Google-Yahoo!
Image and video hosting by TinyPic Image and video hosting by TinyPicImage and video hosting by TinyPic 

"Fii împacat cu sufletul tau si atunci cerul si pamântul se vor împaca cu tine. "(Sfântul Isaac Sirul)



FONDATOR : Cristian Stefan Popescu ( cristiboss56 )

Multumesc tuturor celor care ostenesc pentru realizarea acestui blog , un colectiv de Oameni minunati !

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitatori: 5

Anunt

Arhive

Alegeti o tema



Categorii

rss Sindicalizare

Nașterea Maicii Domnului este primul praznic din Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie. În această primă lună, serbăm, prin nașterea Fecioarei, rechemarea și replăsmuirea noastră în har, schimbarea celor trecătoare ale Legii cu cele dăinuitoare, înlocuirea literei cu Duhul și a umbrei cu realitatea. Cântările acestei sărbători vestesc bucuria că „iată, cămara Luminii și Cartea Cuvântului vieții din pântece sterp a ieșit și ceea ce s-a născut ușă către Răsărit așteaptă intrarea Preotului celui Mare“.


 

După cum spunea un teolog român contemporan, cu excepția lui Hristos, doar două persoane din istoria Noului Testament au biografia trasată înainte de nașterea lor. Acestea sunt: Fecioara Maria și Ioan Botezătorul. Proorociile cu privire la viața, la misiunea lor, preced cu mult timp apariția acestora în istoria mântuirii omenirii. În Vechiul Testament, majoritatea profețiilor mesianice sunt în mod direct sau indirect proorocii care vorbesc și despre Fecioara Maria.

 

Prefigurările Fecioarei din Legea Veche

 

Întâia profeție mesianică din Vechiul Legământ, care conține în sine prima anunțare a mântuirii, mărturisind atât despre „sămânța femeii“, adică Fiul Omului, cât și despre femeia a cărei sămânță (Hristos) va birui pe cel rău, este din cartea Facerii 3, 15. Acesta este textul pe baza căruia Sfinții Părinți vor dezvolta o paralelă între prima Evă, prin care a venit ispita căderii, și a doua Evă, Maica Domnului, prin care a venit Răscumpărătorul neamului omenesc.

Un alt simbol care vorbește despre persoana Maicii Domnului este „scara lui Iacov“, întâlnită în Facerea 28, 12: „Și a visat, parcă era o scară sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea. În ce sens poate fi legată persoana Maicii Domnului de imaginea scării? Ar fi două simbolisme. Pe de o parte, coborârea lui Dumnezeu pe pământ la oameni, adică nașterea lui Hristos se înfăptuiește prin intermediul Fecioarei, iar pe de altă parte, prin Maria cunoaștem destinul omenirii, acela de a-L purta pe Dumnezeu în suflet prin credință, dar și în trup, prin Euharistie.

Primul între proorocii mari, Isaia, vorbește în cartea sa, la capitolul 11, versetul 1, de „toiagul din rădăcina lui Iesei“, din care va răsări o floare. Acest toiag simbolizează, conform Sfinților Părinți, persoana Fecioarei Maria. Ea este „toiagul“ prin care Marele Păstor duce turma cuvântătoare la pășuni veșnice, „toiagul“ de care, rezemată fiind firea noastră, leapădă vechimea și bătrânețea neputincioasă, pășind ușor spre cer.

 

Tâlcuirea numelui Mariei

 

Preacinstitul nume al Mariei în chip armonios s-a dat Născătoarei de Dumnezeu, Pururea Fecioarei, după cum zice și Fericitul Ieronim, potrivit cu preștiința și sfatul lui Dumnezeu, după cum era mai înainte hotărât să se nască Maica Lui. Numele Maria, care a fost menit să slujească tainei Întrupării iconomice a lui Dumnezeu Cuvântul, adună în sine atotputernicia, înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu. Provenind din ebraicul „Aia“, Maria se tâlcuiește „Doamna“, fiindcă ea domnește și stăpânește peste toate zidirile cerești și pământești, ca Maică a lui Dumnezeu, având desăvârșită putere. În al doilea rând, cuvântul Maria se tâlcuiește „luminare“, după Sfântul Grigorie al Neocezareii, care zice: „Căci Maria, cea aleasă, se tâlcuiește luminare“, de vreme ce etimologia își are izvorul în lumina cea curată și este, precum zice Împăratul Solomon, „strălucirea luminii veșnice“, ca desăvârșire a înțelepciunii. În ultimul rând, Maria înseamnă și „mare“, conform interpretării pe care o face Sfântul Ambrozie.

Maria este simbolul bunătății și al harului lui Dumnezeu, pe care le posedă Născătoarea de Dumnezeu. Astfel, Maria a primit puterea de la Tatăl, ca fiică a Lui, ca să săvârșească pe pământ ca Maică ceea ce Dumnezeu săvârșește în cer ca Tată; a luat înțelepciunea de la Fiul, ca Maică a Lui, ca să găsească calea de a împăca cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu omul. A luat și bunătatea și harul de la Duhul Sfânt, ca mireasă a Lui, ca să împartă tuturor creaturilor, cerești și pământești, darurile și harurile ei duhovnicești.

 

Nașterea din părinți sterpi

 

„De ce Fecioara s-a născut dintr-o femeie stearpă, se întreabă, în cuvântul său, Sfântul Ioan Damaschin? Fiindcă trebuia ca singurul lucru nou sub soare, începătura minunilor, să fie preîntâmpinat de minuni și încet-încet, din cele mai smerite să se nască cele mai mari. Dar ar mai fi un lucru. Prin nașterea Mariei, firea s-a biruit prin har și a rămas supusă, necutezând să o ia înainte. Pentru că, de vreme ce Fecioara urma să se nască din Ana, firea n-a îndrăznit să mai ia înainte vlăstarul harului, ci a așteptat neroditoare, până când harul a înflorit rodul.“

Ioachim, tatăl Sfintei Fecioare, provenea din casa lui David, și Ana, din cea a lui Aaron, așadar erau de spiță împărătească și din neam preoțesc. Cu toate acestea, lipsa copiilor îi supunea ocărilor venite din partea oamenilor, pentru că, în societatea iudaică, familiile sterpe erau socotite a nu avea binecuvântarea dumnezeiască. După rugăciuni îndelungi, celor doi drepți li s-a dăruit o pruncă, care, după cuvântul îngerului adresat Anei, „va fi vestitoarea bucuriei, prin ea făcându-se mântuirea lumii întregi. De ce păreau iudeii Ioachim și Ana a fi vrednici de reproș potrivit Legii? Fiindcă nu era dată încă nădejdea nemuririi, spune Sfântul Nicolae Cabasila, adică Hristos, Mesia, nu venise. Poporul ales aștepta cu nerăbdare nașterea celui proorocit și orice familie care nu avea încă copii întârzia ivirea Izbăvitorului. Odată cu nașterea Mariei, care, prin zămislirea ei întru feciorie, a dăruit lumii Veșnicia, obligația de a aduce pe lume copii și oprobiul adus celor care nu procreau s-au ridicat.

 

Ioachim și Ana, mai presus de Moise și Avraam

 

În lucrarea „Maica Domnului în teologia secolului al XX-lea și în spiritualitatea isihastă a secolului al XIV-lea“, părintele Ioan Ică Jr. trece în revistă predicile rostite la marile praznice închinate Sfintei Maria de trei dintre marii teologi ai Bisericii Răsăritene: Sfinții Grigorie Palama, Nicolae Cabasila și Teofan al Niceii. Analizând panegiricul închinat Maicii Domnului la sărbătoarea nașterii ei, Nicolae Cabasila elogiază părinții Fecioarei, Ioachim și Ana. Pe aceștia îi numește „fericita pereche“ și îi înalță mai presus de toți drepții Vechiului Testament, Noe, Moise, Iosua sau Avraam, fiindcă au devenit colaboratori ai lui Dumnezeu în realizarea tainei unirii cerului cu pământul. Superioritatea lor vine din rodul pe care această familie l-a dăruit lui Dumnezeu și omenirii întregi. Fecioara Maria nu este doar rodirea naturii biologice epuizate în cazul celor doi, ci pârga suprafirească a rugăciunii și a dreptății lor. Aducând-o pe lume pe cea care va fi sălașul fizic, trupesc al Fiului lui Dumnezeu, Hristos, Dătătorul Legii, ei fac dovada păzirii dreptății și a virtuții extraordinare, superioare simplei păziri a rânduielii vechi. Părinții Fecioarei sunt mai mari decât Moise, pentru că, dacă ultimul a primit prin post și rugăciune Legea care avea să înceteze, ei au primit-o pe cea din al cărui sânge S-a plămădit Cel ce avea să fie Noul Legământ veșnic al lui Dumnezeu cu oamenii. Prunca Maria este atât opera rugăciunii sfinte și curate a părinților ei, cât și darul lui Dumnezeu către aceștia și către lumea întreagă.

Fecioara este primul om care prin viața ei a arătat ce este de fapt natura umană veritabilă. Cum? Știm că ceea ce ne face și ne arată oameni este iubirea de Dumnezeu și viața în conformitate cu rațiunea. Viața Sfintei Maria a fost una de dăruire totală Împăratului ceresc. Deși născută cu păcatul strămoșeșc, Maica Domnului stă, de la începutul vieții și până la finalul ei, împotriva răului și a păcatului, păstrându-se curată și redând lui Dumnezeu firea umană în frumusețea ei neîntinată cu păcate personale. Numai așa a putut Logosul divin să ia trup în pântecele ei.

 

Maria, jertfa de curățire a umanității înainte de răstignirea lui Hristos

 

Opera Întrupării Cuvântului este nu doar lucrarea Sfintei Treimi, ci și rodul voinței și credinței Mariei. Superioritatea Mariei în plan uman este reclamată de faptul că Fiul lui Dumnezeu nu-Și putea alege drept mamă decât pe cel mai bun dintre toți oamenii, cel în care să se vadă scopul pentru care a creat Dumnezeu natura umană, anume ca să existe un om capabil să slujească gândului dumnezeiesc, acela de a face posibilă Întruparea.

Pentru ca Dumnezeu să poată mântui omenirea era nevoie de o persoană în care dreptatea și curăția să fie prezente la un nivel care să permită Întruparea. Dumnezeu, ca și îngerul, nu vine unde este răutate, unde este păcat sau necredință. Pe toate Fecioara le-a adunat în sine, făcându-se pentru noi ispășire și sfințire și curăție. Copila Maria este jertfa de curățire a umanității înainte ca marea jertfă a lui Hristos pe Cruce să ne împace desăvârșit cu Tatăl.


 

 

dima claudiu daniel · 1035 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
02 Sep 2012



În mai multe locuri din Sfânta Scriptură, lumea pe care a zidit-o Dumnezeu este asemănată cu via: "Era un om oarecare, stăpân al casei sale, care a sădit vie". Acesta este Însuși Dumnezeu, Stăpânul cerului și al pământului, Care a creat toate cele văzute și nevăzute și a zidit lumea ca pe o vie a casei Sale! În alt loc spune Mântuitorul: “Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul... Eu sunt vița, voi mlădițele“ (Ioan 15, 1-5). Proorocul David aseamănă și el lumea cu via și se roagă pentru desăvârșirea ei, zicând: “Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea“ (Psalm 79, 15-16).
Oare de ce aseamănă Dumnezeu lumea cu via sau cu grâul gata de seceriș și nu cu altceva? Pentru că atât via cât și grâul sunt cele două roade de frunte ale pământului care țin viața trupească a oamenilor. Apoi, pentru că pâinea și vinul, prin Sfânta Liturghie, se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos care mențin viața duhovnicească a sufletelor noastre. Că precum pâinea și vinul "întăresc inima omului" așa Sfânta Împărtășanie întărește credința, iartă păcatele și mântuiește sufletul omului credincios. Pâinea și vinul, la care adesea este pomenit și untdelemnul, sunt alimente de bază ale omenirii care au un dublu caracter sacru, căci hrănesc atât trupul cât și sufletul prin jertfa liturgică.
Dar via, adică lumea sădită de Dumnezeu, nu a fost lăsată la întâmplare, nu a fost părăsită de El. Dimpotrivă, de la început lumea a fost ținută sub pronia divină; căci după ce a sădit-o Dumnezeu, “a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn de pază și a dat-o lucrătorilor iar el s-a dus departe“ (Matei 21, 33). Vedeți grija lui Dumnezeu pentru lume? A sădit-o cu propriile Sale mâini, făcând pe om după chipul și asemănarea Sa; a îngrădit-o cu gard împotriva hoților, adică a îngrădit lumea cu poruncile și învățăturile celor două Legi a Vechiului și a Noului Testament, cu canoane și Sinoade ecumenice care apară unitatea și adevărul dreptei credințe. Apoi, în mijlocul viei, Domnul "a săpat teasc", adică a făcut altarul de jertfă, pe care se aduce, prin Hristos, jertfa liturghică pentru mântuirea întregii lumi. Ba, mai mult, Dumnezeu "a clădit un turn de pază și a dat via lucrătorilor, iar El S-a dus departe". Turnul de pază este Biserica întemeiată de Iisus Hristos ca un turn de veghe și apărare împotriva diavolilor, a sectelor și a tuturor smintelilor și păcatelor care ucid sufletele noastre.
De aceea, frații mei, vă îndemn să iubiți pe Dumnezeu și Biserica Lui. Iubiți pe păstorii Bisericii, ascultați de ei și vă rugați pentru ei, ca niște fii sufletești, “că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce vor da seamă“ (Evrei 13, 17). Vă mai îndemn să nu lipsiți în sărbători de la biserică, și să ascultați cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfânta Liturghie. Hristos este de față în Sfântul Altar și noi să lipsim? Maica Domnului cu toți îngerii și sfinții sunt în biserică și slăvesc pe Dumnezeu împreună cu preotul și noi ne ducem atunci la plăceri și la beții? Nu uitați să pomeniți pe preoți la rugăciunile voastre, din dragoste și din datorie, că sunt sfințiți de Hristos și poartă în ei Harul Duhului Sfânt.



Să rugăm pe marele Arhiereu Iisus Hristos, Păstorul și Mântuitorul sufletelor noastre, să rânduiască păstori și preoți cât mai buni Bisericii Sale, iar nouă să ne dea mai multă credință și fapte bune spre dobândirea cereștilor bunătăți. Amin.
Părintele Cleopa
oancea rodica · 971 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
02 Sep 2012
 

Iertarea este un atribut dumnezeiesc. Nu trebuie sa facem un efort ca sa ne dam seama de neputinta noastra de a ierta. Dar pe masura ce Ii facem loc lui Dumnezeu in fiinta noastra, primim si putere sa iertam. Iar cand Il punem pe Dumnezeu tot timpul in centrul atentiei noastre, atunci iertam orice fapta, fara a mai fi rugati.

Iertarea nu-i usoara, e chiar imposibila atunci cand omul ramane la puterile sale. Numai cine nu a iertat, poate spune ca este usor sa ierti. Pentru inceput, omul trebuie sa incerce sa nu urasca pe cel ce i-a gresit. Apoi trebuie sa aiba in vedere ca Mantuitorul S-a jertfit si pentru cel care i-a facut rau. Deci, daca Insusi Dumnezeu l-a iertat, de vreme ce a murit pentru el, atunci si noi suntem datori sa iertam daca dorim sa ajungem la asemanarea cu El. Iar lucrul de care nu trebuie sa uitam niciodata, este acela de a-I cere neincetat lui Dumnezeu putere de a ierta.

De ce este important sa iertam? Pentru ca numai asa ne intarim in iubire. Cine nu iarta, nu iubeste. Si cine nu-si iubeste semenii, nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu. A ierta este semnul prezentei lui Dumnezeu in noi.

Adevarata iertare este insotita de uitare. Parintele Nicolae Steinhardt spunea ca iertarea neinsotita de uitare nu inseamna nimic, e vorba goala, flecareala, amagire si masca a tinerii de minte a raului. Si in acest sens, amintea de parintele George Teodorescu care obisnuia sa le spuna enoriasilor: "Vin la mine barbati ori femei si graiesc: de iertat il iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le raspund: zici ca ierti, dar ca nu poti uita. Prea bine. Ti-ar placea insa, dupa ce te voi fi spovedit si-ti voi fi pus patrafirul pe cap si voi fi rostit: te iert si te dezleg, sa vezi ca sare Hristos de colo si-mi striga: l-oi fi iertand, Sfintia Ta, dar sa stii ca Eu unul nu-l uit. Aud?".

Iertarea pacatelor noastre de catre Dumnezeu este conditionata de iertarea gresitilor nostri: "Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, va va ierta si voua Tatal vostru cel ceresc" (Matei 6, 14). Iertand celor care ne gresesc, ne facem partasi de dragostea cu care Dumnezeu iubeste lumea. Din nefericire, de multe ori cand ne aflam cu fata catre Dumnezeu nu mai luam seama la ce rostim - ca Ii cerem sa ne ierte in masura in care noi am iertat: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12). Iar alteori, dupa ce am cerut iertare, ne intoarcem catre semeni insotiti de uitare, nu mai tinem seama ca trebuie sa iertam pentru a o primi. Sau mai bine zis uitam ca noi facem inceputul iertarii noastre, ca noi suntem stapanii judecarii noastre: "Dupa cum ai judecat, asa te judec si Eu! Daca ierti pe aproapele tau, te voi ierta si Eu!"
Daca oamenii s-ar cerceta pe ei insisi ar putea vedea ca iarta foarte putin sau chiar deloc. Pierdem din vedere ca masura iubirii pentru cineva este masura iertarii pe care suntem in stare sa o facem pentru el.

Un alt lucru pe care as dori sa-l scot in evidenta atunci cand vorbim de iertare, este ca indiferent de pacatul in care am cazut, sa ne ferim de credinta ca el intrece puterea de iertare a lui Dumnezeu. O astfel de credinta este pricina de deznadejde. Si ramanand in ea, ajungem sa ne asemanam cu Iuda, care a crezut ca Hristos nu este atat de bun ca sa-l ierte. Si stim cum a trecut la cele vesnice.

In concluzie, va indemn sa nu mizati pe ceea ce promoveaza cultura moderna pentru refacerea relatiilor umane: negocierea, justitia etc. Traiti cu constiinta ca Dumnezeu, in nemasurata Sa dragoste, ne-a daruit puterea de a ierta. Iar cand simtiti ca nu mai aveti putere sa iertati, ganditi-va ca Dumnezeu a murit si pentru cel care v-a gresit.

Adrian Cocosila
( www.crestinortodox.ro )
Admin · 1075 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
01 Sep 2012
Rugăciune la început de an



Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne: binecuvintează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii și învățătorii noștri; înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără de tulburare. Răzvrătirile eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne, întru iubirea Cea către Tine și întreolaltă, ca să ne învrednicim cu inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor! Amin.



La inceput de an nou bisericesc, va doresc sanatate multa, multe bucurii duhovnicesti , Bunul Dumnezeu sa va ajute,sa gasiti liniste si implinire in toate.

 





Praznicul Anului Nou bisericesc s-a asezat de catre Sfintii Parinti la Sinodul I de la Niceea, cand marele imparat Constantin, biruind pe Maxentiu prigonitorul, a innoit si a luminat toata lumea cu dreapta credinta, dezradacinand praznicele paganesti. Astfel a izbavit pe crestini de jugul greu al persecutiilor, schimband intelesul Indictionului. Sfintii Parinti au randuit sa se praznuiasca Anul Nou bisericesc ca un inceput al mantuirii crestinilor, aducandu-ne aminte de intrarea lui Hristos in mijlocul adunarii evreilor si de vestirea din cartea lui Isaia a "anului Domnului bine primit". Asadar, nu praznuim praznicul Legii Vechi in prima zi a lunii septembrie, ci praznuim intrarea Domnului, cand singur datatorul Legii S-a aratat pe Sine lumii, pogorandu-Se din cele de sus si purtand in Sine pe Duhul Tatalui; cand a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limba si cu prea dulcea Sa gura; nu pe lespezi de piatra, ci pe lespezile inimii noastre cele trupesti. Mantuitorul, zidind cortul cel gandit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu - Tatal jertfa sangeroasa pe Sine pentru pacatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a strabatut cerurile, curatindu-ne pe noi de pacate prin sangele Sau varsat pe Cruce pentru noi, facandu-ne pentru El biserici sfinte, dupa cuvantul apostolului care zice: "Biserica lui Dumnezeu care sunteti voi este sfanta".
Pentru toate acestea, dand multumire lui Dumnezeu, praznuim anul Domnului cel bineprimit, caci am luat din mainile Sale multe si negraite bunatati, pentru care ne sarguim sa fim Lui bine primiti. Deci noi praznuim Indictionul, nu pe cel al imparatului Romei, ci pe cel asezat de Hristos, cerescul imparat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sunt poruncile Sale sfinte pe care suntem datori sa le pazim si sa le implinim; pentru ca El nu cere de la noi daruri, fier si arama, nici nu-i trebuie argint si aur, precum arata David, zicand catre dansul: "Domnul meu esti Tu, pentru ca nu-Ti trebuiesc bunatatile (darurile) mele". El, in loc de fier si arama, cere de la noi bunatatile credintei celei intemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru ca aceasta este asezata pe temelia pusa de Hristos prin varsarea sangelui Sfintilor Mucenici care au fost chinuiti pentru credinta crestina, incat pentru fiecare dintre ei se poate zice: "Prin foc si prin sabie a trecut sufletul lui" .

Praznuim anul nou asa cum ne sfatuieste Apostolul, zicand: "Intru innoirea vietii sa umblam", adica sa slujim lui Dumnezeu intru innoirea Duhului, iar nu intru vechimea literei. Sa praznuim Indictionul, ascultand poruncile: "De veti umbla intru poruncile Mele si de veti pazi invataturile Mele si de le veti face, va voi da voua ploaie la vremea sa si pamantul isi va da roadele sale. Si voi da pace in pamantul vostru si veti izgoni pe vrajmasii vostri si voi cauta spre voi si va voi binecuvanta si nu se va ingretosa sufletul meu de voi. Si voi umbla intru voi, si voi fi voua Dumnezeu si voi Imi veti fi Mie popor, zice Domnul Dumnezeu Sfantul lui Israel..."*

Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
cel din lăcașul Miasiniei(1 septembrie)



În vremea eresului iconomahilor (iconomah - luptător împotriva sfintelor icoane), care se întărise în Răsărit cu ajutorul împăratului Leon Isaurul, cel împotriva sfintelor icoane, o icoană a Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, făcătoare de minuni, de la locașul Miasinilor, a fost aruncată în iezerul Azurului. Despre locașul Miasinilor se povestește în viața Cuviosului Acachie, episcopul Melitinei, luna aprilie, ziua a 17-a, unde se scrie: Era un loc elinesc de la cetatea Melitina cea armenească, ca de optsprezece stadii, numindu-se Miasina, loc șes foarte frumos și desfătător, costișă între două dealuri, care des-părțea amîndouă părțile în larg. Prin mijloc, un pîrîu repede și curat curgea spre răsărit, care se numește Azor sau Azur, și de iezere împrejur se umple șesul acela. Deci era acolo, la loc deosebit și frumos, o capiște idolească și o livadă de pomi bine roditori, care se adăpa de la apele iezerului Azurului, dar se spurca cu diavolești jertfe. Pe acel loc, curățindu-l Sfîntul episcop Acachie în zilele sale de spurcăciunile idolești, a zidit acolo o biserică, dăruind-o Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu. Apoi, sfințindu-o pe ea, a făcut locuință sfinților îngeri locul acela care, mai înainte, era lăcaș diavolilor și unde se făceau jertfirile cele sîngeroase și spurcate ale diavolului. Acolo a început a se aduce lui Dumnezeu Jertfa cea fără de Sînge și se săvîrșeau minuni cu darul Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu.
Deci, este arătat că lîngă acea biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a fost alcătuit locașul care se numea Miasina, după locul cu același nume, unde a fost aruncată icoana Maicii lui Dumnezeu în iezer de luptătorii de icoane. După mulți ani a ieșit icoana din iezer deasupra apei, în timpul împărăției binecredinciosului împărat Mihail și a Teodorei, maicii lui. A fost aflată icoana de credincioși în luna lui septembrie, ziua întîi, nesuferind nici un fel de vătămare din cauza apei, după atîta vreme. Pentru o minune ca aceasta, se săvîrșea sobor în locașul acela în toți anii, în cinstea și slava Prea Nevinovatei Stăpînei noastre Prea Curatei Fecioare Născătoare de Dumnezeu.



O, florile Credinței Sfinte,
ce-ncununați un chip slăvit,
spre Cinstea Celui ce vă cheamă
purtați-vă desăvârșit!
Dac-ați primit chemarea sfântă
să-I fiți podoabe la altar,
frumos în suflet, ca lumina,
păstrați al curăției har!
Dac-ați primit chemarea sfântă
și grea, de mame ori soții,
purtați în jurul crucii voastre
cununa sfintei curății!
Dac-ați primit chemarea sfântă
de lucrătoare-a’ lui Iisus,
purtați pe toată viața voastră
sfințirea Chipului de Sus!
Purtați mai scump ca ochii voștri
al sufletului alb veșmânt;
mai bine vă lipsiți de viață,
decât cădeți din legământ!
Căci voi sunteți cununa Celui
în veci Cântat și Preaiubit;
pentru Hristos și pentru lume
purtați-vă desăvârșit!

La multi ani,dragi prieteni! Un nou an pe calea mantuirii si cat mai aproape de Biserica lui Hristos!

 
roxana mateescu · 756 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
01 Sep 2012

Cui se îndeletnicește în chip statornic și evlavios cu rugăciunea întru luare-aminte, rostind cuvintele ei cu voce tare sau în șoaptă, după trebuință,și închizân-du-și mintea în cuvintele rugăciunii; cui leapădă, când se nevoiește cu rugăciunea, toate gândurile și visările -nu doar pe cele păcătoase și deșarte, ci și pe cele părut bune -, acestuia Domnul Cel Milostiv îi dăruiește la vremea potrivită rugăciunea minții, a inimii și a sufletului.
Frate! Nu-ți este de folos primirea înainte de vreme a rugăciunii inimii, a rugăciunii harice! Nu-ți este de folos simțirea înainte de vreme a dulceții duhovnicești! Primindu-le înainte de vreme, nedobândind mai înainte cunoștința evlaviei și băgării de-seamă cu care trebuie păzit darul harului Dumnezeiesc, poți întrebuința acest dar spre răul, spre vătămarea și pierzarea sufletului tău[26]. Apoi, a spori în sine, prin propriile sforțări, rugăciunea harică, a mintii și a inimii, este cu neputință: fiindcă a uni mintea cu inima și sufletul, ce au fost despărțite în noi de cădere, poate doar Dumnezeu. Iar de vom căuta fără dreaptă socotință să ne silim și să căutăm numai prin propriile sforțări darurile ce sunt trimise numai de Dumnezeu, în deșert ne vom osteni. Și bine ar fi dacă vătămarea s-ar mărgini doar la pierderea ostenelilor și a timpului! Trufașii căutători de stări proprii firii omenești înnoite se supun adesea celei mai mari nenorociri sufletești, pe care Sfinții Părinți o numesc înșelare. E logic: însuși punctul de bază de lacare pleacă lucrarea lor este mincinos; și cum, plecân-du-se de la un început mincinos, urmarea să nu fie și ea mincinoasă ? Aceste urmări, numite înșelare, au felurite chipuri și trepte, înșelarea este cel mai ades ascunsă, uneori și vădită; nu rareori îl aduce pe om într-o stare de neorânduială, caraghioasă și totodată jalnică, nu rareori îl duce la sinucidere și pieire sufletească definitivă[27]. Dar înșelarea, pe care mulți o înțeleg în urmările ei vădite, trebuie cercetată, pătrunsă chiar în temeiul său: în gândul mincinos, care slujește drept temei tuturor rătăcirilor și stărilor sufletești nenorocite, în gândul mincinos al mintii ființează deja întreaga zidire a înșelării, precum în sămânță ființează planta ce trebuie să iasă din ea după sădirea ei în pământ. Grăit-a Sfântul Isaac Sirul: „Scriptura spune: Nu va veni împărăția Cerurilor cu pândirea așteptării. Cei ce s-au nevoit cu astfel de chezășie sufletească s-au supus trufiei și căderii; însă noi să ne statornicim inima întru faptele pocăinței și viețuirea cea bineplăcută lui Dumnezeu, iar darurile Domnului vor veni de la sine, dacă biserica inimii va fi curată, și nu spurcată. A căuta cu păndire, zic, înaltele daruri Dumnezeiești, e lucru lepădat de Biserica lui Dumnezeu. Cei ce au întreprins acest lucru s-au supus trufiei și căderii.
Acesta nu e semn că cel cu pricina iubește pe Dumnezeu, ci boală a sufletului: și cum să căutăm noi înaltele daruri Dumnezeiești, când dumnezeiescul Pavel se laudă cu necazurile și socoate drept darul cel mai înalt al lui Dumnezeu părtășia la pătimirile lui Hristos !"[28] În nevoința rugăciunii tale bizuie-te numai pe Dumnezeu, fără de Care nu este cu putință nici cea mai mică sporire. Fiecare pas spre reușita în această nevoința este dar al lui Dumnezeu. Leapădă-te de tine și dă-te lui Dumnezeu pentru a face cu tine ce va vrea El; iar El, Atotbunul, vrea să îți. dăruiască ceea ce nici la mintea, nici la inima noastră nu s-a suit (l Cor. II, 9);vrea să îți dăruiască bunătăți pe care mintea și inima noastră, în starea lor căzută, nu pot nici măcar să și le închipuie. Nu este cu putință ca cel ce nu a dobândit curăția să capete cu privire la darurile duhovnicești ale lui Dumnezeu nici cea mai mică idee - nici prin închipuire, nici prin asemuirea cu cele mai plăcute simțăminte sufletești pe care le cunoaște omul! Cu simplitate și credință aruncă grija ta la Domnul. Nu asculta de îmbierile celui viclean, care încă din rai spunea strămoșilor noștri: Veți fi ca niște dumnezei (Fac. III, 5). Acum, tot el te îmbie cu năzuința înainte de vreme și trufașă spre dobândirea harismelor duhovnicești ale rugăciunii inimii, pe care, o spun din nou, le dăruiește numai Dumnezeu, Cel ce rânduiește vremea potrivită și locul potrivit pentru acest lucru. Acest loc este întregul vas - atât sufletesc cât și trupesc - curățit de patimi.
Să ne îngrijim a slobozi templul - sufletul și trupul -de idoli, de jertfele aduse idolilor, de tot ce ține de slujirea idolească. Precum Sfântul Prooroc Ilie a strâns la pârâul Chișonului pe toți preoții și proorocii Baalilor și i-a dat acolo morții, așa și noi să ne cufundăm în plânsul de pocăință, și la acest fericit pârâu să omoram toate temeiurile care silesc inima noastră să aducă jertfă păcatului, toate îndreptățirile cu care e îndreptățită, e dezvinovățită această jertfă. Să spălăm cu lacrimi altarul și tot ce-1 înconjoară; să spălăm îndoit, întreit -fiindcă necurăția sufletească cere lacrimi foarte îmbelșugate pentru a fi spălată. Altarul să fie clădit din pietre întru numele Domnului: din simțăminte luate doar din Evanghelie; să nu fie într-însul loc pentru simțămintele omului celui vechi, oricât ar părea acestea de nevinovate și de alese (3 împ. XVIII). Atunci, Marele Dumnezeu va pogorț focul Său atotsfânt în inimile noastre și va face inimile noastre biserică a rugăciunii harice, precum a zis cu Dumnezeiasca Sa gură: Casa Mea, casă de rugăciune se va chema (Mt. XXI, 13).
Să ne întoarcem pentru început luarea-aminte asupra patimilor trupești, asupra întrebuințării hranei și acelora dintre aplecările noastre curvești care atârnă cel mai mult de îmbuibare. Să ne străduim a rândui cu înțelepciune starea trupului nostru, dându-i atâta hrană și somn cât să nu slăbănogească peste măsură și să rămână în stare de nevoințe; dându-i din ele atât de puțin cât trupul să poarte în sine omorârea, neviind pentru mișcările păcătoase. Precum bagă de seamă Părinții, în privința hranei și somnului înseamnă foarte mult deprinderea: ca atare, e foarte de folos să te deprinzi la bună vreme cu întrebuințarea lor măsurată, cât se poate de puțină[29]. Sfântul Isaac Sirul vorbea despre post și priveghere precum urmează: „Cel care a iubit de-a lungul întregii sale vieți împărtășirea cu aceste două virtuți, acela s-a făcut ucenic iubit al întregii înțelepciuni. Precum temeiul tuturor relelor este îndestularea pântecelui și slăbănogirea de sine prin somn - îndestulare și slăbănogire ce aprind patima curviei - așijderea calea și temelia cea dumnezeiască a tuturor virtuților este postul dimpreună cu privegherea și trezvia în slujba lui Dumnezeu, trupul fiind răstignit de-a lungul întregii nopți prin lipsirea lui de dulceața somnului. Postul este paza a toată virtutea, temeiul nevoinței, cununa înfrânării, frumusețea fecioriei și a sfințirii, luminarea întregii înțelepciuni, începutul căii creștinești, maica rugăciunii, izvorul întregii înțelepciuni și al înțelegerii, dascălul liniștirii. El merge înaintea tuturor faptelor bune. Precum sănătății ochilor îi urmează dorirea de lumină, așa și postului săvârșit cu dreaptă socotință îi urmează dorirea de rugăciune. Când începe cineva să postească, atunci, ca urmare a postirii, ajunge să dorească a sta de vorbă cu Dumnezeu în mintea sa. Trupul celui care postește nu suferă să stea în pat întreaga noapte. Când pe gura omului e pusă pecetea postirilor, gândul lui cugetă întru umilință, inima lui izvorăște rugăciune, fața lui este înveșmântată cu tânguire, gândurile rușinoase stau departe de dânsul. Veselie nu se vede în ochii lui; el este vrăjmaș poftelor și împreună-vorbirilor deșarte. Nu se vede nicicând ca cel care postește cu dreaptă socotință să fie robit de gândurile rele. Postul cu dreaptă socotință este mare biserică a tuturor virtuților. Cel cu nepăsare față de el nu lasă neclintită nici o virtute. Postul este poruncă dată chiar de la început firii noastre spre păzirea întru gustarea mâncării; prin călcarea postului a căzut începutul zidit al ființării noastre. De unde a izvorât pierzarea, de acolo încep nevoitorii să meargă către frica de Dumnezeu, atunci când încep să păzească legea Domnului"[30]. Cel ce se dedă somnului fără de măsură și desfătării pântecelui nu poate să nu se spurce de mișcările patimii dulceții. Câtă vreme se învolburează aceste mișcări ale sufletului și trupului, câtă vreme mintea se îndulcește de gândurile trupești, omul nu e în stare de mișcări noi și necunoscute lui, care sunt stârnite în el prin adumbrirea lui de către Sfântul Duh.
Pe cât este de trebuință postul pentru cel ce dorește a se îndeletnici cu rugăciunea minții și a spori în ea, pe atât e de trebuincioasă pentru acesta și liniștirea sau cea mai mare însingurare: îndeobște, depărtarea cea mai mare cu putință de hoinăreli. Trăind în mănăstire, ieși din ea cât mai rar; când ieși din mănăstire, întoarce-te în ea cât mai degrabă; când cercetezi oraș sau sat, cu toată luarea-aminte, păzește-ți simțurile tale ca să nu vezi, să nu auzi nici un lucru vătămător de suflet, ca să nu primești fără de veste, în chip neprevăzut, rană aducătoare de moarte, în mănăstire să știi doar de biserică, de trapeză și de chilia ta; în chilie la ceilalți frați să mergi doar din pricină de însemnătate, iar de se poate - nicidecum; cercetează chilia povățuitorului și părintelui tău duhovnicesc, dacă ai fericirea de a fi găsit povățuitor duhovnicesc în vremurile noastre - și asta fă-o la vreme potrivită și la nevoie, nicidecum din trândăvie și pentru grăire în deșert. Deprinde-te cu tăcerea, ca să te poți liniști și în mijlocul oamenilor. Vorbește cât mai puțin, și atunci la mare nevoie. Greu este pentru cel deprins cu împrăștierea să rabde pătimirea liniștirii; dar oricine voiește să se mântuiască și să sporească în viața duhovnicească este neapărat dator să se supună acestei pătimiri și să se deprindă cu însingurarea și liniștirea. După o scurtă osteneală, liniștirea și însingurarea vor deveni dorite din pricina roadelor pe care nu va întârzia să le guste sufletul celui care se liniștește cu bună înțelegere. Preacuviosul Arsenic cel Mare, aflându-se în lume, ruga pe Dumnezeu să îl îndrume cum să se mântuiască, și i s-a făcut auzit glas ce 1-a îndemnat: „Arsenie ! Fugi de oameni și te vei mântui". Când Preacuviosul a intrat în Schitul Egiptului, în care petreceau călugări mari cu viața, el 1-a rugat din nou pe Dumnezeu: „învață-mă cum să mă mântuiesc" - și i s-a făcut auzit glas: „Arsenie ! Fugi, taci, liniștește-te: acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii". Sfântul Isaac Sirul spune despre Preacuviosul Arsenie cel Mare: „Tăcerea ajută liniștirii. Cum asta ? Trăind în mănăstire cu mulți oameni, este cu neputință să nu ne întâlnim cu cineva. Nu a putut scăpa de asta nici Arsenie cel deopotrivă cu îngerii, care a îndrăgit liniștirea mai mult decât alții. Nu este cu putință să nu ne întâlnim cu părinții și frații ce viețuiesc cu noi; astfel de întâlniri au loc fără de veste: și în vremea mersului la biserică, și în oricare altă vreme. Când acest bărbat vrednic de fericire (Preacuviosul Arsenie) a văzut toate acestea, precum și că lui, ca viețuitor în apropierea unei așezări omenești (cu toate că sălășluia în Schitul Egiptului, plin de monahi desăvârșiți), îi era cu neputință să fugă, în cea mai mare parte, de întâlnirile cu mirenii și cu monahii care sălășluiau în acele locuri, a învățat de la har acest mijloc: tăcerea necurmată.
Dacă, din neapărată trebuință, deschidea ușa chiliei sale unora, aceștia se mângâiau doar cu vederea feței lui: împreună-vorbirea și trebuința ei rămâneau de prisos"[31].Spune același Sfânt Isaac: „Mai mult decât orice să iubești tăcerea: ea te apropie de roadă. Limba nu este îndeajuns spre a înfățișa bunătățile ce iau naștere din tăcere, în primul rând, să ne silim a tăcea: atunci, din tăcere se va naște în noi ceva care ne va povățui la tăcerea ce i-a dat naștere. Să-ți dăruiască Dumnezeu a simți acel ceva care ia naștere din tăcere. De vei începe să trăiești această viețuire, nici nu pot să spun ce lumină îți va răsări din ea. Nu gândi, frate, că Arsenic cel minunat - precum se spune despre el, că atunci când intrau la el părinții și frații veniți să-1 vadă îi primea în tăcere și în tăcere le dădea drumul -se purta astfel doar că așa îi era voia: el se purta așa fiindcă dintru început se silise la această lucrare. Oarecare dulceață se naște cu vremea din deprinderea acestei lucrări, și cu silire învață trupul să rămână întru liniștire, întru această viețuire se naște nouă mulțime de lacrimi și vedere minunată".Sfântul Isaac grăiește astfel în Cuvântul 75: „Fiind eu mult ispitit în cele de-a dreapta și cele de-a stânga și încercându-mă pe mine însumi în aceste două feluri de viețuire, primind de la vrăjmașul lovituri fără număr și învrednicindu-mă întrascuns de mari ajutorări, am dobândit, înțelepții de harul lui Dumnezeu, în mulți ani și multe încercări, cunoașterea din cercare a celor ce urmează.
Temelia tuturor virtuților, slobozirea sufletului din robia vrăjmașului, calea ce duce la lumina și viata cea Dumnezeiască, stă în aceste două lucruri: să te aduni pe tine într-un loc și să postești pururea, adică să te supui pe tine cu înțelepciune și cumințenie înfrânării pântecelui, într-o sălășluire statornică, fără ieșire (din chilie), întru neîncetată cugetare la Dumnezeu. De aici urmează supunerea simțurilor, de aici trezvia minții, de aici îmblânzirea fiarelor sălbatice care se mișcă în trup, de aici blândețea gândurilor, de aici mișcarea gândurilor luminoase, de aici străduința spre faptele virtuților, de aici cugetările înalte și subțiri, de aici lacrimile nemăsurate în toată vremea și pomenirea morții; de aici întreaga înțelepciune curată, care se înfrânează cu desăvârșire de la orice închipuire ce ispitește cugetarea; de aici vederea pătrunzătoare și ageră a celor ce stau departe (adică a binelui și răului, care pot fi urmări îndepărtate ale oricărei lucrări); de aici preaadâncile cugetări de taină ce ating mintea prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu, și mișcările preală-untrice care apar în suflet, și deosebirea duhurilor de sfintele puteri și a vedeniilor adevărate de nălucirile deșarte; de aici frica de căile și cărările din marea mintii, frică ce taie nepăsarea și lenevia, de aici flacăra râvnei ce calcă peste orișice primejdie și trece peste orice frică, aprinderea ce trece cu vederea toată pofta și o șterge din minte, pricinuind uitarea oricărei amintiri de cele trecătoare și de toate ale acestei lumi și acestui veac. Pe scurt: de aici vine slobozenia omului adevărat, bucuria și învierea sufletului, odihna lui cu Hristos în împărăția Cerurilor. Iar dacă cineva nesocotește acestea două,se păgubește nu doar de toate cele spuse mai înainte, ci prin disprețuirea acestor două virtuți clatină și temelia tuturor virtuților; și precum acestea sunt începutul și capul lucrării Dumnezeiești în suflet, ușă și cale spre Hristos, dacă cineva le ține pe ele și stăruie în ele, tot așa și dacă se depărtează și se desparte de ele, ajunge în cele două potrivnice lor - adică în împrăștie-rea trupească și în lăcomia nerușinată a pântecelui, care sunt începutul celor potrivnice celor mai înainte spuse, dând loc patimilor în suflet.
Primul din începuturile acestea dezleagă mai întâi simțurile cele supuse legăturilor înfrânării. Și ce urmează din aceasta ? Urmează întâlnirile cele necuvenite și neașteptate, apropiate căderilor; tulburarea valurilor puternice; aprinderea cumplită stârnită prin vedere, care pune stăpânire pe trup și îl ține în stăpânirea sa; înlesnitele alunecări în felul (evlavios) de a gândi (pe care îl dobândise omul); gânduri nestăpânite, ce trag spre cădere; răcirea dorului de lucrurile lui Dumnezeu și slăbănogirea treptată în dragostea de liniștire; în cele din urmă, desăvârșita părăsire a felului ales de viață; înnoirea răutăților uitate și deprinderea unora noi, neștiute până atunci, din pricina necontenitelor întâlniri noi, ce fără voie și în multe chipuri se înfățișează privirii la mutarea din ținut în ținut și din loc în loc. Patimile, care prin harul lui Dumnezeu erau deja omorâte în suflet și nimicite în minte prin uitarea aducerii aminte de ele, prind să se pună iarăși în mișcare și să silească sufletul la lucrarea lor. Iată ce se descoperă (în monah) - nu stau să le înșir pe toate celelalte - din temeiul cel de început, adică din împrăștierea trupului, urmare a lepădării pătimirii răbdătoare întru liniștire. Dar ce urmează și din celălalt temei, adică din începerea lucrării porcești ? Ce este altceva lucrul porcesc, decât a lăsa pântecele fără de rânduială și a-1 sătura pururea, fără vreme hotărâtă pentru împlinirea trebuinței lui, în împotrivire față de obiceiul ființelor cuvântătoare ? Și ce urmează din aceasta ? îngreuierea capului și multa greutate a trupului împreună cu slăbirea umerilor. De aici se naște negreșit părăsirea slujbei lui Dumnezeu; apare lenevia, ce nu îngăduie a face metanii la pravila de rugăciune; nesocotirea plecărilor de genunchi obișnuite; întunecarea și răceala cugetării; slăbirea minții, lipsa ei de dreaptă socotință din pricina tulburării și osebitei întunecări de către gânduri; întunericul gros și adânc întins peste tot sufletul; multa trândăvie în orice lucru al lui Dumnezeu, deopotrivă și în citire, din pricina neputinței de a gusta dulceața cuvintelor lui Dumnezeu; părăsirea celor mai de trebuință îndeletniciri; neînfrânarea minții, care se răspândește pe tot pământul; mult must adunat în toate mădularele; visări necurate în vremea nopții, care înfățișează sufletului chipuri spurcate și netrebnice, pline de poftă și care își împlinesc în însuși sufletul voia lor necurată. Așternutul nenorocitului acestuia, hainele lui și întreg trupul se spurcă de mulțimea scurgerii murdare, care țâșnește din el ca dintr-un izvor - iar aceasta i se întâmplă nu numai noaptea, ci și ziua: căci trupul lui curge pururea și-i întinează cugetul. Din această pricină omul își pierde fecioria: fiindcă dulceața gâdilărilor pricinuiește în tot trupul lui o înfierbântare neîncetată și de nesuferit, și înaintea lui se închipuie priveliști gândite amăgitoare, care zugrăvesc ceva frumos înaintea lui și îl stârnesc în tot timpul și îi apleacă mintea spre împreunarea cu ele (cu aceste chipuri frumoase gândite). Fără îndoială, omul se împreunează cu ele prin cugetarea la ele și poftirea lor, din pricina întunecării puterii dreptei lui socotințe - și aceasta este ceea ce a spus proorocul: Aceasta e răsplata surorii tale Sodoma, care, desfătându-se, a mâncat pâinea până la saț (lez. XVI, 49) și celelalte. Dar și aceasta s-a zis de oarecare dintre marii înțelepți: Dacă cineva va hrăni trupul său, dându-i desfătare, aruncă sufletul său în mare luptă. Unul ca acesta, chiar dacă apoi își vine întru sine și se silește să se stăpânească, nu poate, din pricina aprinderii covârșitoare a mișcărilor trupului, din pricina silniciei și puterii ațâțărilor și gâdilărilor ce robesc sufletul poftelor lor. Vezi aici subțirimea acestor puteri fără de Dumnezeu ? Și tot același zice iarăși: Desfătarea sufletului cu mâncări în tinerețea frageda și plină de must face patimile să intre repede în suflet și să-l învăluie moartea: și astfel, el cade sub judecata lui Dumnezeu. Dimpotrivă, sufletul ce cugetă neîncetat întru pomenirea datoriilor sale se odihnește întru slobozenia sa; grijile lui sunt micșorate; el nu se îngrijește de nimic (vremelnic), poartă grija virtuții, înfrânând patimile și păzind virtutea; el se află treptat în sporire, în bucurie fără grijă, în viețuire bună și liman nebântuit. Iar desfătările trupești nu doar că întărește patimile și le înnoiește în suflet, ci chiar îl scot pe acesta din rădăcinile lui, și împreună aprind pântecele spre neînfrânare și simțiri curvești fără de rânduială. Ele stârnesc la întrebuințarea afară de vreme a mâncării. Cel războit de ele nu vrea să sufere puțină foame ca să fie stăpân pe sine: drept aceea, se află în robia patimilor". In acest chip judecă toți Sfinții Părinți, ale căror mărturii nu le mai aducem aici, ca să nu lungim prea mult Cuvântul.
După ce am îngrădit viețuirea noastră prin înfrâna-rea de la prisos și desfătarea în întrebuințarea mâncării și băuturii, după ce am îngrădit-o, în măsura în care aceasta atârnă de noi, prin însingurare, adică prin petrecerea fără a ieși din mănăstire și ferirea de a lega cunoștințe în afara și înlăuntrul mănăstirii, să ne întoarcem luarea-aminte asupra patimilor sufletești. Să ne întoarcem luarea-aminte, mai întâi de toate, după porunca Domnului, asupra mâniei (Mt. V, 22), ce are ca temei al său trufia[34]. Să iertăm părinților și fraților noștri care petrec aproape și departe, vii și adormiți, toate jignirile și necazurile aduse de ei asupra noastră, oricare ar fi acestea. Domnul ne-a poruncit: Când stați de vă rugați, iertați orice aveți asupra cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să ierte vouă greșalele voastre. Iar dacă voi nu veți ierta, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu va ierta vouă greșalele voastre (Mc. XI, 25-26). Mai înainte de toate roagă-te pentru vrăjmașii tăi și binecuvântează-i (Mt. V, 44) ca pe niște unelte ale Dumnezeieștii Pronii, prin care ți s-a răsplătit pentru păcatele tale în vremea scurtei vieți pământești ca să fii izbăvit în veșnicie de răsplata prin muncile cele veșnice, pe care o meritai. Când te vei purta astfel, când vei iubi pe vrăjmașii tăi și te vei ruga pentru ei să le fie dăruite toate bunătățile, atât vremelnice cât și veșnice, numai atunci Se va pogorî la Tine Dumnezeu într-ajutor, și vei călca prin rugăciunea ta pe toți vrăjmașii tăi, vei intra cu mintea în biserica inimii spre a te închina Tatălui în Duh și Adevăr (In. IV, 24). Dar dacă vei îngădui inimii tale a se împietri prin pomenirea răului și vei da îndreptățire întru trufia ta mâniei tale, Domnul Dumnezeul tău Se va întoarce de la tine și vei fi dat spre călcare picioarelor satanei. El are să te calce cu toate gândurile și simțirile necurate: nu vei fi în stare să te împotrivești lui[35].Iar dacă Domnul te va învrednici să pună la temelia nevoinței tale de rugăciune nerăutatea, dragostea, neosândirea aproapelui, dezvinovățirea lui cu milostivire, atunci vei birui cu osebită înlesnire și grabă pe potrivnicii tăi, vei ajunge la rugăciunea curată.
Să știi că toate patimile și toate duhurile căzute se află în cea mai strânsă înrudire și unire între ele. Această rudenie, această unire este păcatul. De te-ai supus unei patimi, prin supunerea față de această patimă te-ai supus și tuturor celorlalte patimi. De ai îngăduit unui duh al răutății să te robească, prin împreună-vorbirea cu gândurile insuflate de către el și aplecarea în urma acestor gânduri sau visări, te-ai făcut rob al tuturor duhurilor. După înfrângerea ta, ele te vor da de la unul la altul ca pe un prins[36].Asta ne învață Sfinții Părinți, asta ne învață cercarea însăși. Ia aminte la tine însuți și vei vedea că după ce ți-ai îngăduit să te lași biruit de bunăvoie într-o privință, vei fi biruit fără să vrei și într-o cu totul altă privință, în care nu ai fi voit să te lași biruit - atâta vreme cât nu vei înnoi libertatea ta prin pocăință osârdnică. După ce ai pus la temelia nevoinței de rugăciune nemânierea, dragostea și mila de aproapele pe care ni le poruncește Evanghelia, leapădă cu hotărâre orice împreună-vorbire cu gândurile pi orice visare. Spre a întâmpina gândurile și visările, spune: „M-am încredințat cu totul voii Dumnezeului meu, și drept aceea n-am nici o nevoie să despic firul în patru, să-mi dau cu presupusul, să ghicesc,, căci Domnul aproape este. Nimic să nu văgrijiți, poruncește Duhul Sfânt mie și tuturor celor ce cred cu adevărat în Hristos, ci întru toate prin rugă și rugăciune cu mulțumită cererile voastre să se arate lui Dumnezeu (Filip. IV, 5-6). Fiți cu întreagă înțelepciune, adică lepădați sațul și desfătarea, lepădați gândurile și visările amăgitoare, și privegheați întru rugăciuni, toată grija voastră aruncând spre Dânsul, că El Se îngrijește pentru voi (l Pt. IV, 7; V, 7). Voiesc, dar, ca să se roage bărbații, adică creștinii ce s-au desăvârșit în nevoința rugăciunii, în tot locul, ridicând mâini cuvioase - mintea și inima curățite de patimi, pline de smerenie și dragoste -fără mânie și fără îndoire, adică fiind străini de toată răutatea împotriva aproapelui, străini de împreunarea cu gândurile și desfătarea cu visările (l Tim. H, 8). Urăște toată calea nedreptății și îndreaptă-te către toate poruncile Domnului (Ps. CXVIII, 128). Calea nedreptății înseamnă împreunăvorbirea cu gândurile și visarea. Cel ce a lepădat această împreună-vorbire și visarea poate moșteni toate poruncile lui Dumnezeu, poate săvârși voia lui Dumnezeu înlăuntrul inimii sale (Ps. XXXIX, 11), neîncetat lipindu-se de Domnul prin rugăciune, înaripând rugăciunea sa prin smerenie și dragoste.
Cei cei iubiți pe Domnul, urâți cele rele (Ps. XCVI, 11), ne îndeamnă Duhul Sfânt".
Lucrătorul rugăciunii are neapărată nevoie să știe și să vadă lucrarea patimilor și duhurilor asupra sângelui său. Nu fără pricină spune Sfânta Scriptură că nu doar trupul, ci și sângele împărăția lui Dumnezeu nu o vor moșteni (l Cor. XV, 50). Nu numai simțirile trupești grosolane ale omului vechi,ci și simțirile mai subțiri, uneori foarte subțiri, care vin din mișcarea sângelui, sunt lepădate de Dumnezeu. Acest fapt are nevoie -de luarea-aminte a nevoitorului cu atât mai mult cu cât lucrarea subțire a patimilor și duhurilor asupra sângelui se face deslușită abia când inima simte în sine lucrarea Sfântului Duh. Simțirea se lămurește prin simțire. După ce a dobândit simțirea duhovnicească, nevoitorul vede dintr-o dată, cu toată limpezimea, în ce chip patimile și duhurile țin sufletul în robia lor. Atunci el pricepe și se încredințează că orice lucrare a sângelui asupra sufletului - nu numai grosolană, ci și subțire - e urâciune înaintea lui Dumnezeu, alcătuiește jertfă spurcată de păcat, nu este vrednică a fi adusă în tărâmul duhovnicesc, nu este vrednică a fi numărată alături de lucrările și simțirile duhovnicești. Până ce se face arătată lucrarea Duhului în inimă, lucrarea subțire a sângelui rămâne fie cu totul neînțeleasă, fie puțin înțeleasă, și poate fi chiar luată drept lucrare a harului, dacă nevoitorul nu va avea fereala cuvenită. Această fereală stă în aceea ca până la curățirea și înnoirea sa de către Duhul să nu socoată nerătăcit nici un simțământ al inimii afară de simțământul pocăinței, întristării mântuitoare pentru păcate împreunate cu nădejdea miluirii. Din partea firii căzute este primită de Dumnezeu o singură jertfă a inimii, un singur simțământ al inimii, o singură stare a ei: Jertfa lui Dumnezeu duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. L, 18). Lucrarea sângelui asupra sufletului se face pe deplin învederată atunci când lucrează patima și gândurile mâniei asupra sângelui, mai ales în oamenii aplecați spre mânie. La ce ieșire din minți ajunge omul aprins de mânie! El se lipsește de orice stăpânire de sine; intră în stăpânirea patimii, în stăpânirea duhurilor ce însetează de pierzarea lui și doresc să îl piardă, întrebuințând ca unealtă chiar facerile lui de rele; el vorbește și lucrează ca un lipsit de judecată. Este învederată, de asemenea, lucrarea sângelui asupra sufletului atunci când sângele este aprins de patima curviei. Lucrarea tuturor celorlalte patimi asupra sângelui e mai puțin vădită, dar ea ființează. Ce este întristarea ? Ce este trândăvia ? Ce este lenevia ? Sunt felurite lucrări asupra sângelui ale feluritelor gânduri păcătoase. Iubirea de arginți și iubirea de câștig au negreșit înrâurire asupra sângelui: desfătarea pe care o pricinuiesc în om visele de îmbogățire ce altceva sunt decât o fierbere amăgitoare, înșelătoare, păcătoasă a sângelui ? Duhurile răutății, ce însetează fără adormire și fără saț de pierzania omului, lucrează asupra noastră nu doar prin gânduri și visări, ci și prin felurite atingeri, pipăind trupul nostru, sângele nostru, inima noastră, mintea noastră, străduindu-se pe toate căile și prin toate mijloacele să toarne în noi otrava lor[37]. Este nevoie de fereală, este nevoie de priveghere, este nevoie de cunoașterea limpede și fără greș a căii gândite care duce la Dumnezeu. Pe această cale sunt o mulțime de furi, de tâlhari, de ucigași. La vederea nenumăratelor primejdii, să plângem înaintea Domnului nostru și să-L rugăm cu plâns statornic ca însuși El să ne îndrume în calea strâmtă și necăjită, care duce la viață. Feluritele aprinderi ale sângelui, din pricina lucrării feluritelor gânduri și visări drăcești, alcătuiesc arma de foc ce a fost dată la căderea noastră heruvimului căzut, armă cu care el umblă înlăuntrul nostru, oprindu-ne intrarea în tainicul rai Dumnezeiesc al gândurilor și simțămintelor duhovnicești[38] Nevoitorul trebuie să ia aminte cu osebire la lucrarea asupra noastră a slavei deșarte, a cărei lucrare asupra sângelui e foarte anevoie a o băga de seamă și înțelege. Slava deșartă lucrează mai întotdeauna împreună cu o patimă subțire a dulceții și aduce omului cea mai subțire desfătare păcătoasă. Otrava acestei desfătări este așa subțire, că mulți socot desfătarea cu slava de-șartă și patima dulceții drept mângâiere a conștiinței, chiar drept lucrare a harului Dumnezeiesc. Nevoitorul amăgit cu această desfătare vine, puțin câte puțin, în starea amăgirii de sine; socotind amăgirea de sine drept stare harică, el cade treptat în deplina stăpânire a îngerului căzut, ce ia mereu chipul unui înger de lumină: se face unealtă, apostol al duhurilor căzute. Din această stare sunt scrise cărți întregi, lăudate de lumea ce orbecăie și citite de oamenii necurățiți de patimi cu desfătare și încântare. Această desfătare părut duhovnicească nu este altceva decât desfătare cu slavă deșartă subțire, semeață cugetare subțire și patimă a dulceții subțire. Nu desfătarea este partea păcătosului: partea lui este plânsul și pocăința. Slava deșartă strică sufletul întocmai cum patima curviei strică sufletul și trupul. Slava deșartă face sufletul neînstare de mișcări duhovnicești, care încep atunci când tac mișcările patimilor sufletești, fiind oprite de smerenie. Tocmai de aceea Sfinții Părinți predanisesc ca lucrare de obște tuturor monahilor, mai ales celor care se îndeletnicesc cu rugăciunea și doresc a spori în ea, sfânta pocăință, care lucrează nemijlocit împotriva slavei deșarte și care aduce sufletului sărăcia duhovnicească. După ce nevoitorul se îndeletnicește vârtos cu pocăința, vede deja lucrarea slavei deșarte asupra sufletului asemă-nându-se foarte cu lucrarea patimii curviei.
Patima curviei învață omul să năzuiască la însoțirea neîngăduită cu un alt trup, și în cei ce se supun ei, chiar și numai prin desfătarea cu gânduri și visări necurate, preface toate simțămintele inimii, schimbă rânduiala sufletului și trupului: slava deșartă trage la împărtășirea nelegiuită de slava omenească și, atingându-se de inimă, duce la o mișcare plăcută, fără de rânduiala, a sângelui; prin această mișcare schimbă întreaga întocmire (aplecare) a omului, băgând în el unirea cu duhul gros și întunecat al lumii și înstrăinându-1 în acest chip de Duhul lui Dumnezeu. Slava deșartă este curvie față de slava cea adevărată. „Ea", grăiește Sfântul Isaac Sirul, „ caută spre firea lucrurilor cu privire curvească"[39].Cât de mult întunecă ea pe om, cât de mult îi îngreunează aproprierea de Dumnezeu și osteneala de a deveni-al Lui ne-a mărturisit-o Mântuitorul: Cum puteți voi să credeți, le-a grăit El fariseilor măreți în deșert, ce căutau laudă și încuviințare unii de la alții și de la obștea omenească aflată în starea de cădere, când primiți slavă unul de la altul, și slava cea de la Singur Dumnezeu nu o căutați ? (In. V, 44).
Ceea ce Preacuvioșii loan Scărarul și Nil Sorski[40] numeau râvnă trufașă pentru căutarea înainte de vreme a ceea ce vine la vremea potrivită poate fi pusă negreșit pe seama patimii slavei deșarte, întotdeauna fiind împreună-lucrător sângele; sângele este înfierbântat și pus în mișcare de gândurile slavei deșarte, iar slava deșartă, la rândul ei, face să crească și să se înmulțească visările amăgitoare și părerea trufașă despre sine, pe care Apostolul o numește mândrie a minții trupești, ce fără minte se umflă (Col. II, 18).
Din toate cele spuse mai sus se poate vedea și vremea potrivită pentru rugăciunea minții, a inimii. Pentru îndeletnicirea cu ea e potrivită vârsta coaptă, la care pornirile se îmblânzesc în chip firesc în om. Nu este lepădată tinerețea atunci când ea are însușirile bătrâneții, mai ales când are îndrumător. Copt nu îl fac pe om doar numărul anilor de la naștere sau de la intrarea în mănăstire, ci mai ales cercetarea de sine îndelungă - cercetare nu după voia proprie, ci după Domnul lisus Hristos, întru lumina Evangheliei, în care e înfățișat omul nou și toate nuanțele neputințelor celui vechi, și a scrierilor Sfinților Părinți ai Bisericii de Răsărit, Ortodoxe, ce ne povățuiesc în chip nerătăcit cum să ne folosim de lumina Evangheliei. Cu cât pătrunde omul mai mult în sine, cu cât se cunoaște mai mult pe sine, cu cât își cunoaște mai mult patimile, lucrarea lor cea de multe feluri, mijloacele prin care e luptat, neputința sa; cu cât se străduie mai mult a nimici în sine însușirile păcătoase altoite prin cădere și a dobândi însușirile arătate de Evanghelie, cu atât temelia pentru zidirea rugăciunii va fi mai trainică.
Nevoitorul nu trebuie să se grăbească a termina cu punerea temeliei: dimpotrivă, este dator a se îngriji ca ea să aibă adâncime și tărie îndestulătoare. Nu este îndeajuns a studia patimile dimpreună cu multîmpletitele lor odrasle întru citirea cărților Părintești: este de trebuință a le citi în cartea vie a sufletului și a dobândi cunoașterea cea din cercare despre ele. Este învederat că e nevoie de mulți ani pentru ca îndeletnicirea aceasta să dea roade - mai ales în vremea noastră, când primirea fără osteneală de către om a vreunei cunoștințe duhovnicești e rară, când trebuie să cauți în cărți fiecare cunoștință de acest fel și apoi să cauți tot în cărți rânduiala, treptele cunoștințelor, faptelor, stărilor duhovnicești. Cei care nu s-au îngrijit destul de temeinicia temeliei au văzut în zidirea lor multe neajunsuri și lucruri neîndemânoase, crăpături însemnate și alte vătămări, iar adeseori au văzut și amara nimicire a zidirii înseși. Fraților ! Să nu ne grăbim: urmând sfatului Evangheliei (Le. VI, 48), să săpăm, să adâncim, să punem la temelie pietre tari, grele. Săparea și adâncirea sunt cercetarea amănunțită a inimii, iar pietrele cele tari - întărite de vreme și lucrarea îndelungată - deprinderile întru poruncile evanghelice.
Când nevoitorul lui Hristos, după puterea sa, ajunge să-și stăpânească mișcările sângelui și să slăbească lucrările acestuia asupra sufletului, atunci în suflet încep să se ivească, puțin câte puțin, mișcări duhovni-dești; încep să se arate minții înțelegeri subțiri, Dumnezeiești, să o tragă din împrăștierea peste tot locul și s-o adune în sine[41]; inima începe a împreună-simți cu mintea prin zdrobire îmbelșugată, în urma lucrărilor duhovnicești slăbesc până în sfârșit lucrările sângelui asupra sufletului: sângele intră pe făgașul slujirii sale firești în alcătuirea trupului, încetând a sluji, în afara menirii sale firești, ca unealtă a păcatului si a dracilor. Sfântul Duh încălzește pe om duhovnicește, totodată înrourând și răcorind sufletul până atunci obișnuit doar cu feluritele aprinderi ale sângelui[42]. La ivirea gânditului Soare al Dreptății fiarele cele gândite pleacă în culcușurile lor, și nevoitorul iese din întunericul și robia în care îl țineau păcatul și duhurile căzute, spre lucrare și sporire până ce vine seara vieții pământești, până la strămutarea în viața veșnică, neînserată (Ps. CUI, 23-24). în urma lucrării harice a Sfântului Duh asupra omului, dintâi începe a sufla în el o tihnă neobișnuită, apare omorârea față de lume, față de îndulcirea cu deșertăciunea și păcătoșenia ei, față de slujirile în mijlocul ei. Creștinul se împacă cu toate și cu toți prin mijlocirea străinei, smeritei și totodată înaltei drepte socotințe duhovnicești, neștiute și neatinse de omul trupesc și sufletesc. El începe să simtă împreu-nă-pătimire față de toată omenirea și față de fiecare om în parte, împreună-pătimirea trece în dragoste - apoi începe a spori luarea-aminte la rugăciunea lui: cuvintele rugăciunii încep a pricinui o întipărire neobișnuită asupra sufletului, a-1 cutremura, în sfârșit, puțin câte puțin inima și tot sufletul se mișcă în unire cu mintea, iar în urma sufletului e tras în această unire și însuși trupul.
Această rugăciune se numește: A minții, atunci când e rostită de minte întru adâncă luare-aminte, cu împreună-simțirea inimii; A inimii, atunci când e rostită de minte și inimă unite, inima pogorânduse parcă în inimă și înălțând din adâncul inimii rugăciune; A sufletului, atunci când este săvârșită din tot sufletul, luând parte chiar și trupul; când este săvârșită din toată ființa, toată ființa făcându-se ca o singură gură care rostește rugăciunea.
Sfinții Părinți, în Scrierile lor, cuprind adesea sub singura numire de „rugăciune a minții" și rugăciunea inimii și rugăciunea sufletului, dar uneori fac deosebire între ele. Astfel, Preacuviosul Grigorie Sinaitul a zis: „Cheamă neîncetat pe Dumnezeu cu mintea sau cu sufletul". Acum, însă, când învățătura din gură vie despre acest lucru s-a împuținat foarte, e foarte de folos a ști deosebirea exactă dintre ele. în unii lucrează mai mult rugăciunea minții, în alții - cea a inimii, iar în alții - cea a sufletului, după cum primește fiecare de la îm-părțitorul tuturor bunătăților, atât firești cât și harice[43]; iar uneori în unul și același nevoitorul lucrează ba una, ba alta dintre aceste rugăciuni. Asemenea rugăciune este foarte adesea și în cea mai mare parte însoțită de lacrimi. Omul cunoaște atunci din parte ce înseamnă fericita nepătimire. El începe a simți curăția, iar în urma curăției - frica vie de Dumnezeu, ce mistuie grosimea trupului prin frica străină, până atunci necunoscută omului, pe care o aduce, frică ce vine din simțirea stării înaintea lui Dumnezeu. Creștinul intră într-o nouă viață și nouă nevoință, potrivite cu starea lui sufletească înnoită: laptele dinainte nu se mai potrivește pentru hrana lui. Toate lucrările lui se împreunează într-una singură: „în fericita pocăință necurmată". Cel ce înțelege să înțeleagă: s-a spus cea mai de trebuință, cea mai mântuitoare de suflet, cea mai însemnată înștiințare pentru adevăratul făptuitor, deși cuvintele sunt simple. Starea aceasta a zugrăvit-o Marele Pimen în răspunsul său la întrebarea: „Cum trebuie să se poarte cel ce se liniștește cu luare-aminte ?". Acesta a răspuns: „Asemenea omului cufundat în tină până la gât, ce are o povară pe grumaz și strigă către Dumnezeu: miluiește-mă"[44]. Plânsul adânc, plânsul duhului omenesc, mișcat spre plâns de către Duhul lui Dumnezeu, este tovarășul nelipsit al rugăciunii inimii; rugăciunea sufletului e însoțită de simțământul duhovnicesc al fricii de Dumnezeu, al evlaviei și străpungerii, în creștinii desăvârșiți, amândouă aceste simțăminte trec în dragoste; dar și aceste simțăminte fac parte din numărul celor harice. Ele sunt daruri ale lui Dumnezeu, date la vremea potrivită, străine chiar pătrunderii celui care se nevoiește pe tărâmul lor, chiar dacă el se nevoiește în chip nerătăcit. Rugăciunea inimii lucrează cel mai mult când nevoitorul folosește rugăciunea lui lisus; cu rugăciunea sufletului se roagă cei care au primit rugăciunea inimii, atunci când ei se îndeletnicesc cu rugăciunile din carte și cu cântarea psalmilor. Rugăciunea minții, a inimii, a sufletului e poruncită omului de către Dumnezeu atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, poruncește Dumnezeu, din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată mintea ta, din toată puterea ta. Aceasta e porunca cea dintâi (Mc. XII, 30; Deut. VI, 5). E limpede că împlinirea celei mai mari și mai înalte dintre toate poruncile nu poate fi atinsă decât prin rugăciunea minții, a inimii și a sufletului, prin care cel care se roagă se osebește de toată făptura, prin care el tinde cu toată ființa sa către Dumnezeu. Aflându-se întru această năzuință către Dumnezeu, cel ce se roagă se unește fără de veste singur cu sine, și se vede tămăduit prin atingerea de el a degetului lui Dumnezeu.
Mintea, inima, sufletul, trupul - până atunci rupte între ele de păcat -se adună deodată laolaltă în Domnul. Dat fiind că unirea a avut loc în Domnul, este pricinuită de Domnul, ea este în același timp și unire a omului cu sine, și unire a lui cu Domnul. După unire, sau totodată cu unirea, urmează ivirea dăruirilor duhovnicești. Mai bine zis, unirea este dar al Duhului. Prima din dăruirile duhovnicești, prin care și are loc unirea cea minunată, e pacea lui Hristos[45]. Păcii lui Hristos îi urmează întreaga ceată a darurilor lui Hristos și roadelor Sfântului Duh, pe care Apostolul le înșiră în următorul chip: Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea poftelor (Gal. V, 22). Rugăciunea celui tămăduit, unit, împăcat în sine și cu sine e străină de gândurile și de visările drăcești. Arma de foc a heruvimului căzut încetează a mai lucra: sângele, înfrânat prin putere de Sus, încetează a mai fierbe și a se mai învifora. Această mare se face nemișcată; suflarea vânturilor - care sunt gândurile și visările drăcești - nu mai lucrează asupra lui. Rugăciunea străină de gânduri și de visări se numește curată[46], nerăspândită. Nevoitorul care a ajuns la rugăciunea curată începe să afierosească îndeletnicirii cu ea multă vreme, adeseori fără să își dea seama. Toată viața lui, toată lucrarea lui se întoarce în rugăciune. Calitatea rugăciunii, au zis Părinții, negreșit duce la cantitate. Rugăciunea, după ce 1-a cuprins pe om, îl preschimbă treptat, îl face duhovnicesc în urma unirii cu Sfântul Duh, precum spune Apostolul: Cel ce se lipește de Domnul, un duh cu Domnul este (l Cor. VI, 17). Ucenicului iubit al Duhului i se descoperă tainele creștinismului.
Pacea harică a lui Hristos, prin care nevoitorul e băgat în rugăciunea curată, se deosebește desăvârșit de obișnuita stare liniștită, plăcută a oamenilor: după ce s-a sălășluit în inimă, ea ferecă în lanțuri mișcările tulburătoare ale patimilor, înlătură frica nu prin îndepărtarea a ceea ce înfricoșează, ci prin fericita stare de vitejie întru Hristos, ce face ca ceea ce e înfricoșător să nu mai fie înfricoșător, precum a grăit Domnul: Pace las vouă, pacea Mea dau vouă: nu precum o dă lumea v-o dau Eu vouă. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se spăimânteze (In. XIV, 27). în pacea lui Hristos viețuiește în chip ascuns asemenea putere duhovnicească, că această pace calcă prin ea orice necaz și nenorocire pământească. Această putere este împrumutată de la Hristos însusi: întru Mine pace să aveți, în lumea necazuri veți avea -ci îndrăzniți: Eu am biruit lumea (In. XIV, 33). Chemat prin rugăciunea inimii, Hristos trimite în inimă putere duhovnicească, numită „pace a lui Hristos", nepătrun-să cu mintea, nepovestită prin cuvânt, pătrunsă în chip de nepătruns doar prin cercarea cea fericită. Pacea lui Dumnezeu, grăiește Apostolul creștinilor, ce covârșește toată mintea, va păzi inimile voastre și cugetele voastre întru Hristos Hsus (Filip. IV, 7). Aceasta e puterea păcii lui Hristos. Ea întrece toată mintea. Asta înseamnă: ea este mai presus decât toată mintea celor zidite - și decât mintea omenească, și decât mintea îngerilor de lumină, și decât mintea îngerilor căzuți. Ea, ca lucrare a lui Dumnezeu, rânduiește în chip stăpânitor, Dumnezeiesc, gândurile și simțirile inimii. La ivirea ei, o rup la fugă toate gândurile drăcești și simțirile atârnătoare de ele, iar gândurile omenești, dimpreună cu inima, intră sub atotsfânta ei cârmuire și îndrumare.
De acum înainte, ea împărătește peste ele și le păzește, adică le păstrează neatinse de păcat, întru Hristos lisus. Asta înseamnă: ea ține gândurile, fără a le îngădui să iasă, întru învățătura evanghelică, luminează mintea prin tâlcuirea de taină a acestei învățături, iar pe inimă o hrănește cu pâinea cea spre ființă, ce se pogoară din cer și dă viață tuturor celor ce se împărtășesc cu ea (In. VI, 33). Pacea sfântă, întru îmbelșugata sa lucrare, lasă tăcere asupra minții, iar spre fericita gustare dintr-însa insuflă și sufletul și trupul.
Atunci se curmă toată mișcarea sângelui, toată înrâurirea lui asupra stării sufletului: se face liniște mare. Suflă în tot omul o anumită răcoare subțire, și se aude învățătura cea de taină. Creștinul, ținut și păzit de sfânta pace, se face de neajuns pentru vrăjmași: el e lipit de îndulcirea cu pacea lui Hristos și, îmbătându-se de ea, uită nu doar desfătările păcătoase, ci toate desfătările pământești îndeobște -atât trupești cât si sufletești. Vindecătoare băutură ! Dumnezeiască doctorie ! Fericită beție ! întocmai: ce alt temei al înnoirii omului poate fi, fără numai haricul simțământ al păcii, prin care toate părțile alcătuitoare ale omului, despărțite de păcat, se unesc iarăși într-un singur tot! Fără de acest dar premergător, fără această unire cu sine însuși, poate omul să fie în stare de vreo stare duhovnicească, Dumnezeiască, zidită de Atotbu-nul Duh Sfânt ? în vasul sfărâmat poate încăpea ceva mai înainte ca el să fie dres ? Simțământul păcii lui Hristos, ca și toate dăruirile harice îndeobște, începe să se arate mai înainte de toate în rugăciune, fiindcă aceasta e lucrarea în care nevoitorul se pregătește cel mai bine, prin evlavie și luare-aminte, de primirea întipăririlor Dumnezeiești. Mai apoi, după ce s-a făcut ca un bun statornic al creștinului, ea îl întovărășește mereu, pururea și pretutindeni îndemnându-1 la rugăciunea săvârșită în cămara sufletului, arătând de departe vrăjmașii și clevetitorii cei gândiți, punându-i pe fugă și doborându-i cu dreapta sa cea atotputernică.
Măreția darului duhovnicesc, a păcii lui Hristos, arătarea lui în poporul cel ales al lui Dumnezeu, în noul Israil, în creștini, puterea lui de a vindeca sufletele, puterea de a păstra sănătatea sufletelor sunt descrise de sfântul proroc Isaia în următorul chip: Dumnezeu Tare, grăiește Prorocul despre Domnul întrupat, Stăpânitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie: că voi aduce pace peste domni, peste creștinii sporiți, care biruiesc patimile și ca atare merită numele de „domni", pace și sănătate Lui. Și mare va fi stăpânirea Lui, și păcii Lui nu va fi hotar. Pre scaunul lui David și întru împărăția Lui va ședea, ca să o îndrepteze și să o apere cu judecată și dreptate, de acum și până în veac: râvna Domnului Savaot va face acestea (îs. IX, 6-7). Răsări-va în zilele Lui dreptatea și mulțimea păcii (Ps. LXXI, 7); Domnul va blagoslovi pre norodul Său - pe creștini - cu pace (Ps. XXVIII, 11), cei blânzi vor moșteni pământul si se vor desfăta întru mulțimea păcii (Ps. XXXVI, 11). Precum Sfântul Duh vestește pe Fiul (In. XVI, 14), așa și lucrarea în om a Sfântului Duh - pacea lui Hristos - vestește că gândurile omului au intrat în atotsfântul tărâm al Dreptății Dumnezeiești și Adevărului Dumnezeiesc, că Evanghelia a fost primită de către el cu inima: mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat (Ps. LXXXIV, 11).
Lucrarea păcii lui Hristos în om este semnul rămânerii lui întru poruncile lui Hristos, în afara rătăcirii și amăgirii de sine: dimpotrivă, tulburarea, chiar și cea mai subțire, cu orice îndreptățiri s-ar acoperi, este semn vrednic de crezare al abaterii de pe calea cea îngustă a lui Hristos pe calea cea lată, care duce în pierzare[47].Nu osândi nici pe necredincios, nici pe răufăcătorul învederat: Domnului său stă sau cade (Rom. XIV, 4). Nu urî nici pe cel ce te clevetește, nici pe cel ce te ocărăște, nici pe cel ce te jefuiește, nici pe cel care te ucide: ei te răstignesc de-a dreapta Domnului, după rânduiala cea nepătrun-să a judecăților Dumnezeiești, pentru ca tu, dintru recunoașterea și încredințarea inimii, să poți spune în rugăciunea ta Domnului: „vrednic de faptele mele primesc; pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta". Să înțelegi din necazurile îngăduite asupra ta negrăita ta bunăstare, alegerea ta de către Dumnezeu, și roagă-te cu preafierbinte rugăciune pentru acei binefăcători ai tăi prin a căror mijlocire se dă ție bunăstarea aceasta, prin ale căror mâini ești rupt de lume și omorât față de ea, prin ale căror mâini ești înălțat către Dumnezeu. Să simți față de ei milostivire după asemănarea acelei milostiviri pe care o simte față de omenirea nefericită, înecată în păcate, Dumnezeu, Care L-a dat pe Fiul Său ca jertfă de răscumpărare Ziditorului pentru zidirea vrăjmașă Lui, știind că această zidire, în cea mai mare parte a ei, va batjocori și Această Jertfă, O va nesocoti. Milostivirea asta, ce se întinde până la dragostea de vrăjmași, ce se revarsă în rugăciuni cu lacrimi pentru ei, duce la cunoașterea din cercare a Adevărului.
Cunoașterea Adevărului duce în sufletul dreptății Dumnezeiești, după ce a izgonit din suflet dreptatea omenească, aflată în starea de cădere și spurcată de păcat: dreptatea Dumnezeiască mărturisește intrarea sa în suflet prin pacea lui Hristos. Pacea lui Hristos face pe om și biserică și preot al Dumnezeului Celui Viu: în pace locul Lui (al lui Dumnezeu), și lăcașul Lui în Sion. Acolo au zdrobit tăriile arcelor, arma și sabia și războiul (Ps. LXXV, 2-3).
Despre fericita unire a omului cu sine însuși în urma lucrării păcii lui Hristos dau mărturie cei mai mari povățuitori ai monahismului. Sfântul loan Scărarul spune: „Strigat-am cu toată inima mea, adică cu trupul, cu sufletul și cu duhul: că unde sunt acești doi din urmă în unire, acolo este și Dumnezeu în mijlocul lor"[48].Preacuviosul Isaia Pustnicul spune: „Dacă tu, asemenea fecioarelor înțelepte, știi că vasul tău este plin cu untdelemn și poți să intri în cămară, netrebuind să rămâi pe dinafară; de ai simțit că duhul, sufletul și trupul tău s-au unit fără de prihană și au înviat nespurcate în ziua Domnului nostru lisus Hristos; dacă știința (conștiința) nu te dă în vileag și nu te osândește; dacă te-ai făcut prunc, după cuvântul Mântuitorului: Lăsați pruncii și nu-i opriți pe ei a veni la Mine, că a unora ca aceștia este împărăția Cerurilor (Mt. XIX, 14), atunci cu adevărat te-ai făcut mireasă (a lui Hristos); Sfântul Duh S-a odihnit asupra ta, chiar de te afli încă în trup"[49].Sfântul Isaac Sirul spune: „Nu se asemuie cei ce fac semne, minuni și puteri în lume cu cei care se liniștesc cu înțelegere- Să iubești nelucrarea liniștirii mai mult decât saturarea celor ce flămânzesc în lume și întoarcerea multor păgâni la închinarea lui Dumnezeu. Mai bine este ție să te dezlegi din legăturile păcatului decât să dai slobozenie robilor. Mai bine este ție a te smeri cu gufletul tău întru unirea de cuget a treimii care este în tine - a trupului, sufletului și duhului zic - decât a împăca prin învățătura ta pe cei ce nu se înțeleg la cuget"50. Sfânta pace este acea nemișcare a minții care se naște din plinirea poruncilor evanghelice și pe care o pomenește Sfântul Isaac Sirul în Cuvântul 55, pe care o au simțit-o Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul și Sfântul Vasile cel Mare și, după ce au simțit-o, s-au îndepărtat în pustie. Acolo, după ce s-au îndeletnicit cu omul lor cel lăuntric și 1-au șlefuit de tot prin Evanghelie, ei s-au făcut văzători ai vederilor de taină ale Duhului. Este învederat că nemișcarea minții sau neîmprăș-tierea (nimicirea împrăștierii) este dobândită de minte după unirea ei cu sufletul.
Fără aceasta, ea nu se poate înfrâna de la răspândirea și rătăcirea peste tot locul. Atunci când mintea, prin lucrarea harului Dumnezeiesc, se unește cu inima, ea primește puterea rugăciunii despre care vorbește Preacuviosul Grigorie Sinaitul: „Dacă Moisi n-ar fi primit de la Dumnezeu toiagul puterii, nar fi lovit prin el Dumnezeu pe Faraon și Egiptul; așa și mintea, dacă nu va avea în mână puterea rugăciunii, nu va putea zdrobi păcatul și puterile cele potrivnice".Cu neobișnuită limpezime și simplitate este înfățișată învățătura despre pacea lui Hristos în povețele duhovnicești ale ieromonahului Serafim de Sarov; acolo totul este luat de-a dreptul din sfânta cercare a inimii: „Când mintea și inima vor fi unite în rugăciune, și gândurile sufletului neîmprăștiate, atunci inim se va încălzi cu fierbințeala duhovnicească, în care strălucește lumina lui Hristos, umplând de pace și bucurie întreg omul lăuntric".Nimic nu e mai bun în Hristos ca pacea, întru care se strică tot războiul duhurilor văzduhului și pământului. Semnul sufletului înțelegător este atunci când omul afundă mintea sa înlăun-trul său și are lucrare în inima sa. Atunci harul lui Dumnezeu îl adumbrește, și el se află.într-o întocmire pașnică, iar prin mijlocirea acestuia și în întocmire preapașnică: pașnică, adică având bună conștiință; preapașnică, fiindcă mintea vede în sine duhovnicește harul Sfântului Duh, după cuvântul lui Dumnezeu: în pace locul Lui (Ps. LXXV, 2). Când cineva umblă întru întocmire pașnică, el culege darurile duhovnicești ca și cu lingurița. Când omul vine întru întocmire pașnică, atunci poate răspândi din sine și asupra altora lumina înțelegerii. - Această pace, ca pe o comoară fără de preț, a lăsat-o Domnul nostru lisus Hristos ucenicilor Săi, înainte de moartea Sa grăind: Pace las vouă, pacea Mea dau vouă (In. XIV, 27). Suntem datori să adunăm toate puterile, dorințele și faptele noastre spre a primi pacea lui Dumnezeu, și să strigăm întotdeauna cu Biserica dimpreună: Doamne Dumnezeul nostru! Pace dă nouă (îs. XXVI, 12). în tot chipul trebuie să ne străduim a păzi pacea sufletească și a nu ne tulbura de necazurile pe care ni le pricinuiesc alții: pentru aceasta, e nevoie a ne sili în tot chipul să înfrânăm mânia și să păzim, prin mijlocirea luării-aminte, mintea și inima de mișcările cele necuviincioase. Jignirile din partea celorlalți suntem datori să le răbdăm cu seninătate și să ne deprindem a avea o asemenea așezare a duhului ca și cum ele nu ne-ar privi pe noi, ci pe careva străin nouă. Această îndeletnicire poate aduce tihnă inimii omenești și o poate face locaș al lui Dumnezeu însuși, în ce chip poate fi biruită mânia se poate vedea din Viața Sfântului Paisie cel Mare. Acesta L-a rugat pe Domnul lisus Hristos, când i S-a arătat, să-1 slobozească de mânie - și t-a zis lui Hristos: „De vrei să biruiești mânia și iutimea împreună, să nu poftești nimic, nici să urăști pe cineva, nici să defaimi".- Pentru a păstra pacea sufletului, nevoitorul trebuie să depărteze de la sine trândăvia și să se străduiască a avea duh bucuros, iar nu întristat, după cuvântul lui Sirah: „Pre mulți i-a omorât întristarea, și nu este folos în ea (Șir. XXX, 24). Pentru păstrarea păcii sufletului, nevoitorul trebuie să fugă din răsputeri de osândirea altora. Prin neosândire și tăcere se păstrează pacea sufletului: când omul este în atare întocmire, primește descoperirile Dumnezeiești"împărăția lui Dumnezeu este dreptate și pace si bucurie întru Duhul Sfânt: că cel ce întru acestea slujește lui Hristos, bineplăcut este lui Dumnezeu (Rom. XIV, 17-18).
Pacea lui Hristos este izvor de neîncetată rugăciune a minții, a inimii, a sufletului, de rugăciune harică, duhovnicească - rugăciune adusă din toată ființa omenească, prin lucrarea Sfântului Duh; pacea lui Hristos este izvor nesecat al smereniei lui Hristos - smerenie harică, ce covârșește toată mintea. Nu va greși cel ce va spune că rugăciunea necurmată este smerenie harică și smerenia harică e necurmată rugăciune. Socotim că este neapărată nevoie să înfățișăm aici legătura cea foarte strânsă a rugăciunii cu smerenia.
Ce e smerenia ? „Smerenia", au zis Părinții, „este Dumnezeiască și neajunsă".Oare nu înseamnă asta același lucru cu ceea ce a zis Apostolul: pacea lui Dumnezeu, ce covârșește toată mintea (FUip. IV, 7) ? Vom arăta fără greșeală ce e smerenia dacă vom spune: „Smerenia este lucrare nepătrun-să a nepătrunsei păci a lui Hristos, în chip de nepătruns pătrunsă doar prin cercarea cea fericită", în alcătuirea acestei definiții a smereniei îl avem călăuzitor pe însuși Domnul. Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, a grăit Domnul, și Eu vă voi odihni pre voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre (Mt. XI, 28-29). Preacuviosul loan Scărarul, tâlcuind aceste spuse ale Mântuitorului, grăiește: „învățați-vă nu de la înger, nu de la om, nu din carte, ci de la Mine, adică de la petrecerea, strălucirea și lucrarea mea Mea în voi, că sunt blând și smerit cu inima, și cu gândul și cu cugetul, și veți afla odihnă de războaie și ușurare de gândurile păcătoase sufletelor voastre"[56].Această învățătură e lucrătoare, învățătură din cercare, învățătură harică! în continuare, în Cuvântul despre smerenie Sfântul loan Scărarul, după ce înșiră feluritele semne ale smereniei ce pot fi cunoscute și pătrunse nu doar de cel ce stăpânește această vistierie duhovnicească, ci și de apropiații și prietenii lui în Domnul, adaugă: „Pentru cel ce a dobândit această mare bogăție (smerenia) în sufletul său sunt semne (după care el poate să își dea seama că a câștigat smerenia) mai mari decât toate cele arătate mai înainte: fiindcă acelea pot fi văzute de cei dinafară. Vei cunoaște, fără să fii amăgit, că această preacuvioasă (smerenia) este în tine după mulțimea de lumină nepovestită și negrăita dragoste de rugăciune".La întrebarea: „Care sunt semnele aparte ale smereniei ?", Sfântul Isaac Sirul a răspuns: „Precum înălțarea sufletului este împrăștiere a lui, ce îl silește să se răspândească (prin mijlocirea visării pricinuite de ea) și n-o împiedică să se întraripeze cu norii gândurilor sale, de care fiind purtat înconjură zidirea toată, tot așa smerenia adună sufletul întru liniștire; prin mijlocirea smereniei, sufletul se adună în în sine însuși. Precum sufletul este neștiut și nevăzut de ochii trupești, așa și cel cu smerită cugetare nu este cunoscut când se află între oameni. Precum sufletul este acoperit înlăuntrul trupului de vederea oamenilor și de împărtășirea cu ei, așa și cel cu adevărat smerit cugetător nu doar că nu voiește a fi văzut și priceput de oameni, din pricina îndepărtării și lepădării sale de toate; însă el ar dori să se cufunde chiar de la sine însuși înlăuntrul său, să viețuiască și să petreacă în liniștire, uitând desăvârșit gândurile și simțămintele sale dinainte, să se facă oarecum ca și cum n-ar ființa, n-ar fi început a ființa, ca și cum ar fi neștiut chiar de sufletul său. Unul ca acesta e tăinuit, ascuns și despărțit de lume după măsura în care rămâne cu totul în Stăpânul său".Care e starea aceasta, dacă nu cea pricinuită de rugăciunea harică, a minții, a inimii și a sufletului ? Oare e cu putință a rămâne în Domnul altminteri decât unindu-te cu El prin rugăciunea curată ? în același Cuvânt se află răspunsul Sfântului Isaac la întrebarea: „Ce este rugăciunea ?" - Sfântul a zis: „Rugăciunea înseamnă deșertarea mintii de toate cele de aici și din inimă și care și-a întors privirile cu desăvârșire către viitorul nădăjduit". Așadar, rugăciunea adevărată și smerenia adevărată nu-s unul și același lucru după lucrările și urmările lor ? Rugăciunea este maica virtuților și ușa către toate darurile duhovnicești. Prin rugăciunea întru luarea-aminte, săvârșită cu răbdare și silire de sine, se dobândesc și rugăciunea harică, și smerenia harică. Dătătorul lor este Duhul Sfânt; Dătătorul lor e Hristos: cum să nu fie atât de asemănătoare între ele, de vreme ce izvorul lor este unul ? Cum să nu se arate din acest izvor toate virtuțile îndeobște, în minunată conglăsuire și legătură între ele ? Ele se arată fără veste în acel creștin în a cărui cămară lăuntrică a intrat Hristos pentru a lua aminte la plânsul celui închis în cămară și pentru a îndepărta pricinile plânsului. „Rugăciunea este maica virtuților", a zis Preacuviosul Marcu Ascetul, „ea le naște din unirea cu Hristos"[59].Sfântul loan Scărarul a numit rugăciunea maică a virtuților, iar smerenia - pierzătoare a patimilor[60].
Este nevoie să lămurim și să facem cât de cât deslușită unirea minții, sufletului și trupului pentru cei ce nu au simțitro, ca aceștia s-o recunoască atunci când ea, prin mila lui Dumnezeu, va începe să se arate în ei. Această unire e pe deplin vădită, pe deplin simțită - nu vreo închipuire însușită prin părerea amăgitoare. O putem lămuri întrucâtva pornind de la starea cu totul potrivnică ei, în care ne aflăm de obicei cu toții. Starea potrivnică ei - dezbinarea minții, sufletului și trupului, lucrarea lor într-o neînțelegere care adesea ajunge împotrivire - este amara urmare a căderii noastre în starea protopărinților noștri[61]. Cine nu vede în sine această lucrare în dezbinare ? Cine nu simte războiul lăuntric și chinul pricinuit de el ? Cine nu recunoaște că acest război, acest chin - ce sunt adesea de neîndurat -sunt boala noastră, semnul, dovada convingătoare a căderii ? Mintea noastră se roagă sau se află în cugetare și vrere evlavioasă, iar în inimă și în trup se mișcă felurite dorințe păcătoase, felurite porniri ale inimii, trag mintea cu sila de la îndeletnicirea ei, și în cea mai mare parte o și abat! Chiar simțurile trupești,mai ales văzul și auzul, lucrează împotriva minții: aducându-i neîncetate întipăriri ale lumii materiale, ele o abat în împrăștiere. Iar când, prin milostivirea cea negrăită a lui Dumnezeu, mintea începe a se uni în rugăciune cu inima și sufletul, atunci sufletul - la început puțin câte puțin, iar pe urmă în întregime - începe a năzui împreună cu mintea la rugăciune, în cele din urmă năzuiește la rugăciune și însuși trupul nostru stricăcios, care a fost zidit având în el pofta de Dumnezeu, iar de la cădere s-a molipsit de pofta dobitocească. Atunci, simțurile trupești rămân în nelucrare: ochii privesc, și nu văd; urechile ascultă, și totodată nu ascultă`.Atunci, întregul om devine cuprins de rugăciune: înseși mâinile, picioarele și pieptul lui iau parte în chip de negrăit, dar pe deplin vădit și simțit, la rugăciune, și devin pline de o putere netâlcuită în cuvinte. La omul ce se află în starea de pace întru Hristos și rugăciune nu au intrare nici un fel de gânduri păcătoase - același om pentru care mai înainte oricare bătălie cu păcatul era înfrângere neîndoielnică. Sufletul simte că se apropie de el vrăjmașul: însă puterea rugăciunii, care îl umple, nu îngăduie vrăjmașului să se apropie și să spurce biserica lui Dumnezeu. Cel ce se roagă știe că s-a apropiat de el vrăjmașul; însă nu știe cu ce gând, cu ce chip de păcat.
ioan alexandru david · 729 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
01 Sep 2012

Icoana Maicii Domnului – Pantanassa se află la loc de cinste în Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea
Începând din această lună, credincioșii vâlceni doritori de trăire spirituală sfântă se pot închina și aduce jertfă de laudă Maicii Domnului în fața Icoanei Sale făcătoare de minuni - Pantanassa.

Prin mila lui Dumnezeu, cu voia Maicii Domnului și cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, din luna August a acestui an, în Catedrala Arhiepiscopală „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, a fost adusă Icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu – Pantanassa. Sfânta icoană, copie fidelă la scară mai mică a Icoanei Pantanassa de la Sfântul Munte Athos, a fost adusă de la Mănăstirea Vatopedu cu mare evlavie de o familie de dreptmăritori creștini din municipiul Râmnicu Vâlcea, informează Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Râmnicului.

Icoana Maicii Domnului a fost așezată permanent spre închinare în Catedrala Arhiepiscopală, și în fiecare zi de vineri, după slujba Vecerniei se citește Acatistul Maicii Domnului - Pantanassa - Izbăvitoarea de cancer.


Icoana Maicii Domnului - Pantanassa - Izbăvitoarea de cancer

Această icoană făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu este o icoană pe lemn, portabilă, zugrăvită în secolul al XVII-lea și a fost adusă de către obștea lui Gheronda Iosif Vatopedinul de la Nea Skiti, obște care s-a închinoviat la Vatopedi, mănăstire care a devenit astfel din nou de obște în 1990. Icoana se află pe proschinitarul din stânga al bisericii mari. Prima dovadă că această icoană are un har deosebit a fost următoarea întâmplare:

Într-o zi un tânăr din Cipru a intrat în biserică să se închine. Îndreptându-se către icoană, Gheronda Iosif a văzut deodată că fața Maicii Domnului strălucește. În același moment o putere nevăzută l-a aruncat pe tânăr la pământ. Îndată ce și-a revenit a mărturisit cu lacrimi părinților că era necredincios, disprețuind poruncile lui Dumnezeu și se ocupa cu vrăjitoria. Astfel, intervenția miraculoasă a Născătoarei de Dumnezeu l-a convins pe tânăr să-și schimbe viața și să devină un bun credincios.

Această icoană are de la Dumnezeu și harul deosebit de a vindeca înfricoșătoarea boală a cancerului. Cunoaștem foarte multe cazuri de canceroși vindecați recent, după citirea Acatistului sau a Paraclisului Maicii Domului Pantanassa.

De asemenea, multe minuni au avut loc în ultimii ani în Rusia după ce au fost aduse—la cererea Patriarhului Moscovei—trei copii ale icoanei Pantanassa: una la biserica Tuturor Sfinților din Crasnoe Selo, Moscova, a doua la Mănăstirea Schimbării la Față a Mântuitorului din Novospaski, iar a treia la Mănăstirea Valaam. Iată însă că Maica Domnului are de acum două icoane Pantanassa vindecătoare de cancer și în România: la biserica Rusă din București și la Sf. Mănăstire Oașa din județul Alba. Îi îndemnăm așadar pe credincioși să alerge cu credință la ajutorul acestor icoane, cerând ulei de la candela Maicii Domnului și aghiazmă și citind în fața icoanei Acatistul sau Paraclisul Maicii Domnului (în curând vor fi traduse în limba română Acatistul și Paraclisul icoanei Pantanassa).

Minuni

Prezentăm câteva minuni săvârșite de icoana Maicii Domnului Pantanassa culese din bogata arhivă a Mănăstirii Vatopedu.

• Pe data de 30.9.1990 ieromonahul Evdochim, duhovnicul Schitului vatopedin Sf. Dumitru, după ce s-a închinat la icoane împreună cu ceilalți monahi, în timpul stihoavnei de la Vecernie, s-a așezat în locul său, în strana aflată în fața icoanei Pantanassa. Deodată a văzut limpede cum din icoană ies nenumărate raze de lumină. L-a întrebat apoi pe ieromonahul care ședea alături dacă vede și el lumina și razele care ies din icoana Maicii Domnului. Acesta îi răspunde că nu vede și îndată strălucirea razelor a încetat. ”Razele acelea și lumina care ieșeau din icoana Maicii Domnului Pantanassa mi-au bucurat inima, căci după 60 de ani în Sf. Munte m-a învrednicit Născătoarea de Dumnezeu să văd o asemenea minune” a mărturisit Părintele Evdochim.

• Prezvitera Andrula Papahristodulu din Nicosia, Cipru, ne relatează următoarea întâmplare petrecută către sfârșitul anului 1990. Într-o noapte, pe când dormea, a scos un geamăt puternic, s-a întins și, cu ochii deschiși, a intrat în comă. Membrii familiei au crezut că a murit. După primul ajutor, a început să dea semne de viață. La spital i s-au făcut multe analize, câteva zile în șir și s-a descoperit astfel că avea tumoră pe creier, trebuind operată de urgență. După ce s-a spovedit și i s-a făcut Sf. Maslu, s-a dus la operație cu încredere în Maica Domnului Pantanassa a cărei icoană o avea—chiar și la spital—mereu cu dânsa. În timpul operației nu s-a reușit însă extirparea completă a tumorii, rămânând câteva rămășițe. Din cauza aceasta avea mari greutăți (amețea, nu putea să umble și să vorbească bine, o deranjau foarte mult zgomotele). A ieșit însă din spital deoarece se apropia sărbătoarea Crăciunului. Într-o zi, pe când se afla întinsă pe pat iar deasupra capului avea icoana Pantanassa, a simțit o bună mireasmă inexplicabilă care a durat în jur de 10 minute, devenind din ce în ce mai puternică. La început membrii familiei nu au simțit nimic. Apoi însă și-au dat seama și ei de mireasmă și au înțeles emoționați că era vorba de cercetarea Maicii Domnului. După câteva zile mireasma s-a repetat, lucru care a convins-o pe bolnavă că Maica Domnului o va vindeca. Mergând din nou la spital pentru examinare, medicul a venit la dânsa cu rezultatul tomografiei și a întrebat-o mirat: „Ați urmat vreo terapie în afara spitalului?” „Nu” i-a răspuns bolnava. „Bine, dar pe tomografie nu se vede nimic!” Atunci bolnava i-a mărturisit că se aștepta să nu mai găsească nici o urmă de tumoră și le-a povestit ce se întâmplase. Medicul i-a răspuns: „Și eu cred în minunile Maicii Domnului, pentru că mi-a vindecat și mie fetița de 4 ani care suferea de leucemie, iar cum este sănătoasă”. Astăzi prezvitera este complet restabilită și îi mulțumește Maicii Domnului pentru minune.

• La Centru Oncologic Infantil din Moscova era internat un băiețel de 8 ani pe nume Mihail Iacunin din orașul Toliati, suferind de cancer la ochi. La capul patului său, în stânga, se afla o iconiță de hârtie a Maicii Domnului, copie a icoanei Pantanassa. Pe data de 11.11.1991, mama băiatului, care stătea alături și se ruga Maicii Domnului pentru vindecarea băiatului împreună cu o prietenă pe nume Claudia Ohartina, a văzut cum din icoană ies raze de lumină. Peste câteva zile însă, în timpul nopții, mama băiatului a constatat cu durere că inima lui Mihail încetase să mai bată. A alergat după infirmieră. Întorcându-se împreună, în timp ce pe culoar și în salon era întuneric, au văzut cum din icoană două raze de lumină se îndreaptă către trupul copilului mort. Îndată inima băiatului a început din nou să bată. Acest caz a determinat Patriarhia Moscovei să invite o delegație vatopedină, în frunte cu Arhimandritul Efrem, pentru a aduce la Moscova două copii ale icoanei Pantanassa (la dimensiunile celor aduse în România). Recent o nouă copie a fost dusă la Mănăstirea Valaam, cu două luni înainte de pelerinajul icoanelor Pantanassa în România.

• Pavel Ipaspistis din Drama, Grecia, scrie: „Am vizitat mănăstirea Vatopedi în vara anului 1994. Ghidul mănăstirii ne-a vorbit despre icoana Pantanassa care vindecă bolile de cancer. Deoarece mama mea avea o astfel de problemă a pielii feței, m-am rugat în fața icoanei Maicii Domnului, în genunchi, ca să o vindece, promițându-i că voi lăsa la icoană cruciulița mea de aur. Plecând de la mănăstire am luat cu mine ulei de la candelă pe care l-am dat mamei. După ce s-a uns cu acel ulei, cancerul de piele a cedat. Mergând din nou la spitalul din Drama pentru obișnuita cauterizare, i s-a spus că nu mai este nevoie, pentru că tumora nu mai există. De atunci mama s-a vindecat complet.”

• N. Papaevripidis, refugiat din Morfu, Cipru, scrie: „Mama mea se afla la spitalul „Macarios” din Nicosia, suferind de cancer în regiunea rinofaringiană, cu multiple hemoragii din nas și din gât. Cancerul a fost certificat și prin biopsii și analize. Peste două zile trebuia operată. Seara eram acasă și mă uitam la televizor. Era o emisiune a canalului „Logos” și vorbea Egumenul Sf. Mănăstiri Vatopedi, Arhimandritul Efrem. La un moment dat a menționat minunile icoanei Maicii Domnului Pantanassa. Imediat mi-am făcut cruce, m-am rugat Maicii Domnului și i-am făcut o făgăduință. Toate acestea se petreceau în februarie 1995. A doua zi o echipă de medici a spitalului „Macarios” au venit la patul mamei pentru control. Șeful comisiei de examinare, stupefiat, a strigat către ceilalți: „Credeți în minuni? Nu mai are nimic!” Într-adevăr, se vindecase complet, nemaifiind nevoie de operație. Mama se numește Evdochia Papaevripidis, are 80 de ani și locuiește la Limassol, Cipru”.

• Panaghiotis Iconomu din Larisa, Grecia, ne scrie în ziua de 22.12.1995: „Vă scriu despre o minune care mi s-a întâmplat mie, nevrednicului, prin intermediul icoanei Maicii Domnului Pantanassa. Sufeream de o boală la ambele urechi, din care ieșea un lichid cu miros dezgustător. De asemenea, aveam o mâncărime insuportabilă. Când, cu harul Maicii Domnului, am venit la Mănăstirea Vatopedi în februarie 1995, am auzit de la starețul mănăstirii o minune a icoanei Pantanassa. În aceeași clipă nădejdea mântuirii mele s-a îndreptat către uleiul făcător de minuni de la candela icoanei Pantanassa și i-am făgăduit Maicii Domnului că dacă mă fac bine voi lăsa la icoană crucea mea de aur de la botez. După un interval de trei luni de zile, mirosul urât din urechi a dispărut, diminuându-se și mâncărimea. Astăzi când vă scriu sunt complet vindecat și îi dau slavă lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Sale”.

• În ziua de 18.3.1996 o femeie i-a povestit protopopului Artemie Vladimirof, proestamenul bisericii Tuturor Sfinților din Crasanoe Selo, Moscova—unde a fost adusă una din copiile icoanei Pantanassa—un caz petrecut în familia ei după rugăciuni stăruitoare în fața icoanei. Fiul său se droga de mulți ani cu narcotice foarte puternice. Toate încercările de a-l face să renunțe la ele au rămas zadarnice. Într-o zi, când femeia s-a întors acasă după ce se rugase la biserică în fața icoanei Pantanassa, fiul său i-a cerut să-i dea din aghiazma care tocmai se sfințise la icoana Maicii Domnului, spunându-i totodată că s-a hotărât să întrerupă definitiv narcoticele și că vrea să urmeze o profesie prin care să ajute pe cei dependenți de droguri. De atunci au trecut trei luni. La examenul medical doctorii au constatat absența desăvârșită a urmelor a droguri și regenerarea completă a organismului tânărului. Acum acesta urmează cursuri de calificare la Centrul Oncologic din Moscova. Astfel Maica Domnului l-a salvat pe acest tânăr de la moarte.

• Liudmila avea o tumoră malignă cât o măslină în regiunea feței care a dispărut complet după ce s-a uns pe față cu ulei în timpul săvârșirii Paraclisului icoanei Pantanassa la biserica Tuturor Sfinților din Moscova (martie 1996).

• Nadejda din Moscova a suferit un traumatism al coloanei vertebrale (compresiune articulară cu deplasare). Era chinuită continuu de dureri și nu putea face nici douăzeci de pași. De asemenea, suferise un traumatism al mandibulei și avea o eczemă pe față. După ce s-a rugat în fața icoanei Pantanassa s-a vindecat complet (iunie 1996).

• O credincioasă citea zilnic Paraclisul icoanei Pantanassa în biserica Tuturor Sfinților din Moscova pentru rudele sale atee. La puțină vreme aceștia au început să frecventeze biserica (august 1996).

• Niki Anniva din Pafo, Cipru, ne scrie în 5.9.1996: „Acum două zile am sunat la Mănăstirea Vatopedi ca să-mi faceți un Paraclis la icoana Maicii Domnului Pantanassa (slăvit să-i fie numele!) pentru că aveam un chist ovarian mare iar medicul mi-a spus că e nevoie de operație. M-am speriat tare, deoarece mama mea a murit anul trecut de cancer uterin. Astăzi însă, mergând la medic, mi-a spus că nu am nimic și că nu mai este nevoie de intervenție chirurgicală, deoarece chistul a dispărut. Bucuria mea nu se poate descrie! Slăvit să fie Domnul!”

• Moscova, decembrie 1996. Liuboi avea cancer uterin și medicii i-au propus intervenție chirurgicală. A venit îndată la biserică pentru a participa la Acatistul icoanei Pantanassa. Înainte de operație, la examenul medical, s-a descoperit că dispăruse complet tumora uterină.

• Moscova, ianuarie 1997. Iuri, în vârstă de 48 de ani, avea o slăbire totală a sistemului nervos. Rudele au început să citească pentru el Paraclisul Maicii Domnului la icoana Pantanassa. S-a vindecat complet.

• Moscova, aprilie 1997. Alexandru, de 20 de ani, avea tumoră pe creier. A început să se roage în fața icoanei Pantanassa. Tumora a dispărut.

• Moscova, mai 1997. Victor avea o tumoră în țesutul medular din coloana vertebrală. Mama lui a citit acatistul Pantanassei. La reexaminare nu s-a mai găsit nici o urmă a tumorii.

• Iunie 1997. Sofia, de 50 de ani, suferea de o formă rară de cancer și medicii au propus-o pentru operație. La Centrul Oncologic din Moscova s-a certificat diagnosticul și s-a propus urgent intervenția chirurgicală. Femeia s-a dus la biserică rugându-se în fața icoanei Pantanassa, iar acasă a continuat să citească Acatistul icoanei. După o lună de zile, la reexaminare, tumora nu a mai fost găsită.

• Moscova, iulie 1997. Maria avea cancer uterin. A citit Paraclisul Pantanassei și în două săptămâni cancerul a dispărut.

• August 1997. Alexandru din orașul Ulianovsk suferea încă din ianuarie 1997 de cancer la rinichi, vezica urinară și prostată. A început să se roage la icoana Pantanassa. Peste puțin timp la control s-a constatat că boala dispăruse complet.

• Moscova, septembrie 1997. Olga avea cancer uterin de gradul 4. A citit la biserică Paraclisul Pantanassei iar acasă Acatistul icoanei, timp de 40 de zile. La control s-a observat dispariția tumorii.

• Ianuarie 1998. Bisericii cu hramul Sf. Ioan de Kronstadt din Udmurtia (lângă munții Ural) i-a fost dăruită o copie după icoana Pantanassa și ulei sfințit la Paraclisul săvârșit în biserica Tuturor Sfinților din Moscova. Astfel au avut loc multe vindecări de boli incurabile iar astăzi se citește săptămânal Acatistul icoanei în biserică.

• Ianuarie 1998. Un tânăr se ruga în biserica Tuturor sfinților din Moscova pentru mama sa care suferea de cancer și care citea și ea, acasă, Acatistul icoanei. La puțin timp după aceea cancerul a dispărut.

• Moscova, ianuarie 1998. Maria avea cancer la unul dintre sâni, care se umfla încontinuu. A cerut să i se facă Paraclisul icoanei Pantanassa la biserică. După trei zile s-a simțit mai bine iar după o săptămână era complet vindecată.

• Moscova, februarie 1998. O femeie trebuia să facă operație pentru extirparea ganglionilor, însă nu dorea. A început să citească Acatistul icoanei Pantanassa. Peste trei zile s-a prezentat la medic care i-a spus că nu mai are nimic și că este complet sănătoasă.

• Moscova, martie 1998. Talina avea cancer intestinal. A făcut operație. La un control ulterior s-a constatat că tumora avea metastaze la ficat și splină. Rugându-se în fața icoanei Pantanassa s-a vindecat complet.

• Moscova, primăvara anului 1998. Roman avea hepatită tip C care îi provoca dureri de stomac și somnolență. Mama lui se ruga în fața icoanei Pantanassa și îl ungea cu ulei din candela de la icoană. În scurt timp tânărul s-a vindecat.

• Iunie 1998. O pruncă pe nume Ana era internată la Centrul Oncologic Infantil din Moscova cu diagnosticul de cancer abdominal de gradul 3. Acasă părinții citeau Acatistul icoanei Pantanassa. Într-o lună de zile tumora a dispărut.

• O tânără pe nume Ana a fost diagnosticată cu peritonită. A citit Acatistul Maicii Domnului Pantanassa și s-a vindecat complet (Moscova, 7.6.1998).

• Un copil suferea de 4 ani de lepră. Mama lui a citit Acatistul Maicii Domnului Pantanassa, a participat la Sf. Liturghie în biserica Tuturor Sfinților și a luat ulei de la candela icoanei, cu care l-a uns pe copil. S-a vindecat complet (Moscova, 13.8.1998).

• Alexandru din Moscova avea cancer la vezica urinară. După ce a citit Acatistul Pantanassei și s-a uns cu ulei de la icoană, s-a vindecat (ianuarie 1999).

• Natalia Marinova din Bulgaria scria pe data de 24.2.1999 la Mănăstirea Vatopedi: „Am aflat de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului care se cheamă Pantanassa și m-am bucurat mult. Știu că vă rugați pentru oamenii care suferă de cancer. De aceea am prins curaj și m-am hotărât să vă deranjez rugându-vă să mijlociți pentru o femeie în vârstă care are cancer. Nepotul dânsei merge la biserica Sf. Nicolae din cartierul nostru. Acum câteva zile am văzut la biserica din centrul orașului Varna Acatistul Maicii Domnului Pantanassa (tradus în bulgărește) împreună cu icoana pe care o aveți la mănăstire. I-am dus femeii bolnave Acatistul—se numește Veselina—și a început să-l citească. Astăzi nepotul ei mi-a spus că pe măsură ce citește Acatistul se simte din ce în ce mai bine. De aceea m-am decis să vă scriu, ca să vă cer să vă rugați pentru dânsa…”.

• Un bărbat din Moscova, pe nume George, avea soția bolnavă de cancer la sân. A citit Acatistul icoanei Pantanassa și a luat ulei din candelă pentru soție. În scurt timp aceasta s-a vindecat complet (martie 1999).

• Angelica suferea de cancer. Medicii erau neputincioși, nu se mai putea face nimic. A început să se roage în fața icoanei Pantanassa și s-a uns cu ulei din candelă în zona bolnavă, vindecându-se complet (Moscova, aprilie 1999).

• Micuțul Chiril Soprokov în vârstă de 3 ani și jumătate, din orașul Oral a fost diagnosticat de către medici cu leucemie. Părinții lui au început să se roage fierbinte în fața icoanei Pantanassa. După 8 luni s-a vindecat (4.6.1999).

• O femeie suferea de o boală gravă la pancreas. Medicii nu puteau face nimic. Fiica ei, Tania, a început să se roage la icoana Pantanassa și peste câteva zile și-a mai revenit. La reexaminare medicii nu au mai găsit nimic (Moscova, iulie 1999).

• Preotul ortodox Efrem din Worchester, Massachusetts (USA) în epistola sa din 7.7.1999 scrie despre o întâmplare legată de o copie a icoanei Pantanassa pe care a cumpărat-o de la Vatopedi pentru enoriașii din parohia sa. Într-o duminică a vizitat o femeie care nu se putea deplasa din cauza unui accident vascular cerebral. Nu suferea însă de cancer. Femeia locuia cu cele două fiice ale sale. La sosirea preotului, una dintre fete l-a întâmpinat bucuroasă. Cealaltă însă, Elisabeth, nici nu i-a vorbit, ci stătea lângă patul mamei cu ochii țintuiți în podea, legănându-se pe marginea patului. Preotul a crezut că fata se comportă astfel deoarece era supărată pe el. După ce a rostit rugăciunea de împărtășire a bolnavei, a așezat lângă dânsa, în pat, icoana Pantanassa. În acel moment, Elisabeth, ca și cum s-ar fi trezit din reverie, l-a privit în ochi, i-a luat icoana din mâini și a apropiat-o de bolnavă ca să o sărute și au rostit împreună rugăciunile de împărtășire. Apoi n-a mai scos nici un cuvânt și, după Sfânta Împărtășanie, a început iarăși să privească podeaua și să se legene pe pat. Întorcându-se acasă, preotul a sunat-o pe sora lui Elisabeth ca s-o întrebe despre comportamentul ciudat al acesteia. Tânăra i-a răspuns că, imediat după plecarea lui, Elisabeth a căzut dintr-o dată la pământ, fără simțire. Au dus-o repede cu ambulanța la spital și astfel au aflat explicația comportării sale: Elisabeth avea o tumoră mare pe creier, ca recidivă a unui cancer al sânului care stagnase de mulți ani. Fata nu avea nimic cu preotul, însă nu putea vorbi și nu se putea mișca din pricina crizei pe care o avea, cu excepția momentelor în care s-a rugat împreună cu mama ei și s-au închinat la icoană! După efectuarea tomografiei medicii i-au acordat fetei doar câteva săptămâni de viață. La următoarea reexaminare s-a constatat însă că tumora a dispărut cu desăvârșire, medicii neputându-și explica decât printr-o minune vindecarea fetei.

• Eugenia Constantinova avea nevralgie de ****** cu dureri insuportabile. A citit timp de 40 de zile Acatistul maicii Domnului Pantanassa, a mers la Sf. Liturghie în biserica Tuturor Sfinților din Moscova și s-a uns cu ulei din candela icoanei, vindecându-se. Aceasta s-a petrecut în septembrie 1999.

• Lidia Bițcova Dimitrievna, din Moscova, avea o jenă în regiunea stomacului. După biopsie a fost diagnosticată cu tumoră malignă, medicii propunându-i intervenție chirurgicală. În final, operația a fost stabilită peste trei luni. În timpul acesta femeia a citit zilnic Acatistul și s-a uns cu ulei din candela icoanei Pantanassa. La următorul examen medical cancerul dispăruse (7.9.1999).

• Nina, din Moscova, suferea de o degradare profundă a organelor vitale (rinichi, pancreas, ficat). S-a chinuit vreme de 6 ani, fără a afla vreun remediu. Cineva i-a spus despre icoana făcătoare de minuni Pantanassa. A mers la Liturghie și apoi a cerut ulei din candela icoanei. La scurt timp s-a vindecat complet (9.1.2000).

• Natalia Galiț Gherknevna, din Orsk, regiunea Orenburg, avea cancer la piept. După citirea timp de 40 de zile a Acatistului Pantanassei s-a vindecat (29.1.2000).

• Liudmila avea cancer la colon de gradul 4 și tumori canceroase la uter și ficat. După operație medicii i-au acordat doar două săptămâni de viață. Muribunda a început să se roage fierbinte și să cânte Acatistul Maicii domnului în fața icoanei Pantanassa. Acum, după trei ani de zile, Liudmila trăiește și îi dă slavă Atotîmpărătesei pentru minune (Moscova, februarie 2000).

• Valentina, din orașul Orel avea tumoră malignă. Medicii nu o puteau ajuta. A început să citească Acatistul Atotîmpărătesei. În scurt timp tumora a dispărut (20.3.2000).

• Lidia, din Munții Altai, avea cancer la stomac. I s-a extirpat o porțiune bolnavă însă cancerul s-a extins. A început să citească Acatistul și să bea zilnic puțină aghiazmă sfințită în timpul Paraclisului săvârșit la biserica Tuturor Sfinților. Metastaza a încetat. Acum este vie și sănătoasă (mai 2000).

• Olga Axenova are o soră la Nijni Novgorod care suferea de cancer gastric. Medicii au propus-o pentru operație. A început să se roage citind Acatistul Atotîmpărătesei și la scurtă vreme s-a vindecat (27.9.2000)

• Arhidiaconul Serghie Reinhardt din orașul belgian Silly prezenta cancer în metastază care atacase câteva organe interne. A trimis o scrisoare la biserica Tuturor sfinților din Moscova unde se află copia icoanei Pantanassa, cerând să i se facă rugăciuni. După puțin timp starea sănătății s-a ameliorat

Icoana Maicii Domnului – Pantanassa se află la loc de cinste în Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea

, iar în câteva luni s-a vindecat complet (14.1.2001).

Admin · 749 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
31 Aug 2012
a  
daniela · 980 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
30 Aug 2012
Taina salcâmului
Pr. Monah Arsenie Papacioc

Sa nu mai stie stânga mea ce face dreapta
am întrebat salcâmul cel smerit
care-ntelept îsi tainuieste fapta
si gândul de mândrie si-a ferit,
care-i lucrarea lui cea minunata
de-a poruncit lui Moisi, Ziditorul,
ca lemnul sau în aur sa i-l bata
si Cortului sa-i fie purtatorul ?…

Ti râvna cunoscându-mi-o salcâmul
o ramura a-ntins sa ma umbreasca
cum mângâie pe ucenic, batrânul,
sub ascultare vrând sa-l mântuiasca…
Ti zise:
Eu, rodul meu, din floare, primavara,
îl dau albinei sa mi-l puna-n stup…
În teci si-n tepi eu îmi primesc ocara…
cu mierea, gura tuturor astup…
Caci rodul curatiei florii mele
licoare parfumata-i mai presus
de orice dar! Caci dupa Înviere
un fagure-a gustat întâi Iisus !…

Din ceara mea albina plamadeste
faclia care arde pe altar
prin care, în lumina multumeste
faptura înnoita AZI sub har…

În lemnul meu, un cariu nu patrunde
cum nu patrunde-n trup sfintit pacatul …
si de ma frângi eu lastaresc oriunde
acelasi chip luând mereu în altul !…
Cum lastaresc din Jertfa-ntotdeauna
lumini ce umplu veacurile toate
prin Jertfe-Vietii-Celui-far-de-moarte,
în care Gândul si Lucrarea-s Una …
……………………………………..
Ti poate pentru-aceea Ziditorul
a zis lui Moisi lemnul sa-mi aleaga…
Tu, primavara-vietii tale, întreaga
Lui s-o jertfesti smerit. Ca-Înselatorul
în cale vietii ghiarele-si întinde
si urla ca un leu ce flamânzeste !

Rodirea-ascunsa ghiara lui n-o prinde
ci dintii-n teci si-n teoi si-i strepezeste …
Ti veste, el stângaciul, pâna-a prinde
de fapta minunata-a rodniciei
tu dreapta ta spre ceruri o întinde
si ia-ti pe cap Cununa-Vesniciei !…
 
stefania · 578 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
30 Aug 2012

“Punem floare langa floare,
O gradina ne rasare;
Punem raza langa raza,
Drum spre cer se lumineaza.
Inimi langa inimi punem,
Langa Domnul toti ramanem.
Din iubire in iubire,
Lui Sa-i facem preamarire .”
Dumnezeu să ne ajute, Maica Domnului să ne ocrotească și să ne înțelepțească.
Amin! 
stela · 1357 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
30 Aug 2012




Praznuirea Sfantului Alexandru, arhiepiscop al Constantinopolului, este un prilej pentru a ne reaminti care este limita apropierii pe care putem s-o avem cu ereticii.
Avand porunca imparateasca de a-l primi pe Arie in Biserica si de a se impartasi impreuna, Sf. Alexandru s-a rugat zi si noapte pentru ca aceasta rusine sa nu se intample: “Doamne, daca Arie trebuie sa fie impacat cu Biserica, atunci slobozeste pe robul tau cu pace. Dar daca ai mila de Biserica Ta si nu vrei ca mostenirea Ta sa se faca de rusine, atunci ia-l pe Arie, pentru ca oamenii sa nu ia erezia drept Adevarata Credinta“. Rugaciunea sa disperata este atat de surprinzatoare incat, in primul moment, ne poate parea chiar necrestina. Nu incalca oare Sf. Alexandru porunca iubirii, in numele careia astazi ni se spune ca suntem frati cu totii, indiferent de credinta, ca avem acelasi Dumnezeu si ca, implicit, ne putem ruga impreuna? Nu “forteaza” ierarhul mana lui Dumnezeu, punandu-L sa aleaga intre moartea sa si cea a lui Arie? Raspunsul ni-l da chiar Dumnezeu. Rugaciunea sfantului a fost bine-placuta Lui, Care a primit-o si a implinit-o!
Cealalta amenintare asupra Bisericii venea din partea filosofilor pagani, cu care Sf. Alexandru, desi era neinvatat, a acceptat o confruntare publica. Spre uimirea tuturor, ierarhul “a legat limba ritorului” prin puterea lui Hristos, si, in fata imparatului si a tuturor, a cuvantat nestingherit invatatura crestineasca, pe multi dintre filosofi rusinandu-i si aducandu-i la credinta prin aceasta minune. Sa ne fie si noua pilda, in aceste vremuri in care primim atatea atacuri rationaliste din afara sau dinauntru si sa putem sa poruncim gandurilor de necredinta: “In numele Domnului meu Iisus Hristos, iti poruncesc sa taci!”.


Noi, turma ta, prin vitejia ta, ierarhe, izbavindu-ne de marirea idoleasca a celor necredinciosi, multumim tie si cantam cantare pentru biruinta; si ca celui ce ai doborat pe Arie, si cu totul ai legat limba filosofului, graim catre tine: Bucura-te, Sfinte Ierarhe Alexandre!
Sfinte Ierarhe Alexandre, pastorule preabun, fii mijlocitor catre Preamilostivul Dumnezeu ca sa stinga cugetele viclene ale vrajmasilor nostri si sa ne izbaveasca de toata nevoia si necazul care tulbura odihna si linistea vietii noastre! AMIN!
ioan alexandru david · 616 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
30 Aug 2012
“Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu și nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu.” (Sfântul Tihon)
Despre fericire si neputinta de a o trai...
Despre darul lacrimilor
Confesiune a Sfântului Ignatie Briancianinov

Sunt mai multe feluri de lacrimi. Unul plânge de ciudă,iar altul plânge pentru că l-a întristat cineva. Un altul plânge pentru că i-a pierdut pe cei mai dragi și mai iubiți ai lui.Așadar, felurite sânt lacrimile.

Există lacrimi de pocăință, care vin din mustrarea de constiință pentru păcatele făcute, și când omul își vine în fire,începe să plângă. Atunci lucrează harul lui Dumnezeu: sufletulîși vine în fire pentru a se putea spăla, prin lacrimi.Da, da! Și când vin lacrimile acestea, sant lacrimi de pocăință, sânt daruri ale harului de la Domnul, pe care El le dă sufletului. Când omul își vine în fire, începe treptat să se slobozească de grijile lumii acesteia și de iubirea de sine, de toate grijile sale, și se încredințează în mâinile lui Dumnezeu – și acolo se smerește sufletul său, și de atunci petrece neîncetat în umilință. Numai un asemenea suflet poate fi neîncetat,neîntrerupt, în smerenie, care este lipsită de grija lumii acesteia.

Dacă plângem de ciudă, nu avem nici un folos; dacă plângem pentru că cineva ne-a defăimat, nu avem nici un câștig. Astfel de lacrimi ne sânt chiar păgubitoare.
   



PE TRASEUL CĂTRE STELE...

Pe traseul către stele
Întâlnim și spini și zgură
Dar ne ducem mai departe
Vrem s-avem trăirea pură
Vrem s-alegem partea bună
Pe Hristos să-L peamărim
Lui să-I dăm întâietate
Doar pe El să Îl slujim.

Pe traseul spre răsplată
Oamenii ne dau prigoane
Să-i iertăm și să-i iubim
Vom primi în Cer coroane
Suntem purtători de steaguri
Ce-aparțin unui Regat
Fără ură sau revoltă
Fără duhul necurat.

Doar turiști suntem prin lumea
Bântuită de nevoi,
Lumea-n care credincioșii
Sunt tratați cu mult noroi
Răspândim în jurul nostru
Cunoștința despre Har
Despre Viață și Lumină
Desprea-al iadului coșmar.

Pe traseul către stele
Depășim orice-ncercare
Ne-ajutăm unul pe altul
Și privim spre larga zare
Ne-avântăm cu drag spre țintă
Știm precis Cine-i cu noi
Și pășim cu-ncredințare
Spre viața de apoi.



SOMN LINIȘTIT ȘI BINECUVÂNTAT DE MAICA DOMNULUI ALĂTURI DE ÎNGERUL PĂZITIOR!
roxana mateescu · 552 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
29 Aug 2012



Ce spune, printre multe altele, Sf. Ioan Gura de Aur in Omilia sa la Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul:

“Uita-te si la chipul in care istoriseste evanghelistul Matei intimplarea! Nu apasa pe nimeni; pe cit ii sta in putinta chiar le ia apararea. Despre Irod spune: Pentru juramint si pentru oaspeti; si ca s-a intristat. Despre fata: ca a fost indemnata de mama ei si ca i-a adus mamei ei capul, ca si cum evanghelistul ar spune: „A implinit porunca mamei sale”. Toti dreptii sufera, nu pentru cei care sufera nedreptati, ci pentru cei care fac nedreptati, pentru ca acestia sint cei care sufera nedreptatile. Nici Ioan Botezatorul n-a suferit vreo nedreptate, ci cei care l-au ucis.

Sa imitam si noi pe drepti si sa nu trimbitam pacatele semenilor nostri; ci, pe cit putem, sa le tinem sub umbra. Sa avem suflet de filozof. Evanghelistul Matei a vorbit si el de Irodiada, femeie desfrinata si ucigasa; dar, cit i-a stat in putinta, n-a apasat-o, nici n-a spus: „A fost indemnata de ucigasa, de blestemata”, ci: „A fost indemnata de mama ei”. A intrebuintat cel mai frumos nume din toate numele.”
 


O, Sfinte Proorocule Ioane, cel ce te-ai făcut carte în care degetul Tatălui a scris tainele mărturisirii Cuvântului și le-a pecetluit cu suflarea Duhului Adevărului, mijlocește la Dreptul Judecător să ne scrie și pe noi în cartea vieții. Cel ce ai pecetluit cuvântul propovăduit cu fapta jertfitoare pentru adevărul legii, dăruiește-ne acoperământul rugăciunilor tale ca întărire spre a lucra și noi poruncile Domnului, prin roadele faptelor mărturisind căderea semințelor dumnezeiești în pământul cel bun al inimii. Ca cel ce te-ai arătat glas înaintemergător și vestitor al Cuvântului nu numai pe pământ, ci și în adâncurile întunecate ale iadului, fă să strălucească și glasul tău îndemnător la pocăință nu numai deasupra valurilor vremii, ci și în adâncul fiecărei inimi care suspină după dezlegarea legăturilor răutății; ca astfel, gândul să zboare cu ușurință la cele cerești, unde tu te desfătezi, ajungând acolo prin tăierea capului. Ca cel ce te-ai învrednicit să atingi pe Cel Neapropiat, pe Focul mistuitor de Care se cutremură serafimii și nu Te-ai ars, roagă-te Domnului să nu fim noi aruncați în focul cel veșnic al iadului. Ca cel ce ai fost judecat de judecătorii și defăimătorii legii adnați la masa nedreptății, stând chiar lângă scaunul lui Hristos împreună cu Maica Domnului, cere să nu fim noi supuși judecății drepte, ci să biruiască iubirea de oameni a Stăpânului și să primim loc de odihnă netulburată în cămările îngerești. Capul ți s-a pus pe tipsie și ca o mâncare a fost adus înaintea celor nelegiuiți spre mustrare, dar te rugăm să faci milă cu noi, cei ce șchiopătăm rău pe căile poruncilor dumnezeiești și să ne hrănești la prăznuirea tăierii cinstitului tău cap cu înțelegerile tainelor iconomiei Stăpânului. Capul tău cel izvorâtor de minuni, care a odihnit gândurile dumnezeiești și întru care a strălucit limpede adevărurile cele mai presus de minte, să picure nouă roua cuvintelor de pocăință, care să spele toată întinăciunea minții noastre. Cu fecioria trupului și cu neîntinarea sufletului ai minunat cetele îngerilor și ai mustrat desfrânarea celor străini de gândurile curăției, așadar, prin pilda vieții tale îndeamnă și inimile noastre ca să râvnească curăția în oglinda căreia se descoperă Chipul Celui înfricoșător privirii serafimilor. Deci, ca cel ce te-ai arătat lumii ca un Luceafăr al Vieții, Apostol mai presus de apostolii lui Hristos, Înaintemergător deschizător al căii Cuvântului, Înger pământesc viețuitor în cerul pustiei mângâiate de adierile dorului dumnezeiesc, Literă neștearsă mărturisitoare a Adevărului, Botezător al Celui Ce curățește, luminează și sfințește toate, Prooroc mai presus de prooroci, văzător al făgăduinței împlinite, învrednicește-ne pe noi de rugăciunile tale cele cu îngerească cuviință și înțelepciune, căci minte neputincioasă, căutătoare și privitoare spre cele pământești având, nu știm să ne rugăm Stăpânului Hristos și să cerem cele ce ne sunt spre folos. Dar încredințându-ne înțelepciunii și iubirii tale de oameni, prin tine, ca printr-un sol îngeresc, trimitem Stăpânului smeritele slove însemnate în cartea testamentului inimii: ,, Pomenește-ne Doamne, pe toți întru Împărăția Ta ! ”.

 




E zi de post adînc și aspru.
E zi de doliu și căință.
E zi de-adâncă cugetare
În adevăr și-n umilință.
Cel mai curat bărbat al lumii,
Cel mai de seamă, cel mai sfânt,
A fost ucis în ură cruntă,
De-o femeie pe pământ.
Îl știm că-i cel mai sfânt pe lume,
Nu din ce oamenii au spus,
Ci chiar din textele scripturii,
Rostite de Domnul Iisus.
Din glasul sfântului Arhanghel
Ce l-a vestit pe Zaharia,
Din întâlnirea maicii sale
Cu Maica sfât’a lui Mesia.
Și știm din glas de evanghelii
Cum l-a Iordan, Mântuitotul,
A coborât primind botezul,
De la Ioan Botezătorul.
Însuși Iisus vorbește lumii
Numindu- l cel mai mare sfânt,
Născut dintr-o căsătorie,
Și înger chiar de pe pământ.
Ne spun aceste Evanghelii
Cum a fost scos din închisoare,
De regele Irod tetrarhul ,
Și dat pentru decapitare.
Un dans și-o patimă spurcată
Determină stăpânitorul
Lumesc , să nimicească, iată
Chiar pe’nainte mergătorul.
Irodiada și vede astfel
Acuzatorul nimicit,
Rușinea publică apusă
Și… viitorul fericit.
O fericire în adulter
O bucurie-n desfrânare
Și un ospăț, desăvârșește
Azi crima cea îngrozitoare.
Au trăit feriricirea clipei,
Dar și acum i’acuză sfântul
Și fapta lor ,iacuză veșnic
Chiar dacă i-au închis mormântul.
Sfântul Ioan mustră și-acuma
Și moartea sa i-o acuzare
La toți adultrerinii lumii
Și-a faptelor de desfrânare.
Cumplite sunt multe păcate,
Dar desfrânarea pe pământ,
Ucide doar pentru-o plăcere,
Din om și lume ce-i mai sfânt.
Irodiadele de astăzi,
Adultere spurcă poporul,
Și cer prin fapta lor să piară
Sfântul Ioan Botezătorul.
Cer nimicirea vieții sfinte
Ce le acuză de păcat
Și i-ar vrea capul pe tipsie,
Prin traiul lor cel vinovat.
Câte femei adulterine
Nu spurcă și smintesc poporul
Și câte’n dansuri și ospețe
Nu ucid astfel Adevărul ?
Câte-și doresc acum pe tavă
Capul acelor ce le știu,
Fapta rușini și n-ar cere
Să-l vadă grabnic în sicriu ?
Și câți Irozi precum tetrarhul
Nu ucid oare din mândrie,
Și prin cuvinte și prin fapte,
Din semeție și curvie ?
E zi de doliu și durere.
E zi de rugă și căință.
De cugetare –n profunzime
Și de trezire la credință.
Sfântul Ioan ne e prieten.
Dar moartea sa ni-i acuzare
De la adultere și crimă,
La dans și port spre desfrânare.
Acuză luxul desfătarea
Și compromisu-n mântuire,
Plătind cu capul și cu viața
Cinstita sa mărturisire.
Ne mustră pentru necredință,
Că spurcăm sfânta libertate,
Că nu mustrăm ca el păcatul
Și-l tolerăm din lașitate.
Nicolaie Mirean



Sa ascultam pe Sfantul Ioan si sa intelegem si noi, sa ne cutremuram si sa ne venim in fire. Pentru a fi partasi prin duhul nostru Sfantului Ioan Botezatorul si a scoate de la noi duhul lui Irod, al Irodiadei si al Salomeei…
 
roxana mateescu · 557 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
29 Aug 2012


A ne ruga înseamnă a ne înălța spiritul și inima către Dumnezeu pentru a-I aduce laudele noastre, a-i expune grijile noastre si a-I implora ajutorul.
A ne înălța spiritul către Dumnezeu înseamnă a ne smulge din vârtejul treburilor omenești a tuturor atracțiilor pământului, fie pur materiale, fie intelectuale, după gradul de cultură al fiecăruia. Ori ce bucurie a trupului și a spiritului trebuie înlăturată pentru a putea convorbi cu Dumnezeu și a ne dărui Lui în întregime.

A aduce lauda lui Dumnezeu înseamnă a recunoaște că toată ființa noastră este creată și-I aparține Lui. Deci ascultarea noastră o datorăm numai Lui, căci suntem opera Lui și trebuie să ne îndeplinim misiunea pe care ne-a încredințat-o El. Orice alt scop am vrea să atingem în viața, în afara voinței lui Dumnezeu nu ne va aduce decât dezastru trupesc si spiritual. Noi suntem creați cu un scop bine determinat de Creatorul nostru și El ne-a pus la dispoziție toate mijloacele ca să-l atingem. Pentru mântuirea noastră El ne-a dăruit totul, chiar pe unicul său Fiu, pe Iisus Hristos, ca model de viață și descoperitor al voinței Sale. A fugi și a ne eschiva de la cunoașterea voinței lui Dumnezeu, în ceea ce privește sensul si scopul nostru în viața și a ne făuri unul personal după aprecierea noastră, înseamnă a ne condamna singuri la moarte veșnică. Astfel deci, pe bună dreptate, suntem datori ….să aducem cu laudele si mulțumirile noastre Celui ce ne-a creat si nu ne-a lasat pradă propriilor fantezii, conducându-ne in mod greșit, ci din contră ne-a arătat clar si precis calea de urmat prin legile Sale. Mai mult ne-a trimis si modelul unic, minunat, născut ca și noi din carne si sânge si având aceleași cerințe ca ale noastre pe care le-a demonstrat în mod palpabil cum trebuie să le rezolvăm.
Cine îl are pe Iisus de model în toate acțiunile vietii lui, acela și-a găsit sensul vietii și pacea sufletului lui.
Recunoștința noastră față de Creator trebuie să fie nesfârșită. Toate popoarele lumii, chiar și cele barbare, simt necesitatea rugăciunii de adorare, care este de fapt fondul oricărui cult religios.
A cere lui Dumnezeu cele ce sunt necesare corpului nostru este alt obiectiv al rugăciunilor noastre. Acest corp care deși este o capodoperă a Maestrului Creator, totuși în urma neascultării față de voința Stăpânului și-a pierdut starea de fericire veșnică în care a fost orânduit la început și pe care altfel ar fi putut să și-o păstreze. Uneltirile diavoului însă l-au determinat să-și satisfacă dorințele și poftele personale călcând voința si porunca Creatorului, așa cum de altfel face acum întreaga omenire, ca o moștenitoare credincioasă a primului si neascultătorului ei reprezentant. Astfel, de la primul act de neascultare al omului a intrat în lume moartea și suferință. Corpul nostru se zbuciumă în zadar, căci destinul lui este implacabil, dreptatea Creatorului trebuie să aibă loc.
Ferice de cei ce-și descoperă sufletul si spiritul, de cei ce au ajuns la concluzia evidentă că în afară de corpul lor pieritor, ei posedă această comoară ce nu va pieri odată cu trupul lor, ci din contra, întocmai ca un prizonier captat în lanțuri, e dornic de adevar și de lumină, suspină după revenirea lui la prima stare de fericire si simte că aceasta se va întâmpla numai cu ajutorul mijloacelor pe care insusi Creatorul i le-a pus la dispozitie. Rugaciunea neincetata catre Cel care ne-a facut invocarea ajutorului Sau in lupta cu materia corupta din noi, este singura noastra cale sigura de urmat si singura consolare.
Rugaciunea devine familiara si usor de facut atunci cand este zilnica, puterea obisnuintei ii da usurinta.
Trebuie sa-L consideram pe Dumnezeu prezent langa noi, sa vorbim cu El in mod sincer, fara falsitate si sa ascultam in tacere ceea ce El ne raspunde intotdeauna in constiinta noastra. El ne asculta intotdeauna cu rabdare si ia aminte in cererile noastre atunci cand venim la El sinceri si cu inima deschisa, asa cum o doreste El.


Rugaciunea " Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", savarsita permanent in inima, usuca desfraul, potoleste furia, alunga mania, inlatura tristetea, indeparteaza obraznicia, nimiceste melancolia, alunga lenea, lumineaza mintea, naste zdrobirea de inima si aduce lacrimile.
Pentru ca suntem in post cred ca este bine sa tinem cont de cuvintele Sf. Parinti:"Cand iti aduci aminte de Dumnezeu, inmulteste rugaciunea ta, ca atunci cand Il vei uita, sa isi aduca El aminte de tine." (Pr.T. Paraianu) "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui."-Sf. Siluan Atonitul-
Doamne ajuta si post usor. 
dima claudiu daniel · 649 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
28 Aug 2012



In fiecare an, pe data 29 august, praznuim Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul. Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini. Fiu al Elisabetei si al preotului Zaharia, este cunoscut sub denumirea de "Inaintemergatorul", pentru ca a anuntat venirea lui Hristos.
Zaharia, tatal sau, era preot al Legii Vechi, din neamul lui Abia, iar mama lui era din neamul lui Aaron si erau rude cu Sfintii Parinti Ioachim si Ana. In timp ce Zaharia slujea la templu in Ierusalim, Arhanghelul Gavriil i-a vestit ca Elisabeta va naste un fiu la batranete si se va chema Ioan. Pentru ca Zaharia s-a indoit de aceasta veste, a ramas mut pana ce Elisabeta a nascut.
Prorocul Maleahi il vesteste ca fiind "Ingerul Domnului" care avea sa-I pregateasca calea. El este ultimul din prorocii Vechiului Testament, care face legatura cu Noul Testament. Si-a inceput activitatea in anul 26 d.Hr. (primul an al guvernarii lui Pilat din Pont). Il descopera lumii pe Hristos ca fiind Mesia - Fiul lui Dumnezeu.
Primele cuvinte ale Sfantului Ioan Botezatorul
Primele cuvinte de invatatura ale Sfantului Ioan Botezatorul au fost: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor" (Matei 3, 2). Tot asa a inceput si Hristos Evanghelia Sa. Primele cuvinte pe care le-a rostit la Capernaum cand a iesit sa propovaduiasca sunt acestea: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor" (Matei 4, 17).
Pocainta poate fi definita ca intoarcere de la starea "impotriva firii" la cea "dupa fire" sau conforma cu firea, si ca intoarcere de la diavol la Dumnezeu.



Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a poruncit taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelulul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Pentru ca se temea ca Botezatorul ar putea invia daca trupul ar fi fost ingropat alaturi de cap, Irod nu a dat ucenicilor decat trupul sfantului, care a fost ingropat in Sevastia. Capul a fost ingropat de Irodiada in curtea sa, la mare adancime.

Potrivit traditiei, Sfanta Ioana, femeia dregatorului lui Irod, este cea care a luat capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat la Ierusalim, in muntele Eleonului, intr-un vas de lut. Aceasta e socotita cea dintai aflare a sfantului cap.

Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost prezent aici pana in vremea Sfintilor imparati Constantin si Elena, cand, prin doi monahi, cinstitul cap a ajuns la Emesa, in Siria, la un olar. In anul 453, episcopul Uranie al Emesei, l-a asezat in biserica din aceasta cetate. Aceasta este socotita a doua aflare a cinstitului cap al Botezatorului.

In vremea luptei impotriva sfintelor icoane, capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comane, de unde a fost adus in Constantinopol, de catre Sfantul Ignatie (860), in vremea imparatului Mihail. Aceasta este cea de-a treia si cea din urma aflare a cinstitului cap.

In timpul cruciadelor, latinii au luat din Constantinopol, in anul 1204, o parte din capul Sfantului Ioan Boteazatorul si l-au dus in Franta, asezandu-l intr-o biserica din Amiens, unde se afla si astazi.

In amintirea taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul, Biserica Ortodoxa a randuit ca ziua de 29 august sa fie zi de post aspru.

Taierea Capului Sf. Ioan Botezatorul este ultima mare sarbatoare din anul bisericesc care se incheie pe data de 31 august. Pe 1 septembrie incepe un nou an bisericesc.

Traditii si obiceiuri in ziua de 29 august
Ziua de 29 august este una de post, in care, potrivit traditiei, este bine sa nu se manance pepeni, pentru ca forma lor aminteste de cea a capului. In satul traditional, in aceasta zi nu se foloseste cutitul, totul se rupe cu mana. In popor se vorbeste si de un post care tine "de la cruce pana la cruce", un post de doua saptamani, neconsemnat in calendarul crestin, care avea rolul de a-i curati pe cei care au savarsit omoruri sau alte pacate grave. Postitorii mancau in aceasta zi numai o turta de grau sau de malai.

Sase sarbatori in cinstea Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica ortodoxa, serbeaza de obicei ziua mortii sfintilor, adica data trecerii lor spre cele ceresti, ca ziua lor de nastere. Numai Maica Domnului si Sfantul Ioan Botezatorul fac exceptie de la aceasta regula. Astfel, Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui - 23 septembrie; nasterea - 24 iunie; soborul lui - 7 ianuarie; taierea capului - 29 august; prima si a doua aflare a capului - 24 februarie; a treia aflare a capului sau - 25 mai.



Rugăciune către Sfântul Ioan Botezătorul

Sfinte Proorocule Ioane, cel ce în adâncul Iordanului ai botezat pe Adâncul milostivirii și văzând repejunile râului, valuri de înfricoșare au început să se înalțe în inima ta, alungă viforul patimilor din sufletul meu și dăruiește inimii mele corabia și adierea rugăciunii, ca să plutesc deasupra ispitelor acestei vieți, iar mintea mea cea înnourată de gânduri rele o trage cu legătura cugetării smerite spre seninul vederii Soarelui Hristos.

Pustia o ai înviorat cu cântări de laude și cu pașii minții ai călătorit în grădina Raiului, prin ascultarea ta de Dumnezeu ridicându-te deasupra lui Adam, cel ce a căzut din frumusețea cerească prin sfatul cel viclean al șarpelui. Pe mine, cel ce alerg pe cărările neascultării de poruncile dumnezeiești mă învață calea smereniei prin pilda viețuirii tale în afara deșertăciunilor lumii.

Capul ți-ai plecat sub sabie, ca să vestești celor din iad pe Cel Ce este din veci Capul Bisericii și Răscumpărătorul tuturor din stricăciune cu preascumpul Său Sânge. Pe mine, cel ce m-am făcut cap a toată răutatea, mă îndreptează pe căile pocăinței. Trimite norii rugăciunii tale înaintea Soarelui dreptății, ca sufletul meu cel istovit de arșița ispitelor să-l răcorească ca Un Bun cu ploaia milostivirii Sale.

Pe îngeri ai minunat cu viețuirea ta nematerialnică și cetele demonilor le-ai doborât cu săgețile cugetării tale smerite. Mintea mea cea pururea rănită de gândurile cele rele o tămăduiește vărsând peste ea roua rugăciunii tale. Inima mea cea întunecată de patimi o luminează cu raza credinței și o împodobește cu florile laudelor tale, ca să aducă Stăpânului Care l-a sădit pe Adam din nou în grădina Raiului mireasma rugăciunii curate.

Astupatu-s-au urechile inimii mele, ca să nu mai aud chemarea dumnezeiască și în adâncul noroiului patimilor m-am coborât. Eu, cel cinstit cu darul libertății de Cel Ce m-a zidit spre asemănarea Sa, m-am făcut rob patimilor, cărora dobitocește am slujit, neavând în inima mea gândul fricii de Dumnezeu. Răbdarea mi se pare un mărgăritar aproape de negăsit pentru mine și cu frunzele cuvintelor mincinoase am acoperit păcatele mele. Dar, tu, Sfinte Ioane, cel ce ai arătat lumii pe Pomul vieții Care S-a dat spre Hrană lumii și a vindecat pe Adam cel ce s-a otrăvit gustând din pom, arată și pustia inimii mele roditoare de pomii gândurilor înțelepciunii.
Ca o privighetoare a rugăciunii ai îndulcit auzul pustiei cu neîncetata slăvire a frumuseții Celui Nevăzut și pe scara smereniei te-ai înălțat la Cel Neajuns de minte. Pe mine, cel ce pururea mă cufund în marea deșertăciunilor lumești și mă lenevesc a mă ruga, întinde-mi mână de ajutor și cu ploaia gândurilor umilinței curățește inima mea, zugrăvind apoi întru ea tainele cele dumnezeiești ascunse în vistieria minților îngerești.
Cu securea pocăinței taie din țarina inimii mele pomi cei înalți ai patimilor și sădește în locul lor virtuțile cele dumnezeiești. Focul ispitelor îl stinge cu puterea rugăciunii tale și la judecată nu întârzia a mijloci iertare celor ce te cinstesc cu dreaptă credință.

Fiind prieten al Mirelui Celui Tainic al inimilor, cu șoapte prietenești pleacă spre milă pe Izvorul milostivirii, ca să treacă cu vederea păcatele noastre și să rânduiască și nevrednicia noastră în cămările cele cerești, străbătute pururea de pașii îngerești și de tămâia rugăciunii neîncetate. Întărește pe noi, ca fără de cârtire să purtăm povara necazurilor vieții și glasul pocăinței fă să răsune și în inimile noastre ofilite de păcat, ca tăind toți spinii patimilor să începem a viețui dumnezeiește. Cu legătura cea tare a rugăciunii tale întărește lumea și sub acoperământul rugăciunii tale roagă-L pe Mântuitorul nostru să ne rânduiască vreme de pocăință, ca intrând întru cămara milostivirii Sale să-i aducem împreună cu cetele tuturor Sfinților slavă și mulțumire, iar către tine să strigăm așa:

Bucură-te, rai înfrumusețat al darurilor Mântuitorului, pecetea nestricată a pocăinței, de întărire lumii, izvorul gândurilor umilinței, făclia pustiei inimilor noastre. Întru lumina rugăciunii tale, învrednicește-ne a aduce slavă Treimii Celei mai presus de minte, Tatălui Celui iubitor de oameni, Fiului Său, Ce ne-a mântuit pe noi din păcat și Duhului Celui călăuzitor la limanul pocăinței, adică Minții Celei mai înainte de minte, Care izvorăște gândurile înțelepciunii cu care luminează mințile îngerești și întunericul minții noastre. Amin
 
niculae costel · 1126 vizualizari · 1 comentariu
Categorii: Prima categorie
28 Aug 2012




Despre Sf. Fanurie se stiu foarte putine lucruri. Viata lui e tesuta mai mult din legenda. In cartile religioase, spre exemplu, numele lui lipseste, dar il gasim in calendarul bisericesc crestin-ortodox.
Sf. Mare Mucenic Fanurie

Iar cea mai importanta e prezenta lui in lumea de azi, felul grabnic in care implineste dorintele celor ce se roaga la el; puterile lui dincolo de moarte, "trecerea" de care se bucura in fata Tatalui Ceresc. Nu se stie cand si unde s-a nascut. S-au gasit cateva manuscrise in care se spune ca avea 12 frati, ca tatal lui era negustor bogat, iar toata familia lui pagana. Dar tatal este jefuit si ucis si, lipsita de sprijin, familia intra in declin. Pentru a-si tine copiii pe langa ea, mama plateste un pret greu si injositor. Canta noaptea prin carciumi si se prostitueaza, pentru ca cei 13 copii ai ei sa aiba o viata lipsita de griji. Intr-o zi, Fanurie afla adevarul. Cand isi da seama ca baiatul ei preferat ii stie viata, mama se prabuseste la pamant si moare. Innebunit de durere si umilinta, Fanurie isi lasa fratii in voia sortii si pleaca in lume. Rataceste aiurea, pana ce un trimis al lui Dumnezeu, un pustnic vazator cu duhul, care nu mai intalnise fiinta omeneasca de 65 de ani, il gaseste si-l aduce in coliba sa, in varf de munte. Asa avea sa inceapa desavarsirea lui Fanurie, care se apropia de Dumnezeu cu ravna si cu dragoste. A invatat sa se roage, sa posteasca, a invatat milostenia si a invatat sa ierte. Prima persoana pe care a iertat-o a fost chiar mama lui, femeia odinioara bogata, care se prostituase pentru a-si creste copiii.

Minunile

Viata lui Fanurie incepea sa semene cu a unui sfant, desi avea doar 17 ani. Timp de trei ani, a mancat numai o data la trei zile, si atunci doar ce apuca sa prinda cu doua degete, dintr-un vas in care era paine inmuiata in apa. Mai apoi, manca doar sambata, foarte putin. Se ruga zi si noapte, intr-o coliba fara acoperis, pe ploaie sau soare napraznic. Iubea animalele salbatice, le hranea, le ingrijea, iar cateodata, batranul pustnic il gasea dimineata, pazit de vreun sarpe care-i veghea somnul.
Bineinteles ca s-a dat sfoara-n tara, despre existenta in munti a unui tanar frumos, milos, iubitor de oameni, dar mai ales credincios, cu puteri deosebite. Un tanar care-si ranea genunchii, rugandu-l pe Dumnezeu sa-i vindece pe cei bolnavi trupeste si sufleteste, pe cei amarati si saraci. Legenda spune ca, in rugaciunile sale, Fanurie plangea de se faceau rauri de lacrimi la picioarele lui, iar Dumnezeu, induiosat de atata credinta, ii vindeca pe orbi, pe surzi, pe muti si pe paralizati. Apoi, tanarul a coborat din munti, in satele si orasele de campie, a crestinat si a vindecat, de i se dusese vestea peste tot. Faima i-a crescut mai ales cand Fanurie a reusit s-o invie pe fata unui dregator bogat si puternic, moarta de cateva zile.
Sf. Mare Mucenic Fanurie

Vazand minunea, multimea i-a cazut la picioare. Cat de mult il iubea Dumnezeu pe Fanurie?

Ostasul nebiruit al lui Iisus



Numai ca si-n aceasta poveste, ca si in viata, Raul - prezent peste tot unde umbla Dumnezeu - trebuia sa strice creatia Lui. O vorba otravita, soptita la ureche, si Fanurie este arestat, invinuit ca a inviat-o pe tanara, ca sa puna mana pe putere... Avea 19 ani! Au fost adusi cei mai rai calai, iar trei din ei au fost trasi la sorti, ca sa-i taie capul. A fost supus la chinuri si torturi de neimaginat: au aruncat cu pietre in trupu-i firav, i-au smuls bucati de piele, dintii, l-au intepat cu sulita, apoi au presarat sare pe rani, i-au taiat degetele de la picioare, l-au ars cu carbuni aprinsi, l-au crestat pe fata - in timp ce-l scuipau si-l batjocoreau. Iar Fanurie il ruga pe Dumnezeu sa-i ierte, si-I multumea ca poate suferi si el, precum Hristos pe cruce. Inainte de-a fi decapitat, Fanurie le-a promis calailor ca cine-i va taia capul va merge cu el, in Rai. Si si-a asezat linistit capul pe butuc. Se zice ca n-a curs sange, ci lapte, iar deasupra tuturor a aparut insusi Sfantul Fanurie, imbracat in armura, cu aura de sfant, cu o lumanare aprinsa in mana dreapta si crucea in stanga.


Sf. Mare Mucenic Fanurie



Pe la 1365, o banda de arabi nomazi necrestinati a pradat Rhodosul, si pe langa alte comori, au gasit in ruinele unei bisericute vechi mai multe icoane. Cum nu-i interesa asa ceva, le-au parasit si au plecat. Calugarii greci, care urmarisera scena, au cautat in moloz si au aflat o icoana intacta, ce parea proaspat pictata si care infatisa un tanar ca de 20 de ani, imbracat militar, tinand in mana dreapta o lumanare aprinsa, iar de jur imprejur erau pictate 12 scene ale vietii si martiriului sau. Chemat in graba, episcopul Rhodosului, Nil (1355-1369), descifreaza inscriptia de pe icoana: "Sfantul Phanourios", de care nici el nu auzise. Se gandeste c-o fi un mare sfant, daca i-a ramas icoana intacta, atata timp, asa ca aproba restaurarea bisericutei si propune convocarea sinodului pentru proclamarea Sfantului. Se zice ca langa icoana erau si doua manuscrise, care povesteau viata si minunile sfantului. Dupa ce turcii au ocupat Rhodosul si au transformat bisericuta in moscheea
Peial ed Din Djami, un turc si-a facut acolo grajd pentru nutreturi si animale, iar zi de zi, o fata crestina venea si aprindea o lumanare, desi turcul o ameninta mereu...

Sfantul si turtitele



Crestinii ortodocsi il sarbatoresc pe Sf. Fanurie, patronul lucrurilor pierdute, pe 27 august. El este ocrotitorul preotilor si protectorul Rhodosului, unde vin anual mii de pelerini pentru a se ruga. Sarbatoarea e insotita de un asa numit "ritual al turtitelor" (Phanouropita), o traditie celebrata atat la greci, cat si la ciprioti. In bisericuta pot intra cel mult trei persoane. E mica, joasa, cu pereti igrasiosi, cu icoane aproape sterse. In dreptul icoanei facatoare de minuni a Sfantului arde in permanenta o lumina. Poate aceasta este lumina pe care localnicii o vad uneori jucand printre copacii de pe dealuri. Semnul ceresc ca sunt paziti si iubiti, ca rugaciunile lor sunt ascultate si implinite. In ce ma priveste, eu n-am vazut flacarile jucand pe cer. Le simt, insa, in permanenta atunci cand ma rog si cand sfantul inimii mele imi implineste dorintele.

Ritualul turtitelor

Cei care au nevoie de ajutor in caz de boala, de pierdere, de piedici sau in probleme de suflet pot sa-i ceara ajutor Sfantului Fanurie.

Ritualul dureaza cu totul 10 zile, si se face, de preferinta, in afara postului. Se coc turtite sau cornulete, noua zile la rand, astfel: luni, miercuri si vineri, aluatul va fi de post. Marti, joi si sambata - de dulce, iar duminica se face pauza. Aluatul de post contine: faina, apa, sare, ulei de masline, scortisoara, zahar (se poate adauga gem sau rahat) si se coace. Turtitele se fac dimineata si se impart calde, la trei persoane, care sa-ti spuna "bogdaproste", iar cel care imparte spune in gand: "Sa fie pentru mama Sf. Fanurie". In aluatul "de dulce" se adauga si un ou. Dupa ajutorul primit, se va face o placinta care poate avea ou si branza, si se imparte tot la trei persoane sarace, iar cel ce imparte zice in gand: "Multumesc, Sf. Fanurie, pentru ajutorul primit!". Important: turtele se fac de catre cel care le si imparte; persoana respectiva va citi zilnic, de trei ori, acatistul sfantului, adaugand in text cererea adresata lui; nu va spune nimanui pentru ce face pomana, nu va gusta turtele, nici el, nici altcineva din familie.
In Bucuresti exista doua biserici unde se cinsteste Sf. Fanurie: biserica Mihai Bravu (str. Cercelus nr. 18, sect. 3 - zona Baba Novac) si biserica Dichiu (str. Icoanei nr. 72, colt cu Comanita, sect. 2), unde, in fiecare miercuri, se face slujba la icoana Sfantului, de la ora 16.30.
Formula AS( Ruxandra Constantinescu)



Preabunule si de Dumnezeu purtatorule Fanurie,facatorule de minuni,al celor ce cu credinta alearga la tine, cauta spre noi nevrednicii,necredinciosii si pacatosii din inaltimea din care Dumnezeu te-a randuit si auzi-ne pe noi cei ce cerem ajutor de la tine si mare mila!Apleaca-te spre noi si ne ajuta noua tuturor dupa credinta noastra si roaga-te lui Dumnezeu sa mantuiasca pe noi Sfinte Fanurie. Vezi-ne pe noi cei ce cu credinta ingenunchiem inaintea ta; creste-i pe copii, intareste-i pe parinti, ajuta-le pe vaduve, tamaduieste-i pe bolnavi,iar pe mine ajuta-ma sa..................... si izbaveste-ne si ne usureaza de toate nevoile si incercarile ce vin asupra noastra. Ne punem nadejdea in tine Preabunule Fanurie sa ne fii noua milostiv si indreptator catre mantuire ca prin tine sa-l slavim pe Domnul nostru Iisus Hristos si pe toate puterile ceresti acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin!

VA INVIT,DRAGI PRIETENI SI VA ROG SA MA CREDETI CA VA SPUN ADEVARUL;
TOTI CEI CARE AVETI PROBLEME,RUGATI-VA SFANTULUI FANURIE SI DORINTELE
SE VOR INDEPLINI.PERSONAL O SA-I MULTUMESC SFANTULUI FANURIE INTREAGA VIATA.

MANTUIESTE-O DOAMNE PE MAICA SFANTULUI FANURIE SI BINECUVANTEAZA-NE SI
PE NOI PACATOSII!

 
daniela · 1312 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
27 Aug 2012
Si iata venind un tanar la El, I-a zis:"Invatatorule bune, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?"(Matei 19, 16)

Unii il defaima pe tanarul acesta, spunand ca era viclean si rau, ca a venit la Iisus spre a-L ispiti; eu insa nu voi sta la indoiala sa spun ca era iubitor de argint, un om biruit de averi, pentru ca si Hristos tot aceasta mustrare i-a facut.Nu-l socotesc deloc viclean, Si e primejdios sa indraznesti sa te pronunti asupra unor lucruri pe care nu le cunosti, mai cu seama atunci cand ai in gand sa invinuiesti.De altfel si evanghelistul Marcu inlatura banuiala ca tanarul acesta ar fi un ispititor.El spune:"A alergat la El si ingenunchind inaintea Lui, il ruga"(Marcu 10, 17);"Cautand la el Iisus, l-a iubit"(Marcu 10, 21).
Tirania banilor este mare; dovada, tanarul acesta.De-am savarsi toate virtutile, dragostea de bani le prihaneste pe toate.Pe buna dreptate a spus Pavel ca este radacina tuturor relelor:"Iubirea de argint este radacina tuturor relelor(I Tim.1, 10).

- Dar pentru ce Hristos i-a raspuns, zicand:"Nimeni nu este bun".(Matei 19, 17)

- Pentru ca tanarul a venit la El ca la un simplu om, ca la unul din cei multi, ca la un invatator iudeu.De aceea si Hristos ii vorbeste ca om.Totdeauna Hristos vorbeste cu cei care vin la El potrivit socotintei ce o au ei despre El.De pilda:"Noi ne inchinam la ceea ce stim"(In 4, 22);si:"daca marturisesc Eu de Mine insumi, marturia mea nu este adevarata"(In 5, 31).Acum cand zice:"Nimeni nu este bun", nu graieste asa pentru a arata ca nu este bun - Doamne fereste! - , ca n-a spus:"Nu sunt bun", ci:"Nimeni nu este bun", adica nici un om.Si iarasi, cand spune aceasta nu o spune pentru a lipsi pe oameni de bunatate, ci pentru a pune bunatatea oamenilor in comparatie cu bunatatea lui Dumnezeu.De aceea a si adaugat:"decat unul Dumnezeu".
Si n-a spus:"Decat Tatal Meu", ca sa afli ca nu S-a descoperit tanarului pe El Insusi.Tot asa si mai inainte a numit pe oameni rai, zicand:"Daca voi, fiind rai, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri"(Matei 7, 11);i-a numit rai, fara sa numeasca intreaga fire omeneasca rea - ca "voi" nu inseamna: "voi oamenii" - ci i-a numit asa, comparand bunatatea oamenilor cu bunatatea lui Dumnezeu; de aceea a si adaugat:"Cu cat mai vartos Tatal vostru va da cele bune celor care cer de la El".
- Dar ce L-a facut pe Hristos, m-ar intreba cineva, sau la ce I-a folosit ca sa-i raspunda tanarului asa ?
- Hristos voia sa-l ridice incetul cu incetul la cunoasterea de Dumnezeu si sa-l invete sa nu mai fie lingusitor;voia sa-l desprinda de cele de pe pamant si sa-l apropie de Dumnezeu;voia sa-l convinga sa caute cele viitoare, sa stie ce este adevarul Bine, radacina si izvorul tuturor bunatatilor;si numai pe acest Bine, pe Dumnezeu, sa-L cinsteasca.Si alta data, cand Hristos a spus:"Sa nu numiti pe nimeni invatator pe pamant"(Matei 23, 10), a spus-o pentru a arata deosebirea dintre El si alti invatatori si pentru ca lumea sa stie ca El este principiul tuturor lucrurilor.
Mare ravna avea tanarul acesta de I-a pus Domnului o astfel de intrebare!A venit la Hristos sa-L intrebe de viata vesnica, in timp ce altii veneau manati de alte pricini:unii sa-L ispiteasca, altii ca sa-i vindece, sau pe ei sau pe altii.
Pamantul, adica sufletul tanarului, era bun si gras, dar multimea spinilor inabusea samanta.Uita-te ca era chiar pregatit pentru ascultarea poruncilor;Il intrebase doar:"Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?"Era deci gata sa faca tot ce-i va spune Hristos.Daca ar fi venit la Hristos ca sa-L ispiteasca, evanghelistul ne-ar fi spus-o, cum a facut cu altii, de pilda cu legiuitorul (Matei 22, 35-39).Iar daca evanghelistul ar fi tacut, n-ar fi ingaduit Hristos ca tanarul sa ramana tainuit, ci sau l-ar fi mustrat pe fata sau ar fi dat sa inteleaga ca e un ispititor, ca sa nu creada ca L-a inselat, ca s-a putut ascunde de El si prin aceasta sa se vatame.Daca ar fi venit sa-L ispiteasca, n-ar fi plecat intristat de ce auzise.Fariseii niciodata n-au plecat intristati, ci se salbaticeau cand li se inchidea gura.Tanarul acesta nu;ci a plecat trist;semn puternic ca n-a venit la Hristos cu gand rau, ci cu gand slab;semn puternic ca dorea viata vesnica, dar era stapanit de o alta patima, o patima foarte cumplita.
Cand Hristos i-a spus:"Daca voiesti sa intri in viata, pazeste poruncile", el L-a intrebat:"Care?"(Matei 19, 17-18).Nu L-a ispitit - Doamne fereste! - ,ci credea ca sunt alte porunci in afara de cele din lege, care puteau sa-l ajute sa intre in viata;iar aceasta arata ca dorea cu tarie sa indeplineasca si aceste porunci.Apoi, cand Hristos i-a spus poruncile legii, el i-a raspuns:"Pe acestea toate le-am pazit din tinerete"(Matei 19, 20).Si nu s-a oprit aici, ci-L mai intreaba iarasi:"Ce imi lipseste inca?"(idem)Si intrebarea aceasta era semn al puternicei lui dorinte de a mosteni viata de veci.Nu era putin lucru sa creada ca-i mai lipseste ceva, ca nu-i sunt de ajuns cele spuse, ca sa dobandeasca ce dorea!

- Ce-i spune Hristos?
- Pentru ca avea sa dea o mare porunca, adauga si rasplata, spunand:"Daca vrei sa fii desavarsit, mergi, vinde-ti averile si le da saracilor si vei avea comoara in cer;si vino si urmeaza Mie!"(Matei 19, 21)
Ai vazut ce premii, cate cununi da celor care merg pe drumul acesta de lupta? Daca tanarul L-ar fi ispitit, Hristos nu i-ar fi grait asa.Ii graieste asa, ca sa-L atraga la El;ii arata ca il asteapta mare rasplata;lasa totul la libera lui alegere si pune in umbra prin tot ce spune aparenta greutate a sfatului Sau.De aceea, inainte de a-i vorbi de lupta si oboseala, ii arata premiul, zicand:"Daca vrei sa fii desavarsit";apoi ii spune:"Vinde-ti averile si le da saracilor";si indata ii vorbeste iarasi de rasplati:"Vei avea comoara in cer";si "vino si urmeaza Mie".Iar urmarea lui Hristos are mare rasplata:"Si vei avea comoara in cer".Pentru ca era vorba de averi, Hristos l-a sfatuit sa se lipseasca de toate; dar ii arata ca nu i se vor lua averile, ci se vor mai adauga altele la acelea pe care le are si ca are sa primeasca mai mult deact i-a poruncit sa dea;dar nu numai mai mult, ci cu atat mai mult cu cat cerul e mai mare decat pamantul si inca si mai mult.A spus "comoara", ca sa arate, atat cat se poate omeneste arata, cat de bogata este rasplatirea;ca nu se pierde, ca nu poate fi furata.Nu-i de ajuns sa dispretuiesti banii si averile, ci trebuie sa hranesti cu ele pe saraci si inainte de toate sa urmezi lui Hristos, adica sa faci toate cele poruncite de El, sa fii gata de injunghiere, de moarte in fiecare zi.

"Daca cineva vioeste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea lui sa-Mi urmeze Mie"(Matei 16, 24).Porunca aceasta de a-ti varsa sangele e cu mult mai mare decat porunca de a te lipsi de averi;si nu putin ajuta la aceasta despartirea de averi.

"Auzind, tanarul a plecat intristat"(Matei 19, 22).Evanghelistul, ca si cum ar fi vrut sa arate ca a patimit ceva firesc, a zis:"Ca avea avutii multe".
Nu sunt stapaniti de patima aceasta cei care au putine averi la fel ca aceia care sunt inconjurati de multe avutii!Dragostea de avutii este mai tiranica la acestia din urma.Am spus mereu si nu voi inceta de a o spune ca inmultirea averilor aprinde mai mult flacara, ii face mai saraci pe cei bogati;ca bogatia le inmulteste dorinta si-i face sa duca lipsa de multe.Uita-te si aici cat de puternica era dragostea de averi la tanarul acesta!Se apropiase de Domnul cu bucurie si cu dorinta de a ajunge mai bun;dar cand Hristos i-a poruncit sa se departa de averi, dragostea de averi l-a apasat si l-a ingreuiat atata, ca nu l-a lasat sa mai graiasca ceva, ci l-a facut sa plece tacut, trist si amarat.
Ce a spus Hristos?" Cat de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!"(Matei 19, 23)

Hristos nu defaima averile, ci pe cei stapaniti de averi.Daca un bogat intra cu greu in imparatia cerurilor, cu mult mai greu lacomul.Daca esti impiedecat sa intri in imparatia cerurilor cand nu dai averile tale, gandeste-te ce foc strangi pe capul tau cand iei averile altora!

- Dar pentru ce Hristos a spus ucenicilor ca bogatul va intra cu greu in imparatia cerurilor, cand ucenicii erau saraci si n-aveau nimic?
- Ca sa-i invete sa nu se rusineze de saracie; isi indreptateste oarecum porunca ce le-o daduse de a nu avea nici un fel de avere (Matei 10, 9-10).
Cand a spus ca e greu , a spus mai mult chiar, a spus ca e si cu neputinta;si nu simplu cu neputinta, ci a spus cu tarie ca e cu neputinta, aratand lucrul acesta cu pilda camilei si a acului.

"Mai lesne este sa intre camila prin urechile acului, decat bogatul in imparatia cerurilor"(Matei 19, 24).Prin aceasta pilda Hristos a aratat ca nu mica este rasplata pentru cei care sunt bogati si pot sa filozofeze.De aceea a si spus ca aceasta e lucrarea lui Dumnezeu, ca sa arate ca cel care vrea sa indeplineasca porunca are nevoie de mult har.

Tulburandu-se ucenicii la auzul acestor cuvinte, Hristos a spus:"Aceasta este cu neputinta la oameni, dar la Dumnezeu toate-s cu putinta"(Matei 19, 26)

- Dar pentru ce s-au tulburat ucenicii cand ei erau saraci, ba chiar foarte saraci?Pentru ce dar s-au tulburat?

- S-au tulburat, pentru ca se intristau de mantuirea celorlalti oameni, pentru ca aveau mare dragoste de toti oamenii, pentru ca isi si capatasera inima de invatatori.Cuvintele lui Hristos i-au facut sa tremure si sa se teama atat pentru intreaga lume , incat au avut nevoie du multa mangaiere.De aceea Hristos S-a uitat mai intai la ei si apoi le-a zis:"Cele cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu".A mangaiat sufletul lor cutremurat de spaima cu privirea Lui blanda si dulce.

Dupa ce le-a potolit nelinistea - ca aceasta a aratat-o evanghelistul prin cuvantul:"privind la ei" - ii incurajeaza cu cuvantul, le vorbeste de puterea lui Dumnezeu si asa ii face sa aiba incredere.

Iar daca vrei sa afli in ce chip ajunge cu putinta ceea ce-i cu neputinta, asculta.Hristos a spus:"Cele cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu" ca sa te descurajeze si sa te faca sa te departezi de virtutea aceasta ca fiind cu neputinta de indeplinit, ci ca sa te gandesti la maretia acestei fapte, ca sa sari cu usurinta la indeplinirea ei, ca sa rogi pe Dumnezeu sa-ti ajute in aceste lupte frumoase si sa dobandesti viata vesnica.

- Dar cum pot ajunge cu putinta cele cu neputinta?

- Daca te lepezi de averi, daca te desparti de bani, daca smulgi din sufletul tau pofta cea rea.Ca savarsirea unei astfel de fapte nu se datoreste numai lui Dumnezeu;Hristos a grait asa ca sa arate maretia acestei fapte.Asculta ce spune indata.Cand Petru I-a spus:"Iata noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie" si L-a intrebat:"Ce, oare, va fi noua?"(Matei 19, 27),Hristos, dupa ce a aratat care e rasplata lor, a adaugat:"SI oricine a lasat case sau tarine sau frati sau surori sau tata sau mama va lua insutit si viata vesnica va mosteni".Asa ajung cu putinta cele cu neputinta!

- Dar cum poate bogatul lasa toate averile sale?ma intrebi.Cum mai poate iesi la suprafata cel care a fost cufundat intr-o pofta atat de mare de averi?

- Daca va incepe sa se desparta de cele ce are, daca va renunta la tot ce e de prisos.Facand asa, va putea merge si mai departe, si va alerga mai usor pe aceasta cale.

Nu cauta, dar, sa faci totul dintr-o data;ci, daca ti se pare greu sa te lepezi dintr-o data de averi, paseste pe scara aceasta, care te duce la cer , incetul cu incetul, treapta cu treapta.Dupa cum celor bolnavi de friguri, carora li se varsa fierea in ei, nu numai ca nu li se stinge setea daca mananca si beau, ci li se aprinde si mai mult arsita, tot asa si cu iubitorii de averi;acestia aprind si mai mult pofta aceasta rea - mai amara chiar decat fierea - daca o hranesc cu averi.Atunci o sting, cand scot din sufletul lor pofta de castig, dupa cum mancarea putina si golirea stomacului scapa pe om de boala de fiere.

- Dar cum ajungi sa-ti scoti din suflet pofta de castig?

- Daca te gandesti ca nu-ti va inceta pofta de castig atata vreme cat esti bogat, atata vreme cat te topesti de dorinta de a avea mai mult.Odata scapat de averi, vei pune capat si acestei boli.Nu umbla, dar, dupa cat mai multe averi, ca sa nu umbli dupa lucruri ce nu le poti atinge, ca sa nu te imbolnavesti de o boala fara leac, ca sa nu ajungi un om vrednic de mila, innebunit dupa averi.

Raspunde-mi la intrebarea aceasta:Cine se chinuie si sufera:Cel care doreste mancaruri si bauturi scumpe si nu-si poate satisface pofta cum vrea sau cel care nu are aceasta pofta?Negresit, cel care pofteste, dar nu poate sa aiba parte de ce pofteste.Atat este de dureros sa nu-ti poti satisface pofta cand poftesti ceva si sa nu bei cand iti este sete, ca Hristos, vrand sa ne descrie chinul din iad, ni l-a zugravit chipul unui om care nu-si poate satisface dorinta;ne-a dat ca pilda pe bogatul care se parjolea de sete;dorea o picatura de apa si n-o putea avea;asa se chinuia.Deci omul care dispretuieste banii si averile pune capat poftei;iar cel care vrea sa se imbogateasca si umbla dupa cat mai multe bogatii isi aprinde si mai mult pofta si n-o stinge nicodata;de-ar castiga mii de talanti, pofteste altii tot atat de multi;de-i castiga si pe acestia, pofteste altii de doua ori pe atatia;si, mergand de o nebunie noua si infricosata, care nu poate fi niciodata stinsa.

Si ca sa cunosti ca raul acesta nu-l opreste adaugandu-i mereu noi averi, ci luandu-i averile, ia aminte le cele ce-ti spun:Daca ti-ar veni vreodata pofta nebuneasca sa zbori si sa mergi prin vazduh, spune-mi cum ti-ai potoli pofta aceasta nebuna?Ti-ai face, oare, aripi, ti-ai construi alte mijloace de zburat sau ti-ai convinge mintea ca doresti lucruri imposibile si ca nu trebuie sa incerci ceva?Negresit ca ti-ai convinge mintea.

- Dar e cu neputinta sa zbori, mi-ai raspunde.

- Dar e mai cu neputinta sa afli hotar poftei acesteia.Este mai usor ca oamenii sa ajunga sa zboare, decat sa puna capat poftei de averi.Cand cele poftite sunt cu putinta se poate pune capat poftei prin satisfacerea poftei;dar cand cele poftite sunt cu neputinta, un singur lucru trebuie sa urmarim:sa indepartam de la noi pofta; altfel nu-i cu putinta sa-ti linistesti sufletul.Asadar, ca sa nu ne chinuim zadarnic sufletul, sa parasim dragostea de averi, care ne supara necontenit si niciodata nu poate sa taca, si sa ne indreptam spre o alta dragoste, care ne face fericiti si are multa usurinta.Sa dorim comorile cele de sus!Nici oboseala nu-i atat de mare, iar castigul, nespus.E cu neputinta sa nu izbutesti cand priveghezi cat de cat, cand esti cu mintea treaza, cand dispretuiesti averile, dupa cum neaparat trebuie sa pierzi comorole cele de sus cand esti robit de averi si inlantuit in ele.

Gandindu-te, dar, la toate acestea, alunga din sufletul tau pofta aceasta  rea dupa averi si bani.Nici asta n-o poti spune:ca daca esti lipsit de comorile cele viitoare, esti fericit cu comorile acestea pamantesti.Dar chiar daca ar fi asa, asta ar fi cea mai mare pedeapsa si chin.Dar nu-i cu putinta asta.Pofta de bani si de averi, inainte de a te arunca in iad, te arunca aici, pe pamant, in niste chinuri groaznice.Pofta aceasta a daramat multe case, a dazlantuit cumplite razboaie, a silit pe multi sa-si puna capat zilelor; dar inainte de aceste primejdii, prihaneste nobletea sufletului;il face pe om las, lipsit de curaj, obraznic, mincinos, clevetitor, rapitor, lacom si adeseori il impinge sa savarseasca cele mai mari pacate.

Poate insa te incanta sa vezi stralucirea argintului, multimea slugilor, frumusetea caselor, cinstea si respectul cand iesi in oras!

- Cum se poate vindeca rana aceasta grea?

- Daca te gandesti ce fac din sufletul tau bogatiile;daca te gandesti cat il intuneca, cat il pustiesc, cat il fac de nerusinat, cat il uratesc.Daca te gandesti cate rele ai savarsit ca sa aduni atatea averi; daca te gandesti cu cate oboseli si cu cate primejdii iti pastrezi bogatiile.Dar, mai bine spus, nici nu le poti pastra pana la sfarsit, ci tocmai cand ai inlaturat toate primejdiile, atunci vine moartea si de multe ori arunca toate bogatiile tale in mainile dusmanilor tai, iar pe tine te duce cu mainile goale, fara sa poti lua ceva din toate averile tale, ci numai ranile si buboaiele ce le-ai capatat din pricina lor.Asa pleaca sufletul tau de pe lumea aceasta!

Cand vezi, dar, pe cineva stralucind pe dinafara din pricina hainelor si din pricina suitei lui numeroase, cerceteaza-i cu de-amanuntul constiinta lui si vei gasi inauntru numai panza de paianjen, vei vedea mult praf.Gandeste-te la Pavel si la Petru!Gandeste-te la Ioan Botezatorul si la Ilie.Dar, mai bine spus, gandeste-te la insusi Fiul lui Dumnezeu, Care nu avea unde sa-Si plece capul.Imita-L pe El si pe robii Lui!Gandeste-te cat de mare si de nespusa este bogatia lor!Iar daca dupa ce ai privit putin bogatiile lor ti se intuneca iarasi mintea si vedera din pricina bogatiilor de pe pamant, ca si cum te-ar fi lovit intr-un naufragiu niste valuri puternice, asculta hotararea lui Hristos, Care-ti spune ca este cu neputinta sa intre bogatul in imparatia cerurilor.Pune in fata acestei hotarari a lui Hristos muntii, pamantul si marea si prefa-le pe toate, daca vrei, cu mintea in aur.Vei vedea ca toata aceasta bogatie de aur nu egaleaza pierderea imparatiei cerurilor.Imi vorbesti de atatea si atatea hectare de pamant, de zece, de douazeci sau chiar mai multe case, de tot atatea bai, de mii de robi sau de doua ori pe atatia, de trasuri ferecate in aur si argint!Eu iti spun numai atata:Daca fiecare din voi, bogatilor, si-ar parasi saracia lui - ca bogatia voastra e saracie fata de aceea de care vreau sa va vorbesc - si ar ajunge proprietarul intregii lumi;daca fiecare din voi ar avea sub stapanirea lui atatia oameni cati sunt acum peste tot pe pamant si pe mare;daca fiecare din voi ar stapani toate:lumea, pamantul,marea, casele, orasele si neamurile;daca pretutindeni toate izvoarele i-ar izvori aur in loc de apa, ei bine, eu voi spune ca un om atat de bogat nu face trei parale daca pierde imparatia cerurilor!Daca se chinuiesc cumplit cei care iubesc aceste bogatii trecatoare, atunci cand nu le dobandesc, ce n-ar mangaia, oare, daca si-ar da seama cat de mari sunt bogatiile cele negraite de pe lumea cealalta?Nimic!Nu-mi vorbi mie de bogatia averilor, ci gandeste-te la paguba mare care o sufera indragostitii de averi din pricina averilor lor!Pierd cerul de dragul bogatiei lor;patesc la fel ca unul care pierzand onorurile cele mari din palatele imparatesti, are numai o gramada de baligar si se fuduleste cu ea.Dar, mai bine spus, baligarul e mai bun decat averile;e de folos si pentru ingrasarea pamantului si pentru incalzirea bailor si pentru multe alte treburi de acest fel;dar aurul ingropat la nimic din acestea nu este de folos.Si de-ar fi numai nefolositor!Dar asa, daca nu este intrebuintat cum trebuie, aurul aprinde multe cuptoare in sufletul stapanului lui, da nastere la nenumarate rele.Din pricina asta scriitorii pagani au numit iubirea de argint acropola a rautatilor, iar fericitul Pavel a numit-o, cu mult mai bine si mai nimerit, radacina a tuturor relelor.

Gandindu-ne la toate acestea, sa invatam sa ravnim cele ce merita a fi ravnite.Sa nu ravnim case stralucite si nici mosii intinse, ci pe barbatii care au multa indraznire inaintea lui Dumnezeu, pe cei care imbogatesc in ceruri, pe stapaniia acelor comori, pe cei cu adevarat bogati, pe cei saraci de dragul lui Hristos, ca sa dobandim bunatatile vesnice, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatalui impreuna cu Sfantul Duh, slava, putere, cinste, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin".

balla georgeta · 817 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
26 Aug 2012



Slava lui Dumnezeu! Puternice cuvinte! In vremea incercarilor si a necazurilor, atunci cand inima este inconjurata, impresurata de gandurile indoielii, putinatatii de suflet, nemultumirii, cartirii, trebuie sa ne silim a repeta adesea, fara graba, cu luare aminte, cuvintele: slava lui Dumnezeu!

Singur rasunetul acestor cuvinte rostite atunci cand navalesc multime de ganduri ale intristarii si trandaviei, singur rasunetul acestor cuvinte rostite cu silire de sine, parca numai cu gura si parca in vazduh, capeteniile vazduhului se cutremura si se intorc fugind; se imprastie cum e imprastiat praful de vantul puternic, toate gandurile intunecate; se departeaza apasarea si tanjeala de la suflet; la acesta vin si in el se salasluiesc usurimea, linistea, pacea, mangaierea, bucuria. Slava lui Dumnezeu!

Slava lui Dumnezeu! Sarbatoresti cuvinte! Cuvinte care sunt o vestire de biruinta! Cuvinte care sunt veselie pentru toti robii credinciosi ai lui Dumnezeu, frica si infrangere pentru toti vrajmasii Lui, sfaramare a armei lor. Aceasta arma este pacatul; aceasta arma este cugetarea trupeasca, intelepciunea omeneasca aflata in starea de cadere.

In necazul tau sa incepi a rosti din suflet, a repeta – fara sa stai deloc pe ganduri – cuvintele: slava lui Dumnezeu! Vei vedea un semn, vei vedea o minune: aceste cuvinte vor alunga necazul, vor chema in inima mangaiere, vor savarsi ceea ce n-au putut savarsi ratiunea (priceperea) priceputilor si intelepciunea inteleptilor pamantului. Sa se rusineze, sa se rusineze aceasta ratiune, aceasta intelepciune; iar tu, izbavit, vindecat, crezand cu credinta vie, dovedita tie in tine insuti, vei inalta cuvintele: slava lui Dumnezeu!



Sfantul Ioan Gura de Aur, atunci cand statea de vorba cu prietenii si fratii duhovnicesti despre oarecare imprejurari, mai ales de necazuri, punea drept piatra, drept dogma de temelie a convorbirii cuvintele: slava lui Dumnezeu pentru toate! Obiceiul sau, pastrat de istoria bisericeasca pentru viitorime, era de a-si incepe totdeauna cuvantarile, lovind cu aratatorul mainii drepte in palma mainii stangi, prin cuvintele: slava lui Dumnezeu pentru toate!
Slava Tie, Ziditorule al celor ce nu erau! Slava Tie, Rascumparatorule si Mantuitorule al celor cazuti si pierduti! Slava Tie, Dumnezeul si Domnul nostru! Da-ne noua pe pamant si in cer sa slavoslovim bunatatea Ta, sa-i multumim, sa o laudam!
Da-ne sa vedem cu fata descoperita infricosata, neapropiata, preaincuviintata Ta Slava, in veci sa o privim, sa ne inchinam Ei si sa petrecem intru fericire in ea. Amin”.
(in: Sfantul Ignatie Briancianinov, “Experiente ascetice”,

Binecuvantarea lui Dumnezeu,sa fie peste noi toti!



Va doresc un sfarsit de saptamana pe placul inimii dumnezvoastra!
 
ioan alexandru david · 1341 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
25 Aug 2012

Drumul meu spiritual a fost unul opus celui urmat de Luther. Eu am inceput cu numai prin credinta si am ajuns la necesitatea faptelor si a straduintei. Toate acestea trebuie explicate, de acee il rog pe cititor sa nu se grabeasca sa judece, pana nu va citi in intregime aceasta lucrare.

Convertirea

La varsta de douazeci de ani am trecut printr-o experienta de convertire. Lucrurile s-au intamplat cam in felul urmator. Dupa ce m-am intors de la armata, am hotarat sa-mi clarific odata pentru totdeauna problema existentei lui Dumnezeu. Cu toate ca intr-un fel nu credeam in El, intr-altfel eram totusi nelinistit. Mi-am strans atunci un numar de carti, predici inregistrate si alte materiale. Pe masura ce ma adanceam in studiu, imi dadeam seama ca sunt un pacatos, asa ca in loc sa ajung la o certitudine intelectuala, m-am afundat si mai mult intr-o criza a inimii.

Vazand filmul “Un om pentru eternitate”, povestea martirului englez Thomas Morus, am inteles ca exista cauze pentru care unii sunt gata sa moara, cu toate ca faptul aceasta nu se potrivea cu o lume fara Dumnezeu. Alti eroi ai credintei aduceau aceasi marturie despre o viata mai presus de interesele egoiste imediate. Am incercat atunci sa traiesc si eu o viata de sfant, desavarsita, dar nu am reusit. Toate incercarile mele duceau la esec. Ma simteam din ce in ce mai vinovat in fata unui Dumnezeu a carui existenta nu o mai contestam de acum.

In mijlocul acestor cautari disperate am ascultat o predica despre har, rostita in biserica baptista Sf. Treime din Bucuresti, de cel care avea sa-mi devina mai tarziu socru, Aurel Popescu. Am inteles atunci pentru prima oara ca orice efort al nostru de a ne obtine merite inaintea lui Dumnezeu este sortit esecului, si ca numai harul Lui ne poate mantui. In septembrie 1975 am decis sa cred in Domnul Iisus si sa-L urmez toata viata mea.

Intrebari si dezamagiri

Daca mi s-a parut ca inteleg si accept usor conditiile mantuirii, nu tot asa a fost cu umblarea in viata de credinta. O serie de porunci ale Scripturii nu aveau prea mult sens in contextul traditiilor baptiste. Ce insemna a te lepada de tine insuti si a-ti lua crucea in fiecare zi? Ce insemna a fi sfant, cum Dumnezeu este sfant? Pe masura ce bisericile baptiste romanesti deveneau tot mai calviniste, aceste indemnuri isi pierdeau sensul.

Intr-adevar, cum poti sa impaci doctrina depravarii totale a omului cu aceste indemnuri la sfintenie? Daca omul este total stricat, ce bine si va face vre-un efort spre sfintenie? Cum nu puteam admite ca de Dumnezeu depinde cu adevarat 100% din umblarea si soarta noastra, gandeam ca El controleaza 99% si noi controlam 1%. Dar ce rost mai avea efortul, daca in ultima instanta succesul depindea de El, nu de noi? Si totusi, chemarea la sfintenie continua, nu numai pe paginile Scripturii, ci si in sufletul meu.

In cautarea unei spiritualitati care sa raspunda cu adevarat acestor probleme am gasit doua feluri de raspunsuri, oarecum opuse unul altuia.

Calea eroismului

Una dintre cai consta in efortul eroic de a face bine, de a-I fi placut lui Dumezeu. Incercam cu toate puterile sa fim sfinti, esuam, dar incercam din nou. Cu timpul ne perfectionam si dobandim mai multe succese. Unii dintre noi, cu o vointa mai puternica si un intelect mai profund reusesc sa mearga mai departe pe aceasta cale si sa devina mari oameni ai credintei. Ei devin predicatori sau misionari vestiti.

Aceasta cale a eroismului exalta capacitatea omului de a se ridica singur. Am fost dezamagit sa constat ca ea nu este pentru mine. Chiar daca pe din afara aratam ca un tinar crestin plin de succes in viata de credinta, imi stiam slabiciunile si nu imi faceam iluzii.

Calea renuntarii

Am fost fericit cand am aflat ca exista o altfel de cale. Aceasta am aflat-o mai intai din scrierile lui Watchman Nee si apoi am auzit-o explicata de unii frati. Invatatura era ca orice efort personal este zadarnic (eram de acum convins!) si ca toata sfintenia o lucreaza in viata noastra doar Domnul. Orice incercare, straduinta personala este o greseala, aproape o erezie, deoarece este o negare a harului, un fel de auto-mantuire cu ajutorul lui Hristos. Solutia este sa renuntam a mai incerca si sa ne bazam complet pe lucrarea lui Dumnezeu in viata noastra. Sa ne socotim morti fata de pacat si vom fi intr-adevar morti. Dar daca ne-am socotit morti, si totusi pacatuim? inseamna ca nu ne-am socotit morti cu adevarat, sau ca Duhul nu ne-a descoperit ca suntem morti. Trebuie sa ne bazam pe Domnul si vom vedea cum in timp moartea lui Iisus devine reala in viata noastra. Problema pentru mine a fost ca L-am tot lasat pe Domnul sa ma duca la sfintenie, m-am tot socotit mort fata de pacat, dar sfintenia nu mai venea.

Care este rostul vietii?

Poate parea ciudat ca un crestin isi mai pune aceasta intrebare, dar pentru mine ea era reala. Pusa in alt fel, intrebarea era, Odata mantuit (prin acceptarea lui Iisus in inima mea), ce rost mai aveam in lume?

De acum imi era clar ca straduinta spre sfintenie nu ma ducea prea departe. Martora era nu numai experienta mea ci si a altora. Printre crestini vedeam asa multe slabiciuni si pacate, incat orice discutie despre sfintenie parea o fantezie. In plus, chiar si pentru cine facea un oarecare progres, ce importanta avea acesta fata de adevarate schimbare pe care o vom avea cand vom fi cu Domnul? Cu alte cuvinte, ce importanta are daca progresez aici 0,01% sau 0,02%, daca de abia dincolo, in vesnicie, voi completa restul de 99,99%

Daca rostul vietii crestine nu consta in dobandirea sfinteniei, atunci poate rostul era altul. Imi aduc aminte cum unii predicatori baptisti in anii 70 predicau ca Dumezeu ne tine aici pe pamant dupa ce am fost mantuiti deoarece El vrea sa-i aducem si pe altii la manuire. Aceasta avea sens, dar in acelasi timp ridica o mare problema, caci multi crestini plecau la Domnul fara suflete castigate pentru El. Dar o viata de credinta de zeci de ani in care ai adus doar doi sau trei la Domnul (in cazul cel mai bun) pare un lamentabil esec. Nu pare aceasta o irosire a vietii?

Uitandu-ne la viata noastra, cei mai multi constatam ca ne petrecem timpul cu serviciul, cu grijurile vietii. Ne mai bucuram de viata de familie, de prieteni. Ne bucuram intr-un mod si mai inalt in biserica, slavindu-L pe Dumnezeu, dar aceasta reprezinta doar un mic procent din timpul nostru. Cum se explica dar aceasta extraordinara risipa a vietii noastre in activitati care nu duc la nimic?

In mijlocul luptei

Uneori in viata apar realitati care depasesc cadrul nostru ingust de gandire. Aceasta s-a intamplat cu mine cand m-am trezit in mijlocul persecutiilor comuniste. Sunt convins ca Dumnezeu da har celor ce trec prin astfel de incercari, asa incat multe slabiciuni si ezitari sunt acoperite.

In sase ani petrecuti in Bucuresti dupa convertirea mea, m-am izbit de mai multe ori cu realitatea persecutiei. Incercarile prin care am trecut au fost usoare si nu se compara cu ale acelora care au avut cu adevarat de suferit. In mijlocul unor greutati venite din partea unui regim care lupta impotriva lui Hristos, am simtit un har si o dulceata a prezentei Domnului, care compensa atat durerile din afara, cat si pe cele dinauntru.

Am fost retinut de securitate de mai multe ori si interogat. Am fost urmarit pe strada, acasa, telefonul mi-a fost supravegheat. Am fost amenintat la facultate si am fost dat afara din asociatia studentilor din cauza ca am refuzat sa depun juramantul de loialitate fata de partidul comunist. In toate acestea, bucuria lui Hristos m-a insotit si m-a salvat.

Am avut ocaza sa cunosc oameni pe care I-am admirat pentru curajul si credinta lor in mijlocul anchetelor sau urmaririlor penale. Unii dintre acestia au fost liderii baptisti Aurel Popescu, Pavel Niculescu, precum si preotul ortodox Pr. Calciu. Tensiunea conflictului, primejdiile si necazurile, toate acestea au estompat nelinistile mele interioare. Imprejurarile vietii erau prea furtunoase ca sa-mi mai lase timp sa gandesc la intrebarile mentionate mai sus, la care insa nu aveam inca raspuns.

O alta lupta

Lucrurile s-au schimbat dupa ce am emigrat in SUA, in decembrie 1980. Aici a trebuit sa iau viata de la inceput. Am fost din nou confruntat, mai acut decat inainte, cu aceleasi intrebari de la inceput.

Viata ne-a purtat prin multe locuri si implicit prin multe biserici, toate de nuanta neoprotestanta. Am locuit in New York, New Jersey, Pennsilvania si Carolina de Nord. Am trecut prin multe biserici, unele organizate doar prin case, unele baptiste romanesti sau americane, independente, traditionale sau harismatice. Am devenit tot mai dezamagit.

In bisericile baptiste romanesti am descoperit multe lupte politice. O spun nu cu judecata, ci cu cea mai mare compasiune. De cele mai multe ori conflictele proveneau din faptul ca oamenii veneu din diferite colturi ale Romaniei, cu diferite mentalitati si erau dezorientati cu privire la viata lor in noua tara. Traditiile mostenite in diferite biserici din tara, combinate cu noua libertate si cu grijurile vietii de fiecare zi produceau un amestec exploziv care a provocat probleme in multe biserici. In plus, orice biserica etnica, mai ales de proaspeti emigranti, isi avea limitarile ei, nefiind bine integrata in restul societatii. Eu si sotia mea ne-am bucurat atunci cand, in sfarsit, ne-am mutat in biserici americane. Cu toate ca ii pretuiam si ii iubeam pe fratii romani, doream sa cunoastem si sa experimentam spiritualitatea neo-protestanta americana.

In bisericile evanghelice americane am gustat din plin stilul de viata si avantajele civilizatiei americane, dar nu L-am gustat mai mult pe Hristos. Oamenii erau politicosi, sociabili, prietenosi. Crestinii din aceste biserici erau foarte respectabili pentru Hristos, dar nu gaseam nebuni petru Hristos. Exista on entuziasm si un triumfalism care erau superficiale. Rar exista o asteptare a unei lucrari sau a unei prezente directe a lui Dumnezeu in biserica. Viata crestina consta in a fi om de treaba, in a urma niste invataturi morale, dar era lipsita de fior mistic. Obiectivitatea credintei insemna nu numai alungarea experienelor subiective ci a oricarei participari directe a lui Dumnezeu in viata noastra.

Un exemplu, in acest sens, era felul in care era tratata problema marturisirii pacatelor. Avand acces direct la Dumnezeu, eram invatati ca nu mai este nevoie sa ne marturisim pacatele unui om. Odata ce pacatul a fost marturisit, sentimentele de vinovatie trebuiau ignorate, intrucat Scriptura ne spune ca am fost iertati. Aceasta invatatura nu se potrivea cu experienta reala traita si minimaliza seriozitatea pacatului.

Nici bisericile harismatice nu m-au satisfacut pe deplin. Cel putin aici exista o mai mare asteptare a prezentei si lucrarii lui Dumnezeu. Ce m-a dezamagit a fost lipsa unei straduinte consistente spre sfintenie. Multi credinciosi din aceste biserici erau mai preocupati sa dobandeasca anumite daruri spirituale decat sa se apropie de El si sa-L cunoasca pe calea sfinteniei. Cum darurile spirituale erau tinta cea mai pretioasa, alte aspecte ale viatii crestine erau neglijate. Am vazut o uimitoare imbinare de exaltare harismatica, slabiciune omeneasca si legalism.

Catre o noua spiritualitate

Apropierea mea de biserica ortodoxa nu s-a facut prin indemnurile sau puterea de convingere a unui om. A fost un proces care a durat cateva saptamani si in urma caruia multe din intrebarile mele de o viata si-au gasit raspunsul.

De mai bine de un an citeam, la sugestia sotiei mele, Jurnalul fericirii a lui Steinhardt. Am intalnit acolo o spiritualitate neobisnuita, cu un miros placut, cu un farmec dulce. Imi spuneam, Ce pacat ca a fost ortodox si nu evanghelic. Una din ideile care m-au impresionat la Steinhardt a fost acea ca viata adevarata in Hristos nu este una a esentelor abstracte, ci a unei iubiri concrete si a unei credinte de copil. Numai intr-o astfel de viata se poate manifesta Hristos.

O mare descoperire

Un moment hotarator a fost cand am cumparat, aproape intamplator, cartea Arta rugaciunii, care cuprindea o serie de invataturi despre rugaciune a Sfantului Teofan Zavoratul. Eram constient ca aceste invataturi veneau din biserica ortodoxa, dar am considerat ca, asa ca in alte situatii, voi deosebi adevarul evanghelic de superstitiile ortodoxe. Dar, pe masura ce intorceam paginile, deveneam tot mai intrigat. Mi-am dat seama ca nu era una dintre acele carti pe care le citesti repede, ci, la fel ca si in cazul Bibliei, trebuie sa te opresti aproape dupa fiecare fraza si sa meditezi la cele scrise de autor. Am realizat ca tot ce era scris acolo avea sens!

Principalul subiect al acestei carti era asa-numita rugaciune a lui Iisus: Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine pacatosul. In scurt timp multe din conceptile mele s-au schimbat si am inteles ca viata crestina este una de straduinta. Inainte credeam fie ca straduinta nu este necesara, fiind o adaugare omeneasca la mantuire, fie ca este foarte importanta, dar neproductiva in propriul meu caz.

Am inceput sa practic felul de rugaciune expicat in aceasta carte ortodoxa. Ceva neasteptat s-a intamplat atunci cu mine. Am inceput sa experimentez o retrezire a iubirii celei dintai, pe care nu o mai simtisem din zilele convertirii mele. Nu pot descrie aici totalitatea experientelor mele, caci multe se refera la relatia mea intima cu Domnul, deaceea ele vor ramanea un secret intre mine si El. Totusi, pot sa impartasesc anumite efecte pe care aceasta rugaciune a lui Isus" le-a avut asupra mea:

inainte viata mea de rugaciune era foarte seaca. Cu greu ma puteam ruga cinci sau zece minute pe zi. Acum am reusit pentru prima oara in viata sa ma rog ore intregi. Accentul nu era insa pe durata rugaciunii, ci pe capacitatea sufletului de a se deschide si de a comunica cu Dumnezeu.
Inainte, rugaciunea mea mergea in latime, adica se lungea doar prin adaugarea unor noi subiecte sau cereri. Acum mergea in adancime, aducand inaintea Domnului lucrurile ascunse ale inimii.
Pe masura ce inima imi era curatata prin deschiderea ei inaintea lui Iisus, descopeream noi pacate, defecte sau slabiciuni in viata mea. In mod paradoxal, ma simteam tot mai curat si in acelasi timp tot mai pacatos!
Pe masura ce ma rugam, puterea lui Iisus patrundea mai mult in viata mea si ma facea biruitor acolo unde inainte experimentam doar infrangeri.
Toate acestea m-au facut sa inteleg ca nu sunt decat la inceputul unui drum si ca eram mai slab si mai pacatos decat mi-as fi inchipuit inainte.

Confuzie totala

Experimentand o reinviere a vietii mele cu Hristos, deveneam din ce in ce mai incurcat in privinta parerilor mele despre biserica. Pe de o parte, progresul meu era evident, nu numai pentru mine, ci si pentru familie. Pe de alta parte, in mod ciudat, sursa acestui progres era o invatatura si o practica specific ortodoxa. Aceasta nu se potrivea de loc cu parerea mea despre biserica ortodoxa, pe care o credeam moarta, o institutie pur umana, lipsita de Duhul Sfant, un grup de popi care promovau superstitiile si impiedicau pe oameni sa cunoasca adevarata credinta. Aceasta contradictie trebuia rezolvata! Am inceput sa caut in mod sistematic un raspuns.

Am gasit prin intermediul Internetului, adresa si numarul de telefon al unei biserici ortodoxe din apropiere si am trimis preotului un mesaj ca as dori sa-l intalnesc. Dmnezeu mi-a dat harul sa cunosc pe acest preot care, ca si mine, venea dintr-un mediu protestant, unde fusese pastor multi ani. Astfel, Parintele Nicholas, de la biserica ortodoxa antiohiana All Saints din Raleigh, Carolina de Nord, a avut rabdare cu mine si nu s-a simtit ofensat de intrebarile mele.

Prima intrebare pe care i-am pus-o a fost cum explica slabiciunea bisericii ortodoxe romane in fata regimului comunist. Noi, baptistii, i-am spus eu, am rezistat impotriva comunismului, in vreme ce biserica ortodoxa a facut compromisuri! Parintele Nicholas mi-a explicat cum biserica ortodoxa este un trup viu, cu organe sanatoase si unele bolnave, dar care se regenereaza in fiecare generatie cu viata adevarata, primita de la Hristos. Curand mi-am dat seama ca privisem aceasta problema cu ochelari foarte colorati. Mi-am adus aminte ca mii de ortodocsi au murit din cauza comunismului. In acelasi timp, slabiciunea omeneasca si compromisul a existat si la baptisti. Au existat si pastori baptisti care au colaborat cu Securitatea.

In afara de acuzatia colaborarii cu comunistii, am avut si alte nelamuriri cu privire la biserica ortodoxa. Stiam ca majoritatea romanilor isi zic ortodocsi, dar nu toti isi practica credinta. Stiam de anumite superstitii (ulterior am aflat ca nu reprezentau invatatura bisericii). Credeam ca biserica ortodoxa impiedica pe oameni sa citeasca Biblia (de fapt doar ii descuraja sa o interpreteze intr-un spirit ne-ortodox).

Intelegerea mea cu privire la starea de curatie si desavarsire a bisericii era gresita. In multe pilde, Domnul ne-a explicat ca aici pe pamant nu vom reusi niciodata sa separam complet graul de neghina. In timp ce este foarte important sa promovam o invatatura si o practica corecta, trebuie sa ne asteptam intotdeauna sa vedem slabiciuni si caderi. Incercarea de curatire perfecta a bisericii este de fapt contra-productiva, deoarece numai Dumnezeu cunoaste inimile oamenilor. Este mai bine ca biserica sa fie inclusiva si primeasca pe toti cei care-i accepta invatatura si disciplina, decat sa fie exclusiva si elitista si apoi sa se mandreasca cu starea ei desavarsita.

Parintele Nicholas a continuat sa raspunda si altor intrebari si sa-mi dea carti care tratau probleme greu de inteles pentru unul care venea dintr-un mediu neoprotestant.

Icoane, lumanari, tamaie

Ca baptist, una din cele mai importante obiectii pe care le aveam fata de biserica ortodoxa era folosirea icoanelor. Intelegerea mea cu privire la folosirea icoanelor in bisericile ortodoxe era complet gresita. In primul rand, ortodocsii nu se inchina unei panze, unui lemn sau unor culori. Ei nu se inchina nici unei imagini, deoarece doar Dumnezeu merita inchinarea. Ei se inchina Celui care este reprezentat de icoana, lui Iisus Hristos. Cand aprind o lumanare sau saruta icoana unui sfant, ei iubesc si respecta pe acel sfant pentru ca in el s-a manifestat Hristos.

Nu doresc sa explic aici toata teologia icoanelor. Exista destule resurse pe Internet si in carti pentru cei care sincer vor sa inteleaga acest subiect. As dori doar sa spun ca, dintr-o data perspectiva mea s-a schimbat. Am inteles ca de fapt obiectiile neoprotestantilor cu privire la icoane, lumanari, tamaie, si toate celelalte practici ortodoxe veneau dintr-o necunoastere a invataturii ortodoxe date prin Parintii bisericii.

In teologia ortodoxa, Dumnezeu care S-a intrupat in Iisus Hristos continua sa se intrupeze sau sa se manifeste prin materie, prin sfinti, prin taine, prin icoane, prin culori si mirosuri de tamaie. Iisus este icoana lui Dumnezeu iar omul este icoana lui Iisus. Simplificarea, reducerea la esente, este de fapt o izgonire a oglindirii lui Dumnezeu din biserica si din viata noastra de fiecare zi. Este la fel ca si cum as da jos de pe pereti si as distruge fotografiile copiilor mei, pentru ca, in mod esential, nu iubesc fotografiile ci pe copii.

Aceasta noua perspectiva m-a facut nu numai sa accept toate aceste forme si simboluri din Biserica Ortodoxa, ci in acelasi timp sa le caut si sa le apreciez.

Un Pentecost continuu

Am descoperit ca biserica ortodoxa asteapta manifestarea reala a lui Dumnezeu in biserica. Ceea ce am cautat la harismatici am gasit in sfarsit aici. In ultimile biserici baptiste americane pe care le-am frecventat am fost dezamagit de lipsa unei asteptari a prezentei reale a lui Dumnezeu in adunare. Nu ni s-a explicat niciodata in ce fel Domnul ar fi fost mai prezent acolo decat in lume. Dumnezeu era vazut ca fiind atat de departe, ca Unul care S-a manifestat la creatie, prin cativa profeti, apostoli, prin viata pamanteasca a Domnului Iisus, si cam atat. Azi putem invata despre El si speram sa-L intalnim candva in Cer. Pana atunci insa, orice afirmatie cu privire la interventia Lui intr-un chip special in biserica si in viata credinciosilor era vazuta ca misticism si auto-inselare.

In biserica ortodoxa, Dumnezeu se manifesta prin Taine. Aceste Taine nu sunt doar simboluri, ci mijloace prin care se distribuie harul. Schimband practica si invatatura de la inceput a bisericii, neoprotestantii le-au transformat in simple simboluri, golindu-le de aspectul lor supranatural, tainic si harismic.

Raspunsuri la vechi intrebari

Citind lucrari ale sfintilor sau parintilor ortodocsi, am fost in sfarsit luminat cu privire la scopul vietii crestine. Sfantul Serafim din Sarov declara ca scopul vietii este sa cumparam Duhul Sfant, adica sa ne umplem de Dumnezeu.

Am descoperit in biserica ortodoxa cea mai frumoasa explicatie cu privire la telul vietii crestine. Aceasta explicatie se cuprinde in invatatura despre theosis, indumnezeire. Crestinul se umple de Dumnezeu printr-o viata de aceza. Aceasta viata nu este numai pentru calugari, ci pentru toti crestinii. Prin asceza ne golim de patimile firii pacatoase si il castigam pe Dumnezeu. Aceasta asceza se practica prin rugaciune, post, facere de bine. Prin ea ucidem in noi mandria si egoismul si le inlocuim cu umilinta si dragoste. Inima ne este curatata si Hristos poate locui in noi prin Duhul Sfant.

Mi-am dat seama ca aceasta cale a ascezei prezentata in ortodoxie este o cale grea si ca nu multi umbla pe ea. Dar aceasta confirma vorbele Domnului Iisus despre poarta stramta si calea ingusta, care duce la viata.

Am gasit in invatatura ortodoxa si un raspuns la vechea mea dilema daca sfintirea este lucrata in viata mea de Domnul sau trebuie sa mi-o lucrez singur. Am inteles acum ca aceasta era o falsa dilema. Incercam inainte sa impart ceea ce nu poate fi impartit. Din scrierile ortodoxe am aflat despre sinergie, lucrarea simultana a omului si a lui Dumnezeu. Am inteles ca lucrarea Duhului este esentiala si ca Dumnezeu lucreaza prin credincios, nu impotriva voitei lui. In practica, progresul spiritual incepe cand imi dau seama ca nu pot inainta singur si strig catre Dumnezeu. Aceasta nu inseamna lene spirituala, caci rugaciunea cere efort si lupta. Imparatia ceririlor se ia cu navala, adica prin lupta, prin straduinta. Numai cei care se straduiesc o capata, dar o capata nu ca un rezultat direct al straduintei, ci ca har dat de Domnul Iisus caruia ii este mila de ei. De acea trebuie sa ma rog neincetat si sa strig, Doamne Iisuse, ai mila de mine pacatosul.
tatiana codrut · 778 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
25 Aug 2012
Mama începutului bun este IERTAREA dușmanilor știuți și neștiuți iar FIICELE acesteia sunt:
• iertarea răului făcut de dușmani;
• nepomenirea răului făcut de dușmani;
• iubirea dușmanilor.

Religious Comments Pictures

RUGĂCIUNEA DE IERTARE A DUȘMANILOR

Doamne IISUSE HRISTOASE, Fiul lui Dumnezeu ascultă umila șinevrednica mea rugăciune a nevrednicului, păcătosului robului Tău(roabei Tale) (numele de botez…). Mă rog din toată ființa mea, din totsufletul meu, din toată inima mea, din toată mintea mea din tot cugetulmeu, din toate simțurile mele și din toate mădularele mele, dă-mi putereade a ierta pe toți dușmanii mei știuți și neștiuți și dă-mi darul și harul și puterea de a nu mai ține minte răul și de a nu-i pomeni pe cei care mi l-aufăcut, mi-l fac și mi-l vor face oamenii pe acest pământ, să iubesc pe toțidușmanii mei și să-mi aduc aminte veșnic de toate binefacerile PreasfinteiTreimi pe care mi Le-a făcut, mi Le face și mi Le va face în veaculveacului. Îi iert Doamne din toată inima mea și iartă-mă și pe mine cu totce am greșit în Fața TA în toată viața mea. Amin.Cei care nu iartă când zic prima dată această rugăciune pot să o zicăși în fiecare seară până când simt ei că au iertat cu adevărat din tot sufletul
și din toată inima.

Religious Comments Pictures

Cele mai puternice arme împotriva răului sunt: smerenia, semul Sfintei Cruci, Împărtășania, ascultarea de duhovnic, iertarea dușmanilor, pocăința dreaptă și spovedania curată.

DUMNEZEU SĂ NE AJUTE SĂ NE MÂNTUIM SUFLETUL!
 
Rugăciunea Sf. Ioan Gură de Aur înainte de citirea din Sfintele cărți!


Doamne, Iisuse Hristoase, deschide-mi mie ochii inimii,
ca să ascult cuvîntul Tău și să-l înțeleg pe el și să fac voia Ta,
că străin sînt eu pe pămînt.
Să nu ascunzi de mine poruncile Tale, ci să-mi descoperi ochii
ca să văd minunile din Legea Ta.
Arată-mi mie cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale.

Spre Tine nădăjduiesc, Doamne, Dumnezeul meu,
ca să-mi luminezi mintea și gîndul cu lumina înțelegerii Tale,
ca nu numai să citesc cele scrise, ci să le și împlinesc.
Ca nu spre osîndă să citesc viețile și cuvintele Sfinților,
ci spre înnoire și luminare, spre sfințire, spre mîntuirea sufletului
și spre moștenirea vieții veșnice.
Că Tu ești luminarea celor ce zac întru întuneric
și de la Tine este toată darea cea bună și tot darul cel desăvîrșit.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh.
Amin.
Photo Sharing

Cântare de laudă la Sfântul Ioan Gură de Aur
Sfinte Părinte Ioane, trîmbiță cu aur ferecată,
Tu omenirii milostivirea lui Dumnezeu O ai vestit.
Milostivire minunată, care și pe cei mai păcătoși îi cuprinde,
Milostivire minunată ce covîrșește lumina Soarelui,
Uimind pămîntul, și tot crugul cel ceresc.
O, înfricoșată milostivire
Ce pogori de pe Golgota însîngerată,
De la Mîntuitorul Răstignit
Care iartă crimele omenirii
O, cutremurătoare milostivire, iertare și slavă,
Milostivire pe care o cîntă îngerii
Și care întreaga zidire adapă.
Doar Sfinții cu adevărat o slăvesc pe aceasta,
Pe ea care vindecă de toată boala,
Pe ea, bucuria umililor,
Și nebunie tuturor înțelepților acestei lumi.
Ea, vindecarea trufașilor și pedeapsa deșerților;
Ea, milostivirea lui Dumnezeu de care se bucură făptura;
Ea care îmbălsămează suflul pămîntului,
Ea care spală toate nelegiuirile lui.
Această milostivire mai înainte de Hristos Necunoscută,
Această veșnică lumină de la Hristos a răsărit.
O, învățătorule a milostivirii lui Dumnezeu,
Sfinte Părinte Ioane Gură de Aur,
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu
Ca să dea iertare păcatelor noastre!
Amin!

 
tatiana codrut · 1449 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
25 Aug 2012

roxana mateescu · 618 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
23 Aug 2012

Pagina precedenta   ... 23 ... 43, 44, , 45 ... 66 ... 88  Pagina urmatoare