Google-Yahoo!
Image and video hosting by TinyPic Image and video hosting by TinyPicImage and video hosting by TinyPic 

"Fii împacat cu sufletul tau si atunci cerul si pamântul se vor împaca cu tine. "(Sfântul Isaac Sirul)



FONDATOR : Cristian Stefan Popescu ( cristiboss56 )

Multumesc tuturor celor care ostenesc pentru realizarea acestui blog , un colectiv de Oameni minunati !

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitatori: 4

Anunt

Arhive

Alegeti o tema



Categorii

rss Sindicalizare

RUGĂCIUNE PENTRU CASĂ ȘI BUNĂSTAREA FAMILIEI

Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, care întru cele înalte locuiești și spre cele smerite privești, binecuvântează casa noastră și cu puterea Ta, întărește-ne pe noi, robii Tăi (numele), cei ce locuim în ea.
Bine este, Doamne, ca și casa noastră să ne fie ca o doua biserică, în care noi ne închinăm înaintea sfintelor icoane și ne rugăm Ție. Binecuvântează, Doamne, găspodăria noastră și înmulțește în ea toate bunătățile, ca să uităm de grijile și nevoile pământești și să putem lucra mai cu osâdrie pentru dobândirea vieții cele veșnice și pentru a ajunge în locașurile Tale cele sfinte.
Îndepărtează de la noi toate cursele vrăjmașului celui pierzător de suflete, trimite pe îngerul Tău cel milostiv, ca să ne păzească și să ne ferească de toată răutatea și să ne povățuiască spre lucrarea tuturos faptelor celor bune și spre împlinirea sfintelor porunci.
Că ție ți se cuvine a ne milui și a ne mântui, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

 Amin.
Admin · 755 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
23 Sep 2012




O, Fecioară Preamărită, înfrumusețarea prodromiților și lauda închinătorilor, tu i-ai spus Sfântului Petru Athonitul că „Muntele Athosului l-am ales, din toate părțile pământului, și am hotărât să îl afierosesc spre a fi îndestulată locuință monahilor și pustnicilor”, și în acest munte ai voit a aduce icoana ta. O, împăcare a noastră cu Dumnezeu, care ne-ai dăruit noul praznic de minuni izvorâtor al icoanei tale, nimeni n-a pierit din cei ce aveau spre tine nădejdea bunei credințe. Tu, care împletești cununi după vrednicie celor ce te laudă și dăruiești cererile tuturor celor ce te cinstesc după cuviință, din negura patimilor mântuiește-ne, curățind necurăția noastră.
Neadormita noastră păzitoare, care degrabă îi întâmpini pe cei ce te cheamă, dat-ai robilor tăi chipul feței tale cel preacinstit și cu totul luminos, pe care îl sărutăm mulțumind, și cu dragoste și credință închinându-i-ne. Arată-ți milele tale, Născătoare de Dumnezeu, primind cererile de folos ale robilor tăi. Depărtează de la noi norul patimilor și al ispitelor, izbăvește-ne de toată vătămarea trupească și sufletească și fii mijlocitoare a mântuirii noastre. Ajută-i pe cei ce cu dragoste se închină chipului tău nefăcut de mână omenească, ca să cinstească înfricoșatele minuni, semnele mai presus de fire ale icoanei tale.
O, pavăză tare a clerului bisericesc și sprijin al celor din cinul monahicesc, miluiește și mântuiește cu rugăciunile tale pe ortodocșii arhierei, preoți și diaconi, pe toți monahii și pe tot poporul dreptcredincios care ți se închină. Ocrotește obștea Părinților prodromiți și pe toți închinătorii care aleargă la icoana ta făcătoare de minuni. Caută spre noi cu milostivirea ta și cu rugăciunea ta învrednicește-i pe toți creștinii să viețuiască cu Christos și în locașurile cerești să se desfăteze. Cercetează-ne, Maică iubitoare de fii, pe noi, robii tăi, cu darul tău și dăruiește celor neputincioși tămăduire și sănătate desăvârșită, liniște celor înviforați și mântuire tuturor, în vecii vecilor. Amin.



Chipul Maicii Domnului și al Pruncului Iisus au culoarea galbenă,nuanța de galben a grâului.Exista marturii cum că Sfintele Fețe se schimbă,uneori întunecându-se,alteori luminându-se. O alta caracteristica este aceea că icoana ,cercetată la microscop,nu prezintă urme de pensulă,acest lucru întărind credința cum că Sfintele Fețe au fost pictate miraculos de mână nepământească. Se apreciază că portretele zugrăvite pe icoană sunt identice cu portretele reale ale Fecioarei și Pruncului Iisus așa cum au fost consemnate de martorii oculari contemporani..Există o descriere rămasă de la Sfinții Epifanie si Nichifor:"Încă de când viețuia pe pământ era fața ei ca vederea bobului de grâu,păr galben,ochi ascuțiți la vedere,întru care luminile erau asemenea rodului de măslin,sprâncenele ei erau plecate și ales de negru,nasul potrivit,buzele ca floarea trandafirului,fața nu rotunda,nici scurta,ci puțin alungită,mâinile si degetele lungi,hainele pe care le purta erau simple și puțin mai lungi decât măsura corpului,cu trupul gingaș,având părul bine și cu multa cuviință legat".
roxana mateescu · 1358 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
23 Sep 2012
Pescuirea minunată - lumină pentru misiunea Bisericii

Desigur, nu la voia intamplarii prima Evanghelie de dupa praznicul Sfintei Cruci (care cuprinde trei dumunici ce au miez Sfanta si de Viata facatoare Cruce) poarta inaintea noastra chipurile acestea care-au bucurat pe Hristos, latind Cuvantul lui Dumnezeu in lumea intreeaga.Caci, parca in continuarea spusei Mantuitorului din Duminica pe care am lasat-o in urma (Mt 8, 34-38), cei pe care-i intalnim azi au luat Crucea, lasand toate, si-au urmat lui Hristos.Si astfel o zi normala de pescuire se transforma in lectie cu talc.Caci, desi multimile "Il imbulzeau pe Hristos ca sa asculte cuvantul Lui"(cf.Lc 5, 1), putem sa identificam in Apostoli - pescari inca de peste - oameni pasionati pentru ceea ce faceau.Ce-i impinsese sa ramana in larg, in vreme ce toti ceilalti se imbulzeau s-asculte Cuvantul lui Dumnezeu, nu-i greu de inteles.O multime mare inseamna si posibilitatea "desfacerii" a cat mai mult peste, de aceea noaptea intreaga fusese dedicata pescuitului.Ii putem banui ziua pierduti in multime...Erau oameni simpli pescarii, cu griji, ba cu griji chiar mari, cand te gandesti ca nu aveau cea mai usoara dintre meserii.De cate ori, oare, nu se intorsesera in acest fel, goliti de vlaga si nadejde, lipsiti de roada in luntrile lor! Caci, mereu in mana lui Dumnezeu, o simpla adiere de vant putea schimba si timpul de-afara, si mersul bancurilor de pesti prin apa Ghenizaretului.In acelasi timp, ii putem banui puternici, curajosi, rabdatori, plini de puterea celui Care tine piept valurilor si vantului...Ba, mai mult, mereu in mana lui Dumnezeu, o recunosteau de fiecare data, traiau intr-insa. Ce mult inseamna in viata sa simti caldura causului palmelor lui Dumnezeu!
Toate acestea si multe altele Hristos le va fi vazut.Luati aminte cu cata smerenie Petru pescarul vorbeste Invatatorului.Nu injura, nu bodoganea:"Dumnezeul despre care Tu le vorbesti oamenilor nu mi-a dat peste..." Nu.El Ii spune, desigur oarecum trist, ca toata veghea lui de noapte a fost zadarnica.Dar Hristos nu lasa nerasplatit pe cel care, cu inima curata, cu ravna si eroism, Ii iese in cale. Mreaja minunata a Cuvantului Mantuitorului face ca minunea rodniciei sa se arate in mrejele amaratilor de pescari.Si Petru da masura inteligentei, a bunului simt al omului viu in Dumnezeu:"Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos..."(Lc 5,8).
Nu simti nici un fel de bucurie aroganta.Nu ti se arata nici un suras de parvenit. Ci o adanca emotie, o teama - semn al inceputului intelepciunii - care-l face pe pescar sa izbucneasca intr-una din cele mai adanci rugaciuni pe care le-a oftat vreodata omul. Acest adanc de smerita cugetare Il atinsese pe Hristos la oamenii acestia brazdati de suferintele unei vesti deloc usoare.
Dincolo de pescuirea aceasta insa, Hristos le descopera un alt plan al pescuirii.Caci zice Domnul lui Petru si lui Iacov si lui Ioan, fiii lui Zevedei, fartati de pescuire celui dintai:"De acum va voi face pescari de oameni"(Lc 5, 11).Adica ei, smeritii pescari ai Ghenizaretului, sa lase tot si sa urmeze Lui?Plineau Evanghelia inainte de a li se binevesti si poate ca vazand Hristos reactia aceasta a pescarilor care, tragand ei luntrile la tarm si lasand totul, I-au urmat Lui.(Lc 5, 11), a putut provoca celelalte toate ale lepadarii de lume si umplere cu Duh a vietii.Caci, in fond, in aceasta ecuatie duhovniceasca a provocarii si umplerii de sens a vietii pescarilor este ceva si din viata noastra.Cati dintre noi, stresati prea mult de ceea ce nu castigam in largul profesiunilor noastre, cartitori si bodoganitori de Hristos, pierdem si ceea ce am fi putut avea, linistea intalnirii cu Dumnezeu pe tarmul intalnirii, care este Biserica. Si atunci Dumnezeu ne da cate-o "pescuire minunata" in speranta ca umplandu-ne mrejele, vom invata de unde vine "toata darea cea buna si tot darul cel desavarsit..."
Nu de putine ori ati auzit cat de mult iubeste Dumnezeu saracia, echilibrul saracirii celei de buna-voie. Caci in aceasta din urma, mai ales, sta exercitiul duhovnicesc al pescarilor facuti Apostoli.Renuntarea de buna-voie la toata roada care ti-ar oferi, fie si pe un segment limitat, comoditatea unui trai indestulat de dragul "aruncarii" pe "marea vietii" in valtoarea mantuirii tale si a celorlalti. Pana azi profilul acesta este cel care trebuie trebuie sa marcheze icoana "misionarului". Nu invarteala de cuvinte, nici siropoasa zicere si nici lamentatia nu convertesc.Ci barbatia traiului, curajul infruntarii lipsurilor, sobrietatea rostirii si toate altele cate umplu de sens chipul "pescarilor de oameni". Este o chestiune de bun-simt duhovnicesc sa nu te asezi in locul ce nu ti se cuvine si sa admiti, in Hristos, sa plinesti misiunea pe care ti-o da Dumnezeu, numai dupa ce - in deplina cercetare - afli macar "ceva" din pescari in tine, ca sa capeti trimiterea spre oameni. Spre pescuirea lor.(Parintele Constantin Necula, Predici)
balla georgeta · 941 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
23 Sep 2012


Multumesc tuturor celor care s-au inscris in ultima perioada
pe acest blog si tuturor celor care ne citesc zi de zi !
Numarul celor inscrisi si a celor care acceseaza acest blog , a
crescut in ultima perioada in mod simtitor . Datorita voua , a
celor iubitori de Dumnezeu , acest blog exista si se situeaza in
mai putin de doi ani de la lansare pe primele locuri intre
siteurile crestin-ortodoxe .
Multumesc din suflet celor din redactia acestui blog , care de
fapt formeaza nucleul central in redactarea si administrarea
acestuia.
Cer scuze pentru eventualele neplaceri tehnice , in accesarea
acestui blog , neplaceri survenite in urma numarului mare de
vizitatori si cititori care intr un fel sau altul duc la blocarea
servarului gazda .
Sa ne ajute Dumnezeu in munca noastra de zi cu zi , si sa
binecuvanteze pe toti cei care ne scriu si ne citesc deopotriva!

Amin !+





Admin · 674 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
23 Sep 2012

 

 
Se spune că acum câtva timp un tânăr s-a dus la un bătrân înțelept să-l întrebe despre puterea cuvintelor. Tânărul a spus că el are obiceiul de a vorbi direct, dar că oamenii din jurul său spun că vorbește într-o manieră dura. A spus că el e obișnuit să vorbească sincer, dar oamenii consideră că el vorbește jignitor.
"Și-n plus, chiar dacă aș vorbi urât uneori, ce contează? Sunt simple cuvinte, dispar în aer în clipa în care le-am rostit."
Bătrânul îl privi și apoi îi spuse să-l urmeze. L-a condus pe tânăr la coliba unde locuia el.
"Ce vezi pe masă?" l-a întrebat bătrânul înțelept
"Două coli de hârtie albe" răspunse oarecum nedumerit tânărul.
"Bun. Ia una dintre coli și strânge-o în mâini, mototolește tare."
Tânărul nu înțelegea ce legătură avea acest lucru cu întrebarea sa și începuse chiar să regrete că a apelat la ajutorul bătrânului, dar totuși nevrând să-l dezamăgească pe înțelept făcuse ce-i ceruse acesta. Luase hârtia și timp de câteva minute o strânse puternic în mâini. În scurt timp coală de hârtie devenise o minge mică și albă.
"Și acum?" întrebase tânărul.
"Acum încearcă să o faci să semene la loc cu coala cealaltă de pe masă, cea pe care nu ai atins-o."
Tânărul încercase zeci de minute să facă acest lucru. În final, renunțase. Coala pe care el o strânsese în mâini nu mai semăna a ceea ce a fost. Era o hârtie plină de îndoituri, aspră, pe alocuri chiar ruptă.
"Nu pot să o fac să fie ca înainte!" răspunse înfrânt tânărul
"Nici cuvintele pe care le arunci în inimile altora nu le poți scoate" zise zâmbind trist înțeleptul.
"Inima este precum o coală de hârtie, fiecare cuvânt dur pe care tu-l arunci în vânt și crezi că se "dizolvă" în aer, de fapt intra adânc în inima respectivei persoane. Uneori îndoaie inima, alteori pe alocuri chiar o rupe. Gândește-te că tu ai strâns hârtia asta în mâini doar câteva minute, însă uneori, răneai inimile celor din jur cu vorbele tale chiar și câteva ore... Întotdeauna o inimă aspră, este așa din cauza cuvintelor care ani de-a rândul și-au făcut loc cu forța în ea."
Iar tânărul plecase trist, însă învățase o lecție importanta.
Povestioară aceasta nu este scrisă de mine, era pusă într-un clip video, însă mi-a plăcut și m-am gândit mult la ea.
De foarte multe ori duritatea nu e sinceritate. Spun asta din proprie experiență, de multe ori mama îmi spune " ești prea dură! Jignești ușor când ești nervoasă!" iar eu îi răspund:"sunt sinceră!", sau: "Și? Adevărul e dur!", dar nu, mă mint singură. Eu știu foarte bine că nu am intenția de a fi sinceră ci dimpotrivă am intenția de a jigni pentru a-mi stinge furia.
Oamenii când sunt nervoși nu au nici pe de parte bună intenție de a spune adevărul, ci vor doar să se descarce, să se elibereze de furia adunată în ei. Însă furia nu poate fi eliberată prin cuvinte urâte, prin jigniri, dimpotrivă, cuvintele urâte alimentează furia și crează răni adânci în sufletele noastre și a celui de lângă noi. Cuvintele urâte și jignirile întotdeauna aprind mai tare furia, în loc să calmeze rana din sufletele noastre, o fac mai adâncă.
De mii de ori mi-a spus mama "când ești nervoasă nu face nimic. Nu căuta să lămurești probleme, nu vorbi, nu scrie, pur și simplu caută un loc unde să stai în liniște pentru a te calma și apoi du-te să rezolvi problema", până acum însă, nu i-am ascultat niciodată sfatul acesta, întotdeauna am "uitat" de el, întotdeauna când am fost nervoasă spuneam tot ce credeam și mai ales ce nu credeam cu adevărat însă o făceam pentru a răni pe cel care m-a jignit/rănit la rândul său. E un lucru foarte dureros și urât în același timp să crezi că dacă celui de lângă tine îi provoci o durere mai mare decât ți-a provocat-o el ție durerea ta se va stinge. Însă nu este așa, durerea ta se amplifică, pentru că după câteva momente când îți dai seama ce-ai zis, cum te-ai comportat încep să apară regretele, rușinea, lacrimile. Mie întotdeauna după ce spuneam ceva groaznic, ceva ce bineînțeles era spus la nervi deci nu era adevărat, nu simțeam lucrul acela și nu-l credeam, aveam în minte întrebarea: "cum am putut să fac asta? Trebuia să tac, să procedez altfel, "dar întotdeauna era prea târziu...
Și ca să "anulez" un pic regretele și tristețea tot pe cel pe care l-am rănit dădeam " vina" și îi spuneam: "știi că nu trebuie să mă iei în seama când sunt nervoasă! Că spun lucruri oribile pe care nu le cred și nu le simt"
Am tot spus lucrul acesta până într-o zi când mi-am dat seama că pentru cel rănit nu e așa ușor să nu ia în seamă cuvintele adresate lui.
Eram la școală când o colegă a intrat val-vârtej în clasă, nervoasă fiindcă își pierduse telefonul. O altă colega i-a sugerat să-l caute în bancă. Respectiva colega a răspuns foarte urât însă totuși când s-a uitat în bancă, exact acolo îi era telefonul. M-am gândit că dacă eu aș fi apucat să-i dau sugestia și aș fi primit acel răspuns, m-aș fi simțit rănită și probabil aș fi ripostat și dacă ea mi-ar fi spus: "nu te supăra, am zis-o la nervi" probabil m-aș fi supărat mai tare și unde am fi ajuns? E ca și atunci când răsplătești raul cu rău crezând că va ieși ceva bine. Niciodată din două rele nu va ieși un lucru bun.
Cuvintele au o putere mai mare decât credem noi. De fapt noi le dăm acea putere. Un cuvânt blând, plin de iubire are puterea de a ridica un om de jos, însă un cuvânt spus la nervi, din furie, ură, din dorința de a răni poate să distrugă un suflet, să-l ucidă.
Există iertarea și împăcarea numai că, în unele cazuri, este ca și atunci când cineva te-a rănit cu un cuțit. Rana sângerează dar dacă o dezinfectezi, o cureți și o pansezi în câtva timp se va închide. Dar uneori rămâne o cicatrice pentru toată viața.
Inimile noastre sunt precum niște hârtii. Cuvintele pot să facă inima să se strângă ca un ghem, iar apoi când se desface să fie plină de rupturi. Un “iartă-mă” este precum scociul cu care lipești acea ruptură, însă totuși ea rămâne acolo. Ești iertat, dar din păcate nu poți lua cuvintele înapoi, nu poți închide complet rana. Deci cea mai bună metodă ar fi să ne gândim mai întâi la rană ce o putem deschide în sufletele celor de lângă noi înainte de a adresa acele cuvinte.
Nu merg pe ideea “iert dar nu uit”, sunt de părere că atunci când iertăm să o facem din tot sufletul. Dar asta nu înseamnă că nu ne rămân cicatrici, că nu ne rămâne amintirea durerii, a suferințelor. A ierta înseamnă că dragostea pentru persoana care ți-a făcut rău este mai mare decât răul ce ți l-a făcut, dar asta nu șterge nimic din sufletele noastre. Sufletul este precum o casă. Când ierți, cel mai mult spațiu îl oferi dragostei, iar pe ură și suferința încerci să le oferi cel mai mic loc iar cu timpul să le dai afară cu totul. Însă rămâne amintirea că... odată, cândva au “locuit” în sufletul tău din cauza faptelor și de cele mai multe ori a cuvintelor cuiva.
Mi-ar plăcea atât de mult să am o metodă de a șterge din sufletele celor din jurul meu toate cuvintele urâte pe care le-am rostit, toată suferința și toate amintirile neplăcute legate de mine care au fost create din cauza a ceea ce eu am spus. Însă nu pot, nu putem. Și poate e mai bine așa, pentru că dacă am putea, nu ar mai exista iertare, nu ar mai exista dorința de a ne autocontrola când vorbim, ideea de a ne stăpâni în a nu răni pe cineva prin ceea ce spunem.
Putem fi sinceri fără a răni. Sinceritatea nu înseamnă a jigni. Sinceritatea înseamnă adevăr. Iar Dumnezeu este Adevărul și Dumnezeu niciodată nu poate răni sufletul cuiva.
Putem fi direcți dar totodată blânzi. Sau mai bine “copiem” modelul sfințiilor care întotdeauna au fost duri într-o manieră blândă. Pare un paradox, însă se poate. Să fii dur și totuși blând, înseamnă să spui ce este greșit dar să nu greșești și tu când spui acest lucru, pentru că atunci când suntem duri pentru a ne elibera de furie, greșim. Când suntem duri într-un mod blând atunci într-adevăr o facem pentru îndreptarea celui de lângă noi...
dima claudiu daniel · 1032 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
22 Sep 2012
O gustare cu Dumnezeu

A fost odata un baietel care a dorit foarte mult sa il intalneasca pe Dumnezeu si s-a gandit el intr-o zi sa porneasca in cautarea Lui. Stia foarte bine ca nu o sa fie o simpla plimbare, asa ca inainte de a porni si-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri si cu multe sticlute cu apa, sa-si mai potoleasca foamea si setea din cand in cand.
Cand a fost la cateva blocuri departare de casa lui a zarit un parc mare si umbros, si s-a gandit sa-si traga putin suflul inainte de a porni iar la drum. S-a asezat pe o banca langa un batran amarat care se uita atat de plictisit la porumbeii ce scormoneau si ei asfaltul, in speranta ca or mai gasi cate ceva de-ale gurii.
Baietelul si-a pus valiza in brate si a scos din ea o sticluta de apa si cand sa se serveasca a fost intrerupt de privirea batranului, care se uita la el cu o flamanzeala de parca vroia sa il manance cu tot cu papuci. Facandu-i-se mila, baiatul i-a oferit acestuia cateva dulciuri, iar drept rasplata batranul i-a oferit un zambet.
Atat de incredibil si de radiant a fost zambetul batranului, incat baietelul i-a oferit si o sticluta cu apa doar, doar va mai primi inca un zambet atat de frumos. Fara nici o ezitare si fara nici o retinere, batranul i-a mai zambit inca o data copilului.
Toata dupa-amiaza intreaga au stat acolo pe banca, mancand si band, fara sa isi spuna vreun cuvant unul celuilalt. Pe cand se innopta, baiatul simti prezenta oboselii si se hotari sa o ia catre casa, cu gandul ca isi va continua calatoria in urmatoarea zi. Nici nu apuca bine sa faca cativa pasi ca da fuguta inapoi sa-l imbratiseze pe colegul sau de banca. Batranul surprins de fapta copilului, tot ce i-a putut oferi inapoi a fost cel mai frumos zambet pe care l-a vazut copilul in acea zi.
Ajuns acasa, mama baiatului il intampina. Surprinsa de expresia fetei plina de fericire a copilului ei, nu se rabda sa nu il intrebe: “Ce ai facut tu azi de esti asa de fericit? Cine ti-a adus aceasta fericire?”
Copilul ii raspunse: “Am luat masa cu Dumnezeu!”. Si inainte ca mama lui sa apuce sa ii raspunda, a mai adaugat: “Stii ceva? Are cel mai frumos zambet dintre toate pe care le-am vazut vreodata!”
Intre timp, batranul a ajuns si el acasa si copilul sau, observand privirea pasnica a tatalui, nu a ezitat sa nu il intrebe: “Tata, ce ai facut azi de esti asa fericit? Cine ti-a adus aceasta fericire?”
El i-a raspuns fiului sau: “Am mancat in parc dulciuri cu Dumnezeu!”. Si inainte ca fiul sau sa apuce sa ii raspunda, el a adaugat:” Stii ceva? Este mult mai tanar decat am crezut!” 

 
Mare lucru este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o învețe de la altul, nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfățișeze, în afara trăirii ei. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâni sa fie încă păgâni? Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă ci are bucurie mai degrabă dacă este condus și i se poruncește. El vrea mai degrabă sa dăruiască decât să primească vreun dar Căci el iubește pe prieten și nu se mai satură de dorirea lui. Așa de mult îl iubește. Nu se desfată așa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic. Și vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruiește, ci că de fapt îi este dator celuilalt.
Sfantul Ioan Gura de Aur.


Prietenii sunt ca si curcubeul: iti lumineaza viata cand ai trecut printr-o furtuna.  

Cel ce din graba si nu din dispret pierde un lucru fara sa vrea, este osândit si el? Unul ca acesta trebuie sa se ocarasca pe sine si sa ceara de la Dumnezeu iertare ca unul ce a fost fara de grija. (în aceasta se arata ca lucrurile nu sunt de la noi, ci daruri ale lui Dumnezeu si dispretuindu-le noi, Îl dispretuim pe cel ce ni le-a daruit. Multe din ele poarta însa întiparite si munca semenilor nostri si astfel îi dispretuim în acelasi timp si pe ei în efortul lor prin neglijenta noastra.) 

RUGĂCIUNE LA ICOANA MAICII DOMNULUI PLÂNGĂTOAREA DE LA BOIAN


O, Preabinecuvântată Fecioară, Maica Împăratului ceresc și Împărătrasa lumii, Ceea ce neîncetat verși lacrimi de întristare pentru lume și cu rugăciunile Tale ne ajuți pe noi cei împotmoliți în mlaștina păcatelor să ajungem la limanul mântuirii, auzi suspinurile noastre și cu îndrăzneala Ta de Maică ia în mâinile Tale viața noastră și cazi la tronul Celui Preaînalt cerând mântuire sufletului nostru întunecat de patimi. Ca pe oaia cea rătăcită ridică-mă și pe mine de pe calea fărădelegilor și du-mă în staulul ceresc al celor mântuiți. Icoana Ta cea de minuni izvorâtoare să reverse și mie, celui însetat de mântuire, râuri de tămăduiri și să curățească mintea mea rănită de gândurile patimilor lumești, făcându-o primitoare de taine luminate. Inima mea cea împovărată cu grijile acestei lumi o ușurează și o încinge cu legătura rugăciunii spre păzire de toată lucrarea diavolească. Înfrânează mișcările necuviincioase ale inimii mele cu gândul blândeții și alungă de la mine norul patimilor, stălucindu-mi lumina iubirii de oameni.
Vezi necazurile inimii noastre, vezi încercările care ne trag spre întristare și cu lumina rugăciunii Tale risipește tot întunericul necredinței. Pe cei bolnavi îi ridică din patul suferinței, pe cei strâmtorați de necazuri îi du la lărgimea credinței în ajutorul cel dumnezeiesc, celor nepricepuți întinde-le mâna Ta milostivă și îi ridică la vederea tainelor celor mai presus de minte, pe cei neputincioși îi întărește, pe cei ce cer de la Tine cu nădejde cele de folos spre sporirea duhovnicească îi auzi și arată-Te grabnică Mijlocitoare spre ajutor. Șterge lacrimile celor din nevoi și din paharul bucuriei Fiului Tău îi împărtășește. Picăturile rugăciunilor noastre le primește cu milă și toate cele de folos spre mântuire ni le dăruiește. Cu neîncetata Ta rugăciune pentru noi agonisește nouă sfârșit cu pace și întru pocăință, ca și de chinurile cele veșnice să ne izbăvim și partea fiilor Împărăției să moștenim împreună cu toți Sfinții în veci. Amin.
 

Rugăciunea mamei


Copilași din toată lumea, știți voi cum se roagă mama
Pentru voi în orice seară? Nu știți? Sigur! N-ați luat seama
Când cu ochii plini de lacrimi, la icoana Maicii sfinte
Își șoptește-n blânde șoapte rugăciunea ei fierbinte.

Uite-așa grăiește dânsa: " Maică sfântă, Preacurată,
Vezi-i ce frumos dorm dânșii?...Ei îmi sunt averea toată.
Pentru ei din greu mă zbucium, pentru ei trăiesc în lume
Și îndur atât noianul de dureri fără de nume!

I-am culcat și-acum spre tine vin ca ei să nu mă vază
Și te rog, Măicuță sfântă, să cobori o blândă rază,
Raza bunătății tale, pe frumoasele lor plete,
Ca să n-aibă vise rele și nici pleoapele muiete.

Și le-adu în suflet raiul liniștit al vieții tale
Și mi-i fă ca-n zori de ziuă, când o fi ca să se scoale
Să-i văd blânzi, cuminți și veseli, îndreptând spre mine pașii
Cum i-ndreaptă către tine, colo-n cer, sus, îngerașii"

oancea rodica · 1091 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
22 Sep 2012
Împietrirea este o cugetare amortita, o fiica a gândurilor patimase ce au pus stapânire pe om(a prejudecatilor), o înghetare a râvnei, un lat al barbatiei, o necunoastere a strapungerii inimii, o poarta a deznadejdii, o maica a uitarii si dupa nastere, o fiica a fiicei sale. (Uitarea naste nesimtirea, iar nesimtirea odata nascuta, naste la rândul ei uitarea. E ceva obisnuit patimilor ca facând pui, acestia le nasc la rândul lor pe ele, adica se maresc ele însesi prin puii care-i nasc. Nesimtirea si uitarea sunt reciproc maici si fiice, iar uitarea e lepadare aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut si de viitor, îsi reduce viata la clipa de fata, se întuneca din pricina lipsei de orizont. Nehranita de amintirea trecutului si de gândul la viitor, viata clipei slabeste, trece ca un abur în nimic, e mai mult moarta. Moartea unui astfel de om se arata si în faptul ca traieste lenes din prejudecati, din ramasite sau din gânduri ce vin de la altii care staruiesc moarte în el fara sa le mai dea el viata, gândindu-le si prelucrându-le el însusi. Filozofia lui este fixa si rigida; ea nu se mai adapa din viata în continua miscare. El nu mai gândeste, nu mai vibreaza din adânc, mintea lui este inerta.)
niculae costel · 1013 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
22 Sep 2012
Ortodoxie,Ortodoxie!



” Ortodoxia noastra nu este muzeu,nu este trecut,ci viata,creatie si stralucire.Este marele nostru ideal,este nadejdea pretioasa a mantuirii noastre.Este mandria noastra intru HRISTOS,sa o propovaduim cu eroism si slava,ca niste adevarati fii ai marilor eroi ai ortodoxiei.ORTODOXIE preafrumoasa,mireasa impodobita a Lui HRISTOS,sa nu te tagaduim noi,nevrednicii,ci daca vremurile si imprejurarile o vor cere,invredniceste-ne sa varsam pentru tine si ultima picatura de sange din noi!.” AMIN!
Efrem Athonitul



Gadareni suntem, Iisuse, plini de patimi și nevoi,
suntem inimi nesupuse, Te-am gonit, dar, o, Iisuse,
nu Te duce de la noi!

Plini suntem de fapte rele și-al păcatului noroi,
gemem sub necazuri grele, nu ne părăsi în ele,
nu Te duce de la noi!

Nu te duce! Fără Tine, suntem orbi, flămânzi și goi...
Ia-ne tot ce-avem, mai bine; toate n-au un preț cât Tine;
nu Te duce de la noi!

N-asculta pe-aceia care și-azi Te-alungă iar napoi!
Arse-n dor de vindecare, plâng atâtea răni amare;
nu Te duce de la noi!

Mii de inimi chinuite varsă-al lacrimii șuvoi,
cer cuvintele-Ți iubite; nu le părăsi zdrobite;
nu Te duce de la noi!

Doamne, Oastea Ta umilă duce greutăți puhoi.
Le vom duce fără silă, dar ascultă-ne, ai milă,
nu Te duce de la noi!

 

Rugaciune de recunoastere a greselilor!



Preabunule Părinte și Tată Ceresc!
Eu sunt fiul cel pierdut din evanhelie. Eu sunt fiul cel nesocotit care am ieșit din ascultarea Ta și am plecat în calea pierzării. Mulți ani sunt de când trăiesc fără Tine. Am risipit de mult averea sufletească ce mi-ai dat-o. Am cheltuit-o în desfătări și fărădelegi. Am mers din rău în mai rău, din ticăloșie în ticăloșie.
Multe chemări mi-ai trimis, să mă oprești din calea pierzării. Însă eu nu le-am ascultat. Am alergat înainte, spre pieire. Abia la marginea prăpastiei m-am oprit; abia când ai deschis în fața mea mormântul pieirii mele trupești și sufletești m-am oprit în loc, m-am îngrozit și am plecat înapoi.
Acum vin la Tine, Preabunule Părinte și Tată Ceresc. Ah, în ce stare grozavă mă aflu! Sunt bolnav și n-are cine mă vindeca. Sunt flămând și nimeni n-are mâncare pentru sufletul meu... Sunt gol și nimeni n-are haină pentru sufletul meu...Sunt istovit și chinuit și nimeni nu mă primește. Mi s-a schimbat și înfățișarea. Chipul cel frumos ce-l aveam, când trăiam o viață cu Tine, mi s-a schimonosit. Păcatul și suferința au săpat urme adânci în viața mea și în sufletul meu. Din haina cea mândră a botezului n-a mai rămas nimic. Totul am zdrențuit... totul am risipit... totul am prădat.
Preabunule Părinte și Tată Ceresc, greșit-am la cer și înaintea Ta! Eu nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău...N-am nici un drept să port acest nume... Sunt vrednic de pedeapsă! Sunt vrednic de osândă! Te rog însă, Preabunule Tată Ceresc, iartă-mă și pe mine, ca pe fiul cel pierdut, din evanghelie.Fie-Ți milă de mine și de starea grozavă în care am ajuns! Primește-mă iarăși în dragostea și odihna Ta! Îmbracă sufletul meu cu haină nouă și mă leagă iarăși de Tine cu inel nou,să pot începe o viață nouă, ca unul ce mort am fost și-am înviat, pierdut am fost și m-am aflat.

 
“O intamplare minunata din viata Sfantului Antonie cel Mare” indrumatorul calugarilor si parinte al monahismului“



Maritul Antonie, vazand atatia oameni ca alearga la el zilnic pentru sfat, s-a rugat intr-o zi lui Dumnezeu, cerandu-I sa-i descopere daca este cineva mai mare si cu viata mai imbunatatita decat el pe pamant. Aceasta, pentru a sti de la cine ar putea cere si el sfat si de la cine s-ar putea folosi si el cu un cuvant sau un exemplu bun. Si i-a raspuns Dumnezeu:
“Antonie, mergi in Alexandria, si primul om pe care il vei intalni, acela sa stii ca este mai mare decat tine si te vei folosi de viata si petrecerea sa.”
A mers Sfantul la Alexandria si a intalnit, indata ce a intrat in oras, un om obisnuit care se grabea sa ajunga la casa sa. S-a luat dupa el si, cand a ajuns acela si a vrut sa intre, l-a oprit Ava si i-a spus:
„Omule, Dumnezeu m-a trimis la tine! Ma cunosti?” Iar acela a raspuns: „Cum sa nu te cunosc? Este cineva care nu-l cunoaste pe maritul Antonie?...”
Au intrat in casa si, de unde se astepta sfantul sa vada aici lucruri cu totul speciale, mare i-a fost mirarea sa constate ca avea de-a face cu un om cat se poate de modest, sarac si absolut obisnuit prin felul in care traia. Era un om casatorit, avea copii si era curelar de meserie, confectionand diferite lucrari din piele pentru a-si asigura siesi si a lor lui traiul.
Vazand Ava un om atat de comun si care nu trada cu nimic viata virtuoasa pe care o ducea, i-a spus din nou:
„Omule, Dumnezeu m-a trimis la tine! Pentru numele lui Dumnezeu, te rog sa-mi spui care este viata ta, pentru ca nu vad nimic neobisnuit in ceea ce ai tu aici si in viata pe care se pare ca o duci! De ce m-a trimis Dumnezeu la tine?“
Si auzind omul nostru niste cuvinte ca acestea, i-a raspuns:
„Sfinte al lui Dumnezeu, dupa cum vezi, eu sunt un om obisnuit, casatorit, avand cu sotia mea patru copii, iar viata mea nu este alta decat cea pe care o vezi“.
„Spune-mi insa, cum iti petreci tu timpul si ce faci mai exact, spune-mi in amanunt”, i-a cerut sfantul, iar acela i-a raspuns:
„Nu stiu ce sa-ti spun, sfinte… Dimineata ma trezesc si imi fac rugaciunile impreuna cu sotia si copiii mei. Stam la masa, iar apoi flecare pleaca la rostul sau: copiii la joaca, potrivit varstei lor, iar eu merg in atelier si ma indeletnicesc pana catre pranz cu mestesugul meu. La pranz ne vedem cu totii din nou, ne rugam si luam masa impreuna, dand slava de fiecare data lui Dumnezeu ca avem hrana din destul. Mancam, ne rugam si iarasi merge fiecare la treaba sa. Asa imi petrec toata ziua, in atelier, silindu-ma sa fac lucrul meu cat mai bine, incat toata lumea care-mi cere ajutorul este multumita de munca mea. Seara, iarasi ne strangem cu totii, luam masa, multumim lui Dumnezeu si cu rugaciune ne ducem fiecare la odihna, preaslavindu-L ca ne-a dat viata aceasta atat de frumoasa. Ar mai trebui sa mai adaug poate si faptul ca, har Domnului, niciodata nu m-am culcat avand ceva asupra cuiva, ci am cautat totdeauna sa ma impac imediat cu cei pe care am simtit ca i-am mahnit cu ceva, ori i-am vazut nemultumiti si tristi. Aceasta este, pe scurt, petrecerea mea si nu cred sa fi omis ceva important“.
Probabil ca vi se pare, asa cum poate i s-a parut si Sfantului Antonie, prea putin… Dar, oare este putin lucru sa-ti faci datoria? Pentru ca, omul nostru nu-si facea, de fapt, decat datoria de bun crestin! Un familist cu frica Lui Dumnezeu, cu rugaciune dupa cum se pricepea el, dar cinstit in munca sa si, mai presus de toate, cautand sa-si multumeasca semenii de lucrul sau si sa nu aiba niciodata ceva asupra cuiva. Cati dintre noi ne facem datoria asa cum si-o facea omul acesta? Si, ca sa inteleaga Sfantul Antonie ca este sfintenie si pentru saracul, obisnuitul, modestul, familistul, omul normal sau omul de rand, si sa intelegem mai ales noi ca sfintenia nu este rezervata doar unor anumite persoane, ci este si pentru mine, si pentru tine, si pentru fiecare si ca nu avem scuze inaintea lui Dumnezeu ca sa nu ne sfintim viata, de aceea ne-a dat un exemplu atat de obisnuit si de comun care, ce-i drept ne-a surprins pe toti: „Pai numai atat? Asta va sa zica sfintenia“? — s-ar putea intreba unii. Da!… Sa facem asa si vom fi si noi sfinti!



Sa ne rugam lui Dumnezeu,sa ne daruiasca, putere ca sa ne rugam, indrazneala ca sa ne spovedim curat si sincer, ravna ca sa ne impartasim la vreme cu Sfintele Taine, putere si dragoste ca sa ducem o viata curata si iubitoare de Dumnezeu si de semenii nostri, si asa vom putea inainta si noi pe drumul acesta al sfinteniei.
Sa-L rugam pe Dumnezeu sa binecuvinteze si sa sfinteasca viata noastra, sa ne primeasca rugaciunile cu care venim la biserica si ne rugam, daruindu-ne toate cele de folos spre mantuire, Amin!”
(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)
stela · 1338 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
21 Sep 2012

GlitterPhoto  GlitterPhoto 


De ce trebuie sa ne temem?

Un frate l-a intrebat pe avva Pimen: "Ce sa fac?". Batranul ii zice: "Cand Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie sa ne temem?". Fratele raspunde: "De pacatele noastre". Batranul zice: "Atunci sa mergem in chilie, sa ne asezam si sa ne amintim pacatele, iar Domnul va fi cu noi in toate".

Staruie în inima ta luând seama la simturile tale si daca vei împaca cu tine amintirile lor, ai prins tâlharii care o fura, caci cel ce patrunde în toata amanuntimea gândurile sale cunoaste pe cei ce voiesc sa intre în el si sa-l întineze. (Nu ajunge eliberarea de patimi adusa de necazuri, ci ne este necesara grija de omul interior si renuntarea la voile proprii pentru a dobândi virtutile. Numai renuntând la propria voie câstigam virtutile care sunt rezultatul unui mare efort, dar de fapt cel mai mare efort este sa renuntam la împlinirea voilor proprii împlinind-o pe cea a lui Dumnezeu.) de te îngrijesti de porunci cu inima fierbinte, vei întelege ce te tulbura si din ce motive, îndemnându-te sa-ti schimbi din lene, fara nici un motiv serios locul si razgândindu-te, vei ramâne acolo unde te afli. Caci tulbura mintea ca sa se miste între multe, dar si sa se leneveasca, însa cei ce cunosc viclenia lor ramân neclintiti multumind Domnului pentru locul în care li s-a dat sa rabde toate cele ce le sunt aduse asupra lor. Caci îndelunga rabdare unita cu dragostea multumesc pentru osteneli si greutati, dar lenevia si plictiseala unite cu iubirea de odihna cauta locul în care omul este slavit, însa slava celor multi slabesc simturile, iar robia adusa în mod necesar de patimi îl ia în stapânire si ca urmare paraseste înfrânarea cea ascunsa prin împrastiere si saturare. (Când simturile slabesc, se amesteca în cele percepute raul – este luat în stapânire de patimi. Mai multa putere manifesta în simturi cel ce rabda si se înfrâneaza, cel cu mintea concentrata si neîmprastiata. O minte dispersata lasa simturile slabite sa fie invadate de cele ce aduc si o slabire mintii. Simturile care au o tarie morala sustinuta de o minte tare, curata cele percepute de ispite.) 

Unii oameni, fiind laudati pentru virtute, s-au lasat cuceriti de placere, iar placerea aceasta nutrita de slava desarta au socotit-o mângâiere. Altii, mustrati pentru pacat, s-au umplut de durere si durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a pacatului.  

SCOALA CRUCII – de Parintele Nicolae Steinhardt

“- Devoțiunea mea particulară e Crucea.

Photobucket

Crucea este esența misiunii lui Hristos – a lui Mesia pe acest pămînt.

La Cruce se referă Domnul ori de cîte ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-l bea. Totul în cuvintele, tăcerile și vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei. Crucea pentru creștin (și să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creștin) : simbolul interferenței cerului cu pămîntul, al spiritului cu materia.

Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înțelegem taina lumii și a vieții, e singura cheie de care dispunem.


roxana mateescu · 1236 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
20 Sep 2012




Iertarea este necesara atunci cand nici trecerea cu vederea, nici tolerarea, nici acceptarea nu sunt de ajuns pentru a rezolva problema. Primul pas al iertarii este hotararea de a nu incerca sa provoci o cantitate egala de durere persoanei care a cauzat raul. Atunci cand te iert, renunt la dreptul de a te rani pe masura. Iertarea incepe cand renuntam la ideea de a fi chit si atunci cand hotaram sa nu ne mai gandim la revansa.

Urmatorul pas al iertarii implica o noua maniera de a vedea si de a trai. Atunci cand suntem raniti incetam sa ne mai uitam la cel care a cauzat rana ,nu mai vedem persoana, ci doar rana noastra. Cand ne plasam intr-o stare de neiertare fata de celalalt tindem sa credem numai lucruri rele despre persoana in cauza. Ne vine sa ne gandim la el numai in termenii durerii pe care ne-a cauzat-o. Atunci cand ne iertam unii pe altii, incepem sa vedem mai clar. Nu ignoram ranile, dar trecem cu privirea dincolo de ele. Redescoperim umanitatea din cel care ne-a ranit. Si acea persoana este fructul a doi parinti imperfecti; este la fel de ranita, singura, slaba sau mioapa ca si mine. Si poarta-la fel ca mine- chipul lui Dumnezeu.

Al treilea stadiu al iertarii, cel care arata ca ai facut intr-adevar un progres real, este atunci cand constati ca-i vrei binele persoanei respective. Incepi sa speri lucruri frumoase pentru cel care te-a ranit. Ii doresti din toata inima ca totul sa fie in regula intre el si Dumnezeu, ca relatiile sale sa-i fie sanatoase si viata sa-i fie una fericita. Vei mai avea si ganduri negre dar traiectoria inimii este indreptata in directia corecta. Atunci cand doresti lucruri bune pentru persoana care te-a ranit profund, vei sti ca Marele Dumnezeu Iertator a lucrat in inima ta.

Dumnezeu ne porunceste sa iertam ori de cate ori suntem raniti si sa ne impacam ori de cate ori este posibil, pentru ca viata este prea scurta ca sa nu facem asa. Nu vom mai avea niciodata o alta ocazie pentru asta. Daca nu ierti- daca lasi mandria, resentimentele, incapatanarea si autoapararea sa stea in calea ta- vei deveni o persoana dificila si plina de amaraciune. Vei purta in inima ta o povara care va strivi umanitatea din tine. Vei deveni mai rece, cu fiecare zi ce trece. Vei muri.
(dupa John Ortberg)

Ne rugăm Lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greșelile, îngustimea vederilor, prejudecățile, neștiința și un lanț cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanțul de pe noi și iarăși suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanțul nostru care ne chinuiește, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanțul în care ținem legați pe frații noștri.

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu iartă.

Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de așa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, așa: ” Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greșiților noștri”,- ceea ce e un blestem.
Deci, în această privință, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.

(Părintele Arsenie Boca-Lumina de pe munte)
ioan alexandru david · 1309 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
19 Sep 2012
Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos, alcătuită de Sfântul Isaac Sirul




Doamne, Iisuse Hristoase, Dumne­zeul nostru, Care ai plâns pentru La­zăr și lacrimi de întristare și de mi­lostivire ai vărsat pentru dânsul, pri­mește lacrimile mele. Cu patimile Tale, vindecă patimile mele. Cu rănile Tale, tămăduiește rănile mele. Cu Sân­gele Tău, curățește sângele meu și a­mes­tecă în trupul meu mireasma tru­pului Tău cel de viață făcător. Fie­rea cu care vrăjmașii Te-au adăpat să în­dulcească amărăciunea cu care potriv­nicul m-a adăpat. Trupul Tău întins pe Cruce să întindă către Tine mintea mea, cea trasă jos de diavoli. Capul Tău, pe care l-ai aplecat pe Cruce, să înalțe capul meu cel pălmuit de po­trivnici. Preasfintele Tale mâini, piro­nite de cei fără de lege pe Cruce, să mă tragă spre Tine din prăpastia pier­zării, precum a făgăduit preasfântă gu­ra Ta. Fața Ta, cea batjocorită cu păl­muiri și cu scuipări, să umple de stră­lucire fața mea cea întinată în fă­ră­delegi. Duhul Tău, pe care l-ai în­cre­dințat Tatălui când erai pe Cruce, să mă povățuiască spre Tine, prin ha­rul Tău. Nu am inimă plină de durere ca să Te caut. Nu am pocăința, nici umilința care întorc pe fii la moște­nirea lor. Nu am lacrimi mângâie­toa­re, Stăpâne. S-a întunecat mintea mea cu cele lumești, și nu poate să caute spre Tine cu durere. S-a răcit ini­ma mea de atâtea ispite și nu poate să se înfier­bânte cu lacrimile dra­gostei celei pentru Tine. Ci Tu, Doamne Iisuse Hris­toase, Dumne­ze­ule, Vistie­rul bu­nă­tăților, dă­ruiește-mi pocăință neștirbită și inimă îndu­rerată, ca să pornesc cu tot sufletul în cău­tarea Ta; căci fără de Tine mă voi în­străina de tot binele. Dă-mi așadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani și mai înainte de veci, să înnoiască în mine închi­­puirea icoanei Tale. Te-am părăsit, Doam­ne; să nu mă părăsești. Am ieșit de la Tine; ieși în căutarea mea. Du-mă la pășunea Ta cea duhov­nicească. Numără-mă între oile turmei Tale prea­alese. Hră­nește-mă împreună cu ele din verdeața dumnezeieștilor Tale Taine. Căci inima lor curată este să­lașul Tău și se vede într-însa strălu­cirea descoperiri­lor Tale. Strălu­cirea Ta este mângâierea și odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine în ne­cazuri și în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învrednicește și pe mine, nevrednicul, cu harul și cu iubirea de oameni a Mân­tuitorului nos­tru Iisus Hristos, în vecii vecilor. Amin.
stefania · 1316 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
18 Sep 2012

Prin multe necazuri se cuvine noua sa intram în Împărăția lui Dumnezeu (Fapte 14, 22)

Scopul fundamental al acestei broșuri este acela de a arăta că o parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a unui mod păcătos de viață, urmare a acțiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Cuvintele acestea sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, după cum se va arăta mai jos, sunt înrudite cu patimile păcătoase ale trândăviei și întristării.

Există și un tip de depresie ce se dezvoltă “de la natură” și nu este legat direct de cauze duhovnicești. Este o stare de boală care cere interventie medicală calificată.

Depresie – informații generale

Depresia (de la cuvântul latinesc depressio – “constricție, apăsare”) este dispoziția sufletească abătută, însoțită de moleșeală, astenie, de o apreciere descurajat-pesimistă a evenimentelor.

Această suferință e cunoscută lumii din timpuri imemoriale, de când s-a petrecut căderea în păcat a celui dintâi om.

Depresia este cel mai răspândit simptom al bolilor sufletești. Până la 7-8 procente din populația planetei suferă de tulburări depresive. În particular, în anul 1983 s-a calculat că în lume sunt peste 100 milioane de bolnavi de depresie. Actualmente numărul acesta a crescut simțitor. De pildă, din totalul bolilor psihice ale vârstei a treia între 40 și 60 de procente sunt reprezentate de către depresie.

Circa 75 de procente dintre oamenii care suferă de depresie au luat măcar o dată în calcul ideea sinuciderii, iar 10-15 procente dintre aceștia au și comis-o. Ca atare, este greu de supraapreciat întreaga importanță și complexitate a temei abordate.

Depresia “a întinerit”. Victime ale ei devin nu numai oamenii de vârsta a treia și “balzaciană”, ci și tineretul, chiar copiii. Între psihiatri se vorbește din ce în ce mai des despre depresia infantilă, despre particularitățile provenientei și ale tabloului său clinic.

Diagnosticul de “depresie” este pus atât de des încât a devenit ceva obișnuit.

M-am ocupat vreme destul de îndelungată cu recuperarea persoanelor care au suferit de pe urma acțiunii psihodistructive a sectelor totalitare și activităților ocultiste. Între cele mai frecvente complicații psihice ale acesteia sunt depresia, fobiile de tot felul, anxietatea.

Tulburările depresive sunt un “însoțitor” al celor împătimiți de băutură, de droguri.

Certurile, divorțurile, conflictele, bolile ș.a.m.d. constituie zilnica “sarcină” depresivă cu care, ca medic-psihoterapeut, am a mă întâlni practic ele mai multe ori pe zi. Mulți oameni au mereu la ei tablete sedative pentru cazuri ele stress, prăbușire nervoasă.

Descurajarea, lipsa bucuriei de a trăi, posomorârea, melancolia sunt, din păcate, atât de proprii contemporanilor noștri.  În ziua de astăzi mulți consideră că depresia este o boală a civilizației cu cerințele ei mai presus de puterile omului și cu suprasarcinile ei emoționa le. Fără îndoială că în mare parte acest punct de vedere este îndreptățit. Există chiar o specie de tulburare depresivă numit depresie de epuizare.

În literatura de specialitate se vorbește tot mai des despre depresia existențială sau noogenă, adică acea specie de tulburare depresivă care este legată de pierderea sau absența sensului vieții.

Să vorbim puțin despre particularitățile clinice ale depresiei. Depresia este un sindrom (ansamblu de manifestări morbide) care se întâlnește în multe maladii psihice și în unele maladii somatice (trupești). în ultimul caz depresia apare deseori ca reacție psihologică a personalității în fața amenințării la adresa sănătății sau vieții. De exemplu, s-a stabilit că, chiar la 6-12 luni după declanșarea infarctului, la 90% dintre pacienți se pune în evidență depresia. Cauzele persistentei acesteia sunt, după cum a demonstrat practica, legate de pierderea sensului vieții, de crahul speranțelor.

Se face distincție între episodul depresiv, reacția depresivă, starea depresivă și boala depresivă prelungită.

Psihiatrii au descris cândva așa-numita “triadă depresivă”:

- dispoziția tristă;

- gândirea încetinită;

- inhibiția motorie.

Printre alte manifestări ale deprimării se numără tulburările de somn, scăderea capacității de concentrare și de atenție, scăderea apetitului, pierderea reacțiilor emoționale de mai înainte, scăderea interesului față de evenimentele vieții de zi cu zi, nehotărârea chinuitoare, sentimentul de handicap, ideile sau acțiunile suicidale (de sinucidere).

Dacă ar fi să sistematizăm tulburările depresive, o atare sistematizare poate arăta astfel:

Depresii nevrotice: apar “pe teren nervos”, ca rezultat al șocurilor nervoase, conflictelor (externe și interne, sufletești) la omul potențial sănătos din punct de vedere psihic. Majoritatea cercetătorilor subliniază rolul particularitătilor de personalitate în formarea depresiei nevrotice.

Depresii somatogene, tulburări psihice ca rezultat al bolilor somatice.

Depresii endogene, dezvoltarea lor este condiționată de factori constituționali. Depresiile de acest tip se întâlnesc în clinica schizofreniei, psihozei maniaco-depresive, în psihozele de involuție (senilitate).

Schizofrenia este o boală care se manifestă prin modificări caracteristice ale personalității. în tabloul clinic al schizofreniei se pot distinge: 1) tulburări de gândire: incoerență, “devieri” logice, delir ș.a.: 2) tulburări emotionale: 3) percepții false (halucinații s.a.), precum și o serie de alte tulburări. Schizofrenia constituie mai degrabă nu o singură boală, ci o grupă de psihoze reunite sub o singură denumire, care pot varia ca intensitate și durată a manifestărilor patologice precum și ca evoluție. Bolnavii de schizofrenie au nevoie de observație și tratament psihiatrie.

 

Psihoza maniaco-depresivă este o boală psihică ale cărei semne clinice fundamentale sunt fazele maniacale, depresive sau mixte, care pot alterna în diverse succesiuni. Uneori, în clinica psihozei maniaco-depresive predomină o anumită fază. Particularitatea caracteristică a acestei boli este prezența intervalelor “luminoase” (când cel afectat este practic sănătos). În perioadele de acutizare este neapărată nevoie de tratament, iar pentru perioada dintre crize se indică măsuri profilactice.

Ele nu sunt legalte de factori situaționali și de împrejurări ale vieții, ci se dezvoltă “de la natură”. În depresia endogenă se observă în mod particular: dezorganizarea grosieră a personalității cu desprindere de lumea reală; risc ereditar; caracter ciclic: acutizări sezoniere (primăvara, toamna bolnavul se simte mai rău), deteriorare mai marcată a stării psihice la orele dimineții; tendință spre evoluție trenantă.

Depresii mascate: se manifestă prin diferite suferințe fizice (dureri de inimă sau de stomac, de cap ș.a.m.d.). În acest caz nu depresia însoțește suferința fizică, ci suferința fizică este manifestare a depresiei.

Dacă e să vorbim despre tratamentul depresiei, devine evident faptul că depresia nevrotică este o problemă a personalității și acest tip de depresie se tratează prin mijloace predominant duhovnicești și psihologice. Pentru ortodox, este vorba de lupta cu patimile, de mergerea spre Hristos pe calea răbdării, smereniei, nerăutății, dragostei.

Pe lângă acestea sunt, bineînțeles, importante odihna cu măsură, activitatea fizică, comunicarea chibzuită și folositoare pentru suflet.

Depresia endogenă nu poate fi, de regulă, vindecată fără prescrierea medicamentelor necesare de către medicul-psihiatru . Într-o serie de cazuri se cere internare și terapie intensivă în condiții de spital. În ce privește acest tip de depresie, tentativele de limitare la povețe și îndemnuri sunt practic lipsite de rezultat. A aprecia o depresie de acest fel ca pe o patimă păcătoasă este o abordare incorectă a problemei.

Depresiile mascate și cele somatogene necesită, de asemenea, tratament medicamentos.

Depresia nevrotică

O parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a modului păcătos de viață, urmare a acțiunii distructive a păcatului asupra sufletului omenesc. Aceste cuvinte sunt valabile în primul rând pentru depresiile nevrotice, care, precum vom arăta mai jos, sunt înrudi te cu patimile păcătoase ale întristării și trândăvirii.

În “Bazele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, adoptate la Sinodul Arhieresc Jubiliar (Moscova, 13-16 august 2000), se spune printre altele: “Biserica privește bolile psi hlce ca pe una dintre manifestările vătămărli generale de către păcat a naturii umane: Distingând în structura personalității nivelurile duhovnicesc, sufletesc și trupesc de organizare, Sfinții Părinți făceau distincție între bolile dezvoltate “de la natură” și cele provocate de lucrarea demonică sau de patimile care l-au înrobit pe om”,

Depresia nevrotică este la baza sa duhovnicească o stare psihopatologică ce s-a dezvoltat în urma patimilor trândăvirii și întristării, “care l-au înrobit pe om” – iar orice patimă este “ațâțată” și mai mult de către draci, care află în sânul lor adăpost.

Stiinta cunoaste multe lucruri despre apariția tulburărilor depresive, însă în mediul savant nu se acceptă să se vorbească despre păcat, deși cauza multor forme de depresie este tocmai el, fapt despre care dau mărturie Sfinții Părinți și întreaga experiență ascetică a Ortodoxiei.

Cu mult înainte de observațiile științifice psihiatrice privitoare la proveniența depresiei nevrotice, Sfinții Părinți au descris foarte exact această boală sufletească, numind-o “patimi păcătoase ale trândăvirli și întristării” – așa încât în acest caz diagnostieului medical îi corespunde un “diagnostic” duhovnicesc.

Depresia este un semnal sui generis al sufletului, prin care acesta își arată starea nenorocită – însă nu plâns pentru păcate, ci chin al sufletului nepocăit, căruia demonii îi șoptesc: “Totul merge prost, n-ai de ce să mai tragi nădejde … “

Nevroza depresivă începe cel mai adesea din pricina problemelor de viață. Dispoziția omului se înrăutătește, nimic nu-i mai aduce bucurie, totul îl enervează; cade în posomorâre, în întristare, tot ce îl înconjoară apare într-o lumină întunecată. Foarte adesea stări de acest fel apar pentru că “nu mi-a ieșit în viață cum am vrut: nu mi s-au înfăptuit dorințele, a avut loc un anumit conflict, cineva m-a jignit” ș.a.m.d.

Nu orice întristare e însă păcătoasă.

În zilele de amărăciune, în clipele de întristare omul devine “mort” față de multe mișcări păcătoase ale sufletului său. Iubirea de cinstiri, de bani, de plăcerile simțurilor trec pe planul al doilea în astfel de perioade ale vieții. La bucurie, omul uită de sine; la necaz își întoarce gândurile, vrând-nevrând, spre sine însuși, își conștientizează păcătoșenia tot mai profund.

Dacă aceasta nu se întâmplă, dacă întristarea este “de dragul întristării”, iar pocăinței i se substituie “autocanibalismul” nevrotic, care în afară de distrugere nu oferă sufletului nimic, este evident că a avut loc o falsificare. O astfel de întristare mincinoasă este patimă păcătoasă.

Bineînțeles că minciuna, clevetirile josnice și jignlrile nu aduc bucurie sufletului, dar dacă omul este cu desăvârșire zdrobit de ele și rămâne vreme îndelungată într-o dispoziție tristă sau, mai mult, într-o stare de deznădejde, de pierdere deplină a stăpânirii de sine, a nădejdii în mila lui Dumnezeu și a credinței în sfințenia Purtării de grijă dumnezeiești pentru om, aceasta nu mai este nicidecum o stare creștinească a sufletului, ci este deja păcat. În atare caz, și cel viclean atât așteaptă: ca omul să calce strâmb și să se arunce în prăpastia trăirilor sufletești apăsătoare și a deznădejdii.

Întristarea este întotdeauna părere de rău (pentru ceea ce s-a pierdut, pentru ceea ce nu s-a împlinit s.a.m.d.), iar trândăvirea este precedată mai mereu de lenevie, nelucrarc, iubire exagerată a confortului, iubire de sine.

Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov) definește patimile păcătoase ale trândăvirii și întristării în următorul mod:

ÎNTRISTAREA = amărăciunea, mâhnirea, curmarea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduințele dumnezeiești, nemulțumirea față de Dumnezeu pentru cele ce se întâmplă, puținătatea de suflet, nerăbdarea, nemustrarea de sine, supărarea ținută împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de crucea propriului destin, încercarea de a te coborî de pe ea.

TRÂNDĂVIREA = lenevia la orice faptă bună și mai ales la rugăciune, părăsirea pravilei bisericești și a celei de chilie, nepăsarea, lipsa de evlavie, odihnirea peste măsură prin somn, prin zăcere și prin răsfătul de tot felul, umblatul din loc în loc, grăirea în deșert, glumele deșarte, purtarea profanatoare, uitarea propriilor păcate, uitarea poruncilor lui Hristos, robirea de către gânduri, lipsa fricii de Dumnezeu, împietrirea, nesimțirea, deznădăjduirea.

După cum afirmă Sfinții Părinți, întristarea vine atunci când o patimă nu s-a văzut satisfăcută: de pildă, când omul nu a primit suma de bani pe care o voia, când simțămintele i-au fost respinse de aleasa inimii lui, când nu a fost avansat la serviciu de multă vreme ș.a.rn.d.

Patimile păcătoase sunt legate între ele și se influențează între ele. Astfel, trufia și slava deșartă sunt “susținute” de lăcomia pântecelui și de curvie, iar toate acest.e patimi sunt în același timp legate de iubirea de bani. Rezultatele acestei “tovărășii” sunt: mânia, întristarea, trândăvirea – vorbind metaforic, sindromul “corăbiilor înecate”.

Trândăvirea, întristarea îl pândesc pe cel ce n-a dobândit credință tare în Dumnezeu. Aceste patimi stăpânesc adeseori în sufletul celor care, lepădând Cerescul, s-au lipit cu tărie de pământesc. Altfel spus, la temelia sa adâncă depresia nevrotică este urmare a necredinței în mântuitoarea Purtare de grijă a lui Dumnezeu. În atare caz, necazurile și suferințele sunt pentru om ceva respingător, absolut inutil. La drept vorbind, aceasta este urmarea logică a filosofiei hedonismului, a vieții “după propriul plac”, spre care năzuiesc foarte mulți oameni.

Preasfințitul Varnava (Beliaev) remarcă pe această temă: “Există în știința despre mântuire o lucrare care îl duce pe om la Dumnezeu pe cea mai scurtă cale. Este vorba de întristarea pentru păcate, de întristarea după Dumnezeu… experiența și suflarea harului în inimă dau încredințarea că rugăciunea cu lacrimi fierbinți de pocăință în singurătate este singurul mijloc de mângâiere. Ce-i drept, la început se varsă lacrimi amare, corozive, dar mai apoi se simt ușurare, bucurie, luminare. Cu cât înaintează omul mai mult pe calea rnântuirii, cu atât i se sălășluieste veselia mai mult în suflet; plângi, curg lacrimile șiroaie, iar în inimă e tot mai senin și mai cald. Minunat lucru  Nepătrunsă lucrare a harului! ..

Există însă și alt plâns, și altă întristare. Împătimita modei plânge fiindcă nu are noua pălărie de primăvară și că i s-au demodat ghetele, că “cutare” a început să o curteze pe “cutare”, iar “cutare” e mai frumoasă ori mai fericită decât ea; tânărul se întristează pentru puținătatea banilor de buzunar pe care îi poate cheltui pentru plăceri; soția plânge din orgoliu rănit pentru că soțul o înșală, iar soțul, la rândul său, pentru că are insuccese la serviciu; medicul, inginerul, avocatul – toți sunt nemulțumiți pentru că nu câștigă destul, oricât ar avea li se pare puțin; comerciantul cade în deznădejde pentru o pagubă suferită, și așa mai departe, și așa mai departe. Toți plâng și se întristează chiar când trăiesc în lux și în bogăție, dar lucruri stricăcioase sunt acestea pentru care ei se dau de ceasul morții. Nu au ceva sau pierd ceva, și se întristează. Uneori de pe urma acestei întristări se ofilesc, se îmbolnăvesc și chiar mor. Această întristare este drăcească. Vrăjmașul neamului omenesc este cel care o insuflă. Se chinuie, geme omenirea, încearcă să-și facă viața lipsită de întristare, dar fără Dumnezeu nimic nu poate”.

În lucrarea sa fundamentală “Bazele artei sfințeniei”, episcopul Varnava face o fină analiză duhovnicesc-psihologică a temei abordate. Iată câteva extrase din această lucrare.

” … Dintre toate cele opt căpetenii ale răutății, duhul trândăvirii e cel mai greu, zice Sfântul Ioan Scărarul. Într-adevăr, împotriva fiecărei patimi slujește drept doctorle virtutea potrivnică ei (de pildă, împotriva lăcomiei pântecelui – înfrânarea, împotriva iubirii de avuții – neagonisirea, împotriva trufiei – smerenia ș.a.m.d.), dar împotriva trândăvirii nu există o astfel de virtute specială. Iată de ce la Sfinții Părinți ea e numită uneori “moarte atotpierzătoare”, întrucât cere puteri multe pentru a se tămădui și atrage după sine toate păcatele și mii de rele, mergând la mire ni până la lepădarea însăși ideii de mântuire personală, iar la monahi până la dezbrăcarea mantiei și întoarcerea în lume. În schimb, nici una dintre patimi nu îi aduce neooitorului atâtea cununi ca trânddoirea. Tocmai în lupta cu această patimă se cunoaște cum slujește omul lui Dumnezeu – fără fățărnicie sau cu lenevie și nepăsare, și plata este pe măsură.

Când, unde și cum năvălește asupra omului duhul trândăvirii?

Despre o anumita vreme a năvălirii se poate vorbi numai în cazul monahilor-sihastri.

Pe timpul vechilor Părinți ai pustiei, vrăjmașul îi ispitea de obicei în jurul amiezii, când soarele se afla la zenit și din pricina căldurii pe care începea să o respire pustia, era firesc ca mintea și trupul să slăbească. Mai ales după o noapte fără somn, petrecută la rugăciune. Iar până la întărirea cu hrană mai era mult, pentru că o gustau numai spre seară, după apusul soarelui. Atunci, dracul aducea asupra lor trândăvirea, teama că ostenelile lor sunt zadarnice, teama că se vor îmbolnăvi și nu va fi cine să-i ajute la bătrânețe, sila față de sălașul lor, de multă vreme înmiresmat cu rugăciunea, care, pasămite, n-ar mai aduce nici un folos. Tocmai de acest demon îl îndeamnă Domnul pe nevoitor să nu se teamă, grăindu-i prin prorocul: Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua și de dracul cel de amiazazi (Ps. 90, 5-6).

În ce-i privește pe mirenii păcătoși, care trăiesc după voia lor și cum îi taie capul, care dorm bine, se îmbuibă de

Intristarea

Ce este întristarea?

“Întristarea este piedică în calea a tot binele”, spune Sfântul Nil Sinaitul. “Când duhul rău al întristării pune stăpânire pe suflet” – citim descrierea lucrării acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, “atunci, umplându-l de amărăciune și neplăcere, nu-l lasă să facă rugăciune cu osârdia cuvenită, îl împiedică să se îndeletnicească cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenită, îl lipsește de blândețe și de seninătate față de frați și naște scârba fată de orice împreună-vorbire: pentru că sufletul plin de intristare, făcându-se ca nebun și ieșit din minți, nu poate nici să primească liniștit sfat bun, nici să răspundă cu blândețe la întrebările ce i se pun. El fuge de oameni ca de niște pricinuitori ai tulburării sale, și nu pricepe că pricina suferinței e înlăuntrul său … “

De unde vine întristarea? Întristarea este de obicei urmare a gândurilor mânioase ori a nereușitei de a satisface o oarecare patimă. Ca atare, cel ce își va birui poftele și patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa și întristarea. Astfel, cel înfrânat nu se va întrista că a rămas fără prânz, cel feciorelnic – că nu i-a reușit fapta murdară la care se gândise într-o clipă de întuneca re a minții, cel nemânios – că n-a avut prilejul să se răzbune, iar cel smerit cugetă tor – că e lipsit de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amărî nici dacă va rămâne fără ultima lețcaie …

Cu oamenii pătimași se întâmplă însă că întristarea vine asupra lor fără vreo pricină văzută. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian, “prin înrâurirea subțire a vrăjmașului suntem supuși unui asemenea necaz că nu putem să primim cu obisnuita plăcere nici măcar cercetarea (vizita) oamenilor la care ținem și a rudelor noastre, și orice ne-ar spune aceștia într-o discuție cuviincioasă ni se pare că vine la vreme nepotrivită și că e de prisos … “

Totuși, aceasta dovedește numai că întristarea nu-și are întotdeauna pricinile în surse exterioare. Nu. Înăuntrul nostru, în adâncul inimii, stau semințele ascunse ale patimilor, care, îndată ce se revarsă asupra sufletului ploaia ispitelor, dau îndată mlădițe și roade. Ca atare, trebuie spus din nou că dacă am fi nepătimași nu doar pe dinafară, ci am avea adevărată liniște în suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului întristării n-ar putea avea înrâurire asupra noastră. Pământul inimii, uscat de post, de privegheri și de rugăciuni, n-ar putea să mai primească semințele patirniior insufla te de către draci.

De aici reiese că nu trebuie să fugim de oameni cu scopul de a evita întristarea. Ce-i drept, nu poate să scape de tulburare omul care trăiește în lume și intră mereu în contact cu persoane care îi sunt cu desăvârșire străine ca duh, stăpânite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii înșiși. Dar gândul că simpla schimbare a locului aduce ușurare este greșit. Schimbând mediul, omul schimbă doar pricinile care-i stârnesc patimile. Nu asta îi trebuie, ci răbdare și încă ceva, de care se va vorbi mai jos. Dacă omul va avea răbdare și, îndeobște, curăția inimii, va fi în stare să spună împreună cu prorocul David: cu cei ce urau pacea eram făcător de pace (Ps. 119, 6). Atunci se va împăca lesne nu doar cu oamenii, ci și cu fiarele sălbatice, și acelea îl vor cinsti, după cuvântul Scripturii: fiarele cele sălbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

Ucigașii întristării

S-a zis deja că întristarea se hrănește pe socoteala existenței patimilor în om. Îndepărtează din tine împătimirea de lucruri, de poftă, de lăcomia pântecelui, și nici o întristare nu va mai vreodată în tine. Pot fi arătate însă și mijloace pozitive, care taie din rădăcină această patimă, în special rugăciunea, milostenia și neagonisirea.

Omul suferă, se chinuie din pricina întristării, sufletul lui tânjește. Și iată că se duce la doctor. Acesta îi prescrie preparate care îl calmează și îi îmbunătățesc dispoziția sufletească, ușurându-i în mod artificial suferințele dar tratamentul, după cum remarcă pe bună dreptate medicul ortodox V. K. Neviarovici, în multe cazuri nu vindecă deloc sufletul bolnav și prin el omul este doar îndepărtat de suferințe, care au mai întotdeauna un sens terapeutic din punct de vedere duhovnicesc. Subliniem că aici este vorba despre depresia nevrotică. În depresia endogenă tactica este alta.

Forma nevrotică a tulburărilor depresive este legată în modul ce mai direct de starea morală a omului. Desigur, eu, ca medic, ușurez suferințele pacienților prin medicamente, discuții și prin simpla compasiune omenească – dar satisfacția la consult vine numai atunci când convorbirea se poartă despre suflet, despre credință, despre pocăință. Cu acordul pacientului și la dorința lui, încercăm să dăm simptomelor bolii o apreciere de pe poziții duhovnicești.

Singura cale corectă spre vindecarea de nervozitate, de trândăvire, de întristare și spre dobândire a păcii sufletești trece prin adevărata credință ortodoxă, prin pocăință și prin îndreptarea vieții după poruncile lui Dumnezeu. Pentru om, principalul este să înțeleagă sursele păcătoase ale stării sale psihice, să conștientizeze profund neputința sa, să urască păcatele demonice ale trufiei, slavei deșarte, rnâniei, trândăvirii, minciunii, curviei și să dorească să se schimbe, să se întoarcă spre Domnul cu nefățarnică pocăință.

Adevărata cauză a tulburărilor depresive constă de regulă în păcatele săvârșite de către om. Sfinții Părinți considerau că la baza tuturor suferințelor sufletești stă trufia. Ca atare, pentru a scăpa de depresia nevrotică, omul trebuie să se străduie pentru dobândirea smereniei. Nivelul ridicat de pretenții care nu se înfăptuiesc în viață, conflictul între dorință și realitate lasă totdeauna în suflet simțământul frustrării, întristării, arnărăciunii, supărării.

Absolut indispensabil pentru fiecare creștin este mersul la slujbe, mai ales în zilele de duminică și de praznic, precum și participarea la Tainele Bisericii .. În rugăciunea pe care preotul o citește înainte de spovedanie există cuvintele acestea: De vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat. De Sfintele Taine trebuie să ne apropiem cu frângere de inimă, cu credință adâncă și cu nădejde în mila lui Dumnezeu.

Trebuie neapărat ca omul să citească Sfânta Scriptură, mai ales Evanghelia, și să împlinească poruncile lui Hristos, ce sunt cuprinse acolo. Un ajutor de nepretuit îl oferă literatura patristică. O mare bucurie aduc creștinului faptele bune, grija pentru aproapele.

Să păstrăm în inimile noastre minunatele și marile cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Pururea bucurați-va. Neîncetat rugați-va. Întru toate mulțumiți, caci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi (l Tes. 5, 16).

La sfârșitul capitolului despre depresia nevrotică este potrivit să vorbim despre greul păcat al sinuciderii, pentru că tocmai trândăvirea și deznădejdea sunt premergătorii acestui păcat cumplit.

Care sunt cauzele sinuciderilor?

Punctul de vedere al medicilor este următorul: majoritatea covârșitoare a sinucigașilor sunt sănătoși din punct de vedere psihic. Sinuciderea este o criză a personalității. Factorii sociali nu au aici nici o însemnătate hotărâtoare: este vorba de o problemă spirituală.

Arhiepiscopul Ioan Șahovskoi scrie:

“Sărmani pătimitori, sinucigașilor!… Voi n-ați primit răscumpărarea prin scurtele suferințe curățitoa re de pe pământ, suferințe dulci pentru cel care le îmbrățișează – o, mult mai dulci decât plăcerile nălucite de dorul cărora ați murit. Da, stătea în puterea voastră ceea ce v-a șoptit puterea răului, care atunci n-avea nici o stăpânire asupra-vă, dar tot în puterea voastră stătea și să nu faceți asta. În puterea voastră stătea să știți că Dumnezeu există, că El nu-i doar expresia cea mai înaltă a Dreptății mai presus de înțelegerea noastră, ci chiar mult mai mult decât toate aceste firave concepții omenești. În puterea voastră stătea să înțelegeți că Dumnezeu nu poate să dea Cruce și să nu dea puteri, că în pu terea voastră stătea să vă întoarceți spre Dumnezeu, să vă mântuiti prin chemarea (nemincinoasâ) a Numelui Său.,,”

Înainte de sinucidere, sinucigașii nu știu deloc că în preajma lor stă duhul rău, nespus de scârbavnic, care-i silește să își ucidă trupul, să sfarme prețiosul “vas de lut”, care păzește sufletul până la soroacele hotărnicite de Dumnezeu. Și sfătuiește acest duh, și îndeamnă, și stăruie, și silește, și înspăimântează cu toate spaimele, doardoar va apăsa omul pe trăgaci sau va sări pe fereastră, fugind de viață, de chinul său cel nesuferit. .. Omul nici nu gândește că “chinul nesuferit” nu este de la viață, ci de la cel de unde vin și toate gândurile care “dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, și ajunge la concluzia sinucigașă – dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbește cel pe care Domnul l-a numit ucigaș de oameni dintru început …

Omul nu face altceva decât să-și dea în mod inconștient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul și cu diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăință, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, și o singură privire cu credință către ea – și păienjenișul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa … Doar o scânteie mică de credință vie și de credincioșie nu gândește că “chinul nesuferit” nu este de la viață, ci de la cel de unde vin și toate gândurile care “dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate, și ajunge la concluzia sinucigașă – dar nu cugetă el deloc, ci prin gândurile lui vorbește cel pe care Domnul l-a numit ucigaș de oameni dintru început …

Omul nu face altceva decât să-și dea în mod inconștient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul și cu diavolul. .. Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăință, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, și o singură privire cu credință către ea – și păienjenișul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa … Doar o scânteie mică de credință vie și de credincioșie față de Dumnezeu – și omul e izbăvit! Dar nu toți oamenii care s-au izbăvit de uciderea de sine sau de un alt păcat pricep că în preajma lor stătea (sau poate că stă încă ori se apropie de el câteodată) scârbosul duh rău, ființă pe care o descoperă doar sensibilitatea duhovnicească și luarea-aminte duhovnicească ascuțită! Nici pe departe nu-și dau seama toți oamenii (fie ei și creștini) de lucrările și manifestările duhurilor rele, despre care cu atâta putere și limpezime uimitoare vorbește cuvântul lui Dumnezeu. 90% dintre sinucigași fac ultimul lor pas sub înrâurirea nemijlocită a duhurilor ucigașe de oameni dintru început (In. 8, 44). Și propriu-zis, mai fiecare sinucidere este ucidere a omului de către demon – cu mâinile omului însuși.

dima claudiu daniel · 1705 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
18 Sep 2012



ioana89 · 778 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
18 Sep 2012
Multumesc tuturor celor care s-au inscris in ultima perioada
pe acest blog si tuturor celor care ne citesc zi de zi !
Numarul celor inscrisi si a celor care acceseaza acest blog , a
crescut in ultima perioada in mod simtitor . Datorita voua , a
celor iubitori de Dumnezeu , acest blog exista si se situeaza in
mai putin de doi ani de la lansare pe primele locuri intre
siteurile crestin-ortodoxe .
Multumesc din suflet celor din redactia acestui blog , care de
fapt formeaza nucleul central in redactarea si administrarea
acestuia.
Cer scuze pentru eventualele neplaceri tehnice , in accesarea
acestui blog , neplaceri survenite in urma numarului mare de
vizitatori si cititori care intr un fel sau altul duc la blocarea
servarului gazda .
Sa ne ajute Dumnezeu in munca noastra de zi cu zi , si sa
binecuvanteze pe toti cei care ne scriu si ne citesc deopotriva!

Amin !+





Admin · 569 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
17 Sep 2012




Roabelor celor alese ale Domnului Celui Atotțiitor, Pistis, Elpis și Agapis și maicii voastre celei înțelepte, Sofia, cântare de laudă cu înduioșare vă aducem. Iar voi, îndrăzneală către Hristos Dumnezeu având, rugați-vă pentru noi de păcate și necazuri să ne izbăvim și cu mulțumire vouă să vă cântăm: Bucurați-vă, Pistis, Elpis și Agapis, împreună cu Sofia, maica voastră cea preaînțeleaptă.

Rugaciune



O, sfintelor și vrednicelor de laudă mucenițe, Pistis, Elpis și Agapis și înțeleaptă maică a curajoaselor fiice, Sofia, la voi cu rugăciune sârguincioasă acum venim; căci ce poate mijloci mai mult înaintea Domnului pentru noi dacă nu credința, nădejdea și dragostea, aceste trei virtuți de temelie, cu ale căror nume fiind numite, prin voi înșivă le-ați arătat! Rugați-L pe Domnul în necazuri și în năpaste cu harul Lui cel nespus să ne acopere, să ne izbăvească și să ne păzească, căci Bun și Iubitor de oameni este. Slava Lui, ca un soare neapus, acum în lumină dumnezeiască văzând-o, în ajutorul smeritelor noastre rugăciuni degrab veniți ca Domnul Dumnezeu păcatele și fărădelegile noastre să le ierte și pe noi, păcătoșii și nevrednicii de darurile Lui, să ne miluiască. Rugați-vă, dar, pentru noi, sfintelor mucenițe, Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slavă Îi aducem împreună și Tatălui Său Celui fără de început și Preasfântului și Bunului și de Viață Făcătorului Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Admin · 558 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
17 Sep 2012



O, Sfinte Ingere, Pazitorul si acoperitorul meu cel bun! Cu inma zdrobita si cu suflet indurerat stau inaintea ta si ma rog: auzi-ma pe mine, pacatosul orb al lui Dumnezeu, care au plans mult si cu lacrimi amare strig: sa nu pomenesti faradelegile si nedreptatile cu care eu, ticalosul, te manii in toata ziua si in tot ceasul, savarsind fapte murdare in fata Ziditorului meu Dumnezeu. Fii mie milostiv si nu te departa de mine, spurcatul, pana va veni vremea sfarsitului meu.
Trezeste-ma din somnul pacatului si ajuta-ma cu rugaciunile tale sa-mi petrec fara prihana cealalta vreme a vietii mele si sa fac roade vrednice de pocainta, pazeste-ma de caderile in pacate de moarte, ca sa nu pier in deznadejde si sa nu se bucure vrasmasul de pierzarea mea. Stiu cu adevarat si cu gura marturisesc ca nu este nimeni ca tine, sfinte Ingere, prieten si inainte-statator, aparator si biruitor.
Stand in fata Prestolului dumnezeiesc, roaga-te pentru mine, netrebnicul si decat toti mai pacatosul, ca sa nu-mi ia sufletul in ziua cand nu ma astept si in ceasul cand savarsesc cele rele. Ci stai inainte, rugand pe Preamilostivul Dumnezeu si Domn sa-mi ierte pacatele pe care le-am facut in viata mea cu fapta, cu cuvantul si cu toate simturile mele; si cu judecatile pe care le stie sa ma mantuiasca; sa ma pedepseasca aici dupa negraita Sa mila, dar sa nu ma vedeasca la dreapta Judecata si sa nu ma dea chinurilor vesnice. Sa ma invredniceasca sa duc roada de multa pocainta, ca sa primescc cu vrednicie Dunezeiasca Impartasanie. Pentru aceasta mai vartos ma rog si un asemenea dar cu toata osardia doresc. Iar in infricosatul ceas al mortii sa fii langa mine, bunul meu Pazitor, alungandu-i pe intunecatii demoni care vor veni sa infricoseze cutremuratul meu suflet.
Apara-ma de cursele lor cand va fi sa trec prin vamile vazduhului pentru ca, pazit de tine, fara durere sa ajun in Raiul, celdorit de mine, unde fetele Sfintilor si ale Cerestilor Puteri lauda Preacinstitul si Preaslavitul Nume in Treime marit a lui Dumnezeu, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Caruia I se cuvine cinstea si inchinaciunea in vecii vecilor. Amin!
oancea rodica · 926 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
16 Sep 2012

"Cine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie"(Marcu 8, 34)

Am sarbatorit, iubitii mei, praznicul Cinstitei si de viata facatoare Cruci, pentru care Biserica noastra a cantat, "Crucii Tale ne inchinam, Stapane, si sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim".Pentru Cruce poetii Bisericii au alcatuit imne, iar Sfintii Parinti, de la cei mai vechi pana la cei mai noi, au impletit cuvinte de lauda.
Cinstita Cruce o iubea si o cinstea si Sfantul Cosma Etolianul, care a primit mucenicia in anii sclaviei.Atat de mult o avea la evlavie, incat oriunde mergea ridica o cruce mare de lemn si sub umbra ei predica; si impartea pretutindeni cruciulite care fac minuni.

Iubitii mei, despre cinstita Cruce vorbeste si Evanghelia de astazi.Cum incepe? "Cine voieste sa vina dupa Mine..."(Marcu 8, 34)."Cine voieste", zice.Nu forteaza pe nimeni Hristos, nu il ia de ureche sa-l bage in staul, ca pe o oaie - ca pe o caprita - , ci il lasa liber pe om.Daca vrei, crezi in Hristos, daca nu vrei, nu crezi.

Si chiar daca nimeni nu vrea sa creada - si vor veni si acesti ani in care nimeni nu va crede - , Hristosn-are nevoie de noi; sus in cer cete de ingeri Il lauda si-L slavesc zi si noapte.

Asadar, esti liber sa crezi sau sa nu crezi.Dar din momentul in care ai spus ca tu crezi, daca vrei sa fii consecvent, trebuie sa implinesti trei lucruri pe care vi le voi zice in continuare.Primul este "sa se lepede de sine", adica sa-ti urasti sinele tau stricat, sa urasti pacatul ca pe cel mai mare dusman al tau. Al doilea este sa ridici crucea, crucea ta.Si al treilea - sa urmezi pasii, urmele lui Hristos.Ne cheama deci astazi Hristos sa ne ridicam crucea.Asa cum El a ridicat pe umeri Crucea Lui, asa si noi crestinii, mici si mari, barbati si femei, trebuie sa ne ridicam crucea noastra.

Si care este aceasta cruce pe care trebuie sa o ridicam? Ce insemna cruce? Nu trai bun, nu confort, nu bani.Cruce inseamna silinta, truda, sudoare. Si vedem ca asa s-a facut si asa se face orice lucru bun. Cine paseste pe acest drum, are parte de cruce.Din clipa in care se naste pana va inchide ochii in aceasta lume desarta si se va aseza o cruce pe mormantul lui, crestinul isi ridica crucea.Si vai!, daca nu o ridica.Care este aceasta cruce? Va voi arata acum cateva astfel de cruci.Mai intai de toate, cruce este munca, pe care trebuie sa o faca omul. Este porunca dumnezeiasca si datorie. Uitati-va, de pilda, la plugar.Se scoala de dimineata, se duce la ogor, sapa pamantul, ara, seamana, taie ramurile uscate, adapa pamantul nu doar cu apa, ci si cu sudoarea lui, iar de multe ori si cu sangele lui cand se intampla accidente cu masinile agricole.Si ciobanul ridica o cruce, ciobanul care alearga in munti dupa oi, dupa caprite si dupa vacile lui.O cruce ridica si muncitorul, care se clatina pe schela sau respira gaz in fabrica sau uneori este strivit in mina. O cruce ridica si invatatorul, care are de-a face cu copii obraznici, rasfatati si cu toane. O cruce are si ,medicul, care este dator sa alerge la nevoie la orice ora.O cruce ridica si sora medicala, care innopteaza la capataiul celui bolnav.O cruce ridica preotul, mai ales astazi cand il iau peste picior si-l injura chiar si copiii mici. Orice om cinstit are o cruce.Alaltaieri, au scris ziarele ca se ineca un om intr-o fantana, pe care au deschis-o pe un teren agricol; au chemat pompierii, iar un pompier, tanar de 22 de ani, a coborat sa-l scoata, dar din cauza gazelor ce erau acolo s-a axfisiat si l-au scos mort. S-a jertfit pentru celalalt, asa cum Hristos S-a rastignit pentru toti.

Asadar, o cruce este lucrarea noastra, munca noastra cu constiinciozitate.O cruce este si boala.Ganditi-va! Sa fii tintuit la pat nu o ora sau doua, sau o zi, ci o luna, doua luni, un an, doi ani, douazeci de ani, treizeci de ani, patruzeci de ani! Cine rabda boala fara sa huleasca, ci slavindu-L pe Dumnezeu, isi ridica crucea si va avea cununa.Vreti alte cruci? O cruce este si casatoria. Si femeia cu barbat rau si grosolan, care o maltrateaza si o bate, si barbatul cu femeie capricioasa sau geloasa, care nu-l lasa nici o clipa sa se linisteasca, si el ridica o cruce.


O cruce este si familia:Sa mearga tatal de dimineata la serviciu, sa se osteneasca sa-si scoata painea, iar mam sa nasca prunci, sa se ingrijeasca de toate, toata ziua si noaptea, sa privegheze langa copilul bolnav.

Cruce este si vaduva.Femeia tanara, careia i-a murit barbatul, ce cruce are! Alaltaieri am primit o scrisoare din Germania si am plans. O femeie isi descrie chinurile ei.:"Eram de 22 de ani, casatorita cu doi copii si barbatul mi-a murit. Eram in mare saracie. Nu puteam sa traiesc la sat, am plecat, m-am dus in Germania si am lucrat acolo 30 de ani in fabrici.Slava lui Dumnezeu, Care m-a ajutat si mi-am purtat in scoala copiii; acum sunt admirabili oameni de stiinta si oameni ai lui Dumnezeu".Aceasta a ramas vaduva si credincioasa barbatului ei, nu s-a recasatorit, insa unele se casatoresc imediat. 30 de ani a ridicat o cruce. Binecuvantate sunt astfel de femei.

"Si sa-si ia crucea sa".Dar cand Hristos zice ca trebuie sa ridicam crucea nu se refera doar la aceste cruci. Se refera si la ceva mai profund. Care este acest lucru mai profund? Cruce inseamna in principal batalie, lupta pe care trebuie s-o ducem cu noi insine; cruce este sa razboim cu putere patimile noastre, rautatile noastre, pacatul.O, pacatul! Acesta este marele dusman.Pacatul ( fie slava desarta si egoism, fie iubirea de argint si lacomia, fie curvia si adulterul, fie invidia si rautatea, fie orice alte neputinta), este o fiara care mugeste in piepturile noastre, fiara cu sapte capete a iadului, care cauta sa ne sfartece.

Asadar, este nevoie de crucificare, de rastignire. Nu doar de semnul crucii, pe care-l fac mamele copilasilor luandu-le manuta.Crucificare sau rastignire inseamna sa lovesti la radacina patimile, rautatile, defectele tale, sa-ti omori pacatul ce-l ai in tine.Si asa cum cel rastignit nu poate sa fure sau sa faca alt rau, pentru ca mainile lui sunt pironite, asa si cel care isi omoara patimile devine inapt pentru pacat.

Cu alte cuvinte, cruce intr-un sens mai profund, este onestitatea, iubirea de adevar, consecventa, saracia de bunavoie, nearatarea, anonimatul, smerenia, taierea voii pacatoase, omorarea ego-ului si a patimilor, ascultarea fata de legea si voia lui Dumnezeu, urmarea lui Hristos.

Acestea, iubitii mei, sunt crucile pe care trebuie sa le ridicam toti. Si fericit cel care isi indeplineste aceasta sfanta datorie.Acesta Il urmeaza pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Era odata intr-un sat un om care suferea chinuri, dar nu avea rabdare. Cartea si spunea: De ce, Dumnezeul meu, au venit aceste incercar peste mine? De ce nenorocirea asta atat de mare? Grea cruce mi-ai pus pe umeri, esti nedrept...Intr-o noapte, a vazut in vis ca l-a luat un inger, l-a dus pe o campie mare, si acolo vede rasarind cruci ca spicele; cruci de diferite forme si marimi, de la mici la mari; cruci de lemn, de marmura, de fier, de la cele usoare la cele grele.Ii zice ingerul: - Alege-ti singur una din cruci. Ei, dupa ce s-a uitat la toate, a ales o cruce mica, foarte usoara. - Pe asta o vreau, zice.
- Ei, ii raspunde atunci ingerul, asta este crucea ta; este cea mai mica ce exista.
Intelegeti? Exista cruci mari si grele pe care le-au ridicat Sfintii si Parintii Bisericii, ca de pilda Sfantul Cosma. Crucea noastra este foarte mica, fulg si paie in comparatie cu crucea acelora si mai ales in comparatie cu crucea pe care a ridicat-o Hristos.

Sa nu cartim si sa hulim. Altii patimesc mult mai rele.

Sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne invredniceasca sa implinim ceea ce spune Hristos: "Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie"(Marcu 8, 34)


balla georgeta · 1395 vizualizari · 1 comentariu
Categorii: Prima categorie
16 Sep 2012

D-na Marina A., mamă a doi copii, de patru ani și respectiv câteva luni, ar dori să știe cum poate fi ajutat copilul mai mare să nu mai fie gelos pe cel mic.

Venirea pe lume a unui copil este (sau ar trebui să fie) o binecuvântare și un prilej de bucurie pentru familie. Cu toate acestea, pentru mulți dintre copiii mai mari din familii este un motiv de întristare.

Gelozia copilului mai mare este un amestec de mânie și teamă. Copilul se simte frustrat și mânios întrucât până acum a fost cel mai iubit și singurul în centrul atenției. Pe de altă parte, resimte teama de a nu pierde dragostea părinților săi, de a nu fi dat la o parte, de a nu fi abandonat. Pentru prima dată în viața lui, altcineva decât el este mai admirat, mai dorit. Și cu cât acest copil mai mare a fost mai în centrul atenției familiei și mai răsfățat, cu atât va resimți mai dureros sosirea unui alt copil în casă.

În cartea sa „Când apare copilul”, Françoise Dolto spune că „gelozia este o suferință care așteaptă compasiune și dragoste din partea mamei, și este o etapă normală, inevitabilă în dezvoltare, atunci când e vorba de copii de vârste apropiate”.

În cadrul familiei, întâiul născut este, de obicei, mai gelos decât următorii, deși nu-i întotdeauna o regulă. Totuși, studiile arată că o dată cu creșterea numărului de membri în familie, gelozia scade.

Copilul mai mare simte că cel mai mic decât el i-a furat locul în inima părinților și că părinții, seduși de noul venit, l-au abandonat. De aceea, uneori, pentru a-și recăpăta poziția privilegiată, copilul mai mare va reveni la comportamente mai vechi, imature: plâns facil, suptul degetului, limbaj de copil mai mic, pipi în pat noaptea, refuzul de-a mânca, de-a asculta, nervozitate, diverse dureri (de burtă, de cap), diverse frici (întemeiate sau nu), frica de-a mai dormi singur.

Copilul crede că părinții îl iubesc mai mult pe cel mic deoarece-l îngrijesc mai mult decât pe el, îi acordă mai multă atenție, mai mult timp. Toate acestea, în ochii lui, sunt echivalente cu dragostea.

Așa încât mama nu trebuie să se mire dacă copilul va lovi, ca din întâmplare, vreun lucru de-al celui mic (pătuț, cărucior, jucărie). Însă, spun specialiștii, nici nu trebuie să i se spună că este un copil rău. Acest copil se confruntă cu o situație frustrantă pe care nu o poate gestiona. Dacă reacțiile de gelozie continuă (loviri, mușcături, ruperi), înseamnă că acel copil suferă pentru că se simte neglijat.

În psihologie și în educație s-au conturat o serie de sugestii și recomandări legate de depășirea geloziei fraterne:

- încă înaintea de nașterea noului frate, celor mai mari ar trebui să li se explice că se va naște, cu voia lui Dumnezeu, un copilaș despre care nu se știe dacă va fi fată sau băiat;

- copilul are nevoie de timp pentru a se obișnui cu gândul că va împărți atenția familiei cu un alt copil;

- deseori, unui copil căruia i s-a spus că nu este nevoie să-și iubească fratele sau sora îi va iubi totuși foarte mult, pentru că aceasta este ceva firesc. De aceea, dacă copilul îi va spune mamei că nu-și va iubi fratele, mama să nu-l ia în serios;

- trebuie prezentată o imagine realistă a vieții familiei cu un nou-născut. Toți bebelușii sunt deosebiți, dar, cel puțin o vreme, nu este ușor să trăiești alături de ei: nu știu să vorbească, să meargă, nu pot mânca singuri. În plus, când vor ceva, plâng. De asemenea, sunt mari consumatori de timp;

- copilul mai mare trebuie încurajat să simtă că bebelușul aparține nu numai părinților, ci este al întregii familii; în felul acesta, copilul va fi și responsabilizat, dar și valorizat să participe la acțiuni de îngrijire, pe măsura lui;

- așa cum magii și păstorii au adus daruri Pruncului Iisus, așa și copilul mai mare poate fi ajutat să pregătească un dar pentru bebeluș;

- este bine ca și pentru copilul mai mare să fie pregătit un dar, ca din partea bebelușului;

- când nou-născutul este adus acasă, copilul mai mare nu trebuie ținut deoparte; e important să-l vadă, să-l atingă, să-l ia în brațe, pentru a nu se simți dat la o parte;

- în momentele de intimitate dintre mamă și prunc (alăptat, baie), dacă dorește să nu fie de față, să i se respecte dorința; dacă dorește să asiste, atunci i se poate oferi și lui un pahar cu suc, o prăjitură sau să participe activ la baie;

- este foarte important, mai ales dacă copilul mai mare este băiat, ca tatăl să intervină, să petreacă timp cu el, să facă împreună diferite activități, să îl motiveze astfel pe copil că este bine să fii mare și să crești (și celelalte persoane semnificative ale familiei sunt extrem de utile în acest scop);

- este o regulă de bază, indiferent câți copii ar fi în familie, ca mama și tata să-și planifice un timp special de petrecut cu fiecare copil în parte! În felul acesta, fiecare copil va simți că este important, că are valoare.

Psihologul Kay Kuzma, autoarea cărții „Înțelege-ți copilul”, le amintește părinților să fie pregătiți pentru „testul dragostei”. Acest test apare frecvent după apariția unui nou copil. Astfel, copilul „mare” începe să facă tot felul de lucruri evident interzise: trezește din somn bebelușul, răstoarnă cana cu lapte, rupe cărticica celui mic… Dacă părintele țipă sau îl pedepsește pe copil, va cădea la „testul dragostei” – copilul va crede că bebelușul este iubit mai mult. Părintele trebuie să încerce acest răspuns: „Sunt sigur(ă) că te gândești că îl iubesc mai mult pe bebe pentru că am stat mai mult cu el decât cu tine și ăsta-i motivul pentru care i-ai rupt jucărioara, dar să știi că nu-i așa. Te iubesc foarte mult!” Apoi, e bine să i se ignore purtarea nepotrivită și mama să petreacă un timp plăcut împreună.

După câteva minute, mama îi poate spune copilului gelos: „Atunci când simți că îl iubesc mai mult pe cel mic decât pe tine, vino și spune-mi că paharul tău de dragoste este gol, ca să-l umplem”.

daniela · 1111 vizualizari · 1 comentariu
Categorii: Prima categorie
16 Sep 2012

 Întru pomenirea episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984) , readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum și de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 și decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârșie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena și Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 și ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoțească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar și autor prolific a fost strălucită și remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers și Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoștea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (F.O.)

 

O DILEMĂ ÎNFRICOȘĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparțineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor și se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziție, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat șocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziției care anatematiza ca eretic pe orice creștin ce cuteza să creadă, să accepte și să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniștesc sufletul, că poate este vorba de vreo greșeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obișnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea și surprinderea mea a devenit și mai mare când am cercetat și am constatat că acea hotărâre a Inchiziției la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!

Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 și respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea și Clement al VI-lea condamnaseră succesiv și anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostolești, ar fi fost subordonat în totalitate autorității monarhico-bisericești a primului Papă și Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 și 1920, Pius al XX-lea și Benedict al XIV-lea au respectat aceleași anateme și aceleași condamnări. În consecință, se exclude orice posibilitate de inadvertență sau plastografie. Și astfel am întâmpinat îndată probleme de conștiință! Personal mi-era cu neputință să accept că Apostolul Pavel își desfășura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independența lucrării sale apostolice printre neamuri, față de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiați-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură[1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinților Părinți cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfințitul Gură-de-Aur – „propovăduiește egalitatea lui cu ceilalți apostoli și se poate compara nu doar cu ceilalți apostoli, ci și cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeași autoritate”. Cu adevărat, toți Sfinții Părinți acceptă într-un glas că „toți ceilalți apostoli erau la fel cum era și Petru, adică erau înzestrați cu aceeași autoritate și cinste”. Era cu neputință pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalți pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremațiilor”. „Toți erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înțelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Și, totuși, învățătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenței. Astfel, pentru prima oară în viața mea, am intrat într-o dilemă infricoșătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie și Sfânta Tradiție, pe de altă parte învățătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuință pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător și monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor și cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!

CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu și i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiți preoți ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-și seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluție satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă niște lucruri pe care, mărturisesc, nu mă așteptam să le aud:

- Scriptura și Sfinții Părinți ți-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte și limitează-te să urmezi cu fidelitate învățăturile infailibile ale Bisericii noastre, și nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ți se zdruncine credința în Dumnezeu și în Biserică de orice ar putea pricinui așa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!

Acest răspuns, dat cu multă naturalețe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporții. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desființat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecție, confesorul meu a adăugat:

- În schimb, am să-ți dau un catalog cu operele a diverși scriitori în care credința ta se va întări și odihni, căci în ele vei afla învățătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.

Și, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuției noastre.

Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ține niște predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Și m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aș fi trimis. Deși vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărți și m-am pus pe citit cu toată imparțialitatea și atenția posibilă. Cele mai multe dintre cărți erau texte teologice și rezumate ale hotărarilor Papilor, precum și ale „sinoadelor ecumenice” papiste[2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele și lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărți, înțelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu știam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creștinism și botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învățământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o știință cu desăvârșire nouă pentru mine. Până atunci, creștinismul și Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viața mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile și perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.

ÎNVĂȚĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

Așadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înțelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi și întâi, în romano-catolicism Biserica Creștină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acționând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea și tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuși creștinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puțin decât „cel mai important element al Creștinismului; vârful și esența lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem și cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greșeală în materie de credință”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” și „Marele Arhiereu”) este dinamică și puternică, însumând toate drepturile legislative și doctrinare ale Bisericii. Papa își extinde „dreptul divin” asupra tuturor și îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creștin, laic ori preot, și asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

Toți cei ce refuză să-i recunoască această autoritate și nu i se supun orbește sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” și „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veșnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituție papală și să ne supunem ei și reprezentanților ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toți vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învățăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină și să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creștinilor și ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta și în problemele lor lumești. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veșnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea și dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioșilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale și lumești. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraților și a ostașilor, care totuși și ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susține că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăție nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împărații pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-și titulatura de împărat lumesc și continuând, ca atare, tradiția imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse și a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creștini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur și simplu, din sete de alte bogății și stăpâniri. Avea nenumărați sclavi. Juca un rol vital și de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creștini este de a ceda în fața „divinului și dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărății politico-bisericești.

Astăzi, împărăția lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu atașați diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliție, închisori, monedă etc. Și ca o cunună și un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieșit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederați nu și-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiției dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieții veșnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiție, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice și înșelătoare învățăturile Dumnezeului Ceresc.

În virtutea acestei infailibilități, Papa este singurul dreptar al credinței și poate afirma și susține, chiar și contrar învățăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioșii sunt datori să le primească pentru a nu-și pierde mântuirea. „Depinde doar de voința și dispoziția lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfințit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în considerație și crezute, cerând aceeași supunere ca niște „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbește. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul și interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea și vătămătoare”.

 

dima claudiu daniel · 612 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
16 Sep 2012
Sfantul Teofan Zavoratul
Diavolul se apropie de Dumnezeul- Om ca sa il ispiteasca - care om este liber de asta? Cel ce umbla dupa voia celui viclean; acesta nu cunoaste bantuiri, ci este doar manat din rau in mai rau; insa indata ce isi vine in sine si cugeta sa inceapa o viata noua, dupa voia lui Dumnezeu, indata se pune in miscare intregul taram satanicesc: toti slujitorii intunericului se grabesc, care cum pot, sa risipeasca gandurile si punerile la cale cele bune ale celui care se pocaieste. Daca nu reusesc sa-1 abata din hotararea sa, se straduiesc sa il impiedice a se pocai si marturisi cum se cade; nu izbandesc nici aici - isi pun viclenia la bataie ca sa semene neghine intre roadele pocaintei si ostenelilor de curatire a inimii; daca nu reusesc nici sa semene semintele rautatii, se straduie sa strambe dinlauntru binele; sunt pusi pe goana in razboiul launtric, navalesc din afara, si tot asa pana la sfarsitul vietii. Nici sa mori linistit nu te lasa; si dupa moarte gonesc dupa suflet, pana ce acesta trece de vamile vazduhului, unde pandesc si unde-si au barlogurile. ''Cum asa -acesta e un lucru intristator si cumplit!'' Pentru cel credincios nu e nimic cumplit aici, intrucat demonii doar se agita in jurul celui temator de Dumnezeu, insa nu au nici o putere asupra lui. Rugatorul treaz ii improasca din sine cu sageti, iar ei se tin la departare, neindraznind sa se apropie si fiind patrunsi de frica infrangerii suferite. Daca diavolii izbandesc ceva, este din vina noastra. Slabim luarea aminte, ori ne ingaduim sa ne imprastiem luand seama la nalucirile lor - atunci se si infiinteaza si incep sa ne tulbure cu mai multa obraznicie. Daca nu iti revii la timp, te impresoara; iar daca sufletul isi vine in fire, pleaca si iscodesc din departare, doar, doar vor reusi sa se apropie iar. Asadar, fii treaz, privegheaza, roaga-te si vrajmasii tai nu vor izbandi nimic impotriva ta.
ioan alexandru david · 400 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
15 Sep 2012

Pagina precedenta   ... 21 ... 38, 39, , 40 ... 62 ... 85  Pagina urmatoare