Google-Yahoo!
Image and video hosting by TinyPic Image and video hosting by TinyPicImage and video hosting by TinyPic 

"Fii împacat cu sufletul tau si atunci cerul si pamântul se vor împaca cu tine. "(Sfântul Isaac Sirul)



FONDATOR : Cristian Stefan Popescu ( cristiboss56 )

Multumesc tuturor celor care ostenesc pentru realizarea acestui blog , un colectiv de Oameni minunati !

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitatori: 3

Anunt

Arhive

Alegeti o tema



Categorii

rss Sindicalizare


Într-o noapte friguroasă de noiembrie o tânără mamă își abandonează bebelușul născut de curând la poarta unui orfelinat.

Printr-o minune dumnezeiască copilașul a supraviețuit cumplitei nopți; era un copil frumos ca un îngeraș, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase. Nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creșterea unui copil orb.

Anii treceau iar copilașul creștea. Viața lui nu a fost deloc ușoară, ceilalți copii dar și oamenii adulți îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică și o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrană... Un singur om s-a milostivit de el, rupându-și din timpul atât de prețios pentru a-i face un bine: l-a învățat să scrie alfabetul și i-a vorbit puțin despre Dumnezeu.

Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului și să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuțe și gingașe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colț îndepărtat al curții, abia spre seară găsi drumul de întoarcere, dar ușa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi se ridică în picioare și pășește încet, ieșind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică și înfricoșătoare.

În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar, în momentul în care face doi pași, un claxon asurzitor îl oprește:

- Ești orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate.

Cuvintele șoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea așa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieșirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise.

Un băiețel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături.

- De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilașul orb în timp ce se așeză lângă el.

- Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit

- Noapte? Cum arată noaptea?

Cu ochii mari de uimire, băiețelul îi răspunde:

- Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în fața ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere

- Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundați ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul.

- Spune-mi, te rog, cum este lumina?

Foarte sigur pe el, băiețelul îi răspunde:

- Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viață

- Dar lumea? Cât e de mare?

Încercând să-i răspundă la întrebare, băiețelul își întinde cât poate el de tare brațele:

- Uite atât de mare.

Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reușește în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanță care îl împiedică să atingă întreaga mâna fără a fi nevoit să-și schimbe poziția

- Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este?

- Hm... Dumnezeu toate le poate.

- Prietenul meu micuț, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu?

După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer.

- Acolo, sus în cer

- Și e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb.

Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuția.

- Mama, e mămica! Strigă bucuros copilașul, fugind spre mama lui.

Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu.

- Doamne, nu știu cât de departe este cerul, dar, dacă voiești, primește-mă în casa Ta. Îmi este frig și foame... Tu ești iubirea și viața mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig și nici nu voi mai fi singur vreodată.

- Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primești la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta și așa te voi lăuda mereu.

O bucurie de nedescris îi cuprinde inima și lacrimile iubirii și ale recunoștinței apar din ochii atât de frumoși, de curați, dar lipsiți de lumină.

Dintr-un buzunar scoate un carnețel și, cu un creion scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent și ca amintire pentru micuțul prieten care-l v-a căuta a doua zi:"Dumnezeu locuiește în inimile noastre! ’’

S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze și cu o inimă plină de pace și iubire, lăsând în urma sa doar tristețea băiețelului pe care-l cunoscuse.

roxana mateescu · 562 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
28 Sep 2012
Rugăciune către Pr. Arsenie Boca!



Sfinte preacuvioase părinte Arsenie, îndrumător al sufletelor noastre și tămăduitor al bolilor sufletești și trupești, ca cel ce ai fost împodobit cu adânc de cunoaștere a făpturii omenești, te rugăm în vreme de durere și mâhnire, cată cu milă spre noi păcătoșii fii tăi și mijlocește către preabunul nostru Mântuitor. Preacuvioase părinte Arsenie, te rog cu lacrimile mele, vezi-mă acum stând în patul suferinței mele trupești, ascultă preacuvioase părinte Arsenie și glasul meu de rugăciune, cere de la preabunul Dumnezeu, iertare de păcatele ce le-am făcut eu ca un om. Și vindecare de toată neputința. Părinte Sfinte ce ai mare îndrăzneală înaintea Tronului ceresc, te chem, cu amare lacrimi, dar cu nădejdea, că cele spuse vindecare îmi vor da mie. Vindecarea sufletului și a trupului meu, spre mântuire și Sfințire le vom dobândi prin tine cel ce ne-ai încredințat de mila lui Dumnezeu prin aceste Sfinte cuvinte:, Eu mă duc, dar de acolo de unde voi fi, am să vă ajut mai mult ca și până acum". După cum în viață aflați în mari necazuri îi tămăduiai îndată, și acum pe noi cei păcătoși, însă chemați cu dragoste părintească la mormântul tău încununat cu har ceresc și flori, ne primește și ne mângâie, sfânt și bun părinte; ne scoate pe noi părinte Arsenie din negura păcatelor și a patimilor; și dăruiește-ne binecuvântarea ta ca să purtăm crucea vieții spre înviere, și luminare desăvârșită. Doctor și tămăduitor de orice suferință, te rugăm vindecă-ne pe noi, fiii tăi și pe cei ce îi aducem în lacrimi la și rugăciuni crucea sfântă a mormântului tău, izvorâtor de pace har și binecuvântarea ta de bun și sfânt părinte, îți mulțumim și te rugăm să ne fii mereu aproape cu rugăciunea și ajutorul ce ni-l aduci din cerul Sfânt, spre slava Marelui și minunatului nostru Dumnezeu și spre a sufletelor noastre mântuire. Amin.



O, Adevăr, care Dumnezeu ești, fă să fiu una cu tine într-o dragoste veșnică. În Tine sălășluiește tot ceea ce doresc, tot ceea ce vreau. Toți învățații să tacă, toată făptura să amuțească în fața Ta, grăiește-mi numai Tu.

Arsenie Boca

 

Feriti-va de orice infatisare a raului !



Raul are limitarea lui, nu poate fi nesfirsit. Cel ce face ceva rau are limitarea lui, caci raul ce il face il macina in interior, ii tulbura linistea, sufletul, somnul. Omul ce face rau e desfigurat, se transforma frumusetea lui in oboseala, in tremur, in ascundere. Caci raul se face la intunecime, si e din intunecimea mintii. Raul are limitare in faptuire si in dainuire, caci omul ce-l faptuieste atit se va macina si se va consuma, ca va ajunge el sa nu mai poata sa duca acea rautate. Limita e si din simburele de bine si bunatate care se afla in orice suflet, oricit de inegurat ar fi.
Dar cel ce e sa-l primeasca sa nu raspunda la rau cu rau, ci poate sa se dea de-o parte, si sa astepte sa se vadeasca. Daca vede ca la prima incercare cel ce face rau nu se indreapta, ci continua, si nu accepta sa revina la bunatate, atunci cel ce e sa primeasca fapta rea, poate sa se dea mai incolo, caci spus e “Feriti-va de orice infatisare a raului”.
Sa aibe rabdare, si sa astepte, caci cel rau va fi macinat de fapta-i, si chiar de se va ascunde, va iesi de se va vadi, caci nimic din ce e facut in ascuns nu va sta ascuns ci va iesi la lumina.
Feriti-va de orice infatisare a raului. Infatisare si din cele primite de la cel aproape de tine, din dreapta ta, din dreptatea ta, simtindu-te nedreptatit, si voind sa vadesti nedreptatea ca sa te indreptatesti. Dar nu, ai rabdare, caci raul e limitat si se va vadi, si dreptatea ta e in fata lui Dumnezeu, si va fi si in fata oamenilor, daca e voia lui Dumnezeu.
Si din cele din fata ta, din cele viitoare, tulburarea ipoteticului rau din viitor – adica nu ginditi rau, nu stati sa scrutati raul din viitor, ci lasati-le in voia lui Dumnezeu, ca altcineva care sa aibe mai mare grija de toate nu exista, decit Dumnezeu.
Feriti-va de orice infatisare a raului si din cele din spatele tau, raul care il tii minte din fapte trecute si grele si tulburi din relele primite. Feriti-va sa tineti minte raul, caci e o infatisare a raului. De ai trecut de ceva greu sau rau, uita-l repede, lasa-l acolo unde e, in spatele tau, si lasa-i lui Dumnezeu puterea de a indrepta si de a pune El pe fagasul bun toate, si pentru tine si pentru cel ce-ti facu raul.
Si din cele din stinga ta, din greselile tale, iarta-te si pe tine, si cereti iertare, caieste-te, smereste-te ca ai cazut in cele ale potrivnicului, indreapta ce facusi si nu mai face, si fereste-te de cele din stinga ta, de raul ce l-ai face, sau l-ai plati ca raspuns la nedreptatile ce le-ai suferit.
Feriti-va de orice infatisare a raului, caci infatisarea raului nu e din infatisarea lui Dumnezeu, nu e voia Lui acolo, acolo e incrincenare, e durere, e tremur sufletesc, e macinare, e tulburare, e uriciune si negura.



«Nevoiți-vă măcar un pic mai mult», ne îndemna el. «Purtați-vă crucea fără să cârtiți; nu vă gândiți că sunteți mai deosebiți; nu căutați să vă îndreptățiți păcatele și slăbiciunile, ci căutați să vă vedeți așa cum sunteți; și, mai cu seamă iubiți-vă unii pe alții.»
Pentru aceea, ni se cuvine a cere de la Dumnezeu cu durerea inimii și cu credință, să ne dea să aflăm bogăția aceasta, comoara cea adevărată a lui Hristos în inimile noastre, întru puterea și lucrarea Duhului. Și așa, aflând mai întâi în noi înșine pre Domnul a fi folosul nostru, și mântuirea, și viața cea vecinică, apoi și pre alții, după putință și prilej să-i folosim, din comoara cea lăuntrică, de la Hristos, scoțând“.
«Noi suntem peregrini pe acest pământ și nu avem nimic care să dăinuiască».
Să nu uităm nicicând acest lucru. Suntem călători. Viața aceasta nu este decât începutul unei continuări ce nu se va sfârși niciodată. Suntem înclinați să o tratăm ca pe un lucru permanent și grozav de important, înclinație ce se traduce în termeni de carieră, educație, întâietate etc. Însă toate acestea mor o dată cu noi, atunci când moare trupul; nu ducem nimic cu noi în lumea de apoi.
din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin,
 

Rugăciunea Sf. Ioan Gură de Aur înainte de citirea din Sfintele cărți!


Doamne, Iisuse Hristoase, deschide-mi mie ochii inimii,
ca să ascult cuvîntul Tău și să-l înțeleg pe el și să fac voia Ta,
că străin sînt eu pe pămînt.
Să nu ascunzi de mine poruncile Tale, ci să-mi descoperi ochii
ca să văd minunile din Legea Ta.
Arată-mi mie cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale.

Spre Tine nădăjduiesc, Doamne, Dumnezeul meu,
ca să-mi luminezi mintea și gîndul cu lumina înțelegerii Tale,
ca nu numai să citesc cele scrise, ci să le și împlinesc.
Ca nu spre osîndă să citesc viețile și cuvintele Sfinților,
ci spre înnoire și luminare, spre sfințire, spre mîntuirea sufletului
și spre moștenirea vieții veșnice.
Că Tu ești luminarea celor ce zac întru întuneric
și de la Tine este toată darea cea bună și tot darul cel desăvîrșit.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh.
Amin.
Photo Sharing

Cântare de laudă la Sfântul Ioan Gură de Aur

Sfinte Părinte Ioane, trîmbiță cu aur ferecată,
Tu omenirii milostivirea lui Dumnezeu O ai vestit.
Milostivire minunată, care și pe cei mai păcătoși îi cuprinde,
Milostivire minunată ce covîrșește lumina Soarelui,
Uimind pămîntul, și tot crugul cel ceresc.
O, înfricoșată milostivire
Ce pogori de pe Golgota însîngerată,
De la Mîntuitorul Răstignit
Care iartă crimele omenirii
O, cutremurătoare milostivire, iertare și slavă,
Milostivire pe care o cîntă îngerii
Și care întreaga zidire adapă.
Doar Sfinții cu adevărat o slăvesc pe aceasta,
Pe ea care vindecă de toată boala,
Pe ea, bucuria umililor,
Și nebunie tuturor înțelepților acestei lumi.
Ea, vindecarea trufașilor și pedeapsa deșerților;
Ea, milostivirea lui Dumnezeu de care se bucură făptura;
Ea care îmbălsămează suflul pămîntului,
Ea care spală toate nelegiuirile lui.
Această milostivire mai înainte de Hristos Necunoscută,
Această veșnică lumină de la Hristos a răsărit.
O, învățătorule a milostivirii lui Dumnezeu,
Sfinte Părinte Ioane Gură de Aur,
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu
Ca să dea iertare păcatelor noastre!
Amin!

 

Preacurată Fecioară , Împărăteasa cerului și a pământului!


Cântând nenumăratele tale milostiviri , minuni, și apariții pe care le-ai dăruit lumii întregi , îngenunchem înaintea ta și cu inimile pline de evlavie îți mulțumim Preacurată Fecioară , și ne rugăm ție , îți cântăm și slăvim numele tău și te rugăm stăruitor să nu ne alungi și să-ți întorci fața de la noi .Salvează-ne , ocrotește-ne și păzește-ne pe noi toți cei care am căzut în păcate , ajută-ne să trăim în pace , alungă răutatea din noi ca să urmăm calea cea dreaptă , pogoară mila în sufletele copiilor noștri , păstreză-ne în dreapta credință pentru ca să putem rosti întotdeauna rugăciunile noastre către tine , ceea ce ești mai presus decât cerurile și mai curată decât lumina soarelui.



O,Preacurată Fecioară Maica a lui Dumnezeu cel atotputernic , mijlocitoare și ocrotitoare a tuturor celor ce aleargă către tine!Privește de la înălțimea sfințeniei tale spre mine păcătosul care îngenunchez înaintea sfintei tale icoane , ce prezintă preacurat chipul tău, auzi rugăciunea mea cea fierbinte și du-o înaintea Fiului tău iubit , Domnul nostru Iisus Hristos .Imploră-L să-mi lumineze sufletul meu cel întunecat cu lumina milei sale divine și astfel să pot scăpa din orice nevoie , necaz sau suferință.Roagă- L să mă ajute să trăiesc în liniște și pace , și să-mi dăruiască sănătate sufletului și trupului iar inima mea să-și găsească liniștea.Roagă-L să mă învețe să fac mereu fapte bune , să șteargă din mintea mea amintirile prostești , învață-mă să respect toate poruncile Sale , pentru ca să scap de chinurile veșnice și să nu fiu oprit să intru în Împărăția Sa Cerească a lui Dumnezeu.
O, Preasfântă Maică a lui Dumnezeu !Tu care ești bucuria tuturor celor suferinzi ascultă-mă pe mine care sufăr!Tu care ești numită ,,Cea care alină supărările’’aină-mi necazurile mele !Tu Rug aprins , ocrotește lumea și salvează-ne pe toți , de săgețile arzătoare și vătămătoare ale dușmanilor!Tu, Salvatoarea celui piedut , nu mă lăsa să mă pierd în adâncul păcatelor mele!Căci după Dumnezeu tu ești întreaga mea speranță și ocrotire .În această viață te rog să fii apărătoarea mea și mediatoarea mea privitor la viața veșnică înaintea Fiului tău preaiubit , Domnul nostru Iisus hristos .Iar eu te voi respecta ,
Preasfântă Maică a lui Dumnezeu și preabinecuvântată Fecioară Maria până la sfârșitul vieții mele.Amin.



Lăudată să fii Preabuna Maică a Domnului Iisus Hristos;
Lăudată să fii Preacurată și Pururea Fecioară;
Lăudată să fii Preacinstită;
Lăudată să fii Preabinecuvântată;
Lăudată să fii Prealuminată;
Lăudată să fii Preastrălucită;
Lăudată să fii Preasfântă Fecioară Maria!
Preamarită, PreaLăudată, și Preafrumoasă Fecioară Maria și Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Binecuvântată să fii, cu toți Cei din Sfântul Tău Sobor și de toți Cei din Sfânta Împărăție a Cerurilor, care-L slăvesc pe Dumnezeu, întotdeauna acum și pururea și-n vecii vecilor Amin!

 

Minunea Maicii Domnului din Vlaherne
Astazi, poporul cel binecredincios, luminat praznuind, umbriti fiind prin venirea Ta, Maica lui Dumnezeu, si cautand catre preacinstita icoana Ta, cu umilinta graim: Acopera-ne pe noi cu cinstitul Tau Acoperamant si ne scapa de tot raul, rugand pe Fiul Tau, Hristos, Dumnezeul nostru, sa mantuiasca sufletele noastre.



In anul 911, in zilele imparatului Leon cel Intelept (886-912), orasul Constantinopol era asediat si lumea stransa in Biserica Vlaherne cerea ajutor Maicii Domnului. Biserica era impodobita fiind spre duminica, se facea priveghere de toata noaptea in cinstita biserica a Vlahernei, la intaia zi a lunii octombrie. De fata stand multimea norodului, fiind ca la patru ceasuri din noapte, Sfantul Andrei, impreuna cu ucenicul sau, fericitul Epifanie, si-au ridicat ochii in sus si au vazut pe Imparateasa cerului, pe Acoperitoarea a toata lumea, pe Preasfanta Fecioara Nascatoare de Dumnezeu, stand in vazduh si rugandu-se. Si era ea stralucind de lumina ca soarele si acoperind poporul cu cinstitul ei omofor, impreuna cu osti ceresti si cu multimea de Sfinti, care in haine albe si in cucernicie stateau imprejurul ei, dintre care doi erau mai alesi: Sfantul Ioan Inaintemergatorul si Sfantul Evanghelist Ioan. Pe aceasta vazand-o, Sfantul Andrei a zis catre ucenicul sau, fericitul Epifanie: “Oare vezi, frate, pe Imparateasa si doamna tuturor, care se roaga pentru toata lumea?” Iar el a zis: “O vad, sfinte parinte, si ma inspaimantez, ca o vad acoperind pe oamenii ce sunt sunt in biserica, cu cinstitul ei omofor, ce straluceste mai mult decat soarele.”
Si s-au auzit graiurile cele cu umilinta ale rugaciunii ei catre iubitul ei Fiu si Dumnezeul nostru Iisus Hristos:
Imparate ceresc, primeste pe omul cel ce Te slaveste pe Tine si cheama in tot locul preasfant numele Tau. Si acolo unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc il sfinteste si proslaveste pe cei ce te proslavesc pe Tine si rugaciunile celor ce cu dragoste ma cinstesc pe mine, Maica Ta, si fagaduintele, primeste-le toate si din toate nevoile si rautatile ii izbaveste.



Deci, nadajduindu-ne, Stapana, spre milostivele tale cuvinte, care le-ai zis catre Fiul tau, am voit sa nu ramana fara praznic sfantul tau Acoperamant, o, Preabuna, ci precum tu voiesti a-ti descoperi cinstitul praznic al Acoperamantului tau, o, intrutot milostiva, impodobeste-l. Ca si cei ce te proslavesc pe tine sa se veseleasca, vazand numitele tale praznice mult stralucind; si precum acolo pe norodul cel ce era in biserica cu milostivire l-ai acoperit, asa ne acopera si pe noi, pacatosii robii tai, cu acoperamantul aripilor tale, Fecioara, Acoperitoarea noastra Preasfanta Fecioara, surpand sfaturile si gandurile celor ce cugeta rele asupra noastra. Si, in ziua rautatilor noastre, sa ne acoperi pe noi, iar mai ales in ziua cea rea, cand sufletul se va desparti de trup, de fata sa stai noua intr-ajutor si sa ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din vazduh, cele de sub cer, si in ziua infricosatei judecati sa ne acoperi pe noi sub obladuirea Acoperamantului tau.
Cu ale careia preaputernice si bine primite rugaciuni si cu ale tuturor Sfintilor Tai, Dumnezeule, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi .

Amin!
dima claudiu daniel · 1392 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
28 Sep 2012



Ia gânditi-va voi, daca o sfânta icoana a Maicii Domnului, facuta de un pictor, este asa de frumoasa, dar acolo unde sunt Heruvimii cei cu ochi multi si Serafimii cei cu câte sase aripi, care îi cânta Maicii Domnului imnuri, si cântarile cele dumnezeiesti, oare ce limba le poate grai? Cum zice Apostolul Pavel: Am auzit acolo cântari, care nu este cu putinta omului a le vorbi. Pâna la al treilea cer. Dar Maica Domnului este peste toate cerurile! Este lânga Sfânta Treime!

Eram în Sfântul Munte Athos, unde traiesc numai calugari care duc viata în feciorie si în curatie. Acolo nimic nu traieste parte femeiasca. Este "Gradina Maicii Domnului", unde ea a predicat Evanghelia cu Sfântul Ioan Evanghelistul si Sfântul Apostol Marcu si cu Maria Magdalena. Acolo a fost oras de pagâni când a ajuns ea.
In biserica Protaton am vazut sfânta icoana Axionita - Maica Domnului cu doi îngeri care-i tin coroana. Axionita sau "Axion Estin" pe greceste înseamna Cuvine-se cu adevarat.

Aici ne-a povestit un parinte atonit istoria acestei icoane. În valea numita "Axion Estin", traia un mare sihastru care avea ucenic un calugar tânar, pe care-l crestea, ca sa ramâna în chiliuta lui. O chiliuta sub munte, în padure.

Ei aveau aceasta icoana vestita, Maica Domnului, în chilie. Odata calugarul cel batrân a plecat la priveghere la Manastirea Protaton. Sa stiti ca la Sfântul Munte, la toate praznicele împaratesti, privegherile sunt de toata noaptea. În tipicul mare al Sfântului Sava sunt puse 68 de privegheri de toata noaptea, în toate Duminicile si în cele 12 praznice împaratesti si la Sfântul Ioan Botezatorul.

Si batrânul i-a spus calugarului tânar:

- Eu ma duc la priveghere, tu ramâi acasa, fiule, si-ti fa pravila acasa, sa nu ramâna chilia singura.

Calugarul cel tânar a întrebat pe batrân:

- Ava, eu ce pravila sa fac?

Dar calugarul batrân i-a zis:

- Fiule, tu n-ai sa poti priveghea toata noaptea. Citeste la Psaltire doua-trei catisme si pe urma du-te la icoana Maicii Domnului si fa câteva metanii, sa nu-ti fie somn. Si de câte ori te duci la icoana Maicii Domnului, sa cânti cântarea asta: Ceea ce esti mai cinstita decât heruvimii si mai slavita fara de asemanare decât serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu Cuvântul ai nascut, pe tine cea cu adevarat, Nascatoare de Dumnezeu, te marim. Pâna atunci nu se stia de rugaciunea "Cuvine-se cu adevarat". Numai atât se stia în Sfântul Munte. Nu stiau cum cânta îngerii în ceruri Maicii Domnului!

Atunci calugarul tânar a facut cum a zis batrânul: A citit câteva catisme la Psaltire, s-a dus la Maica Domnului si a facut câteva metanii. A mai aprins candela sa nu se stinga si iar a cântat: Ceea ce esti mai cinstita… Asa a facut pâna la miezul noptii, ca sa se lupte si el si sa privegheze macar atât; pe urma sa se culce sa doarma 3-4 ore, ca dimineata, când vine batrânul, sa se scoale iar la rugaciune.

Când a ajuns la miezul noptii, bate cineva în usa. Dar el stia ca batrânul nu vine niciodata în timpul noptii, ca era departe de biserica. Apoi cine sa vina în puterea noptii, sa-i bata în usa? N-a vrut sa dea drumul. Si aude un glas:

- Evloghite, pater! (Binecuvinteaza, parinte).

El, când a auzit ca cere blagoslovenie, a zis dinauntru:

- O Kirios! (Domnul sa te binecuvinteze).

Si numai a intrat un tânar foarte frumos, tot calugar, foarte luminat la fata, si l-a întrebat:

- Ce faci, frate?

- Ce sa fac? Merg sa ma culc, ca nu mai pot priveghea de oboseala!

- Ce pravila ai facut de aseara pâna acum?

- Asa mi-a spus batrânul, când a plecat la biserica, sa citesc la Psaltire doua-trei catisme si pe urma sa cânt Ceea ce esti mai cinstita… si sa fac câteva metanii.

Dar cel ce a venit i-a spus:

- Nu se cânta numai Ceea ce esti mai cinstita…

- Ba da! Asa se cânta în tot Sfântul Munte, la toate manastirile.

- Nu! Iata cum cântam noi: Cuvine-se cu adevarat, sa te fericim pe tine Nascatoare de Dumnezeu; cea pururea fericita si preanevinovata si Maica Dumnezeului nostru, si pe urma cântam: Ceea ce esti mai cinstita…

Dar calugarul a zis:

- Eu asa n-am auzit. Daca vrei sa-mi scrii, ca vreau sa învat si eu rugaciunea asta.

- N-ai aici hârtie si creion?

- N-am! Dar tare as vrea sa o învat si eu!

- Du-te afara si adu-mi o lespede de piatra!

Ucenicul s-a dus afara si a luat o lespede, a curatat-o el si a spalat-o frumos.

- Am sa scriu pe dânsa.

Si cauta ceva, cu care sa zgârie pe piatra. Dar calugarul venit îl întreaba:

- Ce cauti?

- Caut un cui sa scriu, caci creion nu am!

- Nu-i nevoie sa scrii cu cuiul! Lasa ca scriu eu!

Si calugarul care a venit a început sa scrie pe piatra rugaciunea cu degetul lui, ca prin ceara moale. Si i-a scris foarte frumos pe greceste toata cântarea: Cuvine-se cu adevarat… (Axion Estin). Iar acesta a încremenit când a vazut ca acela mergea cu degetul prin marmura ca prin ceara moale si iesea scrisoarea asa de frumoasa. Si se gândea: "Ce om este acesta, de scrie cu degetul pe marmura?"

Si dupa ce i-a scris, a semnat: "Eu am scris acestea, Gavriil, mai-marele voievod al puterilor îngeresti", si a disparut din fata lui.

Atunci calugarul a aratat piatra batrânului când a venit, si i-a spus toata întâmplarea cu Arhanghelul Gavriil.

S-a împânzit în tot Sfântul Munte minunea aceasta si din clipa aceea, în toate bisericile si în toate cartile bisericesti, s-a introdus cântarea aceasta pe care o cântam pâna astazi: Cuvine-se cu adeva-rat, sa te fericim pe tine, Nascatoare de Dumnezeu; cea pururea fericita si preanevinovata si Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce esti mai cinstita decât heruvimii si mai slavita fara de asemanare decât serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu - Cuvântul ai nascut; pe tine cea cu adevarat, Nascatoare de Dumnezeu, te marim. Amin.

Parintele Cleopa



Cuvine-se cu adevărat a-Ți aduce florile cântărilor dumnezeiești,
Căci ai purtat în pântecele Tău pe Izvorul înțelegerilor îngerești,
Cu picăturile Acestuia curățește sufletele noastre întinate,
Ca să-Ți aducem tămâia laudelor de Duhul înmiresmate.

O, Preacurată, Preabinecuvântată, maica Dumnezului nostru primește aceste nevrednice cântări de laudă aduse din prisosul inimii și adapă inima noastră otrăvită de amărăciunea patimilor cu dulceața cântărilor Tale îngerești, ca să aducem veșnică mulțumire și laudă Treimii Celei de viață Făcătoare, Care a binevoit să ne strălucească nouă prin Tine mulțimea darurilor Sale, căci Aceleia I Se cuvine slavă și cinste totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
stela · 1375 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
27 Sep 2012

 
Suferim de fiecare dată când simțim că dragostea lipsește. Chiar dacă încă nu avem iubirea, totuși o râvnim, tânjim după ea. Toată viața noastră se construiește și poate avea un rost doar pornind de la iubire și sfârșind în iubire, deoarece de iubire sunt legate însuși toate poruncile Lui Dumnezeu.

Cel mai mult suferim când oameni foarte apropiați nouă (precum familia, îndeosebi părinții, rudele, prietenii), ne rănesc voluntar sau involuntar prin comportamentul lor, prin limbajul sau acțiunile lor. Suferim când ei se descarcă pe nedrept pe noi, de multe ori neînțelegând și negăsind o logică în reacțiile lor. Și atunci, ne măcinăm, ne frământăm, o sucim în toate felurile : " De ce s-a purtat așa cu mine? De ce a țipat la mine ? Nu i-am făcut nimic rău! '' Ca urmare, ne amărâm, crezând că e inacceptabil ca tocmai cei dragi, singurii noștri apropiați, să ne trateze așa, și picăm în deznădejde, pentru că nu primim iubirea.

Iubirea este un dar dumnezeiesc, este Însuși Dumnezeu. Nimeni nu poate iubi în afara Duhului Sfânt, nimeni nu poate înțelege iubirea în afara Duhului Sfânt. Cu toate acestea, fiecare caută iubirea în modul său. Încă din copilărie, fiecare dintre noi a căutat iubirea părinților, iubirea fraților. Fiecare ne-am închipuit cum trebuie să fie iubirea, fiecare credea că știe ce ar trebui să facă ceilalți pentru ca el să se simtă iubit. Fiecare și-a închipuit niște gesturi, vorbe, fețe care privesc într-un anumit fel. Suferim apoi că cei din jurul nostru nu știu să ne iubească, suferim pentru că iubirea, așa cum ne-am închipuit-o noi, nu există.

De ce ne aflăm în această stare de suferință și de ce trecem peste ea atât de greu?

Din neputința noastră de a iubi dumnezeiește și de a ierta. Observăm, că atunci când am dori să iertăm, trebuie să simțim multă durere și renunțare. O durere care mă omoară pe mine, ca să îi fac loc celuilalt să trăiască. Iar această durere e cu atât mai adâncă, cu cât cei care ne-au făcut să suferim sunt oamenii noștri dragi, care aparent, nici nu își vor cere iertare. Dar '' Dacă iubiți pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată așteptați? Oare nu și păgânii fac așa? Dar eu zic : iubiți pe vrăjmașiî voștri.'' Vrăjmașii noștri nu sunt cei care ne-au spart casa. Sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbură prin cuvinte, prin felul lor de a fi.

O persoană foarte apropiată și dragă mie m-a făcut de multe ori să sufăr. Deși o persoană bună la suflet și foarte corectă, dar care atunci când e orbită de mânie și nu reușește mereu să se controleze, se răzbună verbal sau prin comportament față de ceilalți. Un comportament de nerecunoscut , irațional uneori , dur, lipsit de iubire. Cât am suferit, am plâns și m-am întrebat de ce se poartă așa cu mine. Acestea le gândeam când eram mai mică. Apoi am început să gândesc puțin diferit. Să observ problemele, lucrurile care probabil au măcinat-o pe persoana respectivă. Am luat în calcul copliăria și educația primită în familie.nDe fiecare dată când cineva mă face să sufăr, încerc să mă gândesc , oare ce suferință are pe suflet, de se poartă așa ? Căci persoanele furioase și nedrepte, care se răzbună pe cei dragi nu sunt definiți prin așa ceva. Nu îi caracterizează asta. Țipătul lor este de fapt strigătul sufletului după iubire.
Părinții ne ziceau așa: "Când cineva îți greșește, te ceartă. tu dă vina pe diavol." Pentru că nimeni dintre noi nu vrea să facă răul. Dar totuși, noi îl facem. De ce ? Cu voie? Nu cu voie, pentru că diavolul ne învață să facem rău. Să dăm vina pe diavol și să ne scutim aproapele de vina asta. O greșeală a noastră, care ne provoacă suferință , este să credem că răul ce ne fac părinții sau apropiații noștri îi definesc și că aceștia au ceva personal cu noi. Nu trebuie să ne facem impresia asta despre ei și să îi vedem prin prisma acestui rău pe care îl fac. Asta înseamnă a judeca. Răul pe care aproapele nostru îl face este accidental, s-a întâmplat, e trecător. Cine știe ce are omul pe suflet, ce trecut are, ce stare de sănătate. E mai morocănos căci așa e el, dar știm noi ce face el când e singur în gândurile sale? Poate îi pare rău și lui de felul cum este și îi este greu sau nu știe cum să își ceară iertare.
Cu tot felul de gânduri de acest fel să încercăm să iubim. Să iubim pe fiecare în toată nebunia lui. Nu spun că eu reușesc acest lucru mereu, căci această neputință de a iubi și de a ierta o avem toți. Iertarea și iubirea sunt o lucrarea permanentă. Prin iubire cunoaștem și vedem pe celălalt în adevărata lui lumină. Când iubești, până într-atât te dăruiești, până într-atât dorești să intri în voia celui iubit, încât ajungi să te identifici în gândurile lui, să-l retrăiești în propria inimă, să-i înțelegi necazurile și durerile. Cea mai mare dragoste este de a-ți pune viața pentru aproapele tău, de a-ți omorî voia, așa cum a făcut Hristos. Apostolul Pavel sfătuiește pe fiecare " să nu caute pe ale sale, ci ale aproapelui ". În aceată dăruire se descoperă taina iubirii. A da aduce mai multă fericire decât a primi. Cel ce se dăruiește pe sine aproapelui său prin tăierea vorbii, primește în schimb și binecuvântarea lui Dumnezeu.
Ne dăruim pe sine ori de câte ori iertăm celor ce ne greșesc. A ierta înseamnă a renunța la tine însuți , la drepatea ta pentru a îndreptăți pe cel ce a greșit, înseamnă să mori tu , pentru a lăsa pe celălalt să trăiască. De fiecare dată când nu iertăm, ucidem cu piatra inimii noastre, atât pe noi cât și pe celălalt, dar când iertăm, dăruim viață. Încercați să vă aduceți aminte cum vă simțeați când erați iertați pentru greșelile voastre. Nu-i așa că vă simțeați iubiți, fericiți, mai deplini, mai puternici? " Ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor ". Spunea Savatie Baștovoi , că dacă cineva nu poate ierta pe aproapele său, dacă îl judecă, e numai pentru că nu a cunoscut încă iertarea Dumnezeiască, dragostea Dumnezeiască asupra sa. De ce ? Pentru că nu crede că o poate primi, nu are credință.
Totul sună frumos și ușor, și totuși de ce este așa de greu de pus în practică? Este greu nu pentru că iubirea ar fi grea, ci pentru că noi, prin cădere, ne-am începărtat atât de mult de ea, încât cu greu mai înțelegem despre ce e vorba. Nu degeaba Sfântul Ioan Scărarul, în Scara sa, a pus starea de a iubi, stare noastră normală, ca ultimă treaptă. Până să o putem atinge trebuie să trecem prin pocăință, prin ascultare, prin plâns, prin tăierea vorbii. Dar acesta nu este prilej de deznădejde. Apostolul Pavel a socotit să povestească cum s-a lepădat de Hristos tocmai ca noi să prindem curaj. De altfel, Dumnezeu descoperă iubirea cui și când voiește.
Să ne aducem aminte de tâlharul de pe cruce, care până atunci petrecuse o viață de fărădelegi. Vedeți cum a iertat Dumnezeu pe tâlhar? Atunci noi de ce nu ne-am ierta familia și prietenii? Oare ce înseamnă tot ce am făcut noi pentru aceștia și devotamentul nostru pe lângă sângele lui Hristos? Iar noi care îl trădăm pe Hristos mereu , oare putem cere socoteală celor ce greșesc , nu față de noi, ci în primul rând , tot față de Dumnezeu? Dacă ne-am aduce aminte de aceste lucruri la timp, nu am putea ține supărare în noi prea multă vreme.
Să nu ne necăjim dacă vedem cum ne luptăm cu noi, căci nimeni nu poate ierta dintr-o dată. Dacă ar fi așa de simplu, nu ar mai făgădui Dumnezeu Împărăția pentru un gând pe care noi l-am putea dobândi atât de ușor. Și să nu urâm pe Domnul pentru oamenii ce își descarcă furia pe noi sau ne fac rău. Noi nu putem urî pe Dumnezeu, ce-a făcut El ca să-l urâm? A murit pentru noi, ne-a dăruit toată dragostea Lui...Sfântul Isaac Sirul ne spune că semnul iertării este să urâm păcatul. Niciodată omul. Mereu să gândim că aceasta nu este firea lui adevărată, ci o minciună a diavolului. Femeia samarineancă, care a avut șase bărbați, nu i-a cerut lui Hristos să o binecuvânteze ca să aibe și ea o căsnicie mai bună. Ea avea alte preocupări legate de rugăciune, de cum ar trebui să ne rugăm. Asta arată ce fel de inimă avea.

Când ne nedreptățesc sau se poartă cei dragi urât cu noi , să încercăm să le înțelegem durerile. Să vă povestesc o întâmplare. Am avut un bunic care a fost alcoolic. Deși se purta îngrozitor când era beat și teroriza casa, eu , ca și copil mic atunci, mereu l-am simțit ca pe un om cu un suflet și o inimă foarte bună. Ceea ce și era, când nu era băut. Ajuns în comă alcoolică, tot zăcea așa la pat de câteva zile. Cu multă și grea convingere ( pentru că alcoolismul lui era vestit în tot satul ) au adus un preot să îi facă o rugăciune de iertare a păcatelor. În timpul rugăciunii, din ochii bunicului meu au început să curgă lacrimi, deși era inconștient. La scurt timp, murit.
Oare nu este evident că și în acest om a zăcut tânjirea după Dumnezeu, că și în acest om rămăsese o parte din lumina lui Dumnezeu, iar alcoolismul a fost doar o dovadă de durere? Nu au destulă suferință acești oameni? De ce să le mai înmulțim durerea dragilor noștri cu nemulțumirea și supărarea noastră? Să iertăm! Cei care aung astfel, ajung din cauză că se simt însingurați, pentru că nu au mai avut parte de dragoste, pentru că nu li s-a acordat atenție. Mult mai târziu, când am fost mai mare, am aflat că bunicul meu a fost de mic orfan de mamă. Să ne uităm mai senin la păcatele celorlalți, pentru că păcatul întotdeauna aduce foarte multă durere. Să ne gândim la durerea din inima celuilalt, la suferințele lui. Să iertăm, căci nu știu ce fac. Dacă ar ști, ar cădea în fața Domnului și ar plânge.
Sfântul Non, văzând pe desfrânata cetâții, numită Pelaghia, s-a gândit astfel : "Cât timp pierde ea la oglindă, să se împodobească (...). Și eu pentru Mirele Ceresc nu îmi împodobesc sufletul, nu-mi fac atâta vreme." Cuvântul smerit al Sfântului a smerit-o și pe Pelaghia, care a devenit mai apoi Sfântă. Uitați ce poate face dragostea! O replica simplă, dar adâncă! Să nu ne bucurăm pentru că ne iubesc pe noi oamenii, să-i iubim noi pe ei, asta-i mare lucru. Să mulțumim Lui Dumnezeu pentru familia și oamenii ce ni-i aduce în cale, să mulțumim pentru că ne dă prilej să ne exersăm iubirea, să ne pară rău pentru că nu avem noi destulă bunătate în suflet, nu pentru că ne-a rănit cineva!
Cum să iubim pe cineva care permanent ne face rău? Cu mintea îndreptată spre Hristos. Să ne întrebăm cum îl vede Hristos pe acest om. Nu știm cum îl vede, dar a murit pentru el. Fiecare dintre noi dacă se uită în urmă, vede câte neajunsuri , câte confuzii a avut în mintea sa, în drumul spre Dumnezeu. Și , cu toate acestea, Dumnezeu a căutat spre noi. Așa să vedem și pe apropiații noștri. Dacă săvârșesc vreo greșeală, o fac din neștiință și Dumnezeu îi judecă în această neștiință, vede ceea ce noi nu vedem. Se întâmplă că oamenii care au la vedere neajunsuri și tot felul de apucături, au tot felul de daruri în spate, pe care Domnul vrea să le ascundă.
Avem datoria să ne izbăvim de răul din inima noastră, invidia, slava deșartă că suntem mai buni, și să răspundem cu aceeași dragoste celorlalți, așa cum ne-a iubit și ne-a iertat Dumnezeu când s-a pogorât în lume, când l-am trădat în rai, când nu i-am ascultat poruncile și când a murit pentru noi. Așa cum el i-a iertat pe toți fiii Săi, care l-au necăjit și îl necăjesc clipă de clipă.
În măsura în care iubim, ne umplem de rost și ne aflăm locul în această lume făcută de Dumnezeu. Dacă nu vedem iubirea din jur, este pentru că noi înșine nu o avem. În noi să construim dragostea, căci porunca ne spune " Iubiți pe vrăjmașii voștri" , și nu "Faceți-i pe vrăjmașii voștri să vă iubească mai mult". A ierta înseamnă "să reîntorci la viață , să dăruiești viața" . Dacă ne putem asemăna cu ceva prin Dumnezeu, atunci prin iertare ne facem asemenea lui Dumnezeu.
ioan alexandru david · 1332 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
26 Sep 2012



O,Sfinte Părinte Efrem , căzând înaintea ta cu umilință ridicăm acum glasul nostru spre tine.Cum se cuvine oare să te numim:minunat următor al Domnului Christos, mare Nevoitor și Pustnic, Cuvios Părinte, Mare Mucenic, Preot al Dumnezeului Celui Preînalt, Izvorâtor de mir, Făcător de minuni, Grabnic ajutător, mare Tămăduitor de multe feluri de boli ,Slobozitor din multe necazuri și primejdii, Mângâietor în deznădejde sau Ajutător întru toate nevoile ?Cu adevărat, toate aceste numiri le poți din-tru darul Duhului Sfânt și de aceea te rugăm să nu ne treci cu vederea , ci degrabă venind întru întâmpinarea noastră, mijlocește-ne mare milă de la Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Christos.Si fie ca prin puterea inunată a rugăciunilor și a predicilor tale să dobândim întărire în a purcede și noi pe calea cea strâmtă ce duce spre Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântu-lui Duh.Amin.



O, preasfantul meu Efrem, atlet al lui Hristos si Mare Mucenic, te rog si noi toti, nevrednicii robii tai, ne rugam tie, acopera-ne cu sfanta si puternica ta ocrotire, pana cand vei infatisa sufletele noastre mantuite inaintea Mantuitorului si Dumnezeului nostru.


Sfinte Parinte si Mare Mucenice Efrem, roaga-te lui Hristos Dumnezeu pentru tamaduirea sufletelor si a trupurilor noastre!
 
ioan alexandru david · 1089 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
25 Sep 2012

Domnul ne iubeste, si deci putem de nimic sa ne temem, afara de pacat, putem din pricina pacatului sa pierdem harul, iar fara harul lui Dumnezeu, vrajmasul vantura  sufletul ca pe o frunza uscata sau ca fumul.
Toti voiesc sa aiba pace, dar nu stiu cum sa o dobandeasca.Paisie cel Mare s-a maniat, si-a rugat pe Domnul sa-l izbaveasca de manie.Domnul i S-a aratat si i-a zis:Paisie, de voiesti a nu te mania, atunci nimica sa doresti, pre nimenea sa urasti si sa osandesti, si nu te vei mania". Asa si tot omul, daca isi va taia voia inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, totdeauna va fi cu pace in suflet; dara cel ce iubeste a face voia sa, niciodata va afla pacea.Sufletul ce s-a daruit voii lui Dumnezeu usor poarta toata durerea si toata boala, caci si in boala el se roaga si vede pre Dumnezeu:"Doamne, Tu vezi boala mea; Tu stii cat sunt eu de pacatos si de neputincios, ajuta mie sa rabd si sa multumesc bunatatii Tale".Si Domnul usureaza boala, si sufletul simte ajutorul lui Dumnezeu, si este vesel inaintea lui Dumnezeu si multumitor.Daca te ajunge vreo neputinta, tu sa gandesti:"Domnul imi vede inima, si daca ii este bineplacuta, bine imi va fi si mie, si celorlalti", si asa sufletul tau pururea va fi in pace.Dar daca cineva va carti: "Asta nu-i asa, aia nu-i bine", niciodata nu va fi pace in suflet, macar de ar posti si mult s-ar ruga.
Apostolii erau intreg daruiti voii lui Dumnezeu, asa se pastreaza pacea.Tot asa si toti marii oameni sfinti au rabdat toate scarbele, incredintandu-se voii lui Dumnezeu.
Domnul ne iubeste, si deci putem de nimica sa ne temem, afara de pacat, caci din pricina pacatului se pierde harul, iar fara harul lui Dumnezeu vrajmasul vantura sufletul ca pe o frunza uscata sau ca fumul.
Trebuie neclintit sa ne amintim ca vrajmasii insisi au cazut din mandrie, si ca pe noi tot mereu ne incearca sa ne mane pe aceeasi cale, si pe multi  i-au inselat.Dar Domnul a zis:"Invatati de la Mine blandetea si smerenia, si veti afla odihna sufletelor voastre".

O, Milostive Doamne, daruieste noua pacea Ta, precum ai dat pacea Sfintilor Apostoli:"Pacea Mea dau voua!"

Doamne, da-ne a ne indulci de pacea Ta!Sfintii Apostoli au primit pacea Ta si asupra intregii lumi o au revarsat si mantuind poporul, nu-si pierdeau pacea, si intru dansii ea nu se imputina".

Slava milosardiei Sale, caci El mult ne iubeste si ne da pacea Sa si harul Sfantului Duh.

Cum sa pastram pacea sufletului in mijlocul smintelilor zilelor noastre?

Judecand dupa Scriptura si dupa moravurile oamenilor de astazi, noi traim vremile de pe urma, si totusi trebuie pastrata pacea sufletului fara de care nu ne putem mantui, precum zicea marele rugator al poporului rus, Cuviosul Serafim.Cata vreme traia Cuviosul Serafim, pentru rugaciunile sale, Domnul pazea Rusia; iar dupa dansul s-a inaltat un alt stalp ce ajungea de la pamant la cer - Parintele Ioan din Kronstadt.Ne vom opri asupra lui  ca el este de-al vremilor noastre si l-am vazut rugandu-se, pe ceilalti nu i-am vazut.

Ne amintim cum odata cand i-am adus calul si trasura, si el se aseza in ea, norodul l-a impresurat, cerandu-i binecuvantare si intr-o astfel de invalmaseala sufletul ii era neintrerupt in Dumnezeu si-ntr-o astfel de gloata ,el nu se risipea si nu isi pierdea pacea sufletului.Cum ajungea la aceasta? Iata intrebarea noastra.
Ajungea la aceasta si nu se risipea pentru ca iubea norodul si nu inceta a se ruga pentru el, Domnului.
"Doamne, daruieste pacea Ta lumii Tale!"
"Doamne, daruieste robilor Tai, Duhul Tau cel Sfant, ca El sa le incalzeasca inimile cu dragostea Ta si sa-i povatuiasca intru tot adevarul si binele!"
"Doamne, voiesc ca pacea Ta sa fie intru tot norodul Tau, pre carele Tu ai iubit pana in sfarsit, si ai dat pe Fiul Tau cel Unul-Nascut, spre a mantui lumea!"
"Doamne, daruieste lor harul Tau, ca in pace si in iubire sa Te cunoasca si sa Te iubeasca, si sa zica asemenea Apostolilor pe Tabor:"Bine este noua, Doamne, a fi cu Tine!"
Astfel neincetat rugandu-se pentru norod, el isi pastreaza pacea sufletului; noi insa o pierdem, pentru ca nu avem in noi dragoste catre norod.
Sfintii Apostoli si toti Sfintii doreau norodului mantuirea; si petrecand in mijlocul oamenilor, inflacarat se rugau pentru ei.Duhul Sfant le dadea puterea a iubi norodul; si noi de nu ne vom iubi fratele, nu vom putea avea pacea.

Sa cugete fiestecare la aceasta!

(Arhim.Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusa de Ierom.Rafail Noica)
balla georgeta · 860 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
25 Sep 2012

de Radu Gyr





Doamne, fă din suferință,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velintă
Ca intr-un pat adânc și cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se și vin.
Din infrângeri, scări și trepte,
Din căderi, urcuș alpin.

Din veninul pus in cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniță spre cer;

Și din fiece dezastru
si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
si fă zâmbet înțelept.



 

Bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu!



Matei 18, 23-35
Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăția cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Și, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanți. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el și femeia și copiii și toate câte are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat și datoria. Dar, ieșind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el și care-i datora o sută de dinari. Și, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plătește-mi ce ești dator! Deci, căzând cel ce era slugă ca și el, îl ruga, zicând: Mai îngăduiește-mă și îți voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult și, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l, stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am avut milă de tine? Și, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot așa și Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta, din inimile voastre, fiecare fratelui său.
Dumnezeu este în același timp milostiv și drept. Când ne pocăim și cerem să ne ierte păcatele, El este bun, milostiv și iertător. Când noi însă nesocotim bunătatea Lui, și, în mod viclean și egoist, doar profităm de ea, dar la rândul nostru nu arătăm bunătate față de semenii noștri, adică nesocotim iertarea Lui și nu o facem roditoare față de oameni, atunci Dumnezeu ne arată dreptatea Sa spre îndreptarea noastră și a celor asemenea nouă. Deci, Dumnezeu este milostiv, dar și drept, iertător, dar și îndreptător, în înțelesul că nu trece cu vederea păcatul, ci cheamă la pocăința spre îndreptare. Astfel, Dumnezeu Cel milostiv și iertător îl responsabilizează pe omul nemilostiv și neiertător, aducându-i aminte cât de mult pierde spiritual dacă nu este și el iertător asemenea lui Dumnezeu. Toți oamenii sunt creați după chipul lui Dumnezeu, dar la asemănarea cu Dumnezeu ajung numai cei ce trăiesc în comuniune cu El și împlinesc voia Lui, adică numai sfinții. Prin urmare, omul care nu iartă altora greșelile lor nu poate dobândi sfințenia care vine de la Dumnezeu. Atât de mult ne asemănăm cu Dumnezeu câtă iubire sfântă și milostivă adunăm în sufletul nostru, prin pocăință și iertare, prin rugăciune și prin fapte bune. Oamenii sfinți sunt milostivi ca Dumnezeu Cel milostiv, sunt iertători ca Dumnezeu Cel iertător, însă ei sunt și drepți sau îndreptători ai altora, precum și Dumnezeu este drept și îndreptător al celor ce rătăcesc sau greșesc, cu voie sau fără voie.



De asemenea, urmând învățăturii Sfintei Evanghelii, Sfinții Părinți arată importanța iertării aproapelui pentru ca omul să poată dobândi iertarea păcatelor: "Precum vom fi noi față de frații noștri, așa va fi Domnul față de noi" 1; sau: "Ascultă cu luare aminte: când tu ierți vrăjmașului greșalele pe care le-a făcut el împotriva ta, ți se vor ierta și ție păcatele pe care le-ai săvârșit împotriva lui Dumnezeu. Acestea din urmă sunt multe și abia de iertat, iară cele dintâi sunt chiar ușor de iertat. Păcatele tale împotriva lui Dumnezeu sunt cei zece mii de talanți din Evanghelie; iară păcatele aproapelui împotriva ta numai cei o sută de dinari. Dacă tu ierți aproapelui tău cei o sută de dinari, se vor ierta și ție cei zece mii de talanți".2
Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: "Să ne iubim așadar unii pe alții, și vom fi iubiți de Dumnezeu. Să fim cu îndelungă-răbdare întreolaltă, și va fi și El cu îndelungă-răbdare față de păcatele noastre. Să nu răsplătim răul cu rău, și nu vom primi după păcatele noastre. Căci iertarea greșelilor noastre o aflăm în iertarea fraților. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsă în milostivirea noastră față de aproapele. De aceea a zis Domnul: "Iertați și vi se va ierta vouă" (Luca 6, 37). Și iarăși: "De veți ierta oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel din ceruri va ierta vouă greșelile voastre" (Matei 6, 14). Sau: "Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui" (Matei 5, 7). Sau: "Cu ce măsură veți măsura, cu aceea se va măsura vouă" (Matei 7, 2). Iată, ne-a dăruit nouă Domnul chip de mântuire și ne-a dat nouă putere veșnică de a ne face fii ai lui Dumnezeu. Prin urmare, în voia noastră stă mântuirea noastră"
Biserica ne îndeamnă să iertăm semenilor noștri toate greșelile lor ca să simțim mai mult cum sufletul nostru se eliberează sau înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului și ale mândriei.
Uneori, iertarea greșelilor semenilor noștri cere luptă cu noi înșine, adică răstignire a mâniei și a dorinței de răzbunare
Să ne gândim mereu că iertarea noastră din partea lui Dumnezeu este condiționată de iertarea greșelilor semenilor noștri de către noi. Dumnezeu voiește ca noi să fim milostivi, să fim răbdători și iertători, iar când iubirea milostivă și iertătoare devine lumina vieții noastre, atunci se schimbă în bine și relațiile între oameni. Astfel se oprește violența, se stinge ura, se înlocuiește răutatea cu bunătatea și se schimbă "iadul" vieții noastre în "bucurie a raiului", prin luminarea minții și a inimii noastre încă din viața aceasta pământească.



Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dăruiască puterea de a ierta greșelile semenilor noștri, gândindu-ne cât de mari sunt greșelile noastre pe care ni le iartă El, în timp ce noi nu suntem în stare să iertăm nici greșelile mici ale semenilor noștri., să ne rugăm lui Dumnezeu Tatăl zicând: "Și ne iartă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean" (Matei 6, 12-13). Amin!
 
daniela · 1026 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
24 Sep 2012
RUGĂCIUNE PENTRU CASĂ ȘI BUNĂSTAREA FAMILIEI

Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, care întru cele înalte locuiești și spre cele smerite privești, binecuvântează casa noastră și cu puterea Ta, întărește-ne pe noi, robii Tăi (numele), cei ce locuim în ea.
Bine este, Doamne, ca și casa noastră să ne fie ca o doua biserică, în care noi ne închinăm înaintea sfintelor icoane și ne rugăm Ție. Binecuvântează, Doamne, găspodăria noastră și înmulțește în ea toate bunătățile, ca să uităm de grijile și nevoile pământești și să putem lucra mai cu osâdrie pentru dobândirea vieții cele veșnice și pentru a ajunge în locașurile Tale cele sfinte.
Îndepărtează de la noi toate cursele vrăjmașului celui pierzător de suflete, trimite pe îngerul Tău cel milostiv, ca să ne păzească și să ne ferească de toată răutatea și să ne povățuiască spre lucrarea tuturos faptelor celor bune și spre împlinirea sfintelor porunci.
Că ție ți se cuvine a ne milui și a ne mântui, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

 Amin.
Admin · 757 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
23 Sep 2012




O, Fecioară Preamărită, înfrumusețarea prodromiților și lauda închinătorilor, tu i-ai spus Sfântului Petru Athonitul că „Muntele Athosului l-am ales, din toate părțile pământului, și am hotărât să îl afierosesc spre a fi îndestulată locuință monahilor și pustnicilor”, și în acest munte ai voit a aduce icoana ta. O, împăcare a noastră cu Dumnezeu, care ne-ai dăruit noul praznic de minuni izvorâtor al icoanei tale, nimeni n-a pierit din cei ce aveau spre tine nădejdea bunei credințe. Tu, care împletești cununi după vrednicie celor ce te laudă și dăruiești cererile tuturor celor ce te cinstesc după cuviință, din negura patimilor mântuiește-ne, curățind necurăția noastră.
Neadormita noastră păzitoare, care degrabă îi întâmpini pe cei ce te cheamă, dat-ai robilor tăi chipul feței tale cel preacinstit și cu totul luminos, pe care îl sărutăm mulțumind, și cu dragoste și credință închinându-i-ne. Arată-ți milele tale, Născătoare de Dumnezeu, primind cererile de folos ale robilor tăi. Depărtează de la noi norul patimilor și al ispitelor, izbăvește-ne de toată vătămarea trupească și sufletească și fii mijlocitoare a mântuirii noastre. Ajută-i pe cei ce cu dragoste se închină chipului tău nefăcut de mână omenească, ca să cinstească înfricoșatele minuni, semnele mai presus de fire ale icoanei tale.
O, pavăză tare a clerului bisericesc și sprijin al celor din cinul monahicesc, miluiește și mântuiește cu rugăciunile tale pe ortodocșii arhierei, preoți și diaconi, pe toți monahii și pe tot poporul dreptcredincios care ți se închină. Ocrotește obștea Părinților prodromiți și pe toți închinătorii care aleargă la icoana ta făcătoare de minuni. Caută spre noi cu milostivirea ta și cu rugăciunea ta învrednicește-i pe toți creștinii să viețuiască cu Christos și în locașurile cerești să se desfăteze. Cercetează-ne, Maică iubitoare de fii, pe noi, robii tăi, cu darul tău și dăruiește celor neputincioși tămăduire și sănătate desăvârșită, liniște celor înviforați și mântuire tuturor, în vecii vecilor. Amin.



Chipul Maicii Domnului și al Pruncului Iisus au culoarea galbenă,nuanța de galben a grâului.Exista marturii cum că Sfintele Fețe se schimbă,uneori întunecându-se,alteori luminându-se. O alta caracteristica este aceea că icoana ,cercetată la microscop,nu prezintă urme de pensulă,acest lucru întărind credința cum că Sfintele Fețe au fost pictate miraculos de mână nepământească. Se apreciază că portretele zugrăvite pe icoană sunt identice cu portretele reale ale Fecioarei și Pruncului Iisus așa cum au fost consemnate de martorii oculari contemporani..Există o descriere rămasă de la Sfinții Epifanie si Nichifor:"Încă de când viețuia pe pământ era fața ei ca vederea bobului de grâu,păr galben,ochi ascuțiți la vedere,întru care luminile erau asemenea rodului de măslin,sprâncenele ei erau plecate și ales de negru,nasul potrivit,buzele ca floarea trandafirului,fața nu rotunda,nici scurta,ci puțin alungită,mâinile si degetele lungi,hainele pe care le purta erau simple și puțin mai lungi decât măsura corpului,cu trupul gingaș,având părul bine și cu multa cuviință legat".
roxana mateescu · 1375 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
23 Sep 2012
Pescuirea minunată - lumină pentru misiunea Bisericii

Desigur, nu la voia intamplarii prima Evanghelie de dupa praznicul Sfintei Cruci (care cuprinde trei dumunici ce au miez Sfanta si de Viata facatoare Cruce) poarta inaintea noastra chipurile acestea care-au bucurat pe Hristos, latind Cuvantul lui Dumnezeu in lumea intreeaga.Caci, parca in continuarea spusei Mantuitorului din Duminica pe care am lasat-o in urma (Mt 8, 34-38), cei pe care-i intalnim azi au luat Crucea, lasand toate, si-au urmat lui Hristos.Si astfel o zi normala de pescuire se transforma in lectie cu talc.Caci, desi multimile "Il imbulzeau pe Hristos ca sa asculte cuvantul Lui"(cf.Lc 5, 1), putem sa identificam in Apostoli - pescari inca de peste - oameni pasionati pentru ceea ce faceau.Ce-i impinsese sa ramana in larg, in vreme ce toti ceilalti se imbulzeau s-asculte Cuvantul lui Dumnezeu, nu-i greu de inteles.O multime mare inseamna si posibilitatea "desfacerii" a cat mai mult peste, de aceea noaptea intreaga fusese dedicata pescuitului.Ii putem banui ziua pierduti in multime...Erau oameni simpli pescarii, cu griji, ba cu griji chiar mari, cand te gandesti ca nu aveau cea mai usoara dintre meserii.De cate ori, oare, nu se intorsesera in acest fel, goliti de vlaga si nadejde, lipsiti de roada in luntrile lor! Caci, mereu in mana lui Dumnezeu, o simpla adiere de vant putea schimba si timpul de-afara, si mersul bancurilor de pesti prin apa Ghenizaretului.In acelasi timp, ii putem banui puternici, curajosi, rabdatori, plini de puterea celui Care tine piept valurilor si vantului...Ba, mai mult, mereu in mana lui Dumnezeu, o recunosteau de fiecare data, traiau intr-insa. Ce mult inseamna in viata sa simti caldura causului palmelor lui Dumnezeu!
Toate acestea si multe altele Hristos le va fi vazut.Luati aminte cu cata smerenie Petru pescarul vorbeste Invatatorului.Nu injura, nu bodoganea:"Dumnezeul despre care Tu le vorbesti oamenilor nu mi-a dat peste..." Nu.El Ii spune, desigur oarecum trist, ca toata veghea lui de noapte a fost zadarnica.Dar Hristos nu lasa nerasplatit pe cel care, cu inima curata, cu ravna si eroism, Ii iese in cale. Mreaja minunata a Cuvantului Mantuitorului face ca minunea rodniciei sa se arate in mrejele amaratilor de pescari.Si Petru da masura inteligentei, a bunului simt al omului viu in Dumnezeu:"Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos..."(Lc 5,8).
Nu simti nici un fel de bucurie aroganta.Nu ti se arata nici un suras de parvenit. Ci o adanca emotie, o teama - semn al inceputului intelepciunii - care-l face pe pescar sa izbucneasca intr-una din cele mai adanci rugaciuni pe care le-a oftat vreodata omul. Acest adanc de smerita cugetare Il atinsese pe Hristos la oamenii acestia brazdati de suferintele unei vesti deloc usoare.
Dincolo de pescuirea aceasta insa, Hristos le descopera un alt plan al pescuirii.Caci zice Domnul lui Petru si lui Iacov si lui Ioan, fiii lui Zevedei, fartati de pescuire celui dintai:"De acum va voi face pescari de oameni"(Lc 5, 11).Adica ei, smeritii pescari ai Ghenizaretului, sa lase tot si sa urmeze Lui?Plineau Evanghelia inainte de a li se binevesti si poate ca vazand Hristos reactia aceasta a pescarilor care, tragand ei luntrile la tarm si lasand totul, I-au urmat Lui.(Lc 5, 11), a putut provoca celelalte toate ale lepadarii de lume si umplere cu Duh a vietii.Caci, in fond, in aceasta ecuatie duhovniceasca a provocarii si umplerii de sens a vietii pescarilor este ceva si din viata noastra.Cati dintre noi, stresati prea mult de ceea ce nu castigam in largul profesiunilor noastre, cartitori si bodoganitori de Hristos, pierdem si ceea ce am fi putut avea, linistea intalnirii cu Dumnezeu pe tarmul intalnirii, care este Biserica. Si atunci Dumnezeu ne da cate-o "pescuire minunata" in speranta ca umplandu-ne mrejele, vom invata de unde vine "toata darea cea buna si tot darul cel desavarsit..."
Nu de putine ori ati auzit cat de mult iubeste Dumnezeu saracia, echilibrul saracirii celei de buna-voie. Caci in aceasta din urma, mai ales, sta exercitiul duhovnicesc al pescarilor facuti Apostoli.Renuntarea de buna-voie la toata roada care ti-ar oferi, fie si pe un segment limitat, comoditatea unui trai indestulat de dragul "aruncarii" pe "marea vietii" in valtoarea mantuirii tale si a celorlalti. Pana azi profilul acesta este cel care trebuie trebuie sa marcheze icoana "misionarului". Nu invarteala de cuvinte, nici siropoasa zicere si nici lamentatia nu convertesc.Ci barbatia traiului, curajul infruntarii lipsurilor, sobrietatea rostirii si toate altele cate umplu de sens chipul "pescarilor de oameni". Este o chestiune de bun-simt duhovnicesc sa nu te asezi in locul ce nu ti se cuvine si sa admiti, in Hristos, sa plinesti misiunea pe care ti-o da Dumnezeu, numai dupa ce - in deplina cercetare - afli macar "ceva" din pescari in tine, ca sa capeti trimiterea spre oameni. Spre pescuirea lor.(Parintele Constantin Necula, Predici)
balla georgeta · 942 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
23 Sep 2012


Multumesc tuturor celor care s-au inscris in ultima perioada
pe acest blog si tuturor celor care ne citesc zi de zi !
Numarul celor inscrisi si a celor care acceseaza acest blog , a
crescut in ultima perioada in mod simtitor . Datorita voua , a
celor iubitori de Dumnezeu , acest blog exista si se situeaza in
mai putin de doi ani de la lansare pe primele locuri intre
siteurile crestin-ortodoxe .
Multumesc din suflet celor din redactia acestui blog , care de
fapt formeaza nucleul central in redactarea si administrarea
acestuia.
Cer scuze pentru eventualele neplaceri tehnice , in accesarea
acestui blog , neplaceri survenite in urma numarului mare de
vizitatori si cititori care intr un fel sau altul duc la blocarea
servarului gazda .
Sa ne ajute Dumnezeu in munca noastra de zi cu zi , si sa
binecuvanteze pe toti cei care ne scriu si ne citesc deopotriva!

Amin !+





Admin · 685 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
23 Sep 2012

 

 
Se spune că acum câtva timp un tânăr s-a dus la un bătrân înțelept să-l întrebe despre puterea cuvintelor. Tânărul a spus că el are obiceiul de a vorbi direct, dar că oamenii din jurul său spun că vorbește într-o manieră dura. A spus că el e obișnuit să vorbească sincer, dar oamenii consideră că el vorbește jignitor.
"Și-n plus, chiar dacă aș vorbi urât uneori, ce contează? Sunt simple cuvinte, dispar în aer în clipa în care le-am rostit."
Bătrânul îl privi și apoi îi spuse să-l urmeze. L-a condus pe tânăr la coliba unde locuia el.
"Ce vezi pe masă?" l-a întrebat bătrânul înțelept
"Două coli de hârtie albe" răspunse oarecum nedumerit tânărul.
"Bun. Ia una dintre coli și strânge-o în mâini, mototolește tare."
Tânărul nu înțelegea ce legătură avea acest lucru cu întrebarea sa și începuse chiar să regrete că a apelat la ajutorul bătrânului, dar totuși nevrând să-l dezamăgească pe înțelept făcuse ce-i ceruse acesta. Luase hârtia și timp de câteva minute o strânse puternic în mâini. În scurt timp coală de hârtie devenise o minge mică și albă.
"Și acum?" întrebase tânărul.
"Acum încearcă să o faci să semene la loc cu coala cealaltă de pe masă, cea pe care nu ai atins-o."
Tânărul încercase zeci de minute să facă acest lucru. În final, renunțase. Coala pe care el o strânsese în mâini nu mai semăna a ceea ce a fost. Era o hârtie plină de îndoituri, aspră, pe alocuri chiar ruptă.
"Nu pot să o fac să fie ca înainte!" răspunse înfrânt tânărul
"Nici cuvintele pe care le arunci în inimile altora nu le poți scoate" zise zâmbind trist înțeleptul.
"Inima este precum o coală de hârtie, fiecare cuvânt dur pe care tu-l arunci în vânt și crezi că se "dizolvă" în aer, de fapt intra adânc în inima respectivei persoane. Uneori îndoaie inima, alteori pe alocuri chiar o rupe. Gândește-te că tu ai strâns hârtia asta în mâini doar câteva minute, însă uneori, răneai inimile celor din jur cu vorbele tale chiar și câteva ore... Întotdeauna o inimă aspră, este așa din cauza cuvintelor care ani de-a rândul și-au făcut loc cu forța în ea."
Iar tânărul plecase trist, însă învățase o lecție importanta.
Povestioară aceasta nu este scrisă de mine, era pusă într-un clip video, însă mi-a plăcut și m-am gândit mult la ea.
De foarte multe ori duritatea nu e sinceritate. Spun asta din proprie experiență, de multe ori mama îmi spune " ești prea dură! Jignești ușor când ești nervoasă!" iar eu îi răspund:"sunt sinceră!", sau: "Și? Adevărul e dur!", dar nu, mă mint singură. Eu știu foarte bine că nu am intenția de a fi sinceră ci dimpotrivă am intenția de a jigni pentru a-mi stinge furia.
Oamenii când sunt nervoși nu au nici pe de parte bună intenție de a spune adevărul, ci vor doar să se descarce, să se elibereze de furia adunată în ei. Însă furia nu poate fi eliberată prin cuvinte urâte, prin jigniri, dimpotrivă, cuvintele urâte alimentează furia și crează răni adânci în sufletele noastre și a celui de lângă noi. Cuvintele urâte și jignirile întotdeauna aprind mai tare furia, în loc să calmeze rana din sufletele noastre, o fac mai adâncă.
De mii de ori mi-a spus mama "când ești nervoasă nu face nimic. Nu căuta să lămurești probleme, nu vorbi, nu scrie, pur și simplu caută un loc unde să stai în liniște pentru a te calma și apoi du-te să rezolvi problema", până acum însă, nu i-am ascultat niciodată sfatul acesta, întotdeauna am "uitat" de el, întotdeauna când am fost nervoasă spuneam tot ce credeam și mai ales ce nu credeam cu adevărat însă o făceam pentru a răni pe cel care m-a jignit/rănit la rândul său. E un lucru foarte dureros și urât în același timp să crezi că dacă celui de lângă tine îi provoci o durere mai mare decât ți-a provocat-o el ție durerea ta se va stinge. Însă nu este așa, durerea ta se amplifică, pentru că după câteva momente când îți dai seama ce-ai zis, cum te-ai comportat încep să apară regretele, rușinea, lacrimile. Mie întotdeauna după ce spuneam ceva groaznic, ceva ce bineînțeles era spus la nervi deci nu era adevărat, nu simțeam lucrul acela și nu-l credeam, aveam în minte întrebarea: "cum am putut să fac asta? Trebuia să tac, să procedez altfel, "dar întotdeauna era prea târziu...
Și ca să "anulez" un pic regretele și tristețea tot pe cel pe care l-am rănit dădeam " vina" și îi spuneam: "știi că nu trebuie să mă iei în seama când sunt nervoasă! Că spun lucruri oribile pe care nu le cred și nu le simt"
Am tot spus lucrul acesta până într-o zi când mi-am dat seama că pentru cel rănit nu e așa ușor să nu ia în seamă cuvintele adresate lui.
Eram la școală când o colegă a intrat val-vârtej în clasă, nervoasă fiindcă își pierduse telefonul. O altă colega i-a sugerat să-l caute în bancă. Respectiva colega a răspuns foarte urât însă totuși când s-a uitat în bancă, exact acolo îi era telefonul. M-am gândit că dacă eu aș fi apucat să-i dau sugestia și aș fi primit acel răspuns, m-aș fi simțit rănită și probabil aș fi ripostat și dacă ea mi-ar fi spus: "nu te supăra, am zis-o la nervi" probabil m-aș fi supărat mai tare și unde am fi ajuns? E ca și atunci când răsplătești raul cu rău crezând că va ieși ceva bine. Niciodată din două rele nu va ieși un lucru bun.
Cuvintele au o putere mai mare decât credem noi. De fapt noi le dăm acea putere. Un cuvânt blând, plin de iubire are puterea de a ridica un om de jos, însă un cuvânt spus la nervi, din furie, ură, din dorința de a răni poate să distrugă un suflet, să-l ucidă.
Există iertarea și împăcarea numai că, în unele cazuri, este ca și atunci când cineva te-a rănit cu un cuțit. Rana sângerează dar dacă o dezinfectezi, o cureți și o pansezi în câtva timp se va închide. Dar uneori rămâne o cicatrice pentru toată viața.
Inimile noastre sunt precum niște hârtii. Cuvintele pot să facă inima să se strângă ca un ghem, iar apoi când se desface să fie plină de rupturi. Un “iartă-mă” este precum scociul cu care lipești acea ruptură, însă totuși ea rămâne acolo. Ești iertat, dar din păcate nu poți lua cuvintele înapoi, nu poți închide complet rana. Deci cea mai bună metodă ar fi să ne gândim mai întâi la rană ce o putem deschide în sufletele celor de lângă noi înainte de a adresa acele cuvinte.
Nu merg pe ideea “iert dar nu uit”, sunt de părere că atunci când iertăm să o facem din tot sufletul. Dar asta nu înseamnă că nu ne rămân cicatrici, că nu ne rămâne amintirea durerii, a suferințelor. A ierta înseamnă că dragostea pentru persoana care ți-a făcut rău este mai mare decât răul ce ți l-a făcut, dar asta nu șterge nimic din sufletele noastre. Sufletul este precum o casă. Când ierți, cel mai mult spațiu îl oferi dragostei, iar pe ură și suferința încerci să le oferi cel mai mic loc iar cu timpul să le dai afară cu totul. Însă rămâne amintirea că... odată, cândva au “locuit” în sufletul tău din cauza faptelor și de cele mai multe ori a cuvintelor cuiva.
Mi-ar plăcea atât de mult să am o metodă de a șterge din sufletele celor din jurul meu toate cuvintele urâte pe care le-am rostit, toată suferința și toate amintirile neplăcute legate de mine care au fost create din cauza a ceea ce eu am spus. Însă nu pot, nu putem. Și poate e mai bine așa, pentru că dacă am putea, nu ar mai exista iertare, nu ar mai exista dorința de a ne autocontrola când vorbim, ideea de a ne stăpâni în a nu răni pe cineva prin ceea ce spunem.
Putem fi sinceri fără a răni. Sinceritatea nu înseamnă a jigni. Sinceritatea înseamnă adevăr. Iar Dumnezeu este Adevărul și Dumnezeu niciodată nu poate răni sufletul cuiva.
Putem fi direcți dar totodată blânzi. Sau mai bine “copiem” modelul sfințiilor care întotdeauna au fost duri într-o manieră blândă. Pare un paradox, însă se poate. Să fii dur și totuși blând, înseamnă să spui ce este greșit dar să nu greșești și tu când spui acest lucru, pentru că atunci când suntem duri pentru a ne elibera de furie, greșim. Când suntem duri într-un mod blând atunci într-adevăr o facem pentru îndreptarea celui de lângă noi...
dima claudiu daniel · 1033 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
22 Sep 2012
O gustare cu Dumnezeu

A fost odata un baietel care a dorit foarte mult sa il intalneasca pe Dumnezeu si s-a gandit el intr-o zi sa porneasca in cautarea Lui. Stia foarte bine ca nu o sa fie o simpla plimbare, asa ca inainte de a porni si-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri si cu multe sticlute cu apa, sa-si mai potoleasca foamea si setea din cand in cand.
Cand a fost la cateva blocuri departare de casa lui a zarit un parc mare si umbros, si s-a gandit sa-si traga putin suflul inainte de a porni iar la drum. S-a asezat pe o banca langa un batran amarat care se uita atat de plictisit la porumbeii ce scormoneau si ei asfaltul, in speranta ca or mai gasi cate ceva de-ale gurii.
Baietelul si-a pus valiza in brate si a scos din ea o sticluta de apa si cand sa se serveasca a fost intrerupt de privirea batranului, care se uita la el cu o flamanzeala de parca vroia sa il manance cu tot cu papuci. Facandu-i-se mila, baiatul i-a oferit acestuia cateva dulciuri, iar drept rasplata batranul i-a oferit un zambet.
Atat de incredibil si de radiant a fost zambetul batranului, incat baietelul i-a oferit si o sticluta cu apa doar, doar va mai primi inca un zambet atat de frumos. Fara nici o ezitare si fara nici o retinere, batranul i-a mai zambit inca o data copilului.
Toata dupa-amiaza intreaga au stat acolo pe banca, mancand si band, fara sa isi spuna vreun cuvant unul celuilalt. Pe cand se innopta, baiatul simti prezenta oboselii si se hotari sa o ia catre casa, cu gandul ca isi va continua calatoria in urmatoarea zi. Nici nu apuca bine sa faca cativa pasi ca da fuguta inapoi sa-l imbratiseze pe colegul sau de banca. Batranul surprins de fapta copilului, tot ce i-a putut oferi inapoi a fost cel mai frumos zambet pe care l-a vazut copilul in acea zi.
Ajuns acasa, mama baiatului il intampina. Surprinsa de expresia fetei plina de fericire a copilului ei, nu se rabda sa nu il intrebe: “Ce ai facut tu azi de esti asa de fericit? Cine ti-a adus aceasta fericire?”
Copilul ii raspunse: “Am luat masa cu Dumnezeu!”. Si inainte ca mama lui sa apuce sa ii raspunda, a mai adaugat: “Stii ceva? Are cel mai frumos zambet dintre toate pe care le-am vazut vreodata!”
Intre timp, batranul a ajuns si el acasa si copilul sau, observand privirea pasnica a tatalui, nu a ezitat sa nu il intrebe: “Tata, ce ai facut azi de esti asa fericit? Cine ti-a adus aceasta fericire?”
El i-a raspuns fiului sau: “Am mancat in parc dulciuri cu Dumnezeu!”. Si inainte ca fiul sau sa apuce sa ii raspunda, el a adaugat:” Stii ceva? Este mult mai tanar decat am crezut!” 

 
Mare lucru este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o învețe de la altul, nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfățișeze, în afara trăirii ei. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâni sa fie încă păgâni? Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă ci are bucurie mai degrabă dacă este condus și i se poruncește. El vrea mai degrabă sa dăruiască decât să primească vreun dar Căci el iubește pe prieten și nu se mai satură de dorirea lui. Așa de mult îl iubește. Nu se desfată așa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic. Și vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruiește, ci că de fapt îi este dator celuilalt.
Sfantul Ioan Gura de Aur.


Prietenii sunt ca si curcubeul: iti lumineaza viata cand ai trecut printr-o furtuna.  

Cel ce din graba si nu din dispret pierde un lucru fara sa vrea, este osândit si el? Unul ca acesta trebuie sa se ocarasca pe sine si sa ceara de la Dumnezeu iertare ca unul ce a fost fara de grija. (în aceasta se arata ca lucrurile nu sunt de la noi, ci daruri ale lui Dumnezeu si dispretuindu-le noi, Îl dispretuim pe cel ce ni le-a daruit. Multe din ele poarta însa întiparite si munca semenilor nostri si astfel îi dispretuim în acelasi timp si pe ei în efortul lor prin neglijenta noastra.) 

RUGĂCIUNE LA ICOANA MAICII DOMNULUI PLÂNGĂTOAREA DE LA BOIAN


O, Preabinecuvântată Fecioară, Maica Împăratului ceresc și Împărătrasa lumii, Ceea ce neîncetat verși lacrimi de întristare pentru lume și cu rugăciunile Tale ne ajuți pe noi cei împotmoliți în mlaștina păcatelor să ajungem la limanul mântuirii, auzi suspinurile noastre și cu îndrăzneala Ta de Maică ia în mâinile Tale viața noastră și cazi la tronul Celui Preaînalt cerând mântuire sufletului nostru întunecat de patimi. Ca pe oaia cea rătăcită ridică-mă și pe mine de pe calea fărădelegilor și du-mă în staulul ceresc al celor mântuiți. Icoana Ta cea de minuni izvorâtoare să reverse și mie, celui însetat de mântuire, râuri de tămăduiri și să curățească mintea mea rănită de gândurile patimilor lumești, făcându-o primitoare de taine luminate. Inima mea cea împovărată cu grijile acestei lumi o ușurează și o încinge cu legătura rugăciunii spre păzire de toată lucrarea diavolească. Înfrânează mișcările necuviincioase ale inimii mele cu gândul blândeții și alungă de la mine norul patimilor, stălucindu-mi lumina iubirii de oameni.
Vezi necazurile inimii noastre, vezi încercările care ne trag spre întristare și cu lumina rugăciunii Tale risipește tot întunericul necredinței. Pe cei bolnavi îi ridică din patul suferinței, pe cei strâmtorați de necazuri îi du la lărgimea credinței în ajutorul cel dumnezeiesc, celor nepricepuți întinde-le mâna Ta milostivă și îi ridică la vederea tainelor celor mai presus de minte, pe cei neputincioși îi întărește, pe cei ce cer de la Tine cu nădejde cele de folos spre sporirea duhovnicească îi auzi și arată-Te grabnică Mijlocitoare spre ajutor. Șterge lacrimile celor din nevoi și din paharul bucuriei Fiului Tău îi împărtășește. Picăturile rugăciunilor noastre le primește cu milă și toate cele de folos spre mântuire ni le dăruiește. Cu neîncetata Ta rugăciune pentru noi agonisește nouă sfârșit cu pace și întru pocăință, ca și de chinurile cele veșnice să ne izbăvim și partea fiilor Împărăției să moștenim împreună cu toți Sfinții în veci. Amin.
 

Rugăciunea mamei


Copilași din toată lumea, știți voi cum se roagă mama
Pentru voi în orice seară? Nu știți? Sigur! N-ați luat seama
Când cu ochii plini de lacrimi, la icoana Maicii sfinte
Își șoptește-n blânde șoapte rugăciunea ei fierbinte.

Uite-așa grăiește dânsa: " Maică sfântă, Preacurată,
Vezi-i ce frumos dorm dânșii?...Ei îmi sunt averea toată.
Pentru ei din greu mă zbucium, pentru ei trăiesc în lume
Și îndur atât noianul de dureri fără de nume!

I-am culcat și-acum spre tine vin ca ei să nu mă vază
Și te rog, Măicuță sfântă, să cobori o blândă rază,
Raza bunătății tale, pe frumoasele lor plete,
Ca să n-aibă vise rele și nici pleoapele muiete.

Și le-adu în suflet raiul liniștit al vieții tale
Și mi-i fă ca-n zori de ziuă, când o fi ca să se scoale
Să-i văd blânzi, cuminți și veseli, îndreptând spre mine pașii
Cum i-ndreaptă către tine, colo-n cer, sus, îngerașii"

oancea rodica · 1103 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
22 Sep 2012
Împietrirea este o cugetare amortita, o fiica a gândurilor patimase ce au pus stapânire pe om(a prejudecatilor), o înghetare a râvnei, un lat al barbatiei, o necunoastere a strapungerii inimii, o poarta a deznadejdii, o maica a uitarii si dupa nastere, o fiica a fiicei sale. (Uitarea naste nesimtirea, iar nesimtirea odata nascuta, naste la rândul ei uitarea. E ceva obisnuit patimilor ca facând pui, acestia le nasc la rândul lor pe ele, adica se maresc ele însesi prin puii care-i nasc. Nesimtirea si uitarea sunt reciproc maici si fiice, iar uitarea e lepadare aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut si de viitor, îsi reduce viata la clipa de fata, se întuneca din pricina lipsei de orizont. Nehranita de amintirea trecutului si de gândul la viitor, viata clipei slabeste, trece ca un abur în nimic, e mai mult moarta. Moartea unui astfel de om se arata si în faptul ca traieste lenes din prejudecati, din ramasite sau din gânduri ce vin de la altii care staruiesc moarte în el fara sa le mai dea el viata, gândindu-le si prelucrându-le el însusi. Filozofia lui este fixa si rigida; ea nu se mai adapa din viata în continua miscare. El nu mai gândeste, nu mai vibreaza din adânc, mintea lui este inerta.)
niculae costel · 1021 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
22 Sep 2012
Ortodoxie,Ortodoxie!



” Ortodoxia noastra nu este muzeu,nu este trecut,ci viata,creatie si stralucire.Este marele nostru ideal,este nadejdea pretioasa a mantuirii noastre.Este mandria noastra intru HRISTOS,sa o propovaduim cu eroism si slava,ca niste adevarati fii ai marilor eroi ai ortodoxiei.ORTODOXIE preafrumoasa,mireasa impodobita a Lui HRISTOS,sa nu te tagaduim noi,nevrednicii,ci daca vremurile si imprejurarile o vor cere,invredniceste-ne sa varsam pentru tine si ultima picatura de sange din noi!.” AMIN!
Efrem Athonitul



Gadareni suntem, Iisuse, plini de patimi și nevoi,
suntem inimi nesupuse, Te-am gonit, dar, o, Iisuse,
nu Te duce de la noi!

Plini suntem de fapte rele și-al păcatului noroi,
gemem sub necazuri grele, nu ne părăsi în ele,
nu Te duce de la noi!

Nu te duce! Fără Tine, suntem orbi, flămânzi și goi...
Ia-ne tot ce-avem, mai bine; toate n-au un preț cât Tine;
nu Te duce de la noi!

N-asculta pe-aceia care și-azi Te-alungă iar napoi!
Arse-n dor de vindecare, plâng atâtea răni amare;
nu Te duce de la noi!

Mii de inimi chinuite varsă-al lacrimii șuvoi,
cer cuvintele-Ți iubite; nu le părăsi zdrobite;
nu Te duce de la noi!

Doamne, Oastea Ta umilă duce greutăți puhoi.
Le vom duce fără silă, dar ascultă-ne, ai milă,
nu Te duce de la noi!

 

Rugaciune de recunoastere a greselilor!



Preabunule Părinte și Tată Ceresc!
Eu sunt fiul cel pierdut din evanhelie. Eu sunt fiul cel nesocotit care am ieșit din ascultarea Ta și am plecat în calea pierzării. Mulți ani sunt de când trăiesc fără Tine. Am risipit de mult averea sufletească ce mi-ai dat-o. Am cheltuit-o în desfătări și fărădelegi. Am mers din rău în mai rău, din ticăloșie în ticăloșie.
Multe chemări mi-ai trimis, să mă oprești din calea pierzării. Însă eu nu le-am ascultat. Am alergat înainte, spre pieire. Abia la marginea prăpastiei m-am oprit; abia când ai deschis în fața mea mormântul pieirii mele trupești și sufletești m-am oprit în loc, m-am îngrozit și am plecat înapoi.
Acum vin la Tine, Preabunule Părinte și Tată Ceresc. Ah, în ce stare grozavă mă aflu! Sunt bolnav și n-are cine mă vindeca. Sunt flămând și nimeni n-are mâncare pentru sufletul meu... Sunt gol și nimeni n-are haină pentru sufletul meu...Sunt istovit și chinuit și nimeni nu mă primește. Mi s-a schimbat și înfățișarea. Chipul cel frumos ce-l aveam, când trăiam o viață cu Tine, mi s-a schimonosit. Păcatul și suferința au săpat urme adânci în viața mea și în sufletul meu. Din haina cea mândră a botezului n-a mai rămas nimic. Totul am zdrențuit... totul am risipit... totul am prădat.
Preabunule Părinte și Tată Ceresc, greșit-am la cer și înaintea Ta! Eu nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău...N-am nici un drept să port acest nume... Sunt vrednic de pedeapsă! Sunt vrednic de osândă! Te rog însă, Preabunule Tată Ceresc, iartă-mă și pe mine, ca pe fiul cel pierdut, din evanghelie.Fie-Ți milă de mine și de starea grozavă în care am ajuns! Primește-mă iarăși în dragostea și odihna Ta! Îmbracă sufletul meu cu haină nouă și mă leagă iarăși de Tine cu inel nou,să pot începe o viață nouă, ca unul ce mort am fost și-am înviat, pierdut am fost și m-am aflat.

 
“O intamplare minunata din viata Sfantului Antonie cel Mare” indrumatorul calugarilor si parinte al monahismului“



Maritul Antonie, vazand atatia oameni ca alearga la el zilnic pentru sfat, s-a rugat intr-o zi lui Dumnezeu, cerandu-I sa-i descopere daca este cineva mai mare si cu viata mai imbunatatita decat el pe pamant. Aceasta, pentru a sti de la cine ar putea cere si el sfat si de la cine s-ar putea folosi si el cu un cuvant sau un exemplu bun. Si i-a raspuns Dumnezeu:
“Antonie, mergi in Alexandria, si primul om pe care il vei intalni, acela sa stii ca este mai mare decat tine si te vei folosi de viata si petrecerea sa.”
A mers Sfantul la Alexandria si a intalnit, indata ce a intrat in oras, un om obisnuit care se grabea sa ajunga la casa sa. S-a luat dupa el si, cand a ajuns acela si a vrut sa intre, l-a oprit Ava si i-a spus:
„Omule, Dumnezeu m-a trimis la tine! Ma cunosti?” Iar acela a raspuns: „Cum sa nu te cunosc? Este cineva care nu-l cunoaste pe maritul Antonie?...”
Au intrat in casa si, de unde se astepta sfantul sa vada aici lucruri cu totul speciale, mare i-a fost mirarea sa constate ca avea de-a face cu un om cat se poate de modest, sarac si absolut obisnuit prin felul in care traia. Era un om casatorit, avea copii si era curelar de meserie, confectionand diferite lucrari din piele pentru a-si asigura siesi si a lor lui traiul.
Vazand Ava un om atat de comun si care nu trada cu nimic viata virtuoasa pe care o ducea, i-a spus din nou:
„Omule, Dumnezeu m-a trimis la tine! Pentru numele lui Dumnezeu, te rog sa-mi spui care este viata ta, pentru ca nu vad nimic neobisnuit in ceea ce ai tu aici si in viata pe care se pare ca o duci! De ce m-a trimis Dumnezeu la tine?“
Si auzind omul nostru niste cuvinte ca acestea, i-a raspuns:
„Sfinte al lui Dumnezeu, dupa cum vezi, eu sunt un om obisnuit, casatorit, avand cu sotia mea patru copii, iar viata mea nu este alta decat cea pe care o vezi“.
„Spune-mi insa, cum iti petreci tu timpul si ce faci mai exact, spune-mi in amanunt”, i-a cerut sfantul, iar acela i-a raspuns:
„Nu stiu ce sa-ti spun, sfinte… Dimineata ma trezesc si imi fac rugaciunile impreuna cu sotia si copiii mei. Stam la masa, iar apoi flecare pleaca la rostul sau: copiii la joaca, potrivit varstei lor, iar eu merg in atelier si ma indeletnicesc pana catre pranz cu mestesugul meu. La pranz ne vedem cu totii din nou, ne rugam si luam masa impreuna, dand slava de fiecare data lui Dumnezeu ca avem hrana din destul. Mancam, ne rugam si iarasi merge fiecare la treaba sa. Asa imi petrec toata ziua, in atelier, silindu-ma sa fac lucrul meu cat mai bine, incat toata lumea care-mi cere ajutorul este multumita de munca mea. Seara, iarasi ne strangem cu totii, luam masa, multumim lui Dumnezeu si cu rugaciune ne ducem fiecare la odihna, preaslavindu-L ca ne-a dat viata aceasta atat de frumoasa. Ar mai trebui sa mai adaug poate si faptul ca, har Domnului, niciodata nu m-am culcat avand ceva asupra cuiva, ci am cautat totdeauna sa ma impac imediat cu cei pe care am simtit ca i-am mahnit cu ceva, ori i-am vazut nemultumiti si tristi. Aceasta este, pe scurt, petrecerea mea si nu cred sa fi omis ceva important“.
Probabil ca vi se pare, asa cum poate i s-a parut si Sfantului Antonie, prea putin… Dar, oare este putin lucru sa-ti faci datoria? Pentru ca, omul nostru nu-si facea, de fapt, decat datoria de bun crestin! Un familist cu frica Lui Dumnezeu, cu rugaciune dupa cum se pricepea el, dar cinstit in munca sa si, mai presus de toate, cautand sa-si multumeasca semenii de lucrul sau si sa nu aiba niciodata ceva asupra cuiva. Cati dintre noi ne facem datoria asa cum si-o facea omul acesta? Si, ca sa inteleaga Sfantul Antonie ca este sfintenie si pentru saracul, obisnuitul, modestul, familistul, omul normal sau omul de rand, si sa intelegem mai ales noi ca sfintenia nu este rezervata doar unor anumite persoane, ci este si pentru mine, si pentru tine, si pentru fiecare si ca nu avem scuze inaintea lui Dumnezeu ca sa nu ne sfintim viata, de aceea ne-a dat un exemplu atat de obisnuit si de comun care, ce-i drept ne-a surprins pe toti: „Pai numai atat? Asta va sa zica sfintenia“? — s-ar putea intreba unii. Da!… Sa facem asa si vom fi si noi sfinti!



Sa ne rugam lui Dumnezeu,sa ne daruiasca, putere ca sa ne rugam, indrazneala ca sa ne spovedim curat si sincer, ravna ca sa ne impartasim la vreme cu Sfintele Taine, putere si dragoste ca sa ducem o viata curata si iubitoare de Dumnezeu si de semenii nostri, si asa vom putea inainta si noi pe drumul acesta al sfinteniei.
Sa-L rugam pe Dumnezeu sa binecuvinteze si sa sfinteasca viata noastra, sa ne primeasca rugaciunile cu care venim la biserica si ne rugam, daruindu-ne toate cele de folos spre mantuire, Amin!”
(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)
stela · 1357 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
21 Sep 2012

GlitterPhoto  GlitterPhoto 


De ce trebuie sa ne temem?

Un frate l-a intrebat pe avva Pimen: "Ce sa fac?". Batranul ii zice: "Cand Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie sa ne temem?". Fratele raspunde: "De pacatele noastre". Batranul zice: "Atunci sa mergem in chilie, sa ne asezam si sa ne amintim pacatele, iar Domnul va fi cu noi in toate".

Staruie în inima ta luând seama la simturile tale si daca vei împaca cu tine amintirile lor, ai prins tâlharii care o fura, caci cel ce patrunde în toata amanuntimea gândurile sale cunoaste pe cei ce voiesc sa intre în el si sa-l întineze. (Nu ajunge eliberarea de patimi adusa de necazuri, ci ne este necesara grija de omul interior si renuntarea la voile proprii pentru a dobândi virtutile. Numai renuntând la propria voie câstigam virtutile care sunt rezultatul unui mare efort, dar de fapt cel mai mare efort este sa renuntam la împlinirea voilor proprii împlinind-o pe cea a lui Dumnezeu.) de te îngrijesti de porunci cu inima fierbinte, vei întelege ce te tulbura si din ce motive, îndemnându-te sa-ti schimbi din lene, fara nici un motiv serios locul si razgândindu-te, vei ramâne acolo unde te afli. Caci tulbura mintea ca sa se miste între multe, dar si sa se leneveasca, însa cei ce cunosc viclenia lor ramân neclintiti multumind Domnului pentru locul în care li s-a dat sa rabde toate cele ce le sunt aduse asupra lor. Caci îndelunga rabdare unita cu dragostea multumesc pentru osteneli si greutati, dar lenevia si plictiseala unite cu iubirea de odihna cauta locul în care omul este slavit, însa slava celor multi slabesc simturile, iar robia adusa în mod necesar de patimi îl ia în stapânire si ca urmare paraseste înfrânarea cea ascunsa prin împrastiere si saturare. (Când simturile slabesc, se amesteca în cele percepute raul – este luat în stapânire de patimi. Mai multa putere manifesta în simturi cel ce rabda si se înfrâneaza, cel cu mintea concentrata si neîmprastiata. O minte dispersata lasa simturile slabite sa fie invadate de cele ce aduc si o slabire mintii. Simturile care au o tarie morala sustinuta de o minte tare, curata cele percepute de ispite.) 

Unii oameni, fiind laudati pentru virtute, s-au lasat cuceriti de placere, iar placerea aceasta nutrita de slava desarta au socotit-o mângâiere. Altii, mustrati pentru pacat, s-au umplut de durere si durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a pacatului.  

SCOALA CRUCII – de Parintele Nicolae Steinhardt

“- Devoțiunea mea particulară e Crucea.

Photobucket

Crucea este esența misiunii lui Hristos – a lui Mesia pe acest pămînt.

La Cruce se referă Domnul ori de cîte ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-l bea. Totul în cuvintele, tăcerile și vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei. Crucea pentru creștin (și să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creștin) : simbolul interferenței cerului cu pămîntul, al spiritului cu materia.

Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înțelegem taina lumii și a vieții, e singura cheie de care dispunem.


roxana mateescu · 1251 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
20 Sep 2012




Iertarea este necesara atunci cand nici trecerea cu vederea, nici tolerarea, nici acceptarea nu sunt de ajuns pentru a rezolva problema. Primul pas al iertarii este hotararea de a nu incerca sa provoci o cantitate egala de durere persoanei care a cauzat raul. Atunci cand te iert, renunt la dreptul de a te rani pe masura. Iertarea incepe cand renuntam la ideea de a fi chit si atunci cand hotaram sa nu ne mai gandim la revansa.

Urmatorul pas al iertarii implica o noua maniera de a vedea si de a trai. Atunci cand suntem raniti incetam sa ne mai uitam la cel care a cauzat rana ,nu mai vedem persoana, ci doar rana noastra. Cand ne plasam intr-o stare de neiertare fata de celalalt tindem sa credem numai lucruri rele despre persoana in cauza. Ne vine sa ne gandim la el numai in termenii durerii pe care ne-a cauzat-o. Atunci cand ne iertam unii pe altii, incepem sa vedem mai clar. Nu ignoram ranile, dar trecem cu privirea dincolo de ele. Redescoperim umanitatea din cel care ne-a ranit. Si acea persoana este fructul a doi parinti imperfecti; este la fel de ranita, singura, slaba sau mioapa ca si mine. Si poarta-la fel ca mine- chipul lui Dumnezeu.

Al treilea stadiu al iertarii, cel care arata ca ai facut intr-adevar un progres real, este atunci cand constati ca-i vrei binele persoanei respective. Incepi sa speri lucruri frumoase pentru cel care te-a ranit. Ii doresti din toata inima ca totul sa fie in regula intre el si Dumnezeu, ca relatiile sale sa-i fie sanatoase si viata sa-i fie una fericita. Vei mai avea si ganduri negre dar traiectoria inimii este indreptata in directia corecta. Atunci cand doresti lucruri bune pentru persoana care te-a ranit profund, vei sti ca Marele Dumnezeu Iertator a lucrat in inima ta.

Dumnezeu ne porunceste sa iertam ori de cate ori suntem raniti si sa ne impacam ori de cate ori este posibil, pentru ca viata este prea scurta ca sa nu facem asa. Nu vom mai avea niciodata o alta ocazie pentru asta. Daca nu ierti- daca lasi mandria, resentimentele, incapatanarea si autoapararea sa stea in calea ta- vei deveni o persoana dificila si plina de amaraciune. Vei purta in inima ta o povara care va strivi umanitatea din tine. Vei deveni mai rece, cu fiecare zi ce trece. Vei muri.
(dupa John Ortberg)

Ne rugăm Lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greșelile, îngustimea vederilor, prejudecățile, neștiința și un lanț cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanțul de pe noi și iarăși suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanțul nostru care ne chinuiește, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanțul în care ținem legați pe frații noștri.

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu iartă.

Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de așa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, așa: ” Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greșiților noștri”,- ceea ce e un blestem.
Deci, în această privință, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.

(Părintele Arsenie Boca-Lumina de pe munte)
ioan alexandru david · 1326 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
19 Sep 2012
Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos, alcătuită de Sfântul Isaac Sirul




Doamne, Iisuse Hristoase, Dumne­zeul nostru, Care ai plâns pentru La­zăr și lacrimi de întristare și de mi­lostivire ai vărsat pentru dânsul, pri­mește lacrimile mele. Cu patimile Tale, vindecă patimile mele. Cu rănile Tale, tămăduiește rănile mele. Cu Sân­gele Tău, curățește sângele meu și a­mes­tecă în trupul meu mireasma tru­pului Tău cel de viață făcător. Fie­rea cu care vrăjmașii Te-au adăpat să în­dulcească amărăciunea cu care potriv­nicul m-a adăpat. Trupul Tău întins pe Cruce să întindă către Tine mintea mea, cea trasă jos de diavoli. Capul Tău, pe care l-ai aplecat pe Cruce, să înalțe capul meu cel pălmuit de po­trivnici. Preasfintele Tale mâini, piro­nite de cei fără de lege pe Cruce, să mă tragă spre Tine din prăpastia pier­zării, precum a făgăduit preasfântă gu­ra Ta. Fața Ta, cea batjocorită cu păl­muiri și cu scuipări, să umple de stră­lucire fața mea cea întinată în fă­ră­delegi. Duhul Tău, pe care l-ai în­cre­dințat Tatălui când erai pe Cruce, să mă povățuiască spre Tine, prin ha­rul Tău. Nu am inimă plină de durere ca să Te caut. Nu am pocăința, nici umilința care întorc pe fii la moște­nirea lor. Nu am lacrimi mângâie­toa­re, Stăpâne. S-a întunecat mintea mea cu cele lumești, și nu poate să caute spre Tine cu durere. S-a răcit ini­ma mea de atâtea ispite și nu poate să se înfier­bânte cu lacrimile dra­gostei celei pentru Tine. Ci Tu, Doamne Iisuse Hris­toase, Dumne­ze­ule, Vistie­rul bu­nă­tăților, dă­ruiește-mi pocăință neștirbită și inimă îndu­rerată, ca să pornesc cu tot sufletul în cău­tarea Ta; căci fără de Tine mă voi în­străina de tot binele. Dă-mi așadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani și mai înainte de veci, să înnoiască în mine închi­­puirea icoanei Tale. Te-am părăsit, Doam­ne; să nu mă părăsești. Am ieșit de la Tine; ieși în căutarea mea. Du-mă la pășunea Ta cea duhov­nicească. Numără-mă între oile turmei Tale prea­alese. Hră­nește-mă împreună cu ele din verdeața dumnezeieștilor Tale Taine. Căci inima lor curată este să­lașul Tău și se vede într-însa strălu­cirea descoperiri­lor Tale. Strălu­cirea Ta este mângâierea și odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine în ne­cazuri și în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învrednicește și pe mine, nevrednicul, cu harul și cu iubirea de oameni a Mân­tuitorului nos­tru Iisus Hristos, în vecii vecilor. Amin.
stefania · 1345 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
18 Sep 2012

Prin multe necazuri se cuvine noua sa intram în Împărăția lui Dumnezeu (Fapte 14, 22)

Scopul fundamental al acestei broșuri este acela de a arăta că o parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a unui mod păcătos de viață, urmare a acțiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Cuvintele acestea sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, după cum se va arăta mai jos, sunt înrudite cu patimile păcătoase ale trândăviei și întristării.

Există și un tip de depresie ce se dezvoltă “de la natură” și nu este legat direct de cauze duhovnicești. Este o stare de boală care cere interventie medicală calificată.

Depresie – informații generale

Depresia (de la cuvântul latinesc depressio – “constricție, apăsare”) este dispoziția sufletească abătută, însoțită de moleșeală, astenie, de o apreciere descurajat-pesimistă a evenimentelor.

Această suferință e cunoscută lumii din timpuri imemoriale, de când s-a petrecut căderea în păcat a celui dintâi om.

Depresia este cel mai răspândit simptom al bolilor sufletești. Până la 7-8 procente din populația planetei suferă de tulburări depresive. În particular, în anul 1983 s-a calculat că în lume sunt peste 100 milioane de bolnavi de depresie. Actualmente numărul acesta a crescut simțitor. De pildă, din totalul bolilor psihice ale vârstei a treia între 40 și 60 de procente sunt reprezentate de către depresie.

Circa 75 de procente dintre oamenii care suferă de depresie au luat măcar o dată în calcul ideea sinuciderii, iar 10-15 procente dintre aceștia au și comis-o. Ca atare, este greu de supraapreciat întreaga importanță și complexitate a temei abordate.

Depresia “a întinerit”. Victime ale ei devin nu numai oamenii de vârsta a treia și “balzaciană”, ci și tineretul, chiar copiii. Între psihiatri se vorbește din ce în ce mai des despre depresia infantilă, despre particularitățile provenientei și ale tabloului său clinic.

Diagnosticul de “depresie” este pus atât de des încât a devenit ceva obișnuit.

M-am ocupat vreme destul de îndelungată cu recuperarea persoanelor care au suferit de pe urma acțiunii psihodistructive a sectelor totalitare și activităților ocultiste. Între cele mai frecvente complicații psihice ale acesteia sunt depresia, fobiile de tot felul, anxietatea.

Tulburările depresive sunt un “însoțitor” al celor împătimiți de băutură, de droguri.

Certurile, divorțurile, conflictele, bolile ș.a.m.d. constituie zilnica “sarcină” depresivă cu care, ca medic-psihoterapeut, am a mă întâlni practic ele mai multe ori pe zi. Mulți oameni au mereu la ei tablete sedative pentru cazuri ele stress, prăbușire nervoasă.

Descurajarea, lipsa bucuriei de a trăi, posomorârea, melancolia sunt, din păcate, atât de proprii contemporanilor noștri.  În ziua de astăzi mulți consideră că depresia este o boală a civilizației cu cerințele ei mai presus de puterile omului și cu suprasarcinile ei emoționa le. Fără îndoială că în mare parte acest punct de vedere este îndreptățit. Există chiar o specie de tulburare depresivă numit depresie de epuizare.

În literatura de specialitate se vorbește tot mai des despre depresia existențială sau noogenă, adică acea specie de tulburare depresivă care este legată de pierderea sau absența sensului vieții.

Să vorbim puțin despre particularitățile clinice ale depresiei. Depresia este un sindrom (ansamblu de manifestări morbide) care se întâlnește în multe maladii psihice și în unele maladii somatice (trupești). în ultimul caz depresia apare deseori ca reacție psihologică a personalității în fața amenințării la adresa sănătății sau vieții. De exemplu, s-a stabilit că, chiar la 6-12 luni după declanșarea infarctului, la 90% dintre pacienți se pune în evidență depresia. Cauzele persistentei acesteia sunt, după cum a demonstrat practica, legate de pierderea sensului vieții, de crahul speranțelor.

Se face distincție între episodul depresiv, reacția depresivă, starea depresivă și boala depresivă prelungită.

Psihiatrii au descris cândva așa-numita “triadă depresivă”:

- dispoziția tristă;

- gândirea încetinită;

- inhibiția motorie.

Printre alte manifestări ale deprimării se numără tulburările de somn, scăderea capacității de concentrare și de atenție, scăderea apetitului, pierderea reacțiilor emoționale de mai înainte, scăderea interesului față de evenimentele vieții de zi cu zi, nehotărârea chinuitoare, sentimentul de handicap, ideile sau acțiunile suicidale (de sinucidere).

Dacă ar fi să sistematizăm tulburările depresive, o atare sistematizare poate arăta astfel:

Depresii nevrotice: apar “pe teren nervos”, ca rezultat al șocurilor nervoase, conflictelor (externe și interne, sufletești) la omul potențial sănătos din punct de vedere psihic. Majoritatea cercetătorilor subliniază rolul particularitătilor de personalitate în formarea depresiei nevrotice.

Depresii somatogene, tulburări psihice ca rezultat al bolilor somatice.

Depresii endogene, dezvoltarea lor este condiționată de factori constituționali. Depresiile de acest tip se întâlnesc în clinica schizofreniei, psihozei maniaco-depresive, în psihozele de involuție (senilitate).

Schizofrenia este o boală care se manifestă prin modificări caracteristice ale personalității. în tabloul clinic al schizofreniei se pot distinge: 1) tulburări de gândire: incoerență, “devieri” logice, delir ș.a.: 2) tulburări emotionale: 3) percepții false (halucinații s.a.), precum și o serie de alte tulburări. Schizofrenia constituie mai degrabă nu o singură boală, ci o grupă de psihoze reunite sub o singură denumire, care pot varia ca intensitate și durată a manifestărilor patologice precum și ca evoluție. Bolnavii de schizofrenie au nevoie de observație și tratament psihiatrie.

 

Psihoza maniaco-depresivă este o boală psihică ale cărei semne clinice fundamentale sunt fazele maniacale, depresive sau mixte, care pot alterna în diverse succesiuni. Uneori, în clinica psihozei maniaco-depresive predomină o anumită fază. Particularitatea caracteristică a acestei boli este prezența intervalelor “luminoase” (când cel afectat este practic sănătos). În perioadele de acutizare este neapărată nevoie de tratament, iar pentru perioada dintre crize se indică măsuri profilactice.

Ele nu sunt legalte de factori situaționali și de împrejurări ale vieții, ci se dezvoltă “de la natură”. În depresia endogenă se observă în mod particular: dezorganizarea grosieră a personalității cu desprindere de lumea reală; risc ereditar; caracter ciclic: acutizări sezoniere (primăvara, toamna bolnavul se simte mai rău), deteriorare mai marcată a stării psihice la orele dimineții; tendință spre evoluție trenantă.

Depresii mascate: se manifestă prin diferite suferințe fizice (dureri de inimă sau de stomac, de cap ș.a.m.d.). În acest caz nu depresia însoțește suferința fizică, ci suferința fizică este manifestare a depresiei.

Dacă e să vorbim despre tratamentul depresiei, devine evident faptul că depresia nevrotică este o problemă a personalității și acest tip de depresie se tratează prin mijloace predominant duhovnicești și psihologice. Pentru ortodox, este vorba de lupta cu patimile, de mergerea spre Hristos pe calea răbdării, smereniei, nerăutății, dragostei.

Pe lângă acestea sunt, bineînțeles, importante odihna cu măsură, activitatea fizică, comunicarea chibzuită și folositoare pentru suflet.

Depresia endogenă nu poate fi, de regulă, vindecată fără prescrierea medicamentelor necesare de către medicul-psihiatru . Într-o serie de cazuri se cere internare și terapie intensivă în condiții de spital. În ce privește acest tip de depresie, tentativele de limitare la povețe și îndemnuri sunt practic lipsite de rezultat. A aprecia o depresie de acest fel ca pe o patimă păcătoasă este o abordare incorectă a problemei.

Depresiile mascate și cele somatogene necesită, de asemenea, tratament medicamentos.

Depresia nevrotică

O parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a modului păcătos de viață, urmare a acțiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Aceste cuvinte sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, precum vom arăta mai jos, sunt înrudi te cu patimile păcătoase ale întristării și trândăvirii.

În “Bazele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, adoptate la Sinodul Arhieresc Jubiliar (Moscova, 13-16 august 2000), se spune printre altele: “Biserica privește bolile psi hlce ca pe una dintre manifestările vătămărli generale de către păcat a naturii umane: Distingând în structura personalității nivelurile duhovnicesc, sufletesc și trupesc de organizare, Sfinții Părinți făceau distincție între bolile dezvoltate “de la natură” și cele provocate de lucrarea demonică sau de patimile care l-au înrobit pe om”,

Depresia nevrotică este la baza sa duhovnicească o stare psihopatologică ce s-a dezvoltat în urma patimilor trândăvirii și întristării, “care l-au înrobit pe om” – iar orice patimă este “ațâțată” și mai mult de către draci, care află în sânul lor adăpost.

Stiinta cunoaste multe lucruri despre apariția tulburărilor depresive, însă în mediul savant nu se acceptă să se vorbească despre păcat, deși cauza multor forme de depresie este tocmai el, fapt despre care dau mărturie Sfinții Părinți și întreaga experiență ascetică a Ortodoxiei.

Cu mult înainte de observațiile științifice psihiatrice privitoare la proveniența depresiei nevrotice, Sfinții Părinți au descris foarte exact această boală sufletească, numind-o “patimi păcătoase ale trândăvirli și întristării” – așa încât în acest caz diagnostieului medical îi corespunde un “diagnostic” duhovnicesc.

Depresia este un semnal sui generis al sufletului, prin care acesta își arată starea nenorocită – însă nu plâns pentru păcate, ci chin al sufletului nepocăit, căruia demonii îi șoptesc: “Totul merge prost, n-ai de ce să mai tragi nădejde … “

Nevroza depresivă începe cel mai adesea din pricina problemelor de viață. Dispoziția omului se înrăutătește, nimic nu-i mai aduce bucurie, totul îl enervează; cade în posomorâre, în întristare, tot ce îl înconjoară apare într-o lumină întunecată. Foarte adesea stări de acest fel apar pentru că “nu mi-a ieșit în viață cum am vrut: nu mi s-au înfăptuit dorințele, a avut loc un anumit conflict, cineva m-a jignit” ș.a.m.d.

Nu orice întristare e însă păcătoasă.

În zilele de amărăciune, în clipele de întristare omul devine “mort” față de multe mișcări păcătoase ale sufletului său. Iubirea de cinstiri, de bani, de plăcerile simțurilor trec pe planul al doilea în astfel de perioade ale vieții. La bucurie, omul uită de sine; la necaz își întoarce gândurile, vrând-nevrând, spre sine însuși, își conștientizează păcătoșenia tot mai profund.

Dacă aceasta nu se întâmplă, dacă întristarea este “de dragul întristării”, iar pocăinței i se substituie “autocanibalismul” nevrotic, care în afară de distrugere nu oferă sufletului nimic, este evident că a avut loc o falsificare. O astfel de întristare mincinoasă este patimă păcătoasă.

Bineînțeles că minciuna, clevetirile josnice și jignlrile nu aduc bucurie sufletului, dar dacă omul este cu desăvârșire zdrobit de ele și rămâne vreme îndelungată într-o dispoziție tristă sau, mai mult, într-o stare de deznădejde, de pierdere deplină a stăpânirii de sine, a nădejdii în mila lui Dumnezeu și a credinței în sfințenia Purtării de grijă dumnezeiești pentru om, aceasta nu mai este nicidecum o stare creștinească a sufletului, ci este deja păcat. În atare caz, și cel viclean atât așteaptă: ca omul să calce strâmb și să se arunce în prăpastia trăirilor sufletești apăsătoare și a deznădejdii.

Întristarea este întotdeauna părere de rău (pentru ceea ce s-a pierdut, pentru ceea ce nu s-a împlinit s.a.m.d.), iar trândăvirea este precedată mai mereu de lenevie, nelucrarc, iubire exagerată a confortului, iubire de sine.

Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov) definește patimile păcătoase ale trândăvirii și întristării în următorul mod:

ÎNTRISTAREA = amărăciunea, mâhnirea, curmarea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduințele dumnezeiești, nemulțumirea față de Dumnezeu pentru cele ce se întâmplă, puținătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea ținută împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de crucea propriului destin, încercarea de a te coborî de pe ea.

TRÂNDĂVIREA = lenevia la orice faptă bună și mai ales la rugăciune, părăsirea pravilei bisericești și a celei de chilie, nepăsarea, lipsa de evlavie, odihnirea peste măsură prin somn, prin zăcere și prin răsfătul de tot felul, umblatul din loc în loc, grăirea în deșert, glumele deșarte, purtarea profanatoare, uitarea propriilor păcate, uitarea poruncilor lui Hristos, robirea de către gânduri, lipsa fricii de Dumnezeu, împietrirea, nesimțirea, deznădăjduirea.

După cum afirmă Sfinții Părinți, întristarea vine atunci când o patimă nu s-a văzut satisfăcută: de pildă, când omul nu a primit suma de bani pe care o voia, când simțămintele i-au fost respinse de aleasa inimii lui, când nu a fost avansat la serviciu de multă vreme ș.a.rn.d.

Patimile păcătoase sunt legate între ele și se influențează între ele. Astfel, trufia și slava deșartă sunt “susținute” de lăcomia pântecelui și de curvie, iar toate acest.e patimi sunt în același timp legate de iubirea de bani. Rezultatele acestei “tovărășii” sunt: mânia, întristarea, trândăvirea – vorbind metaforic, sindromul “corăbiilor înecate”.

Trândăvirea, întristarea îl pândesc pe cel ce n-a dobândit credință tare în Dumnezeu. Aceste patimi stăpânesc adeseori în sufletul celor care, lepădând Cerescul, s-au lipit cu tărie de pământesc. Altfel spus, la temelia sa adâncă depresia nevrotică este urmare a necredinței în mântuitoarea Purtare de grijă a lui Dumnezeu. În atare caz, necazurile și suferințele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. La drept vorbind, aceasta este urmarea logică a filosofiei hedonismului, a vieții “după propriul plac”, spre care năzuiesc foarte mulți oameni.

Preasfințitul Varnava (Beliaev) remarcă pe această temă: “Există în știința despre mântuire o lucrare care îl duce pe om la Dumnezeu pe cea mai scurtă cale. Este vorba de întristarea pentru păcate, de întristarea după Dumnezeu… experiența și suflarea harului în inimă dau încredințarea că rugăciunea cu lacrimi fierbinți de pocăință în singurătate este singurul mijloc de mângâiere. Ce-i drept, la început se varsă lacrimi amare, corozive, dar mai apoi se simt ușurare, bucurie, luminare. Cu cât înaintează omul mai mult pe calea rnântuirii, cu atât i se sălășluieste veselia mai mult în suflet; plângi, curg lacrimile șiroaie, iar în inimă e tot mai senin și mai cald. Minunat lucru  Nepătrunsă lucrare a harului! ..

Există însă și alt plâns, și altă întristare. Împătimita modei plânge fiindcă nu are noua pălărie de primăvară și că i s-au demodat ghetele, că “cutare” a început să o curteze pe “cutare”, iar “cutare” e mai frumoasă ori mai fericită decât ea; tânărul se întristează pentru puținătatea banilor de buzunar pe care îi poate cheltui pentru plăceri; soția plânge din orgoliu rănit pentru că soțul o înșală, iar soțul, la rândul său, pentru că are insuccese la serviciu; medicul, inginerul, avocatul – toți sunt nemulțumiți pentru că nu câștigă destul, oricât ar avea li se pare puțin; comerciantul cade în deznădejde pentru o pagubă suferită, și așa mai departe, și așa mai departe. Toți plâng și se întristează chiar când trăiesc în lux și în bogăție, dar lucruri stricăcioase sunt acestea pentru care ei se dau de ceasul morții. Nu au ceva sau pierd ceva, și se întristează. Uneori de pe urma acestei întristări se ofilesc, se îmbolnăvesc și chiar mor. Această întristare este drăcească. Vrăjmașul neamului omenesc este cel care o insuflă. Se chinuie, geme omenirea, încearcă să-și facă viața lipsită de întristare, dar fără Dumnezeu nimic nu poate”.

În lucrarea sa fundamentală “Bazele artei sfințeniei”, episcopul Varnava face o fină analiză duhovnicesc-psihologică a temei abordate. Iată câteva extrase din această lucrare.

” … Dintre toate cele opt căpetenii ale răutății, duhul trândăvirii e cel mai greu, zice Sfântul Ioan Scărarul. Într-adevăr, împotriva fiecărei patimi slujește drept doctorle virtutea potrivnică ei (de pildă, împotriva lăcomiei pântecelui – înfrânarea, împotriva iubirii de avuții – neagonisirea, împotriva trufiei – smerenia ș.a.m.d.), dar împotriva trândăvirii nu există o astfel de virtute specială. Iată de ce la Sfinții Părinți ea e numită uneori “moarte atotpierzătoare”, întrucât cere puteri multe pentru a se tămădui și atrage după sine toate păcatele și mii de rele, mergând la mire ni până la lepădarea însăși ideii de mântuire personală, iar la monahi până la dezbrăcarea mantiei și întoarcerea în lume. În schimb, nici una dintre patimi nu îi aduce neooitorului atâtea cununi ca trânddoirea. Tocmai în lupta cu această patimă se cunoaște cum slujește omul lui Dumnezeu – fără fățărnicie sau cu lenevie și nepăsare, și plata este pe măsură.

Când, unde și cum năvălește asupra omului duhul trândăvirii?

Despre o anumita vreme a năvălirii se poate vorbi numai în cazul monahilor-sihastri.

Pe timpul vechilor Părinți ai pustiei, vrăjmașul îi ispitea de obicei în jurul amiezii, când soarele se afla la zenit și din pricina căldurii pe care începea să o respire pustia, era firesc ca mintea și trupul să slăbească. Mai ales după o noapte fără somn, petrecută la rugăciune. Iar până la întărirea cu hrană mai era mult, pentru că o gustau numai spre seară, după apusul soarelui. Atunci, dracul aducea asupra lor trândăvirea, teama că ostenelile lor sunt zadarnice, teama că se vor îmbolnăvi și nu va fi cine să-i ajute la bătrânețe, sila față de sălașul lor, de multă vreme înmiresmat cu rugăciunea, care, pasămite, n-ar mai aduce nici un folos. Tocmai de acest demon îl îndeamnă Domnul pe nevoitor să nu se teamă, grăindu-i prin prorocul: Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua și de dracul cel de amiazazi (Ps. 90, 5-6).

În ce-i privește pe mirenii păcătoși, care trăiesc după voia lor și cum îi taie capul, care dorm bine, se îmbuibă de

Intristarea

Ce este întristarea?

“Întristarea este piedică în calea a tot binele”, spune Sfântul Nil Sinaitul. “Când duhul rău al întristării pune stăpânire pe suflet” – citim descrierea lucrării acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, “atunci, umplându-l de amărăciune și neplăcere, nu-l lasă să facă rugăciune cu osârdia cuvenită, îl împiedică să se îndeletnicească cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenită, îl lipsește de blândețe și de seninătate față de frați și naște scârba fată de orice împreună-vorbire: pentru că sufletul plin de intristare, făcându-se ca nebun și ieșit din minți, nu poate nici să primească liniștit sfat bun, nici să răspundă cu blândețe la întrebările ce i se pun. El fuge de oameni ca de niște pricinuitori ai tulburării sale, și nu pricepe că pricina suferinței e înlăuntrul său … “

De unde vine întristarea? Întristarea este de obicei urmare a gândurilor mânioase ori a nereușitei de a satisface o oarecare patimă. Ca atare, cel ce își va birui poftele și patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa și întristarea. Astfel, cel înfrânat nu se va întrista că a rămas fără prânz, cel feciorelnic – că nu i-a reușit fapta murdară la care se gândise într-o clipă de întuneca re a minții, cel nemânios – că n-a avut prilejul să se răzbune, iar cel smerit cugetă tor – că e lipsit de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amărî nici dacă va rămâne fără ultima lețcaie …

Cu oamenii pătimași se întâmplă însă că întristarea vine asupra lor fără vreo pricină văzută. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian, “prin înrâurirea subțire a vrăjmașului suntem supuși unui asemenea necaz că nu putem să primim cu obisnuita plăcere nici măcar cercetarea (vizita) oamenilor la care ținem și a rudelor noastre, și orice ne-ar spune aceștia într-o discuție cuviincioasă ni se pare că vine la vreme nepotrivită și că e de prisos … “

Totuși, aceasta dovedește numai că întristarea nu-și are întotdeauna pricinile în surse exterioare. Nu. Înăuntrul nostru, în adâncul inimii, stau semințele ascunse ale patimilor, care, îndată ce se revarsă asupra sufletului ploaia ispitelor, dau îndată mlădițe și roade. Ca atare, trebuie spus din nou că dacă am fi nepătimași nu doar pe dinafară, ci am avea adevărată liniște în suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului întristării n-ar putea avea înrâurire asupra noastră. Pământul inimii, uscat de post, de privegheri și de rugăciuni, n-ar putea să mai primească semințele patirniior insufla te de către draci.

De aici reiese că nu trebuie să fugim de oameni cu scopul de a evita întristarea. Ce-i drept, nu poate să scape de tulburare omul care trăiește în lume și intră mereu în contact cu persoane care îi sunt cu desăvârșire străine ca duh, stăpânite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii înșiși. Dar gândul că simpla schimbare a locului aduce ușurare este greșit. Schimbând mediul, omul schimbă doar pricinile care-i stârnesc patimile. Nu asta îi trebuie, ci răbdare și încă ceva, de care se va vorbi mai jos. Dacă omul va avea răbdare și, îndeobște, curăția inimii, va fi în stare să spună împreună cu prorocul David: cu cei ce urau pacea eram făcător de pace (Ps. 119, 6). Atunci se va împăca lesne nu doar cu oamenii, ci și cu fiarele sălbatice, și acelea îl vor cinsti, după cuvântul Scripturii: fiarele cele sălbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

Ucigașii întristării

S-a zis deja că întristarea se hrănește pe socoteala existenței patimilor în om. Îndepărtează din tine împătimirea de lucruri, de poftă, de lăcomia pântecelui, și nici o întristare nu va mai vreodată în tine. Pot fi arătate însă și mijloace pozitive, care taie din rădăcină această patimă, în special rugăciunea, milostenia și neagonisirea.

Omul suferă, se chinuie din pricina întristării, sufletul lui tânjește. Și iată că se duce la doctor. Acesta îi prescrie preparate care îl calmează și îi îmbunătățesc dispoziția sufletească, ușurându-i în mod artificial suferințele dar tratamentul, după cum remarcă pe bună dreptate medicul ortodox V. K. Neviarovici, în multe cazuri nu vindecă deloc sufletul bolnav și prin el omul este doar îndepărtat de suferințe, care au mai întotdeauna un sens terapeutic din punct de vedere duhovnicesc. Subliniem că aici este vorba despre depresia nevrotică. În depresia endogenă tactica este alta.

Forma nevrotică a tulburărilor depresive este legată în modul ce mai direct de starea morală a omului. Desigur, eu, ca medic, ușurez suferințele pacienților prin medicamente, discuții și prin simpla compasiune omenească – dar satisfacția la consult vine numai atunci când convorbirea se poartă despre suflet, despre credință, despre pocăință. Cu acordul pacientului și la dorința lui, încercăm să dăm simptomelor bolii o apreciere de pe poziții duhovnicești.

Singura cale corectă spre vindecarea de nervozitate, de trândăvire, de întristare și spre dobândire a păcii sufletești trece prin adevărata credință ortodoxă, prin pocăință și prin îndreptarea vieții după poruncile lui Dumnezeu. Pentru om, principalul este să înțeleagă sursele păcătoase ale stării sale psihice, să conștientizeze profund neputința sa, să urască păcatele demonice ale trufiei, slavei deșarte, rnâniei, trândăvirii, minciunii, curviei și să dorească să se schimbe, să se întoarcă spre Domnul cu nefățarnică pocăință.

Adevărata cauză a tulburărilor depresive constă de regulă în păcatele săvârșite de către om. Sfinții Părinți considerau că la baza tuturor suferințelor sufletești stă trufia. Ca atare, pentru a scăpa de depresia nevrotică, omul trebuie să se străduie pentru dobândirea smereniei. Nivelul ridicat de pretenții care nu se înfăptuiesc în viață, conflictul între dorință și realitate lasă totdeauna în suflet simțământul frustrării, întristării, arnărăciunii, supărării.

Absolut indispensabil pentru fiecare creștin este mersul la slujbe, mai ales în zilele de duminică și de praznic, precum și participarea la Tainele Bisericii .. În rugăciunea pe care preotul o citește înainte de spovedanie există cuvintele acestea: De vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat. De Sfintele Taine trebuie să ne apropiem cu frângere de inimă, cu credință adâncă și cu nădejde în mila lui Dumnezeu.

Trebuie neapărat ca omul să citească Sfânta Scriptură, mai ales Evanghelia, și să împlinească poruncile lui Hristos, ce sunt cuprinse acolo. Un ajutor de nepretuit îl oferă literatura patristică. O mare bucurie aduc creștinului faptele bune, grija pentru aproapele.

Să păstrăm în inimile noastre minunatele și marile cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Pururea bucurați-va. Neîncetat rugați-va. Întru toate mulțumiți, caci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi (l Tes. 5, 16).

La sfârșitul capitolului despre depresia nevrotică este potrivit să vorbim despre greul păcat al sinuciderii, pentru că tocmai trândăvirea și deznădejdea sunt premergătorii acestui păcat cumplit.

Care sunt cauzele sinuciderilor?

Punctul de vedere al medicilor este următorul: majoritatea covârșitoare a sinucigașilor sunt sănătoși din punct de vedere psihic. Sinuciderea este o criză a personalității. Factorii sociali nu au aici nici o însemnătate hotărâtoare: este vorba de o problemă spirituală.

Arhiepiscopul Ioan Șahovskoi scrie:

“Sărmani pătimitori, sinucigașilor!… Voi n-ați primit răscumpărarea prin scurtele suferințe curățitoa re de pe pământ, suferințe dulci pentru cel care le îmbrățișează – o, mult mai dulci decât plăcerile nălucite de dorul cărora ați murit. Da, stătea în puterea voastră ceea ce v-a șoptit puterea răului, care atunci n-avea nici o stăpânire asupra-vă, dar tot în puterea voastră stătea și să nu faceți asta. În puterea voastră stătea să știți că Dumnezeu există, că El nu-i doar expresia cea mai înaltă a Dreptății mai presus de înțelegerea noastră, ci chiar mult mai mult decât toate aceste firave concepții omenești. În puterea voastră stătea să înțelegeți că Dumnezeu nu poate să dea Cruce și să nu dea puteri, că în pu terea voastră stătea să vă întoarceți spre Dumnezeu, să vă mântuiti prin chemarea (nemincinoasâ) a Numelui Său.,,”

Înainte de sinucidere, sinucigașii nu știu deloc că în preajma lor stă duhul rău, nespus de scârbavnic, care-i silește să își ucidă trupul, să sfarme prețiosul “vas de lut”, care păzește sufletul până la soroacele hotărnicite de Dumnezeu. Și sfătuiește acest duh, și îndeamnă, și stăruie, și silește, și înspăimântează cu toate spaimele, doardoar va apăsa omul pe trăgaci sau va sări pe fereastră, fugind de viață, de chinul său cel nesuferit. .. Omul nici nu gândește că “chinul nesuferit” nu este de la viață, ci de la cel de unde vin și toate gândurile care “dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, și ajunge la concluzia sinucigașă – dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbește cel pe care Domnul l-a numit ucigaș de oameni dintru început …

Omul nu face altceva decât să-și dea în mod inconștient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul și cu diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăință, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, și o singură privire cu credință către ea – și păienjenișul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa … Doar o scânteie mică de credință vie și de credincioșie nu gândește că “chinul nesuferit” nu este de la viață, ci de la cel de unde vin și toate gândurile care “dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, și ajunge la concluzia sinucigașă – dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbește cel pe care Domnul l-a numit ucigaș de oameni dintru început …

Omul nu face altceva decât să-și dea în mod inconștient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul și cu diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăință, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, și o singură privire cu credință către ea – și păienjenișul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa … Doar o scânteie mică de credință vie și de credincioșie față de Dumnezeu – și omul e izbăvit! Dar nu toți oamenii care s-au izbăvit de uciderea de sine sau de un alt păcat pricep că în preajma lor stătea (sau poate că stă încă ori se apropie de el câteodată) scârbosul duh rău, ființă pe care o descoperă doar sensibilitatea duhovnicească și luarea-aminte duhovnicească ascuțită! Nici pe departe nu-și dau seama toți oamenii (fie ei și creștini) de lucrările și manifestările duhurilor rele, despre care cu atâta putere și limpezime uimitoare vorbește cuvântul lui Dumnezeu. 90% dintre sinucigași fac ultimul lor pas sub înrâurirea nemijlocită a duhurilor ucigașe de oameni dintru început (In. 8, 44). Și propriu-zis, mai fiecare sinucidere este ucidere a omului de către demon – cu mâinile omului însuși.

dima claudiu daniel · 1712 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
18 Sep 2012



ioana89 · 779 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
18 Sep 2012

Pagina precedenta   ... 21 ... 38, 39, , 40 ... 62 ... 86  Pagina urmatoare