când trăiam o viață cu Tine, mi s-a schimonosit. Păcatul și suferința au săpat urme adânci în viața mea și în sufletul meu. Din haina cea mândră a botezului n-a mai rămas nimic. Totul am zdrențuit... totul am risipit... totul am prădat.
Preabunule Părinte și Tată Ceresc, greșit-am la cer și înaintea Ta! Eu nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău...N-am nici un drept să port acest nume... Sunt vrednic de pedeapsă! Sunt vrednic de osândă! Te rog însă, Preabunule Tată Ceresc, iartă-mă și pe mine, ca pe fiul cel pierdut, din evanghelie.Fie-Ți milă de mine și de starea grozavă în care am ajuns! Primește-mă iarăși în dragostea și odihna Ta! Îmbracă sufletul meu cu haină nouă și mă leagă iarăși de Tine cu inel nou,să pot începe o viață nouă, ca unul ce mort am fost și-am înviat, pierdut am fost și m-am aflat.

 
“O intamplare minunata din viata Sfantului Antonie cel Mare” indrumatorul calugarilor si parinte al monahismului“



Maritul Antonie, vazand atatia oameni ca alearga la el zilnic pentru sfat, s-a rugat intr-o zi lui Dumnezeu, cerandu-I sa-i descopere daca este cineva mai mare si cu viata mai imbunatatita decat el pe pamant. Aceasta, pentru a sti de la cine ar putea cere si el sfat si de la cine s-ar putea folosi si el cu un cuvant sau un exemplu bun. Si i-a raspuns Dumnezeu:
“Antonie, mergi in Alexandria, si primul om pe care il vei intalni, acela sa stii ca este mai mare decat tine si te vei folosi de viata si petrecerea sa.”
A mers Sfantul la Alexandria si a intalnit, indata ce a intrat in oras, un om obisnuit care se grabea sa ajunga la casa sa. S-a luat dupa el si, cand a ajuns acela si a vrut sa intre, l-a oprit Ava si i-a spus:
„Omule, Dumnezeu m-a trimis la tine! Ma cunosti?” Iar acela a raspuns: „Cum sa nu te cunosc? Este cineva care nu-l cunoaste pe maritul Antonie?...”
Au intrat in casa si, de unde se astepta sfantul sa vada aici lucruri cu totul speciale, mare i-a fost mirarea sa constate ca avea de-a face cu un om cat se poate de modest, sarac si absolut obisnuit prin felul in care traia. Era un om casatorit, avea copii si era curelar de meserie, confectionand diferite lucrari din piele pentru a-si asigura siesi si a lor lui traiul.
Vazand Ava un om atat de comun si care nu trada cu nimic viata virtuoasa pe care o ducea, i-a spus din nou:
„Omule, Dumnezeu m-a trimis la tine! Pentru numele lui Dumnezeu, te rog sa-mi spui care este viata ta, pentru ca nu vad nimic neobisnuit in ceea ce ai tu aici si in viata pe care se pare ca o duci! De ce m-a trimis Dumnezeu la tine?“
Si auzind omul nostru niste cuvinte ca acestea, i-a raspuns:
„Sfinte al lui Dumnezeu, dupa cum vezi, eu sunt un om obisnuit, casatorit, avand cu sotia mea patru copii, iar viata mea nu este alta decat cea pe care o vezi“.
„Spune-mi insa, cum iti petreci tu timpul si ce faci mai exact, spune-mi in amanunt”, i-a cerut sfantul, iar acela i-a raspuns:
„Nu stiu ce sa-ti spun, sfinte… Dimineata ma trezesc si imi fac rugaciunile impreuna cu sotia si copiii mei. Stam la masa, iar apoi flecare pleaca la rostul sau: copiii la joaca, potrivit varstei lor, iar eu merg in atelier si ma indeletnicesc pana catre pranz cu mestesugul meu. La pranz ne vedem cu totii din nou, ne rugam si luam masa impreuna, dand slava de fiecare data lui Dumnezeu ca avem hrana din destul. Mancam, ne rugam si iarasi merge fiecare la treaba sa. Asa imi petrec toata ziua, in atelier, silindu-ma sa fac lucrul meu cat mai bine, incat toata lumea care-mi cere ajutorul este multumita de munca mea. Seara, iarasi ne strangem cu totii, luam masa, multumim lui Dumnezeu si cu rugaciune ne ducem fiecare la odihna, preaslavindu-L ca ne-a dat viata aceasta atat de frumoasa. Ar mai trebui sa mai adaug poate si faptul ca, har Domnului, niciodata nu m-am culcat avand ceva asupra cuiva, ci am cautat totdeauna sa ma impac imediat cu cei pe care am simtit ca i-am mahnit cu ceva, ori i-am vazut nemultumiti si tristi. Aceasta este, pe scurt, petrecerea mea si nu cred sa fi omis ceva important“.
Probabil ca vi se pare, asa cum poate i s-a parut si Sfantului Antonie, prea putin… Dar, oare este putin lucru sa-ti faci datoria? Pentru ca, omul nostru nu-si facea, de fapt, decat datoria de bun crestin! Un familist cu frica Lui Dumnezeu, cu rugaciune dupa cum se pricepea el, dar cinstit in munca sa si, mai presus de toate, cautand sa-si multumeasca semenii de lucrul sau si sa nu aiba niciodata ceva asupra cuiva. Cati dintre noi ne facem datoria asa cum si-o facea omul acesta? Si, ca sa inteleaga Sfantul Antonie ca este sfintenie si pentru saracul, obisnuitul, modestul, familistul, omul normal sau omul de rand, si sa intelegem mai ales noi ca sfintenia nu este rezervata doar unor anumite persoane, ci este si pentru mine, si pentru tine, si pentru fiecare si ca nu avem scuze inaintea lui Dumnezeu ca sa nu ne sfintim viata, de aceea ne-a dat un exemplu atat de obisnuit si de comun care, ce-i drept ne-a surprins pe toti: „Pai numai atat? Asta va sa zica sfintenia“? — s-ar putea intreba unii. Da!… Sa facem asa si vom fi si noi sfinti!



Sa ne rugam lui Dumnezeu,sa ne daruiasca, putere ca sa ne rugam, indrazneala ca sa ne spovedim curat si sincer, ravna ca sa ne impartasim la vreme cu Sfintele Taine, putere si dragoste ca sa ducem o viata curata si iubitoare de Dumnezeu si de semenii nostri, si asa vom putea inainta si noi pe drumul acesta al sfinteniei.
Sa-L rugam pe Dumnezeu sa binecuvinteze si sa sfinteasca viata noastra, sa ne primeasca rugaciunile cu care venim la biserica si ne rugam, daruindu-ne toate cele de folos spre mantuire, Amin!”
(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)
stela · 1291 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
21 Sep 2012

GlitterPhoto  GlitterPhoto 


De ce trebuie sa ne temem?

Un frate l-a intrebat pe avva Pimen: "Ce sa fac?". Batranul ii zice: "Cand Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie sa ne temem?". Fratele raspunde: "De pacatele noastre". Batranul zice: "Atunci sa mergem in chilie, sa ne asezam si sa ne amintim pacatele, iar Domnul va fi cu noi in toate".

Staruie în inima ta luând seama la simturile tale si daca vei împaca cu tine amintirile lor, ai prins tâlharii care o fura, caci cel ce patrunde în toata amanuntimea gândurile sale cunoaste pe cei ce voiesc sa intre în el si sa-l întineze. (Nu ajunge eliberarea de patimi adusa de necazuri, ci ne este necesara grija de omul interior si renuntarea la voile proprii pentru a dobândi virtutile. Numai renuntând la propria voie câstigam virtutile care sunt rezultatul unui mare efort, dar de fapt cel mai mare efort este sa renuntam la împlinirea voilor proprii împlinind-o pe cea a lui Dumnezeu.) de te îngrijesti de porunci cu inima fierbinte, vei întelege ce te tulbura si din ce motive, îndemnându-te sa-ti schimbi din lene, fara nici un motiv serios locul si razgândindu-te, vei ramâne acolo unde te afli. Caci tulbura mintea ca sa se miste între multe, dar si sa se leneveasca, însa cei ce cunosc viclenia lor ramân neclintiti multumind Domnului pentru locul în care li s-a dat sa rabde toate cele ce le sunt aduse asupra lor. Caci îndelunga rabdare unita cu dragostea multumesc pentru osteneli si greutati, dar lenevia si plictiseala unite cu iubirea de odihna cauta locul în care omul este slavit, însa slava celor multi slabesc simturile, iar robia adusa în mod necesar de patimi îl ia în stapânire si ca urmare paraseste înfrânarea cea ascunsa prin împrastiere si saturare. (Când simturile slabesc, se amesteca în cele percepute raul – este luat în stapânire de patimi. Mai multa putere manifesta în simturi cel ce rabda si se înfrâneaza, cel cu mintea concentrata si neîmprastiata. O minte dispersata lasa simturile slabite sa fie invadate de cele ce aduc si o slabire mintii. Simturile care au o tarie morala sustinuta de o minte tare, curata cele percepute de ispite.) 

Unii oameni, fiind laudati pentru virtute, s-au lasat cuceriti de placere, iar placerea aceasta nutrita de slava desarta au socotit-o mângâiere. Altii, mustrati pentru pacat, s-au umplut de durere si durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a pacatului.  

SCOALA CRUCII – de Parintele Nicolae Steinhardt

“- Devoțiunea mea particulară e Crucea.

Photobucket

Crucea este esența misiunii lui Hristos – a lui Mesia pe acest pămînt.

La Cruce se referă Domnul ori de cîte ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-l bea. Totul în cuvintele, tăcerile și vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei. Crucea pentru creștin (și să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creștin) : simbolul interferenței cerului cu pămîntul, al spiritului cu materia.

Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înțelegem taina lumii și a vieții, e singura cheie de care dispunem.


roxana mateescu · 1183 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
20 Sep 2012




Iertarea este necesara atunci cand nici trecerea cu vederea, nici tolerarea, nici acceptarea nu sunt de ajuns pentru a rezolva problema. Primul pas al iertarii este hotararea de a nu incerca sa provoci o cantitate egala de durere persoanei care a cauzat raul. Atunci cand te iert, renunt la dreptul de a te rani pe masura. Iertarea incepe cand renuntam la ideea de a fi chit si atunci cand hotaram sa nu ne mai gandim la revansa.

Urmatorul pas al iertarii implica o noua maniera de a vedea si de a trai. Atunci cand suntem raniti incetam sa ne mai uitam la cel care a cauzat rana ,nu mai vedem persoana, ci doar rana noastra. Cand ne plasam intr-o stare de neiertare fata de celalalt tindem sa credem numai lucruri rele despre persoana in cauza. Ne vine sa ne gandim la el numai in termenii durerii pe care ne-a cauzat-o. Atunci cand ne iertam unii pe altii, incepem sa vedem mai clar. Nu ignoram ranile, dar trecem cu privirea dincolo de ele. Redescoperim umanitatea din cel care ne-a ranit. Si acea persoana este fructul a doi parinti imperfecti; este la fel de ranita, singura, slaba sau mioapa ca si mine. Si poarta-la fel ca mine- chipul lui Dumnezeu.

Al treilea stadiu al iertarii, cel care arata ca ai facut intr-adevar un progres real, este atunci cand constati ca-i vrei binele persoanei respective. Incepi sa speri lucruri frumoase pentru cel care te-a ranit. Ii doresti din toata inima ca totul sa fie in regula intre el si Dumnezeu, ca relatiile sale sa-i fie sanatoase si viata sa-i fie una fericita. Vei mai avea si ganduri negre dar traiectoria inimii este indreptata in directia corecta. Atunci cand doresti lucruri bune pentru persoana care te-a ranit profund, vei sti ca Marele Dumnezeu Iertator a lucrat in inima ta.

Dumnezeu ne porunceste sa iertam ori de cate ori suntem raniti si sa ne impacam ori de cate ori este posibil, pentru ca viata este prea scurta ca sa nu facem asa. Nu vom mai avea niciodata o alta ocazie pentru asta. Daca nu ierti- daca lasi mandria, resentimentele, incapatanarea si autoapararea sa stea in calea ta- vei deveni o persoana dificila si plina de amaraciune. Vei purta in inima ta o povara care va strivi umanitatea din tine. Vei deveni mai rece, cu fiecare zi ce trece. Vei muri.
(dupa John Ortberg)

Ne rugăm Lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greșelile, îngustimea vederilor, prejudecățile, neștiința și un lanț cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanțul de pe noi și iarăși suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanțul nostru care ne chinuiește, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanțul în care ținem legați pe frații noștri.

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu iartă.

Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de așa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, așa: ” Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greșiților noștri”,- ceea ce e un blestem.
Deci, în această privință, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.

(Părintele Arsenie Boca-Lumina de pe munte)
ioan alexandru david · 1275 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
19 Sep 2012
Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos, alcătuită de Sfântul Isaac Sirul




Doamne, Iisuse Hristoase, Dumne­zeul nostru, Care ai plâns pentru La­zăr și lacrimi de întristare și de mi­lostivire ai vărsat pentru dânsul, pri­mește lacrimile mele. Cu patimile Tale, vindecă patimile mele. Cu rănile Tale, tămăduiește rănile mele. Cu Sân­gele Tău, curățește sângele meu și a­mes­tecă în trupul meu mireasma tru­pului Tău cel de viață făcător. Fie­rea cu care vrăjmașii Te-au adăpat să în­dulcească amărăciunea cu care potriv­nicul m-a adăpat. Trupul Tău întins pe Cruce să întindă către Tine mintea mea, cea trasă jos de diavoli. Capul Tău, pe care l-ai aplecat pe Cruce, să înalțe capul meu cel pălmuit de po­trivnici. Preasfintele Tale mâini, piro­nite de cei fără de lege pe Cruce, să mă tragă spre Tine din prăpastia pier­zării, precum a făgăduit preasfântă gu­ra Ta. Fața Ta, cea batjocorită cu păl­muiri și cu scuipări, să umple de stră­lucire fața mea cea întinată în fă­ră­delegi. Duhul Tău, pe care l-ai în­cre­dințat Tatălui când erai pe Cruce, să mă povățuiască spre Tine, prin ha­rul Tău. Nu am inimă plină de durere ca să Te caut. Nu am pocăința, nici umilința care întorc pe fii la moște­nirea lor. Nu am lacrimi mângâie­toa­re, Stăpâne. S-a întunecat mintea mea cu cele lumești, și nu poate să caute spre Tine cu durere. S-a răcit ini­ma mea de atâtea ispite și nu poate să se înfier­bânte cu lacrimile dra­gostei celei pentru Tine. Ci Tu, Doamne Iisuse Hris­toase, Dumne­ze­ule, Vistie­rul bu­nă­tăților, dă­ruiește-mi pocăință neștirbită și inimă îndu­rerată, ca să pornesc cu tot sufletul în cău­tarea Ta; căci fără de Tine mă voi în­străina de tot binele. Dă-mi așadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani și mai înainte de veci, să înnoiască în mine închi­­puirea icoanei Tale. Te-am părăsit, Doam­ne; să nu mă părăsești. Am ieșit de la Tine; ieși în căutarea mea. Du-mă la pășunea Ta cea duhov­nicească. Numără-mă între oile turmei Tale prea­alese. Hră­nește-mă împreună cu ele din verdeața dumnezeieștilor Tale Taine. Căci inima lor curată este să­lașul Tău și se vede într-însa strălu­cirea descoperiri­lor Tale. Strălu­cirea Ta este mângâierea și odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine în ne­cazuri și în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învrednicește și pe mine, nevrednicul, cu harul și cu iubirea de oameni a Mân­tuitorului nos­tru Iisus Hristos, în vecii vecilor. Amin.
stefania · 1262 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
18 Sep 2012

Prin multe necazuri se cuvine noua sa intram în Împărăția lui Dumnezeu (Fapte 14, 22)

Scopul fundamental al acestei broșuri este acela de a arăta că o parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a unui mod păcătos de viață, urmare a acțiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Cuvintele acestea sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, după cum se va arăta mai jos, sunt înrudite cu patimile păcătoase ale trândăviei și întristării.

Există și un tip de depresie ce se dezvoltă “de la natură” și nu este legat direct de cauze duhovnicești. Este o stare de boală care cere interventie medicală calificată.

Depresie – informații generale

Depresia (de la cuvântul latinesc depressio – “constricție, apăsare”) este dispoziția sufletească abătută, însoțită de moleșeală, astenie, de o apreciere descurajat-pesimistă a evenimentelor.

Această suferință e cunoscută lumii din timpuri imemoriale, de când s-a petrecut căderea în păcat a celui dintâi om.

Depresia este cel mai răspândit simptom al bolilor sufletești. Până la 7-8 procente din populația planetei suferă de tulburări depresive. În particular, în anul 1983 s-a calculat că în lume sunt peste 100 milioane de bolnavi de depresie. Actualmente numărul acesta a crescut simțitor. De pildă, din totalul bolilor psihice ale vârstei a treia între 40 și 60 de procente sunt reprezentate de către depresie.

Circa 75 de procente dintre oamenii care suferă de depresie au luat măcar o dată în calcul ideea sinuciderii, iar 10-15 procente dintre aceștia au și comis-o. Ca atare, este greu de supraapreciat întreaga importanță și complexitate a temei abordate.

Depresia “a întinerit”. Victime ale ei devin nu numai oamenii de vârsta a treia și “balzaciană”, ci și tineretul, chiar copiii. Între psihiatri se vorbește din ce în ce mai des despre depresia infantilă, despre particularitățile provenientei și ale tabloului său clinic.

Diagnosticul de “depresie” este pus atât de des încât a devenit ceva obișnuit.

M-am ocupat vreme destul de îndelungată cu recuperarea persoanelor care au suferit de pe urma acțiunii psihodistructive a sectelor totalitare și activităților ocultiste. Între cele mai frecvente complicații psihice ale acesteia sunt depresia, fobiile de tot felul, anxietatea.

Tulburările depresive sunt un “însoțitor” al celor împătimiți de băutură, de droguri.

Certurile, divorțurile, conflictele, bolile ș.a.m.d. constituie zilnica “sarcină” depresivă cu care, ca medic-psihoterapeut, am a mă întâlni practic ele mai multe ori pe zi. Mulți oameni au mereu la ei tablete sedative pentru cazuri ele stress, prăbușire nervoasă.

Descurajarea, lipsa bucuriei de a trăi, posomorârea, melancolia sunt, din păcate, atât de proprii contemporanilor noștri.  În ziua de astăzi mulți consideră că depresia este o boală a civilizației cu cerințele ei mai presus de puterile omului și cu suprasarcinile ei emoționa le. Fără îndoială că în mare parte acest punct de vedere este îndreptățit. Există chiar o specie de tulburare depresivă numit depresie de epuizare.

În literatura de specialitate se vorbește tot mai des despre depresia existențială sau noogenă, adică acea specie de tulburare depresivă care este legată de pierderea sau absența sensului vieții.

Să vorbim puțin despre particularitățile clinice ale depresiei. Depresia este un sindrom (ansamblu de manifestări morbide) care se întâlnește în multe maladii psihice și în unele maladii somatice (trupești). în ultimul caz depresia apare deseori ca reacție psihologică a personalității în fața amenințării la adresa sănătății sau vieții. De exemplu, s-a stabilit că, chiar la 6-12 luni după declanșarea infarctului, la 90% dintre pacienți se pune în evidență depresia. Cauzele persistentei acesteia sunt, după cum a demonstrat practica, legate de pierderea sensului vieții, de crahul speranțelor.

Se face distincție între episodul depresiv, reacția depresivă, starea depresivă și boala depresivă prelungită.

Psihiatrii au descris cândva așa-numita “triadă depresivă”:

- dispoziția tristă;

- gândirea încetinită;

- inhibiția motorie.

Printre alte manifestări ale deprimării se numără tulburările de somn, scăderea capacității de concentrare și de atenție, scăderea apetitului, pierderea reacțiilor emoționale de mai înainte, scăderea interesului față de evenimentele vieții de zi cu zi, nehotărârea chinuitoare, sentimentul de handicap, ideile sau acțiunile suicidale (de sinucidere).

Dacă ar fi să sistematizăm tulburările depresive, o atare sistematizare poate arăta astfel:

Depresii nevrotice: apar “pe teren nervos”, ca rezultat al șocurilor nervoase, conflictelor (externe și interne, sufletești) la omul potențial sănătos din punct de vedere psihic. Majoritatea cercetătorilor subliniază rolul particularitătilor de personalitate în formarea depresiei nevrotice.

Depresii somatogene, tulburări psihice ca rezultat al bolilor somatice.

Depresii endogene, dezvoltarea lor este condiționată de factori constituționali. Depresiile de acest tip se întâlnesc în clinica schizofreniei, psihozei maniaco-depresive, în psihozele de involuție (senilitate).

Schizofrenia este o boală care se manifestă prin modificări caracteristice ale personalității. în tabloul clinic al schizofreniei se pot distinge: 1) tulburări de gândire: incoerență, “devieri” logice, delir ș.a.: 2) tulburări emotionale: 3) percepții false (halucinații s.a.), precum și o serie de alte tulburări. Schizofrenia constituie mai degrabă nu o singură boală, ci o grupă de psihoze reunite sub o singură denumire, care pot varia ca intensitate și durată a manifestărilor patologice precum și ca evoluție. Bolnavii de schizofrenie au nevoie de observație și tratament psihiatrie.

 

Psihoza maniaco-depresivă este o boală psihică ale cărei semne clinice fundamentale sunt fazele maniacale, depresive sau mixte, care pot alterna în diverse succesiuni. Uneori, în clinica psihozei maniaco-depresive predomină o anumită fază. Particularitatea caracteristică a acestei boli este prezența intervalelor “luminoase” (când cel afectat este practic sănătos). În perioadele de acutizare este neapărată nevoie de tratament, iar pentru perioada dintre crize se indică măsuri profilactice.

Ele nu sunt legalte de factori situaționali și de împrejurări ale vieții, ci se dezvoltă “de la natură”. În depresia endogenă se observă în mod particular: dezorganizarea grosieră a personalității cu desprindere de lumea reală; risc ereditar; caracter ciclic: acutizări sezoniere (primăvara, toamna bolnavul se simte mai rău), deteriorare mai marcată a stării psihice la orele dimineții; tendință spre evoluție trenantă.

Depresii mascate: se manifestă prin diferite suferințe fizice (dureri de inimă sau de stomac, de cap ș.a.m.d.). În acest caz nu depresia însoțește suferința fizică, ci suferința fizică este manifestare a depresiei.

Dacă e să vorbim despre tratamentul depresiei, devine evident faptul că depresia nevrotică este o problemă a personalității și acest tip de depresie se tratează prin mijloace predominant duhovnicești și psihologice. Pentru ortodox, este vorba de lupta cu patimile, de mergerea spre Hristos pe calea răbdării, smereniei, nerăutății, dragostei.

Pe lângă acestea sunt, bineînțeles, importante odihna cu măsură, activitatea fizică, comunicarea chibzuită și folositoare pentru suflet.

Depresia endogenă nu poate fi, de regulă, vindecată fără prescrierea medicamentelor necesare de către medicul-psihiatru . Într-o serie de cazuri se cere internare și terapie intensivă în condiții de spital. În ce privește acest tip de depresie, tentativele de limitare la povețe și îndemnuri sunt practic lipsite de rezultat. A aprecia o depresie de acest fel ca pe o patimă păcătoasă este o abordare incorectă a problemei.

Depresiile mascate și cele somatogene necesită, de asemenea, tratament medicamentos.

Depresia nevrotică

O parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a modului păcătos de viață, urmare a acțiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Aceste cuvinte sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, precum vom arăta mai jos, sunt înrudi te cu patimile păcătoase ale întristării și trândăvirii.

În “Bazele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, adoptate la Sinodul Arhieresc Jubiliar (Moscova, 13-16 august 2000), se spune printre altele: “Biserica privește bolile psi hlce ca pe una dintre manifestările vătămărli generale de către păcat a naturii umane: Distingând în structura personalității nivelurile duhovnicesc, sufletesc și trupesc de organizare, Sfinții Părinți făceau distincție între bolile dezvoltate “de la natură” și cele provocate de lucrarea demonică sau de patimile care l-au înrobit pe om”,

Depresia nevrotică este la baza sa duhovnicească o stare psihopatologică ce s-a dezvoltat în urma patimilor trândăvirii și întristării, “care l-au înrobit pe om” – iar orice patimă este “ațâțată” și mai mult de către draci, care află în sânul lor adăpost.

Stiinta cunoaste multe lucruri despre apariția tulburărilor depresive, însă în mediul savant nu se acceptă să se vorbească despre păcat, deși cauza multor forme de depresie este tocmai el, fapt despre care dau mărturie Sfinții Părinți și întreaga experiență ascetică a Ortodoxiei.

Cu mult înainte de observațiile științifice psihiatrice privitoare la proveniența depresiei nevrotice, Sfinții Părinți au descris foarte exact această boală sufletească, numind-o “patimi păcătoase ale trândăvirli și întristării” – așa încât în acest caz diagnostieului medical îi corespunde un “diagnostic” duhovnicesc.

Depresia este un semnal sui generis al sufletului, prin care acesta își arată starea nenorocită – însă nu plâns pentru păcate, ci chin al sufletului nepocăit, căruia demonii îi șoptesc: “Totul merge prost, n-ai de ce să mai tragi nădejde … “

Nevroza depresivă începe cel mai adesea din pricina problemelor de viață. Dispoziția omului se înrăutătește, nimic nu-i mai aduce bucurie, totul îl enervează; cade în posomorâre, în întristare, tot ce îl înconjoară apare într-o lumină întunecată. Foarte adesea stări de acest fel apar pentru că “nu mi-a ieșit în viață cum am vrut: nu mi s-au înfăptuit dorințele, a avut loc un anumit conflict, cineva m-a jignit” ș.a.m.d.

Nu orice întristare e însă păcătoasă.

În zilele de amărăciune, în clipele de întristare omul devine “mort” față de multe mișcări păcătoase ale sufletului său. Iubirea de cinstiri, de bani, de plăcerile simțurilor trec pe planul al doilea în astfel de perioade ale vieții. La bucurie, omul uită de sine; la necaz își întoarce gândurile, vrând-nevrând, spre sine însuși, își conștientizează păcătoșenia tot mai profund.

Dacă aceasta nu se întâmplă, dacă întristarea este “de dragul întristării”, iar pocăinței i se substituie “autocanibalismul” nevrotic, care în afară de distrugere nu oferă sufletului nimic, este evident că a avut loc o falsificare. O astfel de întristare mincinoasă este patimă păcătoasă.

Bineînțeles că minciuna, clevetirile josnice și jignlrile nu aduc bucurie sufletului, dar dacă omul este cu desăvârșire zdrobit de ele și rămâne vreme îndelungată într-o dispoziție tristă sau, mai mult, într-o stare de deznădejde, de pierdere deplină a stăpânirii de sine, a nădejdii în mila lui Dumnezeu și a credinței în sfințenia Purtării de grijă dumnezeiești pentru om, aceasta nu mai este nicidecum o stare creștinească a sufletului, ci este deja păcat. În atare caz, și cel viclean atât așteaptă: ca omul să calce strâmb și să se arunce în prăpastia trăirilor sufletești apăsătoare și a deznădejdii.

Întristarea este întotdeauna părere de rău (pentru ceea ce s-a pierdut, pentru ceea ce nu s-a împlinit s.a.m.d.), iar trândăvirea este precedată mai mereu de lenevie, nelucrarc, iubire exagerată a confortului, iubire de sine.

Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov) definește patimile păcătoase ale trândăvirii și întristării în următorul mod:

ÎNTRISTAREA = amărăciunea, mâhnirea, curmarea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduințele dumnezeiești, nemulțumirea față de Dumnezeu pentru cele ce se întâmplă, puținătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea ținută împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de crucea propriului destin, încercarea de a te coborî de pe ea.

TRÂNDĂVIREA = lenevia la orice faptă bună și mai ales la rugăciune, părăsirea pravilei bisericești și a celei de chilie, nepăsarea, lipsa de evlavie, odihnirea peste măsură prin somn, prin zăcere și prin răsfătul de tot felul, umblatul din loc în loc, grăirea în deșert, glumele deșarte, purtarea profanatoare, uitarea propriilor păcate, uitarea poruncilor lui Hristos, robirea de către gânduri, lipsa fricii de Dumnezeu, împietrirea, nesimțirea, deznădăjduirea.

După cum afirmă Sfinții Părinți, întristarea vine atunci când o patimă nu s-a văzut satisfăcută: de pildă, când omul nu a primit suma de bani pe care o voia, când simțămintele i-au fost respinse de aleasa inimii lui, când nu a fost avansat la serviciu de multă vreme ș.a.rn.d.

Patimile păcătoase sunt legate între ele și se influențează între ele. Astfel, trufia și slava deșartă sunt “susținute” de lăcomia pântecelui și de curvie, iar toate acest.e patimi sunt în același timp legate de iubirea de bani. Rezultatele acestei “tovărășii” sunt: mânia, întristarea, trândăvirea – vorbind metaforic, sindromul “corăbiilor înecate”.

Trândăvirea, întristarea îl pândesc pe cel ce n-a dobândit credință tare în Dumnezeu. Aceste patimi stăpânesc adeseori în sufletul celor care, lepădând Cerescul, s-au lipit cu tărie de pământesc. Altfel spus, la temelia sa adâncă depresia nevrotică este urmare a necredinței în mântuitoarea Purtare de grijă a lui Dumnezeu. În atare caz, necazurile și suferințele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. La drept vorbind, aceasta este urmarea logică a filosofiei hedonismului, a vieții “după propriul plac”, spre care năzuiesc foarte mulți oameni.

Preasfințitul Varnava (Beliaev) remarcă pe această temă: “Există în știința despre mântuire o lucrare care îl duce pe om la Dumnezeu pe cea mai scurtă cale. Este vorba de întristarea pentru păcate, de întristarea după Dumnezeu… experiența și suflarea harului în inimă dau încredințarea că rugăciunea cu lacrimi fierbinți de pocăință în singurătate este singurul mijloc de mângâiere. Ce-i drept, la început se varsă lacrimi amare, corozive, dar mai apoi se simt ușurare, bucurie, luminare. Cu cât înaintează omul mai mult pe calea rnântuirii, cu atât i se sălășluieste veselia mai mult în suflet; plângi, curg lacrimile șiroaie, iar în inimă e tot mai senin și mai cald. Minunat lucru  Nepătrunsă lucrare a harului! ..

Există însă și alt plâns, și altă întristare. Împătimita modei plânge fiindcă nu are noua pălărie de primăvară și că i s-au demodat ghetele, că “cutare” a început să o curteze pe “cutare”, iar “cutare” e mai frumoasă ori mai fericită decât ea; tânărul se întristează pentru puținătatea banilor de buzunar pe care îi poate cheltui pentru plăceri; soția plânge din orgoliu rănit pentru că soțul o înșală, iar soțul, la rândul său, pentru că are insuccese la serviciu; medicul, inginerul, avocatul – toți sunt nemulțumiți pentru că nu câștigă destul, oricât ar avea li se pare puțin; comerciantul cade în deznădejde pentru o pagubă suferită, și așa mai departe, și așa mai departe. Toți plâng și se întristează chiar când trăiesc în lux și în bogăție, dar lucruri stricăcioase sunt acestea pentru care ei se dau de ceasul morții. Nu au ceva sau pierd ceva, și se întristează. Uneori de pe urma acestei întristări se ofilesc, se îmbolnăvesc și chiar mor. Această întristare este drăcească. Vrăjmașul neamului omenesc este cel care o insuflă. Se chinuie, geme omenirea, încearcă să-și facă viața lipsită de întristare, dar fără Dumnezeu nimic nu poate”.

În lucrarea sa fundamentală “Bazele artei sfințeniei”, episcopul Varnava face o fină analiză duhovnicesc-psihologică a temei abordate. Iată câteva extrase din această lucrare.

” … Dintre toate cele opt căpetenii ale răutății, duhul trândăvirii e cel mai greu, zice Sfântul Ioan Scărarul. Într-adevăr, împotriva fiecărei patimi slujește drept doctorle virtutea potrivnică ei (de pildă, împotriva lăcomiei pântecelui – înfrânarea, împotriva iubirii de avuții – neagonisirea, împotriva trufiei – smerenia ș.a.m.d.), dar împotriva trândăvirii nu există o astfel de virtute specială. Iată de ce la Sfinții Părinți ea e numită uneori “moarte atotpierzătoare”, întrucât cere puteri multe pentru a se tămădui și atrage după sine toate păcatele și mii de rele, mergând la mire ni până la lepădarea însăși ideii de mântuire personală, iar la monahi până la dezbrăcarea mantiei și întoarcerea în lume. În schimb, nici una dintre patimi nu îi aduce neooitorului atâtea cununi ca trânddoirea. Tocmai în lupta cu această patimă se cunoaște cum slujește omul lui Dumnezeu – fără fățărnicie sau cu lenevie și nepăsare, și plata este pe măsură.

Când, unde și cum năvălește asupra omului duhul trândăvirii?

Despre o anumita vreme a năvălirii se poate vorbi numai în cazul monahilor-sihastri.

Pe timpul vechilor Părinți ai pustiei, vrăjmașul îi ispitea de obicei în jurul amiezii, când soarele se afla la zenit și din pricina căldurii pe care începea să o respire pustia, era firesc ca mintea și trupul să slăbească. Mai ales după o noapte fără somn, petrecută la rugăciune. Iar până la întărirea cu hrană mai era mult, pentru că o gustau numai spre seară, după apusul soarelui. Atunci, dracul aducea asupra lor trândăvirea, teama că ostenelile lor sunt zadarnice, teama că se vor îmbolnăvi și nu va fi cine să-i ajute la bătrânețe, sila față de sălașul lor, de multă vreme înmiresmat cu rugăciunea, care, pasămite, n-ar mai aduce nici un folos. Tocmai de acest demon îl îndeamnă Domnul pe nevoitor să nu se teamă, grăindu-i prin prorocul: Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua și de dracul cel de amiazazi (Ps. 90, 5-6).

În ce-i privește pe mirenii păcătoși, care trăiesc după voia lor și cum îi taie capul, care dorm bine, se îmbuibă de

Intristarea

Ce este întristarea?

“Întristarea este piedică în calea a tot binele”, spune Sfântul Nil Sinaitul. “Când duhul rău al întristării pune stăpânire pe suflet” – citim descrierea lucrării acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, “atunci, umplându-l de amărăciune și neplăcere, nu-l lasă să facă rugăciune cu osârdia cuvenită, îl împiedică să se îndeletnicească cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenită, îl lipsește de blândețe și de seninătate față de frați și naște scârba fată de orice împreună-vorbire: pentru că sufletul plin de intristare, făcându-se ca nebun și ieșit din minți, nu poate nici să primească liniștit sfat bun, nici să răspundă cu blândețe la întrebările ce i se pun. El fuge de oameni ca de niște pricinuitori ai tulburării sale, și nu pricepe că pricina suferinței e înlăuntrul său … “

De unde vine întristarea? Întristarea este de obicei urmare a gândurilor mânioase ori a nereușitei de a satisface o oarecare patimă. Ca atare, cel ce își va birui poftele și patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa și întristarea. Astfel, cel înfrânat nu se va întrista că a rămas fără prânz, cel feciorelnic – că nu i-a reușit fapta murdară la care se gândise într-o clipă de întuneca re a minții, cel nemânios – că n-a avut prilejul să se răzbune, iar cel smerit cugetă tor – că e lipsit de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amărî nici dacă va rămâne fără ultima lețcaie …

Cu oamenii pătimași se întâmplă însă că întristarea vine asupra lor fără vreo pricină văzută. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian, “prin înrâurirea subțire a vrăjmașului suntem supuși unui asemenea necaz că nu putem să primim cu obisnuita plăcere nici măcar cercetarea (vizita) oamenilor la care ținem și a rudelor noastre, și orice ne-ar spune aceștia într-o discuție cuviincioasă ni se pare că vine la vreme nepotrivită și că e de prisos … “

Totuși, aceasta dovedește numai că întristarea nu-și are întotdeauna pricinile în surse exterioare. Nu. Înăuntrul nostru, în adâncul inimii, stau semințele ascunse ale patimilor, care, îndată ce se revarsă asupra sufletului ploaia ispitelor, dau îndată mlădițe și roade. Ca atare, trebuie spus din nou că dacă am fi nepătimași nu doar pe dinafară, ci am avea adevărată liniște în suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului întristării n-ar putea avea înrâurire asupra noastră. Pământul inimii, uscat de post, de privegheri și de rugăciuni, n-ar putea să mai primească semințele patirniior insufla te de către draci.

De aici reiese că nu trebuie să fugim de oameni cu scopul de a evita întristarea. Ce-i drept, nu poate să scape de tulburare omul care trăiește în lume și intră mereu în contact cu persoane care îi sunt cu desăvârșire străine ca duh, stăpânite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii înșiși. Dar gândul că simpla schimbare a locului aduce ușurare este greșit. Schimbând mediul, omul schimbă doar pricinile care-i stârnesc patimile. Nu asta îi trebuie, ci răbdare și încă ceva, de care se va vorbi mai jos. Dacă omul va avea răbdare și, îndeobște, curăția inimii, va fi în stare să spună împreună cu prorocul David: cu cei ce urau pacea eram făcător de pace (Ps. 119, 6). Atunci se va împăca lesne nu doar cu oamenii, ci și cu fiarele sălbatice, și acelea îl vor cinsti, după cuvântul Scripturii: fiarele cele sălbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

Ucigașii întristării

S-a zis deja că întristarea se hrănește pe socoteala existenței patimilor în om. Îndepărtează din tine împătimirea de lucruri, de poftă, de lăcomia pântecelui, și nici o întristare nu va mai vreodată în tine. Pot fi arătate însă și mijloace pozitive, care taie din rădăcină această patimă, în special rugăciunea, milostenia și neagonisirea.

Omul suferă, se chinuie din pricina întristării, sufletul lui tânjește. Și iată că se duce la doctor. Acesta îi prescrie preparate care îl calmează și îi îmbunătățesc dispoziția sufletească, ușurându-i în mod artificial suferințele dar tratamentul, după cum remarcă pe bună dreptate medicul ortodox V. K. Neviarovici, în multe cazuri nu vindecă deloc sufletul bolnav și prin el omul este doar îndepărtat de suferințe, care au mai întotdeauna un sens terapeutic din punct de vedere duhovnicesc. Subliniem că aici este vorba despre depresia nevrotică. În depresia endogenă tactica este alta.

Forma nevrotică a tulburărilor depresive este legată în modul ce mai direct de starea morală a omului. Desigur, eu, ca medic, ușurez suferințele pacienților prin medicamente, discuții și prin simpla compasiune omenească – dar satisfacția la consult vine numai atunci când convorbirea se poartă despre suflet, despre credință, despre pocăință. Cu acordul pacientului și la dorința lui, încercăm să dăm simptomelor bolii o apreciere de pe poziții duhovnicești.

Singura cale corectă spre vindecarea de nervozitate, de trândăvire, de întristare și spre dobândire a păcii sufletești trece prin adevărata credință ortodoxă, prin pocăință și prin îndreptarea vieții după poruncile lui Dumnezeu. Pentru om, principalul este să înțeleagă sursele păcătoase ale stării sale psihice, să conștientizeze profund neputința sa, să urască păcatele demonice ale trufiei, slavei deșarte, rnâniei, trândăvirii, minciunii, curviei și să dorească să se schimbe, să se întoarcă spre Domnul cu nefățarnică pocăință.

Adevărata cauză a tulburărilor depresive constă de regulă în păcatele săvârșite de către om. Sfinții Părinți considerau că la baza tuturor suferințelor sufletești stă trufia. Ca atare, pentru a scăpa de depresia nevrotică, omul trebuie să se străduie pentru dobândirea smereniei. Nivelul ridicat de pretenții care nu se înfăptuiesc în viață, conflictul între dorință și realitate lasă totdeauna în suflet simțământul frustrării, întristării, arnărăciunii, supărării.

Absolut indispensabil pentru fiecare creștin este mersul la slujbe, mai ales în zilele de duminică și de praznic, precum și participarea la Tainele Bisericii .. În rugăciunea pe care preotul o citește înainte de spovedanie există cuvintele acestea: De vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat. De Sfintele Taine trebuie să ne apropiem cu frângere de inimă, cu credință adâncă și cu nădejde în mila lui Dumnezeu.

Trebuie neapărat ca omul să citească Sfânta Scriptură, mai ales Evanghelia, și să împlinească poruncile lui Hristos, ce sunt cuprinse acolo. Un ajutor de nepretuit îl oferă literatura patristică. O mare bucurie aduc creștinului faptele bune, grija pentru aproapele.

Să păstrăm în inimile noastre minunatele și marile cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Pururea bucurați-va. Neîncetat rugați-va. Întru toate mulțumiți, caci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi (l Tes. 5, 16).

La sfârșitul capitolului despre depresia nevrotică este potrivit să vorbim despre greul păcat al sinuciderii, pentru că tocmai trândăvirea și deznădejdea sunt premergătorii acestui păcat cumplit.

Care sunt cauzele sinuciderilor?

Punctul de vedere al medicilor este următorul: majoritatea covârșitoare a sinucigașilor sunt sănătoși din punct de vedere psihic. Sinuciderea este o criză a personalității. Factorii sociali nu au aici nici o însemnătate hotărâtoare: este vorba de o problemă spirituală.

Arhiepiscopul Ioan Șahovskoi scrie:

“Sărmani pătimitori, sinucigașilor!… Voi n-ați primit răscumpărarea prin scurtele suferințe curățitoa re de pe pământ, suferințe dulci pentru cel care le îmbrățișează – o, mult mai dulci decât plăcerile nălucite de dorul cărora ați murit. Da, stătea în puterea voastră ceea ce v-a șoptit puterea răului, care atunci n-avea nici o stăpânire asupra-vă, dar tot în puterea voastră stătea și să nu faceți asta. În puterea voastră stătea să știți că Dumnezeu există, că El nu-i doar expresia cea mai înaltă a Dreptății mai presus de înțelegerea noastră, ci chiar mult mai mult decât toate aceste firave concepții omenești. În puterea voastră stătea să înțelegeți că Dumnezeu nu poate să dea Cruce și să nu dea puteri, că în pu terea voastră stătea să vă întoarceți spre Dumnezeu, să vă mântuiti prin chemarea (nemincinoasâ) a Numelui Său.,,”

Înainte de sinucidere, sinucigașii nu știu deloc că în preajma lor stă duhul rău, nespus de scârbavnic, care-i silește să își ucidă trupul, să sfarme prețiosul “vas de lut”, care păzește sufletul până la soroacele hotărnicite de Dumnezeu. Și sfătuiește acest duh, și îndeamnă, și stăruie, și silește, și înspăimântează cu toate spaimele, doardoar va apăsa omul pe trăgaci sau va sări pe fereastră, fugind de viață, de chinul său cel nesuferit. .. Omul nici nu gândește că “chinul nesuferit” nu este de la viață, ci de la cel de unde vin și toate gândurile care “dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, și ajunge la concluzia sinucigașă – dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbește cel pe care Domnul l-a numit ucigaș de oameni dintru început …

Omul nu face altceva decât să-și dea în mod inconștient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul și cu diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăință, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, și o singură privire cu credință către ea – și păienjenișul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa … Doar o scânteie mică de credință vie și de credincioșie nu gândește că “chinul nesuferit” nu este de la viață, ci de la cel de unde vin și toate gândurile care “dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, și ajunge la concluzia sinucigașă – dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbește cel pe care Domnul l-a numit ucigaș de oameni dintru început …

Omul nu face altceva decât să-și dea în mod inconștient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul și cu diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăință, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, și o singură privire cu credință către ea – și păienjenișul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa … Doar o scânteie mică de credință vie și de credincioșie față de Dumnezeu – și omul e izbăvit! Dar nu toți oamenii care s-au izbăvit de uciderea de sine sau de un alt păcat pricep că în preajma lor stătea (sau poate că stă încă ori se apropie de el câteodată) scârbosul duh rău, ființă pe care o descoperă doar sensibilitatea duhovnicească și luarea-aminte duhovnicească ascuțită! Nici pe departe nu-și dau seama toți oamenii (fie ei și creștini) de lucrările și manifestările duhurilor rele, despre care cu atâta putere și limpezime uimitoare vorbește cuvântul lui Dumnezeu. 90% dintre sinucigași fac ultimul lor pas sub înrâurirea nemijlocită a duhurilor ucigașe de oameni dintru început (In. 8, 44). Și propriu-zis, mai fiecare sinucidere este ucidere a omului de către demon – cu mâinile omului însuși.

dima claudiu daniel · 1680 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
18 Sep 2012



ioana89 · 775 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
18 Sep 2012
Multumesc tuturor celor care s-au inscris in ultima perioada
pe acest blog si tuturor celor care ne citesc zi de zi !
Numarul celor inscrisi si a celor care acceseaza acest blog , a
crescut in ultima perioada in mod simtitor . Datorita voua , a
celor iubitori de Dumnezeu , acest blog exista si se situeaza in
mai putin de doi ani de la lansare pe primele locuri intre
siteurile crestin-ortodoxe .
Multumesc din suflet celor din redactia acestui blog , care de
fapt formeaza nucleul central in redactarea si administrarea
acestuia.
Cer scuze pentru eventualele neplaceri tehnice , in accesarea
acestui blog , neplaceri survenite in urma numarului mare de
vizitatori si cititori care intr un fel sau altul duc la blocarea
servarului gazda .
Sa ne ajute Dumnezeu in munca noastra de zi cu zi , si sa
binecuvanteze pe toti cei care ne scriu si ne citesc deopotriva!

Amin !+





Admin · 567 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
17 Sep 2012




Roabelor celor alese ale Domnului Celui Atotțiitor, Pistis, Elpis și Agapis și maicii voastre celei înțelepte, Sofia, cântare de laudă cu înduioșare vă aducem. Iar voi, îndrăzneală către Hristos Dumnezeu având, rugați-vă pentru noi de păcate și necazuri să ne izbăvim și cu mulțumire vouă să vă cântăm: Bucurați-vă, Pistis, Elpis și Agapis, împreună cu Sofia, maica voastră cea preaînțeleaptă.

Rugaciune



O, sfintelor și vrednicelor de laudă mucenițe, Pistis, Elpis și Agapis și înțeleaptă maică a curajoaselor fiice, Sofia, la voi cu rugăciune sârguincioasă acum venim; căci ce poate mijloci mai mult înaintea Domnului pentru noi dacă nu credința, nădejdea și dragostea, aceste trei virtuți de temelie, cu ale căror nume fiind numite, prin voi înșivă le-ați arătat! Rugați-L pe Domnul în necazuri și în năpaste cu harul Lui cel nespus să ne acopere, să ne izbăvească și să ne păzească, căci Bun și Iubitor de oameni este. Slava Lui, ca un soare neapus, acum în lumină dumnezeiască văzând-o, în ajutorul smeritelor noastre rugăciuni degrab veniți ca Domnul Dumnezeu păcatele și fărădelegile noastre să le ierte și pe noi, păcătoșii și nevrednicii de darurile Lui, să ne miluiască. Rugați-vă, dar, pentru noi, sfintelor mucenițe, Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slavă Îi aducem împreună și Tatălui Său Celui fără de început și Preasfântului și Bunului și de Viață Făcătorului Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Admin · 529 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
17 Sep 2012



O, Sfinte Ingere, Pazitorul si acoperitorul meu cel bun! Cu inma zdrobita si cu suflet indurerat stau inaintea ta si ma rog: auzi-ma pe mine, pacatosul orb al lui Dumnezeu, care au plans mult si cu lacrimi amare strig: sa nu pomenesti faradelegile si nedreptatile cu care eu, ticalosul, te manii in toata ziua si in tot ceasul, savarsind fapte murdare in fata Ziditorului meu Dumnezeu. Fii mie milostiv si nu te departa de mine, spurcatul, pana va veni vremea sfarsitului meu.
Trezeste-ma din somnul pacatului si ajuta-ma cu rugaciunile tale sa-mi petrec fara prihana cealalta vreme a vietii mele si sa fac roade vrednice de pocainta, pazeste-ma de caderile in pacate de moarte, ca sa nu pier in deznadejde si sa nu se bucure vrasmasul de pierzarea mea. Stiu cu adevarat si cu gura marturisesc ca nu este nimeni ca tine, sfinte Ingere, prieten si inainte-statator, aparator si biruitor.
Stand in fata Prestolului dumnezeiesc, roaga-te pentru mine, netrebnicul si decat toti mai pacatosul, ca sa nu-mi ia sufletul in ziua cand nu ma astept si in ceasul cand savarsesc cele rele. Ci stai inainte, rugand pe Preamilostivul Dumnezeu si Domn sa-mi ierte pacatele pe care le-am facut in viata mea cu fapta, cu cuvantul si cu toate simturile mele; si cu judecatile pe care le stie sa ma mantuiasca; sa ma pedepseasca aici dupa negraita Sa mila, dar sa nu ma vedeasca la dreapta Judecata si sa nu ma dea chinurilor vesnice. Sa ma invredniceasca sa duc roada de multa pocainta, ca sa primescc cu vrednicie Dunezeiasca Impartasanie. Pentru aceasta mai vartos ma rog si un asemenea dar cu toata osardia doresc. Iar in infricosatul ceas al mortii sa fii langa mine, bunul meu Pazitor, alungandu-i pe intunecatii demoni care vor veni sa infricoseze cutremuratul meu suflet.
Apara-ma de cursele lor cand va fi sa trec prin vamile vazduhului pentru ca, pazit de tine, fara durere sa ajun in Raiul, celdorit de mine, unde fetele Sfintilor si ale Cerestilor Puteri lauda Preacinstitul si Preaslavitul Nume in Treime marit a lui Dumnezeu, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Caruia I se cuvine cinstea si inchinaciunea in vecii vecilor. Amin!
oancea rodica · 899 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
16 Sep 2012

"Cine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie"(Marcu 8, 34)

Am sarbatorit, iubitii mei, praznicul Cinstitei si de viata facatoare Cruci, pentru care Biserica noastra a cantat, "Crucii Tale ne inchinam, Stapane, si sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim".Pentru Cruce poetii Bisericii au alcatuit imne, iar Sfintii Parinti, de la cei mai vechi pana la cei mai noi, au impletit cuvinte de lauda.
Cinstita Cruce o iubea si o cinstea si Sfantul Cosma Etolianul, care a primit mucenicia in anii sclaviei.Atat de mult o avea la evlavie, incat oriunde mergea ridica o cruce mare de lemn si sub umbra ei predica; si impartea pretutindeni cruciulite care fac minuni.

Iubitii mei, despre cinstita Cruce vorbeste si Evanghelia de astazi.Cum incepe? "Cine voieste sa vina dupa Mine..."(Marcu 8, 34)."Cine voieste", zice.Nu forteaza pe nimeni Hristos, nu il ia de ureche sa-l bage in staul, ca pe o oaie - ca pe o caprita - , ci il lasa liber pe om.Daca vrei, crezi in Hristos, daca nu vrei, nu crezi.

Si chiar daca nimeni nu vrea sa creada - si vor veni si acesti ani in care nimeni nu va crede - , Hristosn-are nevoie de noi; sus in cer cete de ingeri Il lauda si-L slavesc zi si noapte.

Asadar, esti liber sa crezi sau sa nu crezi.Dar din momentul in care ai spus ca tu crezi, daca vrei sa fii consecvent, trebuie sa implinesti trei lucruri pe care vi le voi zice in continuare.Primul este "sa se lepede de sine", adica sa-ti urasti sinele tau stricat, sa urasti pacatul ca pe cel mai mare dusman al tau. Al doilea este sa ridici crucea, crucea ta.Si al treilea - sa urmezi pasii, urmele lui Hristos.Ne cheama deci astazi Hristos sa ne ridicam crucea.Asa cum El a ridicat pe umeri Crucea Lui, asa si noi crestinii, mici si mari, barbati si femei, trebuie sa ne ridicam crucea noastra.

Si care este aceasta cruce pe care trebuie sa o ridicam? Ce insemna cruce? Nu trai bun, nu confort, nu bani.Cruce inseamna silinta, truda, sudoare. Si vedem ca asa s-a facut si asa se face orice lucru bun. Cine paseste pe acest drum, are parte de cruce.Din clipa in care se naste pana va inchide ochii in aceasta lume desarta si se va aseza o cruce pe mormantul lui, crestinul isi ridica crucea.Si vai!, daca nu o ridica.Care este aceasta cruce? Va voi arata acum cateva astfel de cruci.Mai intai de toate, cruce este munca, pe care trebuie sa o faca omul. Este porunca dumnezeiasca si datorie. Uitati-va, de pilda, la plugar.Se scoala de dimineata, se duce la ogor, sapa pamantul, ara, seamana, taie ramurile uscate, adapa pamantul nu doar cu apa, ci si cu sudoarea lui, iar de multe ori si cu sangele lui cand se intampla accidente cu masinile agricole.Si ciobanul ridica o cruce, ciobanul care alearga in munti dupa oi, dupa caprite si dupa vacile lui.O cruce ridica si muncitorul, care se clatina pe schela sau respira gaz in fabrica sau uneori este strivit in mina. O cruce ridica si invatatorul, care are de-a face cu copii obraznici, rasfatati si cu toane. O cruce are si ,medicul, care este dator sa alerge la nevoie la orice ora.O cruce ridica si sora medicala, care innopteaza la capataiul celui bolnav.O cruce ridica preotul, mai ales astazi cand il iau peste picior si-l injura chiar si copiii mici. Orice om cinstit are o cruce.Alaltaieri, au scris ziarele ca se ineca un om intr-o fantana, pe care au deschis-o pe un teren agricol; au chemat pompierii, iar un pompier, tanar de 22 de ani, a coborat sa-l scoata, dar din cauza gazelor ce erau acolo s-a axfisiat si l-au scos mort. S-a jertfit pentru celalalt, asa cum Hristos S-a rastignit pentru toti.

Asadar, o cruce este lucrarea noastra, munca noastra cu constiinciozitate.O cruce este si boala.Ganditi-va! Sa fii tintuit la pat nu o ora sau doua, sau o zi, ci o luna, doua luni, un an, doi ani, douazeci de ani, treizeci de ani, patruzeci de ani! Cine rabda boala fara sa huleasca, ci slavindu-L pe Dumnezeu, isi ridica crucea si va avea cununa.Vreti alte cruci? O cruce este si casatoria. Si femeia cu barbat rau si grosolan, care o maltrateaza si o bate, si barbatul cu femeie capricioasa sau geloasa, care nu-l lasa nici o clipa sa se linisteasca, si el ridica o cruce.


O cruce este si familia:Sa mearga tatal de dimineata la serviciu, sa se osteneasca sa-si scoata painea, iar mam sa nasca prunci, sa se ingrijeasca de toate, toata ziua si noaptea, sa privegheze langa copilul bolnav.

Cruce este si vaduva.Femeia tanara, careia i-a murit barbatul, ce cruce are! Alaltaieri am primit o scrisoare din Germania si am plans. O femeie isi descrie chinurile ei.:"Eram de 22 de ani, casatorita cu doi copii si barbatul mi-a murit. Eram in mare saracie. Nu puteam sa traiesc la sat, am plecat, m-am dus in Germania si am lucrat acolo 30 de ani in fabrici.Slava lui Dumnezeu, Care m-a ajutat si mi-am purtat in scoala copiii; acum sunt admirabili oameni de stiinta si oameni ai lui Dumnezeu".Aceasta a ramas vaduva si credincioasa barbatului ei, nu s-a recasatorit, insa unele se casatoresc imediat. 30 de ani a ridicat o cruce. Binecuvantate sunt astfel de femei.

"Si sa-si ia crucea sa".Dar cand Hristos zice ca trebuie sa ridicam crucea nu se refera doar la aceste cruci. Se refera si la ceva mai profund. Care este acest lucru mai profund? Cruce inseamna in principal batalie, lupta pe care trebuie s-o ducem cu noi insine; cruce este sa razboim cu putere patimile noastre, rautatile noastre, pacatul.O, pacatul! Acesta este marele dusman.Pacatul ( fie slava desarta si egoism, fie iubirea de argint si lacomia, fie curvia si adulterul, fie invidia si rautatea, fie orice alte neputinta), este o fiara care mugeste in piepturile noastre, fiara cu sapte capete a iadului, care cauta sa ne sfartece.

Asadar, este nevoie de crucificare, de rastignire. Nu doar de semnul crucii, pe care-l fac mamele copilasilor luandu-le manuta.Crucificare sau rastignire inseamna sa lovesti la radacina patimile, rautatile, defectele tale, sa-ti omori pacatul ce-l ai in tine.Si asa cum cel rastignit nu poate sa fure sau sa faca alt rau, pentru ca mainile lui sunt pironite, asa si cel care isi omoara patimile devine inapt pentru pacat.

Cu alte cuvinte, cruce intr-un sens mai profund, este onestitatea, iubirea de adevar, consecventa, saracia de bunavoie, nearatarea, anonimatul, smerenia, taierea voii pacatoase, omorarea ego-ului si a patimilor, ascultarea fata de legea si voia lui Dumnezeu, urmarea lui Hristos.

Acestea, iubitii mei, sunt crucile pe care trebuie sa le ridicam toti. Si fericit cel care isi indeplineste aceasta sfanta datorie.Acesta Il urmeaza pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Era odata intr-un sat un om care suferea chinuri, dar nu avea rabdare. Cartea si spunea: De ce, Dumnezeul meu, au venit aceste incercar peste mine? De ce nenorocirea asta atat de mare? Grea cruce mi-ai pus pe umeri, esti nedrept...Intr-o noapte, a vazut in vis ca l-a luat un inger, l-a dus pe o campie mare, si acolo vede rasarind cruci ca spicele; cruci de diferite forme si marimi, de la mici la mari; cruci de lemn, de marmura, de fier, de la cele usoare la cele grele.Ii zice ingerul: - Alege-ti singur una din cruci. Ei, dupa ce s-a uitat la toate, a ales o cruce mica, foarte usoara. - Pe asta o vreau, zice.
- Ei, ii raspunde atunci ingerul, asta este crucea ta; este cea mai mica ce exista.
Intelegeti? Exista cruci mari si grele pe care le-au ridicat Sfintii si Parintii Bisericii, ca de pilda Sfantul Cosma. Crucea noastra este foarte mica, fulg si paie in comparatie cu crucea acelora si mai ales in comparatie cu crucea pe care a ridicat-o Hristos.

Sa nu cartim si sa hulim. Altii patimesc mult mai rele.

Sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne invredniceasca sa implinim ceea ce spune Hristos: "Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie"(Marcu 8, 34)


balla georgeta · 1378 vizualizari · 1 comentariu
Categorii: Prima categorie
16 Sep 2012

D-na Marina A., mamă a doi copii, de patru ani și respectiv câteva luni, ar dori să știe cum poate fi ajutat copilul mai mare să nu mai fie gelos pe cel mic.

Venirea pe lume a unui copil este (sau ar trebui să fie) o binecuvântare și un prilej de bucurie pentru familie. Cu toate acestea, pentru mulți dintre copiii mai mari din familii este un motiv de întristare.

Gelozia copilului mai mare este un amestec de mânie și teamă. Copilul se simte frustrat și mânios întrucât până acum a fost cel mai iubit și singurul în centrul atenției. Pe de altă parte, resimte teama de a nu pierde dragostea părinților săi, de a nu fi dat la o parte, de a nu fi abandonat. Pentru prima dată în viața lui, altcineva decât el este mai admirat, mai dorit. Și cu cât acest copil mai mare a fost mai în centrul atenției familiei și mai răsfățat, cu atât va resimți mai dureros sosirea unui alt copil în casă.

În cartea sa „Când apare copilul”, Françoise Dolto spune că „gelozia este o suferință care așteaptă compasiune și dragoste din partea mamei, și este o etapă normală, inevitabilă în dezvoltare, atunci când e vorba de copii de vârste apropiate”.

În cadrul familiei, întâiul născut este, de obicei, mai gelos decât următorii, deși nu-i întotdeauna o regulă. Totuși, studiile arată că o dată cu creșterea numărului de membri în familie, gelozia scade.

Copilul mai mare simte că cel mai mic decât el i-a furat locul în inima părinților și că părinții, seduși de noul venit, l-au abandonat. De aceea, uneori, pentru a-și recăpăta poziția privilegiată, copilul mai mare va reveni la comportamente mai vechi, imature: plâns facil, suptul degetului, limbaj de copil mai mic, pipi în pat noaptea, refuzul de-a mânca, de-a asculta, nervozitate, diverse dureri (de burtă, de cap), diverse frici (întemeiate sau nu), frica de-a mai dormi singur.

Copilul crede că părinții îl iubesc mai mult pe cel mic deoarece-l îngrijesc mai mult decât pe el, îi acordă mai multă atenție, mai mult timp. Toate acestea, în ochii lui, sunt echivalente cu dragostea.

Așa încât mama nu trebuie să se mire dacă copilul va lovi, ca din întâmplare, vreun lucru de-al celui mic (pătuț, cărucior, jucărie). Însă, spun specialiștii, nici nu trebuie să i se spună că este un copil rău. Acest copil se confruntă cu o situație frustrantă pe care nu o poate gestiona. Dacă reacțiile de gelozie continuă (loviri, mușcături, ruperi), înseamnă că acel copil suferă pentru că se simte neglijat.

În psihologie și în educație s-au conturat o serie de sugestii și recomandări legate de depășirea geloziei fraterne:

- încă înaintea de nașterea noului frate, celor mai mari ar trebui să li se explice că se va naște, cu voia lui Dumnezeu, un copilaș despre care nu se știe dacă va fi fată sau băiat;

- copilul are nevoie de timp pentru a se obișnui cu gândul că va împărți atenția familiei cu un alt copil;

- deseori, unui copil căruia i s-a spus că nu este nevoie să-și iubească fratele sau sora îi va iubi totuși foarte mult, pentru că aceasta este ceva firesc. De aceea, dacă copilul îi va spune mamei că nu-și va iubi fratele, mama să nu-l ia în serios;

- trebuie prezentată o imagine realistă a vieții familiei cu un nou-născut. Toți bebelușii sunt deosebiți, dar, cel puțin o vreme, nu este ușor să trăiești alături de ei: nu știu să vorbească, să meargă, nu pot mânca singuri. În plus, când vor ceva, plâng. De asemenea, sunt mari consumatori de timp;

- copilul mai mare trebuie încurajat să simtă că bebelușul aparține nu numai părinților, ci este al întregii familii; în felul acesta, copilul va fi și responsabilizat, dar și valorizat să participe la acțiuni de îngrijire, pe măsura lui;

- așa cum magii și păstorii au adus daruri Pruncului Iisus, așa și copilul mai mare poate fi ajutat să pregătească un dar pentru bebeluș;

- este bine ca și pentru copilul mai mare să fie pregătit un dar, ca din partea bebelușului;

- când nou-născutul este adus acasă, copilul mai mare nu trebuie ținut deoparte; e important să-l vadă, să-l atingă, să-l ia în brațe, pentru a nu se simți dat la o parte;

- în momentele de intimitate dintre mamă și prunc (alăptat, baie), dacă dorește să nu fie de față, să i se respecte dorința; dacă dorește să asiste, atunci i se poate oferi și lui un pahar cu suc, o prăjitură sau să participe activ la baie;

- este foarte important, mai ales dacă copilul mai mare este băiat, ca tatăl să intervină, să petreacă timp cu el, să facă împreună diferite activități, să îl motiveze astfel pe copil că este bine să fii mare și să crești (și celelalte persoane semnificative ale familiei sunt extrem de utile în acest scop);

- este o regulă de bază, indiferent câți copii ar fi în familie, ca mama și tata să-și planifice un timp special de petrecut cu fiecare copil în parte! În felul acesta, fiecare copil va simți că este important, că are valoare.

Psihologul Kay Kuzma, autoarea cărții „Înțelege-ți copilul”, le amintește părinților să fie pregătiți pentru „testul dragostei”. Acest test apare frecvent după apariția unui nou copil. Astfel, copilul „mare” începe să facă tot felul de lucruri evident interzise: trezește din somn bebelușul, răstoarnă cana cu lapte, rupe cărticica celui mic… Dacă părintele țipă sau îl pedepsește pe copil, va cădea la „testul dragostei” – copilul va crede că bebelușul este iubit mai mult. Părintele trebuie să încerce acest răspuns: „Sunt sigur(ă) că te gândești că îl iubesc mai mult pe bebe pentru că am stat mai mult cu el decât cu tine și ăsta-i motivul pentru care i-ai rupt jucărioara, dar să știi că nu-i așa. Te iubesc foarte mult!” Apoi, e bine să i se ignore purtarea nepotrivită și mama să petreacă un timp plăcut împreună.

După câteva minute, mama îi poate spune copilului gelos: „Atunci când simți că îl iubesc mai mult pe cel mic decât pe tine, vino și spune-mi că paharul tău de dragoste este gol, ca să-l umplem”.

daniela · 1060 vizualizari · 1 comentariu
Categorii: Prima categorie
16 Sep 2012

 Întru pomenirea episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984) , readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum și de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 și decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârșie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena și Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 și ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoțească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar și autor prolific a fost strălucită și remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers și Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoștea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (F.O.)

 

O DILEMĂ ÎNFRICOȘĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparțineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor și se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziție, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat șocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziției care anatematiza ca eretic pe orice creștin ce cuteza să creadă, să accepte și să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniștesc sufletul, că poate este vorba de vreo greșeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obișnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea și surprinderea mea a devenit și mai mare când am cercetat și am constatat că acea hotărâre a Inchiziției la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!

Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 și respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea și Clement al VI-lea condamnaseră succesiv și anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostolești, ar fi fost subordonat în totalitate autorității monarhico-bisericești a primului Papă și Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 și 1920, Pius al XX-lea și Benedict al XIV-lea au respectat aceleași anateme și aceleași condamnări. În consecință, se exclude orice posibilitate de inadvertență sau plastografie. Și astfel am întâmpinat îndată probleme de conștiință! Personal mi-era cu neputință să accept că Apostolul Pavel își desfășura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independența lucrării sale apostolice printre neamuri, față de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiați-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură[1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinților Părinți cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfințitul Gură-de-Aur – „propovăduiește egalitatea lui cu ceilalți apostoli și se poate compara nu doar cu ceilalți apostoli, ci și cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeași autoritate”. Cu adevărat, toți Sfinții Părinți acceptă într-un glas că „toți ceilalți apostoli erau la fel cum era și Petru, adică erau înzestrați cu aceeași autoritate și cinste”. Era cu neputință pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalți pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremațiilor”. „Toți erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înțelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Și, totuși, învățătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenței. Astfel, pentru prima oară în viața mea, am intrat într-o dilemă infricoșătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie și Sfânta Tradiție, pe de altă parte învățătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuință pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător și monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor și cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!

CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu și i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiți preoți ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-și seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluție satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă niște lucruri pe care, mărturisesc, nu mă așteptam să le aud:

- Scriptura și Sfinții Părinți ți-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte și limitează-te să urmezi cu fidelitate învățăturile infailibile ale Bisericii noastre, și nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ți se zdruncine credința în Dumnezeu și în Biserică de orice ar putea pricinui așa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!

Acest răspuns, dat cu multă naturalețe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporții. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desființat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecție, confesorul meu a adăugat:

- În schimb, am să-ți dau un catalog cu operele a diverși scriitori în care credința ta se va întări și odihni, căci în ele vei afla învățătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.

Și, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuției noastre.

Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ține niște predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Și m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aș fi trimis. Deși vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărți și m-am pus pe citit cu toată imparțialitatea și atenția posibilă. Cele mai multe dintre cărți erau texte teologice și rezumate ale hotărarilor Papilor, precum și ale „sinoadelor ecumenice” papiste[2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele și lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărți, înțelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu știam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creștinism și botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învățământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o știință cu desăvârșire nouă pentru mine. Până atunci, creștinismul și Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viața mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile și perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.

ÎNVĂȚĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

Așadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înțelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi și întâi, în romano-catolicism Biserica Creștină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acționând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea și tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuși creștinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puțin decât „cel mai important element al Creștinismului; vârful și esența lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem și cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greșeală în materie de credință”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” și „Marele Arhiereu”) este dinamică și puternică, însumând toate drepturile legislative și doctrinare ale Bisericii. Papa își extinde „dreptul divin” asupra tuturor și îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creștin, laic ori preot, și asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

Toți cei ce refuză să-i recunoască această autoritate și nu i se supun orbește sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” și „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veșnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituție papală și să ne supunem ei și reprezentanților ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toți vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învățăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină și să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creștinilor și ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta și în problemele lor lumești. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veșnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea și dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioșilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale și lumești. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraților și a ostașilor, care totuși și ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susține că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăție nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împărații pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-și titulatura de împărat lumesc și continuând, ca atare, tradiția imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse și a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creștini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur și simplu, din sete de alte bogății și stăpâniri. Avea nenumărați sclavi. Juca un rol vital și de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creștini este de a ceda în fața „divinului și dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărății politico-bisericești.

Astăzi, împărăția lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu atașați diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliție, închisori, monedă etc. Și ca o cunună și un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieșit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederați nu și-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiției dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieții veșnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiție, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice și înșelătoare învățăturile Dumnezeului Ceresc.

În virtutea acestei infailibilități, Papa este singurul dreptar al credinței și poate afirma și susține, chiar și contrar învățăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioșii sunt datori să le primească pentru a nu-și pierde mântuirea. „Depinde doar de voința și dispoziția lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfințit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în considerație și crezute, cerând aceeași supunere ca niște „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbește. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul și interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea și vătămătoare”.

 

dima claudiu daniel · 610 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
16 Sep 2012
Sfantul Teofan Zavoratul
Diavolul se apropie de Dumnezeul- Om ca sa il ispiteasca - care om este liber de asta? Cel ce umbla dupa voia celui viclean; acesta nu cunoaste bantuiri, ci este doar manat din rau in mai rau; insa indata ce isi vine in sine si cugeta sa inceapa o viata noua, dupa voia lui Dumnezeu, indata se pune in miscare intregul taram satanicesc: toti slujitorii intunericului se grabesc, care cum pot, sa risipeasca gandurile si punerile la cale cele bune ale celui care se pocaieste. Daca nu reusesc sa-1 abata din hotararea sa, se straduiesc sa il impiedice a se pocai si marturisi cum se cade; nu izbandesc nici aici - isi pun viclenia la bataie ca sa semene neghine intre roadele pocaintei si ostenelilor de curatire a inimii; daca nu reusesc nici sa semene semintele rautatii, se straduie sa strambe dinlauntru binele; sunt pusi pe goana in razboiul launtric, navalesc din afara, si tot asa pana la sfarsitul vietii. Nici sa mori linistit nu te lasa; si dupa moarte gonesc dupa suflet, pana ce acesta trece de vamile vazduhului, unde pandesc si unde-si au barlogurile. ''Cum asa -acesta e un lucru intristator si cumplit!'' Pentru cel credincios nu e nimic cumplit aici, intrucat demonii doar se agita in jurul celui temator de Dumnezeu, insa nu au nici o putere asupra lui. Rugatorul treaz ii improasca din sine cu sageti, iar ei se tin la departare, neindraznind sa se apropie si fiind patrunsi de frica infrangerii suferite. Daca diavolii izbandesc ceva, este din vina noastra. Slabim luarea aminte, ori ne ingaduim sa ne imprastiem luand seama la nalucirile lor - atunci se si infiinteaza si incep sa ne tulbure cu mai multa obraznicie. Daca nu iti revii la timp, te impresoara; iar daca sufletul isi vine in fire, pleaca si iscodesc din departare, doar, doar vor reusi sa se apropie iar. Asadar, fii treaz, privegheaza, roaga-te si vrajmasii tai nu vor izbandi nimic impotriva ta.
ioan alexandru david · 373 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
15 Sep 2012
Sfinții - prietenii lui Dumnezeu
Creștinii ortodocși îi cinstesc pe sfinți pentru că ei sunt 'cetățeni și casnici ai lui Dumnezeu'. Sfinții aud rugăciunile noastre și le poartă către Dumnezeu, fiind mijlocitori pentru noi înaintea Tronului Ceresc. Biserica Ortodoxă îi cinstește în chip deosebit, rânduind pentru fiecare o zi specială de prăznuire, slujbe speciale, rugăciuni și icoane pictate cu chipul și numele lor. O cateheză despre sfinți este bine-venită din două puncte de vedere: mai întâi, pentru a evidenția temeiurile de bază ale cinstirii lor și apoi, pentru a da un răspuns la atacurile diferitelor denominațiuni religioase.

I. Pregătirea aperceptivă.

Cultul Bisericii noastre așază într-o structură ierarhică bine determinată: adorarea pentru Preasfânta Treime, supravenerarea (supracinstirea) pentru Maica Domnului și venerarea sau cinstirea sfinților, a Sfintei Cruci, a sfinților îngeri și a sfintelor moaște. Sfinții sunt acei creștini - sau persoane alese din Vechiul Testament - prin care Dumnezeu săvârșește în chip minunat voia Sa, după cuvântul psalmistului: Prin sfinții care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru dânșii (Psalm XV, 3). Faptul că Dumnezeu alege să lucreze prin ei este dovada unei cinstiri din partea Lui, temei firesc pentru a-i cinsti și noi, oamenii, în chip deosebit. Din păcate, nu toți creștinii văd lucrurile în acest fel. De aceea o cateheză despre sfinți este bine-venită din două puncte de vedere: mai întâi, pentru a evidenția temeiurile de bază ale cinstirii lor și apoi, pentru a da un răspuns la atacurile diferitelor denominațiuni religioase.

II. Tema se va referi, așadar, la câteva dintre temeiurile cinstirii sfinților, precum și la evidențierea importanței slujirii lor în iconomia mântuirii.

III. Tratarea.

A. Temeiuri biblice. Încă din viață, sfinții au fost socotiți prietenii lui Dumnezeu, după mărturia Mântuitorului, care a zis către sfinții Săi ucenici: Voi sunteți prietenii Mei (Ioan XV, 14). Și în alt loc al Sfintei Scripturi ni se arată că sfinții sunt prietenii lui Dumnezeu: A crezut Avraam lui Dumnezeu și i s-a socotit lui spre dreptate și prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacob II, 23; Facere XV, 6).

Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, sfinții au arătat puterea lui Dumnezeu, făcând nenumărate minuni ca dovadă a trimiterii lor de către Dumnezeu. Moise (Ieșire III), ceilalți profeți (Daniel, Isaia, Ieremia, Iezechiel etc.). Apostolul Petru cunoaște gândurile lui Anania și ale Safirei (FA V,1-12), a vindecat și a făcut învieri (Tavita FA 9). De asemenea, Apostolul Pavel face multe tămăduiri (FA XX), minuni și chiar învieri din morți (Eutihie în Troa, FA XX 9-11). Sfinții intervin, mijlocesc la Dumnezeu pentru oameni și sunt părtași cu aceștia din urmă la suferință în vederea izbăvirii (Filip. I, 3-4), îndeamnă la rugăciune unii pentru alții și ei înșiși se roagă pentru toată lumea, pentru pacea comună și necesară tuturor și pentru desăvârșirea noastră (II Cor. XIII, 9). Ei sunt exemplu de mijlocire, învățând pe alții să facă la fel (II Tim. I, 3).

B. Temeiuri patristice (dogmatice, canonice, cultice):

1. Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea 787) a hotărât: Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostolești și proorocești, prin care am învățat să cinstim și să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, sfintele puteri îngerești, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriți, pe sfinții purtători de Dumnezeu, și pe toți bărbații cei sfinți și să cerem mijlocirea lor, pentru că ei ne pot face plăcuți lui Dumnezeu, împăratul tuturor.

2. Sfântul Ioan Damaschin spune în Dogmatica sa: Trebuie cinstiți sfinții pentru că sunt prieteni ai lui Hristos, fii și moștenitori ai lui Dumnezeu... Căci cinstea dată de cei împreună robi către cei buni este dovada dragostei față de stăpânul obștesc.

3. Biserica Ortodoxă cinstește în chip deosebit pe sfinți, rânduindu-le în calendar câte o zi anuală de prăznuire, slujbe speciale la biserică, rugăciuni și icoane pictate cu chipul și numele lor. Celor mai cunoscuți dintre sfinți, precum: Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinții Apostoli, Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan Gură de Aur și mulți alții se bucură de un cult deosebit. Slujba lor este mai bogată cu priveghere, cu Litie și Acatist, iar sărbătorile lor se prăznuiesc cu multă evlavie. În numele sfinților mari se zidesc biserici, aceștia devenind astfel protectorii lăcașurilor și ai localităților respective.

C. Câteva precizări cu privire la obiecțiile protestanților. Protestanții, neoprotestanții și unele denominațiuni religioase resping cu desăvârșire cultul sfinților, negând posibilitatea acestora de a mijloci pentru noi. Pe baza textului din I Tim. II, 5 Pentru că unul este Dumnezeu, unul și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni; omul Iisus Hristos, ei susțin că nimeni altcineva, deci nici sfinții, nu pot mijloci la Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Dar în textul de mai sus este vorba de Mijlocitorul împăcării dintre om și Dumnezeu, omul Iisus Hristos, care prin Jertfa Sa a săvârșit mântuirea obiectivă, răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu. Această mijlocire a împăcării într-adevăr n-a putut-o face nimeni în afară de Iisus Hristos, și ea fost realizată odată pentru totdeauna numai de către El. Prin ea s-a dat posibilitatea fiecărui om să se mântuiască personal sau subiectiv, adică să-și poată împropria mântuirea obiectivă.

La dobândirea acestei mântuiri, în afară de harul însușit prin Sfintele Taine, sunt necesare credința și faptele bune ale creștinului, la care se adaugă și mijlocirea sfinților prin rugăciunile lor către Dumnezeu.

IV. Recapitularea:
- Cine le-a acordat mai întâi cinstire sfinților?
- Reproduceți două temeiuri semnificative pentru cinstirea lor.
- Care este locul sfinților în cultul ortodox?

V. Asocierea. Sfântul devine un atlet al lui Hristos.
El nu este nicidecum un fugar din lume, ci trăiește în mijlocul lumii, în văzul și cu știința tuturor. El nu este o ființă ascunsă, ci una care luptă și înfruntă toate asprimile vieții răvășite de realitățile timpului, pe față, cu calm și îndelungă-răbdare.

VI. Generalizarea.
Așadar, noi îi cinstim pe sfinți și aducem laudă lui Dumnezeu direct și indirect. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne arată că cine cinstește pe sfinți, pe El Îl cinstește, căci a zis: Cine vă primește pe voi, pe Mine Mă primește (Matei X, 40).

VII. Aplicarea.
Rugăciunile sfinților înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră sunt mai bine primite, însă dacă și noi credincioșii, împodobiți cu credință și fapte bune, ne rugăm împreună cu ei, lepădându-ne de păcatele noastre. Acest adevăr îl întărește și Sfântul Ioan Gură de Aur, când spune: 'Știind acestea, iubiților, să alergăm la mijlocirea sfinților, dar să nu ne mărginim la aceasta, ci să lucrăm și noi cum se cuvine, după pilda pe care ne-au dat-o ei'.

Surse bibliografice:
Învățătura de credință ortodoxă, EIBMO, București, 2000.
Pr. prof. dr. Isidor Todoran și arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Arhidiecezană Cluj, 1997.
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Librăriei Teologice, 1938.
Arhid. prof. dr. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 1992.
Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, EIBMO, București, 2006.

(Cateheză publicată în Ziarul Lumina, Ediția din data de 15 septembrie 2012)
Admin · 408 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
15 Sep 2012
Domnul Dumnezeu a pus asupra fiecaruia dintre noi o cruce aparte, cu scopul ca noi, luptandu-ne cu poftele si cu patimile prin nevointele dinlauntru si dinafara si rabdand cu seninatate stramtorarea acestei vieti, sa ramanem cu rabdarea  in implinirea datoriei noastre, fiecare in sfera sa, si astfel sa ne facem vrednici a intra in odihna vesnica.Daca ne ducem crucea in acest fel, ea este inaltata; de nu, se tavaleste la picioarele noastre.Si totusi, aceasta din urma varianta este cu neputinta.Crucea noastra s-a lipit de noi la fel de strans cum este lipita pielea de trup:vrei, nu vrei, crucea tot este pe tine si tu sub cruce.De noi depinde doar sa ne mantuim cu aceasta cruce ori sa pierim sub ea.Sa facem, deci, alegerea cea buna si, luandu-ne crucea, sa mergem cu liniste sufleteasca in urma Domnului, dandu-I multumita pentru marea milostivire pe care a aratat-o fata de noi punand crucea asupra noastra .Ca pansamentul pe rana, ca mancarea pentru flamand, ca cheia pentru cel inchis in temnita:asa este pentru noi crucea, si anume acea cruce care este pusa asupra noastra.Fiecare dintre noi are crucea sa, si pentru fiecare este mantuitoare doar crucea sa.Nu-l invidia pe altul, socotind crucea lui ca este mai usoara; greutatea crucii nimeni n-o poate  sti.Neindoielnic este faptul ca orice cruce ti-ai lua, nici una, afara de a ta, nu ti se potriveste.Se povesteste ca un oarecare purtator de cruce Il tot agasa pe Domnul rugandu-L sa-i schimbe crucea, care i se parea grea.Aratandu-i-Se in vis, Domnul i-a infatisat o multime de cruci, ingaduindu-i sa si-o aleaga pe care vrea. Nici una nu i s-a potrivit insa, afara de cea din urma - iar aceasta era chiar crucea pe care Domnul o pusese asupra lui.Purtatorul de cruce s-a linistit, nu s-a mai tulburat si a inceput sa-si duca crucea cu seninatate.Si pentru noi, toti ceilalti, este mai bine sa ne supunem randuielii lui Dumnezeu. Nu crucea trebuie sa ne-o alegem, ci felul in care ne folosim de ea.Ia crucea pusa asupra ta si poart-o asa cum iti arata Dumnezeu. Domnul stie mai bine decat noi cat de cuprinzatoare trebuie sa fie datoria pe care ne-o hotaraste, cat de mare trebuie sa fie greutatea vietii pe care o pune asupra noastra si prin ce ispite trebuie sa treaca.Asadar, sa ne supunem si sa mergem fara cartire, fiecare sub crucea sa, ingrijindu-ne doar ca felul in care ne purtam crucea sa fie spre slava lui Dumnezeu si spre mantuirea noastra.Fiecare dintre noi are crucea sa.Aceasta este alcatuita din tot ce nelinisteste si apasa duhul nostru, din tot ce sfasie inima noastra pe drumul nostru drept catre Dumnezeu, in toate zilele noastre.
Primul capat al acestei cruci este alcatuit din neputintele firii noastre si din reaua orientare a puterilor ei, cum ar fi: miopia mintii si imaturitatea conceptiilor, lipsa energiei volitive si nemiscarea vointei catre faptele datoriei, moleseala simturilor si inclinarea lor catre cele necuvenite, iar mai ales odraslele cumplite ale egoismului nostru:armatele patimilor si poftele de tot felul ale trupului.
Cel de-al doilea capat al crucii noastre este alcatuit din toate ostenelile si neplacerile vietii.Noi cautam indestulare, relatii bune cu toti si un curs favorabil al treburilor noastre, dar in toate aceste laturi ale vietii noastre se petrece mereu cate o neoranduiala suparatoare, iar cateodata chiar aducatoare de mari necazuri.Dorind sa scapam de neplaceri, ne luptam cu potrivniciile si ne taram viata asa cum merge cineva prin maracinis: capatand tot timpul zgarieturi.Aceasta este crucea vietii.
Cel de-al treilea fel de cruce este alcatuit din ostenelile purtate in vederea implinirii indatoririlor noastre. Fiecare dintre noi isi are indatoririle proprii, fiecare indatorire isi are propria sfera de indeletniciri, fiecare treaba cere osteneala si rabdare pentru a o duce la capat in acel duh, in acea randuiala si plinatate care alcatuiesc esenta ei, biruind toate piedicile care sunt inevitabil legate de ea.Asadar, orice treaba pe care suntem datori s-o facem este o povara, iar toate treburile impreuna jugul deloc usor al datoriei, pe care il purtam si suntem datori sa il purtam pana la mormant.Aceasta este crucea slujirii Domnului, societatii, si aproapelui.
Nu este nimeni pe lumea asta care sa nu duca povara acestor cruci, altfel spus a crucii sale cu intreita alcatuire - insa unii duc aceasta cruce spre propria mantuire, altii spre propria pierzare. Punand asupra noastra aceasta cruce, Domnul vrea ca noi sa ne lucram prin ea mantuirea - si daca cineva, straduindu-se sa dea jos de pe sine aceasta cruce, se raneste cu ea de moarte, vinovat este chiar el, prin nepasarea si neluarea sa aminte fata de indrumarile grijulii pe care i le da harul mantuitor al lui Dumnezeu.Iata, Domnul vrea ca luptandu-ne  cu noi insine sa dobandim experienta in ce priveste deosebirea binelui de rau si sa ne curatim, ca purtand cu rabdare povara acestei vieti sa-L induplecam pe Dumnezeu spre milostivire prin rabdarea noastra, ca implinindu-ne datoria si biruind toate piedicile sa dobandim cu vrednicie cununa dreptatii.Astfel, atunci cand, intrand in aceste planuri bune ale lui Dumnezeu, ramanem in acest fel de legaturi cu crucea proprie, o purtam in chip mantuitor; altminteri, crucea noastra ne este nu spre mantuire, ci spre pierzare.
balla georgeta · 838 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
14 Sep 2012

Viața Sfântului Sfințit  Mucenic Corneliu Sutașul


SFÂNTA SCRIPTURĂ

Cartea Faptele Apostolilor

Cap. 10

1.         Iar în Cezareea era un bărbat cu numele Corneliu, sutaș, din cohorta ce se chema Italica, 

2.         Cucernic și temător de Dumnezeu, cu toată casa lui și care făcea multe milostenii poporului și se ruga lui Dumnezeu totdeauna. 

3.         Și a văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu, intrând la el și zicându-i: Corneliu! 

4.         Iar Corneliu, căutând spre el și înfricoșându-se, a zis: Ce este, Doamne? Și îngerul i-a zis: Rugăciunile tale și milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu. 

5.         Și acum, trimite bărbaăi la Iope și cheamă să vină un oarecare Simon, care se numește și Petru. 

6.         El este găzduit la un om oarecare Simon, tăbăcar, a cărui casă este lângă mare. Acesta îăi va spune ce să faci. 

7.         Și după ce s-a dus îngerul care vorbea cu el, Corneliu a chemat două din slugile sale de casă și pe un ostaș cucernic din cei ce îi erau mai apropiaăi. 

8.         Și după ce le-a istorisit toate, i-a trimis la Iope. 

9.         Iar a doua zi, pe când ei mergeau pe drum și se apropiau de cetate, Petru s-a suit pe acoperiș, să se roage pe la ceasul al șaselea.  

10.       Și i s-a făcut foame și voia să mănânce, dar, pe când ei îi pregăteau să mănânce, a căzut în extaz. 

11.       Și a văzut cerul deschis și coborându-se ceva ca o faăă mare de pânză, legată în patru colăuri, lăsându-se pe pământ. 

12.       În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare și târâtoarele pământului și păsările cerului. 

13.       Și glas a fost către el: Sculându-te, Petre, junghie și mănâncă. 

14.       Iar Petru a zis: Nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat nimic spurcat și necurat. 

15.       Și iarăși, a doua oară, a fost glas către el: Cele ce Dumnezeu a curăăit, tu să nu le numești spurcate. 

16.       Și aceasta s-a făcut de trei ori și îndată acel ceva s-a ridicat la cer. 

17.       Pe când Petru nu se dumirea întru sine ce ar putea să fie vedenia pe care o văzuse, iată bărbaăii cei trimiși de Corneliu, întrebând de casa lui Simon, s-au oprit la poartă, 

18.       Și, strigând, întrebau dacă Simon, numit Petru, este găzduit acolo. 

19.       Și tot gândindu-se Petru la vedenie, Duhul i-a zis: Iată, trei bărbaăi te caută; 

20.       Ci sculându-te, coboară-te și mergi împreună cu ei, de nimic îndoindu-te, fiindcă Eu i-am trimis. 

21.       Și Petru, coborându-se la bărbaăii trimiși la el de Corneliu, le-a zis: Iată, eu sunt acela pe care îl căutaăi. Care este pricina pentru care aăi venit? 

22.       Iar ei au zis: Corneliu sutașul, om drept și temător de Dumnezeu și mărturisit de tot neamul iudeilor, a fost înștiinăat de către un sfânt înger să trimită să te cheme acasă la el, ca să audă cuvinte de la tine. 

23.       Deci, chemându-i înăuntru, i-a găzduit. Iar a doua zi, sculându-se, a plecat împreună cu ei; iar câăiva din fraăii cei din Iope l-au însoăit. 

24.       Și în ziua următoare au intrat în Cezareea. Iar Corneliu îi aștepta și chemase acasă la el rudeniile sale și prietenii cei mai de aproape. 

25.       Și când a fost să intre Petru, Corneliu, întâmpinându-l, i s-a închinat, căzând la picioarele lui. 

26.       Iar Petru l-a ridicat, zicându-i: Scoală-te. Și eu sunt om. 

27.       Și, vorbind cu el, a intrat și a găsit pe mulăi adunaăi. 

28.       Și a zis către ei: Voi știăi că nu se cuvine unui bărbat iudeu să se unească sau să se apropie de cel de alt neam, dar mie Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat. 

29.       De aceea, chemat fiind să vin, am venit fără împotrivire. Deci vă întreb: Pentru care cuvânt aăi trimis după mine? 

30.       Corneliu a zis: Acum patru zile eram postind până la ceasul acesta și mă rugam în casa mea, în ceasul al nouălea, și iată un bărbat în haină strălucitoare a stat în faăa mea. 

31.       Și el a zis: Corneliu, a fost ascultată rugăciunea ta și milosteniile tale au fost pomenite înaintea lui Dumnezeu. 

32.       Trimite, deci, la Iope și cheamă pe Simon, cel ce se numește Petru; el este găzduit în casa lui Simon, tăbăcarul, lângă mare. 

33.       Deci îndată am trimis la tine; și tu ai făcut bine că ai venit. Și acum noi toăi suntem de faăă înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm toate cele poruncite ăie de Domnul. 

34.       Iar Petru, deschizându-și gura, a zis: Cu adevărat înăeleg că Dumnezeu nu este părtinitor.  

35.       Ci, în orice neam, cel ce se teme de El și face dreptate este primit de El. 

36.       Și El a trimis fiilor lui Israel cuvântul, binevestind pacea prin Iisus Hristos: Acesta este Domn peste toate. 

37.       Voi știăi cuvântul care a fost în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul pe care l-a propovăduit Ioan. 

38.       (Adică despre) Iisus din Nazaret, cum a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt și cu putere pe Acesta care a umblat făcând bine și vindecând pe toăi cei asupriăi de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El. 

39.       Și noi suntem martori pentru toate cele ce a făcut El în ăara iudeilor și în Ierusalim; pe Acesta L-au omorât, spânzurându-L pe lemn. 

40.       Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi și I-a dat să Se arate, 

41.       Nu la tot poporul, ci nouă martorilor, dinainte rânduiăi de Dumnezeu, care am mâncat și am băut cu El, după învierea Lui din morăi. 

42.       Și ne-a poruncit să propovăduim poporului și să mărturisim că El este Cel rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii și al celor morăi. 

43.       Despre Acesta mărturisesc toăi proorocii, că tot cel ce crede în El va primi iertarea păcatelor, prin numele Lui. 

44.       Încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a căzut peste toăi cei care ascultau cuvântul. 

45.       Iar credincioșii tăiaăi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiăi pentru că darul Duhului Sfânt s-a revărsat și peste neamuri. 

46.       Căci îi auzeau pe ei vorbind în limbi și slăvind pe Dumnezeu. Atunci a răspuns Petru: 

47.       Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezaăi aceștia care au primit Duhul Sfânt ca și noi? 

48.       Și a poruncit ca aceștia să fie botezaăi în numele lui Iisus Hristos. Atunci l-au rugat pe Petru să rămână la ei câteva zile. 


Dupa patima cea de buna voie a Domnului nostru Iisus Hristos, dupa Invierea si dupa Inaltarea Lui la ceruri, era in Cezareea Palestinei un sutas, anume Corneliu, de neam din Tracia. Acesta fiind in intunericul necredintei, avea lucrarile luminii si, desi era pagan, a vietuit ca un crestin, si pe Hristos, pe care nu-l stia, prin milostenii il cinstea. Vietuind in mijlocul lumii celei rele, s-a facut bun, precum marturiseste de dansul Sfantul Apostol si Evanghelist Luca, in faptele Apostolilor, zicand: "Un barbat oarecare era in Cezareea, anume Corneliu, sutas, din cetatea care se cheama Italia; fiind cucernic si temator de Dumnezeu, cu toata casa sa, facea milostenii multe la saraci, si se ruga lui Dumnezeu totdeauna" (Fapte 10,1-2). Deci, n-a trecut cu vederea Dumnezeu aceste fapte bune ale lui, ci a binevoit a-l lumina pe el cu lumina credintei si a-l aduce in cunostinta adevarului, ca lucrarile lui cele bune sa nu se acopere de intunericul necredintei. Acest barbat temator de Dumnezeu, rugandu-se lui Dumnezeu in casa sa, intr-una din zile, a vazut ca i s-a aratat lui ingerul lui Dumnezeu, spunandu-i ca rugaciunile si milosteniile lui au ajuns inaintea lui Dumnezeu si poruncindu-i sa trimita in Ioppi dupa Simon, care se cheama Petru, si de la dansul ceea ce va auzi, aceea sa faca. Iar el, indata a trimis cu rugaminte sa cheme pe Petru. Deci, mergand trimisii la Ioppi, s-a suit Petru in casa de sus, ca sa se roage in ceasul al saselea din zi si fiind foarte flamand, a avut o vedenie care il indemna sa nu se ingretoseze a merge la acel barbat de alt neam din cei netaiati imprejur, pentru ca nu se amestecau evreii cu alte neamuri, ci se ingretosau de dansii. Vedenia lui Petru a fost astfel: Un vas oarecare ca o masa de panza, legata in patru colturi, se pogora de trei ori din cer, si un glas ii poruncea lui Petru ca cele ce se afla in vas, cele cu patru picioare de pe pamant si fiarele si taratoarele, precum si pasarile sa le junghie si sa le manance. Lepadandu-se Petru, a zis ca niciodata n-a mancat ce este necurat. Atunci, glasul din cer i-a zis: "Cele ce Dumnezeu le-a curatit, tu nu le spurca" (Fapte 10,15). Aceasta vedenie era semnul intoarcerii la Crestinism al lui Corneliu si al celorlalte neamuri. Foamea lui Petru a insemnat foamea cea scrisa de Proorocul Amos: "Nu foame de paine, nici sete de apa, ci foame de auzirea cuvantului Domnului" (Amos 8,11). Si o foame ca aceea era in casa lui Corneliu si a tuturor limbilor. Ca precum dorea Petru acea paine trupeasca, asa doreau aceia pe cea sufleteasca. Vasul cel de patru colturi legat inchipuia biserica Lui care prin patru Evanghelisti s-a intarit in credinta. In vas erau felurite vietuitoare din cele necurate: fiarele, taratoarele, pasarile care inseamna limbile cele ce, prin intelegerea lor cea pamanteasca, erau vietuitoare cu patru picioare, privind cu mintea in pamant si neintelegand cele de sus si nestiind a cerceta cele din inaltime. Deci, fiare erau cu iutimea si jiganii otravitoare cu necuratia cea vatamatoare de suflet, iar pasari zburatoare pe sus erau cu inaltarea mintii spre mandrie. Dar i s-a poruncit a le junghia pe acelea si a le manca, adica: cu sabia cea ascutita a cuvantului lui Dumnezeu sa ucida patimile cele vechi paganesti, necuvantatoare si deprinderile cele de fiare, si sa faca sufletele si trupurile lor, curatite prin botez, jertfa vie, bine primita lui Dumnezeu. Pogorirea cea de trei ori a vasului din cer a insemnat cea de trei ori afundare la sfantul botez. Glasul cel ceresc i-a spus ca erau curatite acelea de Dumnezeu, adeverindu-l ca nu numai pentru israiliteni, ci si pentru alte neamuri si-a varsat Hristos sangele cel ce spala spurcaciunile pacatelor.

Drept aceea, cugetand Petru la acea vedenie si nedumerindu-se, iata ajunsesera trimisii de la Corneliu si intreband de dansul. Iar Duhul i-a poruncit sa mearga cu dansii neindoindu-se de nimic, ca pe cel dintai om dintre pagani sa-l impreune cu trupul bisericii lui Hristos; iar dupa dansul si celelalte neamuri sa vina la Hristos. Deci, intrand Petru in casa lui Corneliu, l-a intampinat pe el Corneliu cu cinste, cu toate rudeniile sale si cu prietenii cei iubiti si, cazand la picioarele lui, i s-au inchinat. Iar Petru l-a ridicat pe el, zicand: "Voi stiti ca nu se cade omului evreu a intra la cei de alta semintie si a avea impartasire cu dansii; insa, mi-a descoperit mie Dumnezeu ca nu se cuvine a numi spurcat sau necurat, pe nici un om. Deci, am venit la voi fara indoire, si va intreb: cu ce gand m-ati chemat pe mine la voi ?" (Fapte 10, 28-29).

Iar Corneliu i-a raspuns lui cu de-amanuntul, cum a vazut pe inger si ce a auzit de la dansul si l-a rugat pe Petru ca sa-i spuna lui cuvantul cel de mantuire, iar Petru, deschizandu-si gura, a inceput a-i propovadui lui pe Iisus, ca Dumnezeu era in trup, cu oamenii, pe pamant petrecand, invatand si povatuind pe oameni la calea ce duce la cereasca Imparatie, si a facut multe semne si minuni, tamaduind toate bolile si invatand cu cuvantul. "Acela de voie a patimit, a murit, si a inviat, ca pe om sa-l izbaveasca din patimi si sa-l invieze din moarte, daruindu-i lui viata vesnica; si acela va judeca viii si mortii, pentru care toti proorocii marturisesc, si tot cel ce crede in numele Lui, iertare de pacate va lua" (Fapte 10,43). Acestea graindu-le Petru si Duhul Sfant salasluind cuvintele lui in inimile celor ce ascultau, i-a adus pe ei la credinta si s-a botezat Corneliu cu toata casa sa.

Corneliu este cel dintai din pagani care a crezut in Domnul nostru Iisus Hristos; iar dupa botezul sau a parasit toate cele paganesti si a mers in urma lui Petru si a fost pus episcop de dansul.

Deci, inconjurand cu dansul si cu multi altii diferite tari, se ostenea cu propovaduirea lui Hristos. Si fiind Petru cu Timotei si cu Corneliu in Efes, li s-a facut lor stire de cetatea Scipseos, cum ca locuitorii ei se inchina la idoli cu sarguinta. Si se sfatuiau care dintre dansii sa mearga acolo la propovaduire. Si aruncand sortii, a cazut soarta pe Corneliu care, chemand pe Dumnezeu in ajutor, a mers la cetatea aceea degraba.

Era acolo oarecare dregator, anume Dimitrie, filosof iscusit in intelepciunea elineasca, care ura foarte mult buna cinstire crestineasca si jertfea zeilor pagani, mai ales lui Apolo si Zeus. Fiind instiintat despre Corneliu, ca intrase in cetate, indata l-a chemat pe el inaintea sa si l-a intrebat de unde si pentru ce a venit. Iar Corneliu a raspuns: "Rob sunt al Dumnezeului celui viu si, trimis fiind, am venit aici ca sa te chem pe tine din intunericul cel adanc al nestiintei si sa te scot la lumina adevarului si raza cea curata a cunostintei sa lumineze sufletul tau". Iar el, neintelegand nimic din cele graite, s-a maniat si cu iutime i-a zis: "Eu altele te-am intrebat si tu altele-mi raspunzi mie. Asa, ma jur pe zei, ca daca nu-mi vei raspunde la fiecare intrebare, apoi nu voi cruta batranetele tale, nici ma voi rusina de caruntetele tale. Deci, spune-mi mie: la cine esti ostas si pentru ce pricina ai venit aici ?" Iar Cornelie a zis: "De voiesti ca sa stii gradul meu, apoi sa stii ca sunt sutas cu dregatoria si cand am auzit de tine, ca tu si femeia ta si toti cei ce sunt sub stapanirea ta ati cazut in mare ratacire, am venit ca sa va scap pe voi de idoleasca inselaciune si sa va povatuiesc la calea cea adevarata si sa va impac cu unul Dumnezeu cel viu, care a facut cerul si pamantul si toate cele ce sunt in dansele". La acestea Dimitrie a zis: "Te vad pe tine ajuns la batranete si mi-e mila pentru anii tai cei multi; deci, inceteaza a-ti lungi prin cuvinte minciuna ta, apropie-te la zeii nostri si te inchina lor, iar de nu vei voi ca sa faci aceasta, apoi sa stii ca la grele chinuri te voi da pe tine si nici un Dumnezeu, afara de zeii mei, nu te va scoate pe tine din mainile mele". Iar Corneliu a zis: "Puternic este Dumnezeul meu, nu numai sa ma pazeasca pe mine de toate rautatile tale intreg si nevatamat si sa ma izbaveasca din mainile omenesti, dar inca si pe zeii tai sa-i zdrobeasca si sa-i sfarme ca praful pe idolii lor si pe tine, cel ce in desert nadajduiesti spre dansii sa te aduca la a lor cunostinta. Iar eu, zeilor tai, ca si idolilor lor celor fara de suflet, niciodata nu ma voi inchina. Pentru ca scris este: zeii cei ce n-au facut cerul si pamantul sa piara; si iarasi: "Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si Lui unuia sa-I slujesti". Am venit aici pentru ca sa va povatuiesc pe voi la pocainta, ca sa iesiti din cursele diavolului, fiind de vii vanati de dansul dupa voia lui".

Iar dregatorul a zis: "M-am jurat pe zeii mei ca nu te voi cruta pe tine ci la grele munci te voi da, de nu vei jertfi zeilor". Apoi, Corneliu l-a intrebat: "La care zei poruncesti sa jertfesc ?" Si i-a zis dregatorul: "Jertfeste lui Apolin si lui Die". Iar Corneliu a zis: "Deci, arata-mi mie pe acei zei ai tai". Si s-a bucurat dregatorul, socotind ca vrea sa se inchine lor si l-a dus pe el la capistea lui Die. Si le urma lor lume multa, vrand sa vada pe Corneliu inchinandu-se la idoli. Si sosind la capiste, au intrat intr-insa dregatorul cu Corneliu si cu toti cei ce venisera cu dansii, intre care era si femeia boierului, anume Evantia, si Dimitrie, fiul lui, ca asa se chema dupa numele tatalui sau.

Deci, Sfantul Corneliu, fiind in capistea idoleasca, s-a intors spre rasarit si, plecandu-si genunchele sale la pamant, se ruga zicand: "Dumnezeule, Cel ce ai cutremurat pamantul si prin el ai mutat muntii in inimile marilor, Cel ce prin mana lui Daniil ai sfaramat pe Vil si ai omorat pe balaur si gurile leilor astupandu-le ai pazit intreg pe robul tau, Tu si acuma rastoarna idolii acestia si da cunostinta poporului tau, ca sa stie ca bratul tau este puternic!". Asa rugandu-se sfantul, a iesit din capiste impreuna cu Dimitrie dregatorul si cu toata multimea poporului ce venise; iar Evantia cu Dimitrie, fiul sau, ramasesera inca inauntrul capistei si deodata s-a facut cutremur si a cazut capistea cu idolii, sfaramandu-se ca praful idolii lor spre care nadajduiau; si a fost apucata acolo femeia dregatorului cu fiul lor, sub zidurile cele cazute. Si toata multimea vazand caderea capistei, s-a spaimantat. Iar boierul nu stia ca femeia si fiul lui s-au astupat de ziduri. Corneliu insa, veselindu-se de puterea Dumnezeului Celui viu, a zis catre boier: "Unde sunt acum, boierule, idolii tai cei mari?" Iar el, umplindu-se de manie, a zis: "Spune noua, fermecatorule, cu ce vraji ai facut sa cada capistea cu idolii nostri?" Si se sfatuia boierul cu ai sai cu ce fel de chinuri sa-l piarda pe Corneliu. Dar, iata ca aproape trecuse ziua si soarele apunea; pentru aceea, nu era vreme ca sa chinuiasca pe Corneliu. Deci, a poruncit dregatorul ca sa-l lege cu mainile si picioarele si asa sa-l spanzure pe el in temnita, ca toata noaptea, spanzurat, sa patimeasca pana dimineata, iar a doua zi voia sa-l chinuie pe el cumplit si apoi sa-l ucida. Fiind dus sfantul in temnita cu mainile si picioarele legate si spanzurandu-l, precum a poruncit prigonitorul, indata a alergat la dregatorul unul din slujitorii lui, anume Teleton, zicandu-i: "Stapane, doamna ta si unul nascut, fiul tau, au pierit in capiste, sfaramati fiind intre ziduri de cutremur !" Auzind aceasta Dimitrie si-a rupt hainele sale si se vaita cu amar, inca se tanguiau cu dansul impreuna si mai marii cetatii, in timp ce altii il mangaiau. Dar cine putea sa mangaie o jale mare ca aceea care venise pe nesimtite, aducand moartea cea neasteptata a femeii si a fiului sau? Apoi, a zis catre cei ce stateau de fata: "Mergeti, aruncati pietrele capistei celei cazute, pana ce veti afla oasele iubitei mele sotii si ale dulcelui meu fiu si, aflindu-le, sa mi le aduceti aicea". Graind acestea a ridicat glasul si a plins cu jale mare. Tanguindu-se el, a venit degraba mai marele jertfitorilor, anume Varvat, zicand: "Am auzit glasul femeii tale si fiului tau, din mijlocul zidurilor celor cazute, strigand asa: "Mare este Dumnezeul crestinesc care ne-a scapat pe noi vii de aceasta cumplita moarte, prin robul sau Corneliu. Deci, rugati pe acel sfant barbat ca sa ne scoata pe noi de aici, ca sa nu pierim desavarsit, pentru ca vedem minunile cele de mirare ale Dumnezeului lui si auzim glasul ingerilor celor ce canta: Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intru oameni buna-voire".

Acestea auzindu-le boierul de la Varvat, indata a alergat de graba cu toti ai sai la robul lui Dumnezeu in temnita si l-au aflat pe el umblind, pentru ca Ingerul Domnului il dezlegase pe el din legaturi. Si a cazut boierul la picioarele lui Corneliu, zicand: "Mare este Dumnezeul tau, Corneliu, care pazeste pe sotia mea si pe fiul meu, inca vii, in capistea cea cazuta. Deci, ne rugam tie, robule al Dumnezeului celui preainalt, vino si ii scoate pe dansii de acolo si, iata, eu si toti cei cu mine credem in cel propovaduit de tine, Hristos cel rastignit".

Deci, mergand Sfantul Corneliu cu dansii la capistea idoleasca cea cazuta si ridicandu-si spre cer ochii sai, a zis: "Doamne, Dumnezeul puterilor! Cel ce cauti pe pamant si il faci pe el de se cutremura, de a carui fata se topesc muntii si seaca adancurile, Insuti fiind Domn; asculta suspinele celor legati si scoate din pamant pre Evantia, si nu-Ti intoarce fata ta de la fiul ei si ia aminte spre sufletele lor pentru numele Tau". Asa rugandu-se el, deodata s-a deschis locul unde era tinuta Evantia cu fiul sau, intre zidurile cele cazute si au iesit de acolo amandoi sanatosi, laudand pe Dumnezeu. Deci, toti cei ce erau acolo, si au vazut acea preaslavita minune, strigau: "Mare este Dumnezeul crestinilor". Si s-a botezat Dimitrie cu femeia, cu fiul sau si cu toata casa sa si s-au botezat cu dansul si ceilalti oameni, la numar doua sute saptezeci si sapte.

A petrecut Sfantul Corneliu in acea cetate vreme indelungata, dezradacinand spinii necredintei din inimile omenesti si semanand samanta bunei credinte. Si, in scurta vreme a adus la Hristos toata cetatea si pe oarecare barbat cinstit, anume Evnomie, pe care l-a facut preot. Apoi, plin fiind de zile, a sosit la fericitul sau sfirsit, de care fiind instiintat mai inainte de vreme, se nevoia la rugaciune cu osardie, gatindu-se mai inainte spre calea pe care avea sa mearga la Dumnezeul sau.

Deci, adunand pe toti crestinii pe care ii intorsese de la ne-dumnezeire, ii invata pe dansii ca sa petreaca in credinta, in dragoste si in toate faptele bune, sa se ocirmuiasca pe sine, sporind in poruncile Domnului. Apoi, invatandu-i pe ei din destul, a auzit un glas din cer, zicand catre dansul: "Corneliu, vino la Mine, ca iata s-a gatit tie cununa dreptatii!" Aceasta auzind-o Corneliu, indata s-a intors la rugaciune si plecandu-si genunchele a zis: "Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce m-ai invrednicit pe mine a pazi credinta, a savarsi nevointa si a birui pe cel potrivnic, multumesc Tie de toate. Inca ma rog tie Doamne, cauta spre robii tai din inaltimea cea sfanta a Ta si milostiv sa fii lor. Intareste-i pe dansii in credinta, imputerniceste-i in nevointa, sporeste-le lor in pazirea sfintelor Tale porunci, ca neincetat sa slaveasca Prea Sfant Numele Tau, acum si in vecii vecilor". Si toti zicand: "Amin!" si-a dat cu bucurie duhul sau in mainile Dumnezeului Celui ce la cer l-a chemat pe el. Iar dregatorul Dimitrie cu Evantia sotia sa, cu fiul Dimitrie, cu Evnomie preotul si cu toti credinciosii, plangand mult deasupra parintelui si invatatorului lor si aprinzand lumanari si cantand cantari deasupra mormantului, l-au ingropat pe el cu cinste aproape de capistea cea cazuta a lui Die. Si in toate zilele credinciosii mergeau la mormantul lui, cadelnitau cu tamaie si se rugau si multe tamaduiri se da bolnavilor de la mormantul lui.

Trecand multi ani si ducandu-se toti la Domnul, a ramas nestiut urmasilor lor locul acela unde au fost ingropate moastele Sfantului Corneliu, ca crescusera imprejurul lui rugi si tufe multe si nimeni nu stia de comoara aceea de mult pret.

S-a intamplat oarecand de a mers acolo episcopul Silvan de la cetatea care se numea Troia, caruia sfantul Corneliu i-a zis: "De multa vreme petrec aici si nimeni nu m-a cercetat". Iar episcopul, sculindu-se din somn, se mira de acea vedenie, si nu se pricepea cine i se aratase lui. Iar in noaptea viitoare iarasi i s-a aratat sfantul, zicandu-i: "Eu sunt Corneliu sutasul. Moastele mele zac in rugii cei ce sunt aproape de locul acela unde era oarecand capistea lui Die. Drept aceea, tu sa-mi zidesti mie biserica aproape de locul lui Dimitrie, iar locul acela se numeste Pandohium si multe trupuri ale credinciosilor si sfintilor frati sunt ingropate acolo. Dimineata, episcopul a spus vedenia aceea clerului sau si au mers cu totii la rugii aceia pe care in vedenie ii aratase lui sfantul si, rugandu-se cu dinadinsul, incepu a sapa; si aflara racla care avea in ea moastele sfantului Corneliu, din care ieseau negraite, bune, miresme intregi si nestricate. Si s-au veselit foarte mult pentru aflarea unei astfel de mari vistierii.

Episcopul era in dificultate pentru biserica pe care sfantul i-a poruncit sa o zideasca, pentru ca n-avea atata avere cat ar fi fost de trebuinta spre zidirea bisericii. Insa si in aceasta Sfantul Corneliu nu a zabovit a ajuta episcopului; pentru ca, in viitoarea noapte, s-a aratat oarecaruia om, anume Evghenie, care era dreptcredincios si foarte bogat. Aceluia i-a poruncit ca sa dea averi episcopului Siluan cat va fi de-ajuns spre zidirea bisericii. Iar Evghenie a spus vedenia aceea episcopului si i-a dat lui toate cele de trebuinta. Si incepand a zidi sfanta biserica, degraba a savarsit-o pe ea si a infrumusetat-o cu toata buna podoaba. Apoi, sosind vremea in care cinstitele moaste ale sfantului sa fie aduse din rugi in acea biserica zidita din nou, s-a adunat multime de credinciosi, cu episcopul Siluan si cu Evghenie, avand in mainile lor lumanari aprinse. Si cand a inceput episcopul cu clerul a canta cantarea cea intreit sfanta, indata singura de sine s-a miscat racla si se ducea cu nevazute maini la biserica si nu indraznea nimeni din oameni a se atinge de dansa.

Deci, vazand toti acea minune, cum merge racla singura de sine, se mirau cu frica si ca printr-o gura strigau cu totii: "Sfant! Sfant! Sfant! Domnul Savaot, Cel ce ne-a aratat noua puterile si minunile sale, prin Corneliu, robul Sau". Inca s-a intamplat de erau acolo si multi necredinciosi care, vazand acea minune, au crezut in Domnul nostru Iisus Hristos. Iar cand au ajuns la biserica si au intrat intr-insa, multi stau si de-o parte si de alta, privind unde va merge racla cu moastele si unde va sta. Deci, mergand ea drept a stat aproape de altar, de partea dreapta. Apoi, voia episcopul ca sa-l puna pe el inlauntrul altarului si nimeni nu putea sa miste racla din locul acela, in care singura a stat. Si s-au facut multe minuni atunci si dupa aceea de la sfintele si facatoarele de minuni moaste ale placutului lui Dumnezeu.

Murind episcopul Siluan, s-a pus dupa dansul episcop Filostorghie. Acela a indemnat pe oarecare zugrav, anume Evcratie, ca toata biserica sa o infrumuseteze dar mai cu seama icoana Sfantului Corneliu sa o impodobeasca frumos. Deci, zugravul, cand incepu sa zugraveasca icoana Sfantului Corneliu, nu putea ca sa-i inchipuiasca bine fata lui si o stergea si iarasi o zugravea si iarasi o stergea, de multe ori, neputand deodata sa o zugraveasca cu buna podoaba.

S-a mahnit Evcratie si zicand asupra sfantului oarecare cuvinte de hula i-a lasat chipul lui asa. Si vrand ca sa zugraveasca altceva pe zidul bisericii, s-a suit pe o scara si, alunecand cu picioarele, a cazut de pe scara la pamant si atat de rau s-a lovit incat a ramas aproape mort. Apoi, luandu-l pe el ceilalti, care se intamplasera acolo, l-au dus la casa lui si l-au pus pe pat abia viu, neputand nici a grai. Si vedeau toti ca erau viermi imprejurul buzelor lui si unii intrau, iar altii ieseau din gura. Aceasta era pedeapsa pentru ca a indraznit, cu buzele lui, a zice cuvinte de hula asupra sfantului. Dar, precum singur Domnul, asa si sfintii, robii lui, nu se manie pana la sfarsit, nici nu tin vrajmasie in veac, asa a doua zi acela care pe femeia si pe fiul lui Dimitrie din mijlocul zidurilor celor risipite i-au scos vii, acela si lui Evcratie i s-a aratat si, luandu-l pe el de mana, ca din somn l-a ridicat de pe pat si apoi nevazut a fost. Iar Evcratie, simtindu-se pe sine sanatos, a alergat la biserica sfantului si cazand la cinstita racla, in care zaceau tamaduitoarele moaste ale lui Corneliu, cu lacrimi cerea iertaciune pentru greseala sa si multumea sfantului ca l-a miluit si l-a tamaduit de durere pe el, cel ce era aproape de moarte. Deci, doua folosuri a castigat zugravul acela, din aratarea sfantului: tamaduire si cunostinta fetei lui, adica ce fel fusese la chip. Dupa insanatosire, a zugravit pe Sfantul Corneliu pe icoana, asa precum l-a vazut pe el aratandu-se lui. Si preamarea pe Hristos Dumnezeu, Cel impreuna cu Tatal si cu sfantul Duh slavit in veci. Amin.



glykys · 692 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
13 Sep 2012
Sfânta Cruce și semnificațiile ei
Sfânta Cruce, Altar de jertfă al Mântuitorului, are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale/misiune de urmat. În cele ce urmează prezentăm o cateheză despre importanța și semnificațiile Sfintei Cruci, material concis, care trebuie neapărat întregit în prezentarea orală din cadrul comunităților parohiale cu temeiuri biblice, dar și cu alte elemente semnificative, ușor de obținut din sursele bibliografice indicate, mai ales cu privire la răspunsurile ortodoxe vizavi de atitudinile neoprotestante, în funcție de situația concretă din fiecare parohie.

I. Sfânta Cruce - semn creștin, distinct și distinctiv

Toate religiile lumii, din trecut și de azi, au avut și au semne și simboluri specifice: unele corpuri cerești (soarele, luna, stelele), altele corpuri și figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul. În același timp, suverani și popoare, armate, instituții, asociații, familii nobile etc. au adoptat diferite simboluri, socotite reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens, ca să fie expuse toate la un loc! Deosebit de toate religiile și celelalte instituții omenești, creștinismul se prezintă în fața lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar și cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce. Prin comparație, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevăr, o realitate. De ce? Pentru că Sfânta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci Altar, pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască. Părinții Bisericii ne învață că Sfânta Cruce are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale de urmat, misiune. În pofida faptului că s-a vorbit și s-a scris enorm despre ea, că știm, așadar, foarte multe lucruri, Sfânta Cruce rămâne, în esență, o mare taină, sau 'ușa tainelor' - cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), așa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim și le înțelegem numai prin credință. Trebuie să reținem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului și înaintea sfinților. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (otpust) se rostește: 'Hristos - Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu pu-terea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și cu ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască…'. Înțelegem, astfel, că Hristos ne mântuiește și cu puterea Crucii.

II. Tema catehezei noastre are ca obiectiv prezentarea unei sinteze a învățăturii ortodoxe despre Sfânta Cruce, cu evidențierea importanței pentru mântuirea noastră.

III. Tratarea va parcurge următoarele puncte: cele trei semnificații (obiect, semn, cale); locul Crucii în cultul ortodox; rătăcirile neoprotestanților.

1.a. Crucea ca obiect. Toate locurile și obiectele care au intrat în legătură cu viața pământească a Mântuitorului au fost consacrate prin harul izvorât asupra lor din Ființa Lui Dumnezeiască. Evenimentele deosebite ale vieții și activității Sale au dat naștere la biserici și mănăstiri vestite, în locuri ca: Betleem, Iordan, Tabor, Ierusalim, Golgota, Ghetsimani etc. Slujitori ai Bisericii, demnitari politici de bună credință și credincioși de rând, au prețuit întotdeauna locurile și obiectele despre care vorbim. Între acestea, grija împărătesei Elena (c. 248-329) pentru descoperirea Crucii de pe Golgota, aprox. în anul 327. Fericită că a găsit Sfânta Cruce, s-a îngrijit de zidirea unei biserici pe acel loc (odată cu alte 17 în Țara Sfântă!). La sfințirea bisericii (335), episcopul Macarie a înălțat Crucea Domnului pe Amvon, marcând, astfel, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 sept.). Împărăteasa Elena era trecută la cele veșnice, dar credem că Mântuitorul i-a dăruit și ei bucuria vederii din ceruri a minunatei priveliști… De atunci, cultul Crucii, ca obiect, s-a dezvoltat uimitor: va străjui toate bisericile creștine și casele credincioșilor, în anumite zone. Va fi prezentă pe altare, la toate slujbele Bisericii, în casele credincioșilor și chiar purtată la gât de creștinii evlavioși. În anumite țări (Egipt, de ex.), crucea este tatuată pe mâna pruncilor, la Botez, pentru a-i apăra de trecerea forțată la islam. Această practică, admirabilă prin scopul ei, poate fi înțeleasă în anumite locuri, dar în țara noastră nu este nevoie să fie încurajată. În schimb, bine este ca fiecare creștin să poarte o cruciuliță la gât, de bun gust, dar ca pe un obiect sacru și discret, nu ca pe o podoabă oarecare și nu la un loc cu amulete ori bijuterii extravagante. Tot la capitolul 'obiect' intră și troițele, de mare frumusețe pe alocuri, întâlnite pe la răspântii, în curțile bisericilor și ale oamenilor, în munți și pe dealuri etc. Trebuie cultivată și această tradiție, cu grija ca troițele să fie confecționate cu același bun gust ca și celelalte cruci și cruciulițe.

1.b. Crucea ca semn de închinare. Însemnarea cu Sfânta Cruce este un gest liturgic cunoscut chiar din vremea Sfinților Apostoli, la început într-o formă mai simplă. Iudeii și păgânii care intrau în creștinism prin Taina Botezului și a Mirungerii erau însemnați/pecetluiți cruciș pe frunte, cu degetul arătător. Cu timpul, semnul a primit forma de astăzi, folosind toate degetele mâinii drepte: inelarul și cel mic, lipite de podul palmei (simbolizând faptul că Hristos este Dumnezeu și Om), iar primele trei degete împreunate (închipuind Sfânta Treime). Rostim 'În numele Tatălui' și ne însemnăm la frunte; 'și al Fiului' și ne însemnăm la piept; 'și al Sfântului Duh', însemnând, de la dreapta la stânga, cei doi umeri; 'Amin' - lăsând mâna jos. Semnul Crucii trebuie făcut corect, fără grabă, cu evlavia cuvenită. Când ne închinăm? În toate împrejurările potrivite: la sfintele slujbe, la rostirea rugăciunilor, la culcare și când ne sculăm, înainte și după masă, când trecem pe lângă o biserică sau o troiță, când suntem ispitiți sau speriați de un duh rău etc. Pe scurt, 'la fiecare pas și la fiecare faptă' - cum spune Tertulian, un scriitor creștin din secolul al III-lea (De corona militis). Este 'semnul prin care ne despărțim cei credincioși de necredincioși și ne recunoaștem' (Sf. I. Damaschin, Dogmatica). Întâlnim adesea întrebarea: de ce ortodocșii se închină de la dreapta la stânga și catolicii invers? Tot pe scurt: sunt tradiții diferite, datorită schismei. Practic, semnul Crucii se făcea la fel până prin secolul al XIII-lea (vezi explicații detaliate la ierom. N. Moulinier, Scurt istoric al Sfintei Cruci, trad. M. Bojin; www.crestinortodox.ro//scurt-istoric-semnului-sfintei-cruci). Fără să criticăm practica romano-catolică, vom respecta, desigur, tradiția noastră. Detaliile închinării au importanța lor, fără îndoială, dar mai importantă decât forma este atitudinea închinării/însemnării: cu credință, nădejde, evlavie, smerenie etc.

1.c. Crucea - cale/misiune. Acest aspect se leagă de cunoscuta chemare a Mântuitorului: 'Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie' (Mc 8, 34). La modul general, știm că fiecare om este chemat de Dumnezeu pe calea creștină a desăvârșirii. La modul concret, fiecare trebuie să răspundă acestei chemări. 'Crucea vieții' nu înseamnă doar necaz și suferință, ci și 'misiunea vieții personale', împlinită în familie, la locul de muncă, în lume etc., cu bună credință, hărnicie și conștiinciozitate. Cu sacrificii de tot felul, inclusiv cel suprem, la nevoie, după exemplul desăvârșit al Mântuitorului.

2. Locul Crucii în cultul ortodox este marcat de sărbătorile închinate ei (două 'cu ținere' - cruce roșie: Înălțarea - 14 sept. și Duminica a III-a din Postul Mare; una cu cruce neagră: Scoaterea Sfintei Cruci - 1 aug.). Marcat, de asemenea, prin faptul că nici o slujbă nu se face fără prezența Crucii, ca obiect și ca semn de închinare, mai ales atunci când se invocă Sfânta Treime, Maica Domnului, sfinții. Vorbind de 'cult', trebuie să-l avem în vedere și pe cel particular: închinarea și însemnarea cu Sfânta Cruce, însoțește toate rugăciunile creștinului, din pruncie până la mormânt.

3. Neoprotestanții (și protestanții, în general) nu aduc cinstire Sfintei Cruci, după cuviință, după cum nu cinstesc nici sfinții, icoanele, moaștele. Motivația lor și răspunsul ortodox ar necesita un spațiu pe care nu-l avem acum, dar îndemnăm a se citi amănunte în cartea părintelui Cleopa, Despre credința ortodoxă, accesibilă și 'online' (www.resurse-ortodoxe.ro/carti-ortodoxe/despre-credinta-ortodoxa). Interesant (și interesat, credem) este faptul că în ultimele decenii se observă și la ei semnul Crucii zugrăvit sau lipit pe casele lor de adunare… Socotim gestul ca pe o recunoaștere publică a importanței Sfintei Cruci, chiar dacă neoficială încă, din punctul lor doctrinar de vedere.

IV. Recapitulăm (sintetizăm) noțiunile 'cheie': altar de jertfă, ușa tainelor, obiect sfânt, semn creștin, cale și putere de mântuire.

V. Asociem cinstirea Crucii cu cinstirea sfinților, a icoanelor, a Sfintelor moaște, pe care, din păcate, neoprotestanții le ignoră acum, în pofida Tradiției Bisericii nedespărțite și a unor hotărâri sinodale din vremea când creștinii erau una.

(Ex., Sinodul al VII-lea, 787: 'Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostolești și proorocești, prin care am învățat să cinstim și să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe sfintele puteri îngerești, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriți, pe sfinții părinți purtători de Dumnezeu și pe toți bărbații cei sfinți și să cerem mijlocirea lor... Cine nu mărturisește că toți sfinții cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât cei dinainte de lege, cât și cei de sub har, sunt vrednici de cinste după trup și după suflet, ori nu fac rugăciuni către sfinți, să fie anatema!'. Iar când spunem 'sfinți', cinstim și ceea ce este legat de ei: icoane, moaște etc.

VI. Generalizând binefacerile cinstirii Sfintei Cruci, evocăm fragmente din Acatistul ei:
(Bucură-te) ridicarea celor căzuți, îndreptarea celor robiți de patimi, sprijinirea sărmanilor, apărătoarea deznădăjduiților, doctorul celor ce bolesc, veselia sufletului… În același timp, crâmpeie din mărturisirea inspirată a Sf. Ioan Damaschin: Crucea este pavăza, arma și trofeul împotriva diavolului… Este scularea celor căzuți, sprijinul celor statornici, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriți, călăuza celor convertiți, desăvârșirea celor înaintați, mântuirea trupului și a sufletului, izgonitorul răutăților, pricinuitorul bunătăților, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieții veșnice (Dogmatica, IV, 11).

VII. Aplicarea învățăturilor despre Sfânta Cruce înseamnă recunoștință față de jertfa Mântuitorului de pe Golgota, printr-o închinare corectă, prin credință în puterea ei de mântuire și prin mărturisire liturgică, dimpreună cu întreaga suflare creștină: 'Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim!' (Înălțarea Sfintei Cruci, Laude).

Repere bibliografice: ****Învățătura de credință ortodoxă, București, 2008.
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. pr. D. Fecioru, București, 1993.
Arhim. Ilie Cleopa, Despre credința ortodoxă, București, 1981.
Prof. T. M. Popescu, Meditații teologice, București, 1997.
Ierom. N. Moulinier, Scurt istoric al Sfintei Cruci, trad. M. Bojin, www.crestinortodox.ro//scurt-istoric-semnului-sfintei-cruci

Nou program catehetic misionar în Arhiepiscopia Bucureștilor

Începând cu 8 septembrie 2012, 'Ziarul Lumina' al Patriarhiei Române va publica în fiecare sâmbătă câte o cateheză în cadrul unui nou program catehetic misionar coordonat de Sectorul Învățământ și activități cu tineretul al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Catehezele prezentate în ediția de sâmbătă a 'Ziarului Lumina' sunt susținute în următoarea săptămână după publicare, în cadrul parohiilor din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor. Cele 15 cateheze-model publicate în 'Ziarul Lumina' sunt alcătuite de cadre didactice de specialitate de la Facultatea de Teologie Ortodoxă 'Justinian Patriarhul' din București și vor fi îmbogățite în prezentarea orală din cadrul parohiilor cu temeiuri din Sfânta Scriptură și teologia Sfinților Părinți. Deoarece catehezele au un caracter misionar, de clarificare a învățăturilor de credință ortodoxă și de combatere a unor răstălmăciri și rătăciri pentru alcătuirea și îmbogățirea acestor cateheze, autorii vor apela la folosirea 'Mărturisirii de Credință Ortodoxă' sau a 'Catehismului', a 'Călăuzei ortodoxe' și a manualelor de sectologie și îndrumări misionare. Prima cateheză publicată astăzi, 8 septembrie, are ca temă Sfânta Cruce și este alcătuită de părintele profesor Vasile Gordon, de la Departamentul de Teologie Sistematică, Practică și Artă Sacră al Facultății de Teologie Ortodoxă 'Justinian Patriarhul' din București.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 8 septembrie 2012)
Admin · 810 vizualizari · 1 comentariu
Categorii: Prima categorie
13 Sep 2012


Photobucket

Rugăciunea este maică și împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dra
gostea; iar mai mare decât toate este dragostea.. Nu spune așa?

Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinții Părinți, ci este dragostea. Dar de ce totuși Sfinții Părinți au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru și pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu și dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!

Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva și începi să-l pomenești la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba și îndată îl câștigi pe acela și îl aduci la înțelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăște, sau te nedreptățește, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomenești la rugăciune. Dar să nu-l pomenești, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici așa: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul și pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea și el vede răutațile mele".
roxana mateescu · 388 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
12 Sep 2012

Rugăciunea Sfintei Cruci



Să se scoale Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui și să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul. Să piară cum piere fumul, cum se topește ceara de fața focului, așa să piară demonii de la fața celor ce-L iubesc pe Dumnezeu și se însemnează cu semnul Crucii, zicînd: Bucură-te, preacinstită și de viață făcătoare Crucea Domnului, care alungi demonii cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorît la iad și a călcat puterea diavolului și te-a dăruit nouă pe tine, cinstită Crucea Sa, spre izgonirea a tot vrăjmașul. O, preacinstită și de viață făcătoare Crucea Domnului, ajută-mi mie cu Preasfînta Fecioară Născătoare de Dumnezeu și cu toți Sfinții în veci. Amin.



Axion la
Înălțarea Sfintei Cruci

Rai de taină ești, Născătoare de Dumnezeu, cea care ai odrăslit, nelucrat, pe Hristos, întru care lemnul Crucii, cel de viață purtător, pe pămînt s-a sădit.
Pentru aceasta, acum înălțat fiind, închinîndu-ne lui, pe tine te mărim!

 
Sfanta Cruce!



Unul din marile semne care vor vesti a doua venire a Domnului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos pentru judecată va fi și arătarea Sfintei și de viață făcătoarei Cruci. Ea se va arăta pe norii cerului, adusă de îngerii lui Dumnezeu cu mare și negrăită slavă, a cărei strălucire va întrece de mii de ori lumina soarelui.



Această arătare a semnului Fiului Omului, adică a Sfintei Cruci, va aduce mare și nespusă bucurie tuturor binecredincioșilor creștini care au cinstit-o și s-au închinat ei, altarul cel sfințit cu sîngele lui Hristos. Însă mare spaimă și cutremur va aduce peste cei răi și necredincioși care n-au cinstit semnul Fiului Omului, adică Sfînta Cruce.
Cu o mie de ani înainte de întrupare, Duhul Sfînt a arătat că Sfînta Cruce este semnul de biruință al lui Hristos Dumnezeu, pe care îl va da creștinilor ca pe o puternică armă prin care creștinii vor birui pe nevăzuții vrăjmași. Iată ce zice psalmistul: Dat-ai celor ce se tem de Tine, Doamne, semn ca să fugă din fața arcului (Psalm 59, 4). Preasfîntul Duh a arătat, în acea vreme, că prin însemnarea Sfintei Cruci creștinii vor atrage asupra lor lumina feței lui Dumnezeu, după cum scrie: Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne (Psalm 4, 6).
Sfînta Evanghelie ne spune că la plinirea vremii, înainte de înfricoșata Judecată de apoi, se va arăta Sfînta Cruce venind pe norii cerului, cum citim: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plînge toate neamurile pămîntului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu slavă multă (Matei 24, 30)
Crucea este numită “Semnul Fiului Omului”. Ea este pomul mîntuirii și al vieții, fiindcă pe el, Hristos viața noastră a adus mîntuirea lumii: a întins mîinile Sale spre noi să ne îmbrățișeze prin acest pom; a plecat capul Său să ne sărute și să Se plece întotdeauna la rugăciunile noastre. Din acest pom a izvorît balsamul Preasfîntului Său Sînge, ca să vindece rănile noastre sufletești nevindecate.
Sus pe lemn, Domnul cel Preasfînt Și-a deschis pieptul Său, să ne dobîndească pe noi în inima Sa și să ne izbăvească de mînia cea viitoare. Pe aceste daruri ale Crucii le primim acum. Însă în ziua cea mare a judecății de apoi nici unele din aceste daruri nu se vor afla la cruce.



“Tu, Doamne, care Te-ai ostenit să mă cauți și să mă afli, și Te-ai răstignit ca să mă izbăvești de robia diavolului, mă rog și mă cuceresc Ție, pentru Crucea aceasta pe care ai fost întins și pironit și ai suferit cu atîta iubire de oameni pentru a noastră mîntuire, pe care stropind-o cu sudorile Tale, cu lacrimi și Sîngele Tău, deasupra căreia ai rugat pe Tatăl pentru iertarea vrăjmașilor Tăi, ai făgăduit tîlharului raiul și Ți-ai dat duhul Tău Tatălui Tău, mă rog Ție și cer de la Tine să se facă nouă, în ziua judecății, Crucea Ta, unealtă a vieții și nu a morții și pierzării; să ni se facă cheia raiului în ceruri, ca să împărățim cu Fiul în veci”.
daniela · 975 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
12 Sep 2012

Pagina precedenta   ... 21 ... 38, 39, , 40 ... 62 ... 85  Pagina urmatoare