Google-Yahoo!
Image and video hosting by TinyPic Image and video hosting by TinyPicImage and video hosting by TinyPic 

"Fii împacat cu sufletul tau si atunci cerul si pamântul se vor împaca cu tine. "(Sfântul Isaac Sirul)



FONDATOR : Cristian Stefan Popescu ( cristiboss56 )

Multumesc tuturor celor care ostenesc pentru realizarea acestui blog , un colectiv de Oameni minunati !

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitatori: 3

Anunt

Arhive

Alegeti o tema



Categorii

rss Sindicalizare

Postul Nașterii Domnului începe miercuri în Biserica Ortodoxă Română. Acesta durează până în Ajunul Praznicului, 24 decembrie.
Postul Crăciunului amintește de postul îndelungat al patriarhilor și drepților din Vechiul Testament, în așteptarea venirii lui Mesia – Izbăvitorul. Prin durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte și de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aștepta să primească cuvintele lui Dumnezeu, Decalogul (cele 10 porunci), scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii, se menționează în Liturgica generală, avându-l autor pe Părintele Ene Braniște.
Primele mențiuni despre respectarea acestei perioade de înfrânare alimentară și trupească provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin și de la episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit postul din luna a zecea. Postul Crăciunului este închinat în primul rând sărbătorii Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
La început, nu toți creștinii posteau în același mod și același număr de zile. De exemplu, unii posteau numai șapte zile, alții șase săptămâni; unii țineau un post mai aspru, alții unul mai ușor. Însă, Sinodul local din Constantinopol, întrunit în anul 1166 (condus de patriarhul Luca Chrysoverghi), a uniformizat durata Postului Nașterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toți credincioșii să postească timp de 40 de zile, începând cu data de 15 noiembrie.
Ca orice post, în primul rând el trebuie să reprezinte o abținere de la lucrurile rele care ne îndepărtează de Dumnezeu și de oameni. Din punctul de vedere al alimentației, Postul Crăciunului este mai ușor față de cel al Paștelui, având multe dezlegări la pește, ulei și vin. Zilele cu dezlegare sunt marcate, de regulă, în Calendarul creștin ortodox fie prin mențiunea dezlegare la pește, fie prin simbolul unui pește.
Acest post este de asprime mijlocie, asemănător celui al Sfinților Apostoli. După rânduiala din pravile, în timpul acestui post, în mănăstiri se ajunează lunea, miercurea și vinerea până în ceasul al IX-lea (aproximativ orele 15:00-16:00), când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte, fără untdelemn; marțea și joia se mănâncă plante fierte, drese cu untdelemn, și se bea vin, iar sâmbăta și duminica se îngăduie și pește (cu excepția perioadei dintre 20 și 25 decembrie, când postul devine mai aspru).
Dacă lunea, marțea sau joia cade prăznuirea vreunui sfânt cu doxologie mare, se dezleagă la pește, iar miercurea și vinerea, la vin și untdelemn, dar se mănâncă numai o dată pe zi. Tot așa, dacă miercuri sau vineri se întâmplă să cadă sărbătorirea unui sfânt cu Priveghere sau hramul bisericii, atunci se dezleagă la untdelemn, pește și vin.
Ziua de Ajun a Crăciunului este o zi de post mai aspru decât în celelalte zile. Se ajunează până la ceasul al IX-lea (ora 15:00), când se obișnuiește să se mănânce, în unele părți, grâu fiert amestecat cu fructe și miere, în amintirea postului Sfântului Proroc Daniel și al celor trei tineri din Babilon.
În unele zone se ajunează până la răsăritul luceafărului de seară, care ne amintește de steaua ce a vestit magilor Nașterea Mântuitorului. Această ajunare amintește, de asemenea, de postul ținut odinioară de catehumenii care, în seara acestei zile, primeau Botezul creștin și apoi prima împărtășire la Liturghia săvârșită atunci în acest scop.
senior editor blog · 110 vizualizari · 0 comentarii
13 Nov 2017
Intr-o teribila carte despre limitele abjecte ale spionarii sufletului uman de catre tiraniile politice, inspirat numita SPIRITUS (Humanitas, 2012), albanezul cu atuuri de Nobel, Ismael Kadere, descrie schimbarile de circumstanta la nivelul politicilor nationale printr-o imagine macabra, dar densa de sensuri:inhumari, exhumari si reinhumari repetate ale cadavrelor liderilor ori acolitilor lor, daramari si reconstruiri de statui ori mausolee, in functie de interesele de moment ale politrucilor de serviciu.Umplerea tarii de miasmele unei descompuneri morale de amploare.

Spatiul public - nu doar politic - romanesc aduce mult cu imaginea aceasta a unui camp de batalie incongruenta, in care fiecare se declara castigator, dar isi cauta vindecare infrangerii.Pe fundalul acestor tanguiri, deseori, i s-a reprosat Bisericii ca tace.Au facut-o chiar oameni care stiu ca Biserica nu tace niciodata, ca freatismul ei de rugaciune - suma a energiilor fiecarui rugator in parte - nu poate fi cuantificat in discursuri politice.Altii s-au luat de preoti, ca ei pot face politica doar in familie, uitand ca marile decizii ale politicii nationale s-au luat prin cutezanta unor oameni ai Bisericii.De fiecare data cand public si oficial s-a cerut cuvant Bisericii, acesta a venit cu promptitudine.Doar atat ca ea nu se poate "oferta", nu se poate defini partinic ori antipartinic, dupa cum cer vremurile si analistii de acum.In fata unor media puse pe hacuit subiecte despre Biserica - sunt televiziuni cu plan de productie la subiect -, mentinerea in decenta a comunicarii cu presa devine prioritara.Nu ignorand semnalele ei, dar nici exagerand cu raspunsurile la toate prigonirile subiective.E cazul cu vinul liturgic ori cu mobilierul din Biserica Sfantul Spiridon Nou la vremea unei anumite nunti  si a multor alte subiecte care n-au beneficiat de dezmintiri publice pe masura tapajului facut in foile ori studiourile de circumstanta.Linia de care trebuie sa tinem in astfel de situatii ne este oferita de Parintele Arsenie Boca.El spunea ca "niciun om nu-i mai de ajutor mantuirii lui decat criticul lui care are dreptate !"


Sa fim bine intelesi .Biserica nu are ce cauta in gargara certareata a vremii de acum si de niciodata.Serenitatea ei ramane un liman. Mai ales cand sondajele unor inutile studii dovedesc ca, in ciuda tocarii autoritatii sale de catre tot ce inseamna media, Biserica este tot intre institutiile cu credibilitate.Poate aici merita sa analizam ultima gogorita conform careia Biserica si Armata au fost depasite de...agricultori ! Ca si cum am avea in Romania institutia agricultorului sau ca si cum am uita ca majoritatea zdrobitoare a agricultorilor sunt oamenii Bisericii, cei care construiesc , intretin simplu locasurile de cult.Ca si cum nu din agricultorii aceia sau din fiii lor se nasc preotii ori arhiereii Bisericii, teologii ori slujitorii ei cei mai alesi.Fiscalizarea averii Bisericii ori contabilizarea ei pe temeiuri subiective tocmai de trusturi de presa cu datorii la Stat mai mari decat averea multora dintre eparhiile noastre, sau redirectionarea unor fonduri publice dinspre Biserica spre actiuni de cultura ori educatie trebuie sa ne oblige la atentie la folosirea fondurilor publice , la transparenta si corectitudine, dar nu la o umila acceptare a falselor critici.Daca banii publici folositi de structurile de stat ar fi fost utilizati cu bunul simt al oamenilor Bisericii, azi am fi cu mult mai departe.Daca este sa fim acuzati ca am construit Biserici-locas si cantine sociale si spatii de pastoratie a copiilor , trebuie sa recunoastem : e cea mai frumoasa acuza ! N-am facut-o in detrimentul nimanui, dovada ca in timp locasurile de cult rezista, nu cetatile nici stadioanele  - si asta nu de ieri-de azi, si nu doar la noi. Pentru ca in ele chemam pe Dumnezeu sa locuiasca, nu zeii idolatri ai unor democratii de conjuctura...Ramane ca pescarii sa infrunte noptile nerodnice ! Cu Hristos !
Sursa din : Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau ? de Preot Constantin Necula - Ed.Agnos Sibiu 2016 .

balla georgeta · 291 vizualizari · 0 comentarii
22 Aug 2017
Sfantul Ignatie Teoforul(+c.107)

Marturisirea de credinta a Sfantului Ignatie Teoforul: Maica Domnului a fost totdeauna in inimile si in gandurile celor ce erau sau deveneau crestini.Credinta in ea incepea sa constituie un adevar fundamantal al Bisericii.Inca de la inceputurile crestinismului preocuparea Parintilor apostolici a fost aceea de a apara realitatea existentei pamantesti a Mantuitorului, realitatea Nasterii, a Patimilor si a Invierii Sale.Toti cunosteau adevarurile despre existenta lui Iisus din Nazaret si toti stiau ca "Acesta este Hristosul"(Ioan 7, 41), dupa cum il numeste Evanghelia.Mantuitorul Hristos era din mijlocul poporului, fusese atins de multi, traise printre ei si ar fi fost absurd sa se conteste existenta Lui.Acest lucru facandu-l totusi multi eretici, Sfintii Parinti s-au vazut nevoiti sa apere adevarurile despre venirea Fiului lui Dumnezeu in lume, despre curatia sufleteasca si trupeasca a Maicii Lui, despre cinstea care i se cuvine Fecioarei care s-a invrednicit sa nasca pe Cuvantul lui Dumnezeu.


Sfantul Ignatie Teoforul (+c.107) este cel dintai slujitor al Bisericii, de dupa perioada Sfintilor Apostoli, care vorbeste despre Maria in sensul continuarii teologiei Noului Testament.Prelungind Teologia Sfantului Apostol Pavel, el propune o aprofundare a evenimentului istoric al venirii Mantuitorului Hristos in lume.Fragmentele in care aminteste de Fecioara Maria sunt cuprinse in cele cateva EPISTOLE, trimise diferitelor comunitati crestine din Asia Mica.Sfantul Ignatie a scris diferitelor Biserici pe cand era dus la Roma spre a fi judecat si condamnat pentru credinta sa.In acele imprejurari grele, el indemna cu tarie pe credinciosi sa fie statornici in credinta, o credinta transmisa prin Sfintii Apostoli si in care locul Fecioarei Maria  este principal.


In dorinta sa de a fi mai repede cu Hristos, ucenicul Sfantului Ioan Evanghelistul, Sfantul Ignatie Teoforul scria :"Domnul nostru Iisus Hristos, dupa iconomia dumnezeiasca, a fost Nascut de Maria care este din semintia lui David si din Duhul Sfant(...).Fecioria Mariei, Nasterea si Patimile Domnului au ramas ascunse printului acestei lumi, trei taine implinite intr-o tacere deplina"


Maternitatea Fecioarei Maria este, in conceptia Sfantului Ignatie, garantia Intruparii Fiului lui Dumnezeu in lume.Mai mult, mantuirea propovaduita de Biserica nu este simpla revelare despartita de tainele ceresti(asa cum credeau gnosticii), ci este lucrarea divino-umana a Mantuitorului Insusi, Logosul lui Dumnezeu Intrupat din Maria:"Daca vreunul va vorbeste despre Iisus Hristos intr-un chip strain de al nostru, astupati-va urechile.El este din stirpea lui David, El este(Fiu) al Mariei.El S-a nascut cu adevarat, a mancat, a baut, a fost persecutat sub Pilat din Pont, a fost rastignit cu adevarat si a murit dar, cu adevarat, a inviat din morti ".


Iconomia sau lucrarea lui Dumnezeu in lume s-a aratat deplin, spune Sfantul Ignatie prin purtarea Fiului de catre Fecioara Maria, maternitate care se reflecta in toate etapele"de concepere, de graviditate, de nastere, dar si dupa moartea si Invierea lui Hristos:"Unde laudarosenia celor ce se proclama intelepti?Cu adevarat Dumnezeul nostru, a fost purtat in pantece de Fecioara Maria, dupa iconomia lui Dumnezeu, El este si Fiu nascut si Fiu botezat, pentru a curati cu dragostea Sa".


Asadar, atat zamislirea cat si Nasterea pe pamant a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria sunt, pentru Sfantul Ignatie, "semne" sau realitati pastrate de toate Bisericile locale.Relatarea se pare a fi desprinsa dintr-un simbol primar al Bisericii:"Voi sa fiti pe deplin convinsi in ceea ce priveste pe Hristos, Dumnezeul nostru.El este din semintia lui David dupa Trup, dar este Fiul lui Dumnezeu dupa vointa si puterea lui Dumnezeu, nascut cu adevarat din Fecioara Maria".


In aceste citate se afla germenii viitoarei teologii crestine, mereu in antiteza cu bizarele "sisteme gnostice".Zamislirea, purtarea in pantece si apoi Nasterea Fiului lui Dumnezeu de catre Maica Domnului nu sunt fapte izolate, ci evenimente voite de Dumnezeu Insusi printr-un plan care depaseste istoria dar care asuma, totusi, timpul si spatiul.Intr-un frumos "imn"liturgic, Sfantul Ignatie subliniaza aspectele realitatii istorico-mantuitoare ale Nasterii Mantuitorului din Fecioara Maria:"Unul singur este Doctorul, dumnezeiesc si omenesc;Nascut si firesc;Nascut din Trupul lui Dumnezeu; in moarte, Viata adevarata.Si din Maria si din Dumnezeu;Mult rabdator si patimitor, Iisus Hristos, Domnul nostru".


Se observa in Teologia acestui Sfant Parinte"unitatea"dintre Domnul nostru Iisus Hristos si Fecioara Maria in tot ce implineste mantuitor in lume.In succesiunea evolutiva a actiunilor Sale, de la Intrupare si pana dupa Inviere, Mantuitorul Hristos are langa Sine prezenta plina de smerenie a Fecioarei Maria.


Asadar, se poate afirma ca unul din "polii"propovaduirii crestine era acela despre nasterea feciorelnica a Maicii Domnului, a luarii Trupului omenesc din ea de catre Fiul lui Dumnezeu.Persoana si lucrarea Maicii Domnului era integrata armonios si deplin in doctrina hristologica.Sfantul Ignatie se straduieste sa combata pe docheti, vorbind despre Hristos Cel nascut din neamul lui David si"cu adevarat dintr-o Fecioara", dar marturiseste totodata maternitatea virginala intr-o forma care imbraca ceea ce se va numi mai tarziu "Crezul"sau "Simbolul credintei".Ca si in alte parti, autorul subliniaza realitatea Nasterii Domnului din Fecioara Maria pentru a intari si alte adevaruri de credinta cum ar fi: Patimile, Rastignirea si Invierea Lui.


Pe fondul unei insistente in sublinierea legaturii Mantuitorului cu oamenii prin Fecioara Maria, a aparut ideea legaturii dintre Nasterea din veci a Mantuitorului, cu Nasterea Sa in timp.Este una din ideile fundamentale in invatatura crestina despre Maica Domnului, asa cum este si cea din "Theotokos" care se regaseste intr-o alta form a in scrierile acestui Sfant Parinte:"Dumnezeul nostru a fost purtat in sanul Mariei".


Sfantul Ignatie Teoforul vorbeste despre un plan al mantuirii implinit de Dumnezeu prin Fecioara Maria, care L-a purtat cu adevarat, L-a Nascut prin puterea Sfantului Duh pe Mantuitorul Hristos.Autorul foloseste cuvantul "iconomia"lui Dumnezeu, termen care a devenit in timp element principal in doctrina crestina.


Marturia Sfantului Ignatie prezinta o valoare deosebita, deoarece se raporteaza la Evanghelii, le confirma si aduce dovada marturisirii de credinta a primilor ucenici ai Domnului.Se releva, totodata, faptul ca invatatura sa avea autoritatea care-i venea direct de la Apostoli.(Pr.Lucian Dinu)

balla georgeta · 253 vizualizari · 0 comentarii
15 Aug 2017
Ceaiul de TURMERIC si GHIMBIR, licoare minune in lupta cu 40 de afectiuni grave

Acesta bautura extraordinara uimeste prin proprietatile terapeutice combinate ale ingredientelor sale, turmericul, ghimbirul, scortisoara si boia putand vindeca sau cel putin atenua peste 40 de afectiuni grave. Ceaiul cu ghimbir si turmeric este un detoxifiant foarte bun al ficatului si un puternic anti-inflamator, ajutand de asemenea la calmarea migrenelor, prevenirea aparitiei racelilor si gripelor, imbunatatirea sistemului digestiv si curatarea sistemului limfatic. Va invitam sa-i descoperiti puterea si modul corect de preparare pentru a avea efect terapeutic maxim.
turmeric-ghimbirTurmericul, ingredientul principal al preparatelor din curry, contine curcumina, care are proprietati antibacteriene, antiseptice si antiinflamatoare. Gratie acestor proprietati, specialistii in nutritie recomanda consumul de ceai din turmeric si ghimbir pentru a trata o serie de afectiuni.

Acest ceai de turmeric si ghimbir este o adevarata „bomba” de sanatate avand extraordinare proprietati de detoxifiere a organismului. Consumul regulat al acestui ceai scade de pana la 4 ori riscul de accidente cardiovasculare, este excelent și pentru o bună circulație a sângelui, previne formarea cheagurilor și ajută la transportul oxigenului și asubstanțelor nutritive către toate organele vitale din corp. Ceaiul de turmeric cu ghimbir poate fi utilizat ca remediu terapeutic foarte eficient in tratarea sau ameliorarea unor afectiuni cum ar fi colon iritabil, pierderea poftei de mancare, circulatie deficitara, crampe menstruale, balonare, flatulenta, indigestie si probleme gastro-intestinale, cum ar fi crampele cauzate de gazele acumulate in stomac. Fiind un detoxifiant puternic , curcuma curata sangele si purifica ficatul si rinichii.



Alte beneficii ale ceaiului de turmeric si ghimbir
– Împiedică înfundarea arterelor și, implicit, apariția aterosclerozei și a problemelor cardiovasculare.
– Previne dezvoltarea cancerului de prostată, cancerului mamar, cancerului de colon și leucemiei.
– Menține sănătatea ficatului, întrucât ajută la eliminarea toxinelor și a reziduurilor de la nivelul acestui organ.
– Are puternice efecte analgezice, atenuand durerile și inflamațiile cauzate de artrită, fibromialgie și alte afecțiuni.

De unde procuram turmeric
Puteți gasi in mazinele naturiste, magazinele de condimente indiene sau de la raionul de condimente din supermarket.

Ingredientele ceaiului de turmeric si ghimbir
ceai-turmeric-ghimbir2– 1 lingura pulbere de curcuma sau 2 cm de radacina proaspata de turmeric

– o bucatica de 2 cm ghimbir proaspat
– 1 lingura rasa praf de boia
– 2 linguri rase de scortisoara
– sucul de la o lamaie medie
– miere de salcam pentru a indulci dupa ce se raceste
– 400ml de apa minerala plata sau de izvor

Ceai de turmeric si ghimbir – Modul de preparare
Mai întâi se pune apa la fiert, după care adaugă turmericul și praful de boia si lasă compoziția la foc mic 8-10 minute.
La final, strecoară lichidul și adaugă sucul de lămâie, scortisoara și ghimbirul. Dupa ce se raceste se adauga si mierea de salcam, potrivit dupa gust. Savoarea, gustul si beneficiile pentru sanatate sunt senzationale.

Ghimbirul conține calciu, fier, magneziu, mangan, potasiu, proteine, carbohidrați, fibre alimentare, seleniu, sodiu, vitaminele C, E și B6.Uleiurile volatile din ghimbir au efecte analgezice, sedative și antitermice. Acestea îi dau gustul și aroma specifică și favorizează mișcarea mușchilor tractului gastrointestinal, contribuind la o mai bună digestie.
Ghimbirul are aproape 500 de compuși identificați, mulți cu activități biologice cunoscute, acționând în feluri diferite, fie influențând o anumită enzimă sau proteină, fie sprijinind activitatea altor compuși.

Turrmericul are acțiune colagogă, coleretică, stimulează eliberarea bilei, crește capacitatea ficatului de a elimina toxinele, acțiune antimutagenică, anticancerigenă, inhibă dezvoltarea tumorilor canceroase și a metastazelor (cancer de sân, de stomac, de colon, de plămâni, de piele), acțiune antiinflamatorie, hepato-protectoare, antioxidantă, îmbunătățește circulația, previne formarea trombilor vasculari, previne infarctul, purifică sângele, crește mobilitsatea articulațiilor, tendoanelor, reduce tumefacția, febrifug, calmează tusea, durerea în gât, înmoaie secrețiile bronșice, acțiune hemostatică, cicatrizantă.

Atentionare: Folosit în cantități mari, ceaiul de turmeric si ghimbir poate produce iritație gastrică.
senior editor blog · 328 vizualizari · 0 comentarii
30 Iul 2017
RUGĂCIUNE CĂTRE MAICA DOMNULUI LA ÎNCEPUTUL POSTULUI ADORMIRII SALE

Astăzi, ne stă înainte nevoință duhovnicească de taină spre câștigarea iertării greșelilor noastre și spre împăcare cu Dumnezeu. Astăzi, să lepădăm vălul răutății și să secăm izvoarele gândurilor celor rele, apropiindu-ne cu dragoste și de cei ce ne urăsc pe noi. Astăzi, să curățim haina cea murdară de păcate a sufletelor noastre și să încetăm a mai judeca și osândi pe aproapele nostru, ca să nu fim noi osândiți în focul cel veșnic. Astăzi, să privim cu milă spre cei săraci și să ne ostenim, după putere, spre lucrarea faptelor celor bune ale milosteniei sufletești și trupești. Astăzi, să ne spălăm în baia gândurilor de umilință veșmântul sufletului și să plângem pentru căderea noastră și pentru alunecarea de pe calea mântuirii. Astăzi, să acoperim mulțimea păcatelor noastre cu rugăciunea cea fierbinte către Hristos, ca să treacă cu vederea anii pribegiei noastre departe de drumul ascultării.
Pe Tine, Maică a lui Dumnezeu, Te punem solitoare pocăinței și mântuirii noastre, ca pe Una Ce ai îndrăzneală tare către Cel pe Care în brațele Tale ca pe un prunc L-ai ținut, ca să scoți lumea ceea ce zăcea în vicleșug din adâncul păcatului și să o aduci la nevinovăția pruncilor.
Cu lapte ai hrănit pe Cel poartă de grijă de cei flămânzi și cu căldura dragostei Tale de Maică L-ai acoperit. Deci, nu ne părăsi nici pe noi, fiii Tăi cei căzuți și pierduți în negura greșelilor, ci ne strălucește lumina pocăinței mai înainte de apusul vieții noastre pământești.
Cu lacrimi ai adăpat pământul, văzând răstignit pe Cruce pe Rodul Cel Preacurat al pântecelui Tău. Cu lacrimile Tale întoarce-ne pe noi cei împovărați de păcat la calea adevărului lui hristos, ca să nu fim prinși de fiarele cele înțelegătoare ale patimilor și aruncați în adâncul cel mai de jos al păcatelor.
Precum ai săltat de bucurie la învierea Fiului Tău, roagă-te să se facă bucurie în cer și pentru noi, întorcându-ne la pocăință prin stăruința Ta de iertare a noastră la tronul Stăpânului. Mâinile noastre le întărește la rugăciune, gândurile le curățește, sufletele le îmbracă cu smerită cugetare și de toate primejdiile ne izbăvește degrab.
Ca un paznic de veselie este credincioșilor postul cel așezat în cinstea Adormirii Tale. Trezește-ne pe noi la lucrarea faptelor bune, adormind patimile noastre cele nenumărate și întărindu-ne spre căutarea mântuirii, ca să slăvim cu glasuri neîncetate ale inimii pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt în veci. Amin.
senior editor blog · 318 vizualizari · 0 comentarii
30 Iul 2017
Parintele Ioan Buliga despre POST SI TACERE
Despre post
“Sfintii Parinti ne spun ca pentru cei ce vor sa se mantuiasca, postul si rugaciunea sunt precum doua aripi la o pasare ce zboara. Cu rugaciunea fara infranare nu facem nimic, la fel cum nu facem nimic cu infranarea fara rugaciune, caci fara infranare suntem cuprinsi de patimi, si rugaciunea ar fi cum am cere ceva ce nu vrem ( căci fiind plini de patimi, ce altceva putem cere decat sa scapam de ele, sau ce sens ar avea sa cerem altceva?) , iar fara rugaciune nu mai avem legatura cu Dumnezeu, si atunci infranarea nu mai are sens.
Ca si in alte cazuri insa, problema apare atunci cand nu stim ce inseamna rugaciunea si postul. Despre rugaciune am mai vorbit si in alte locuri, si am pus „punctul pe i” , cand am spus ca a te uita la televizor nu inseamna ca te rogi, ba se poate ca pacatuiesti smintind si pe altii. Daca este sa vorbim despre postul din zilele noastre, sigur ca majoritatea dintre noi stim invataturile clasice, si postim de carne, lapte si branza, in zilele randuite de biserica, insa sunt nevoit sa ma repet, ca o randuiala este foarte folositoare pentru incepatori, pentru a se obisnui sa posteasca, insa cu trecerea timpului trebuie sa avem o infranare permanenta, nu neaparat mancand permanent de post, ci este vorba de un control al trupului si o permanenta stare de usurare a lui pentru a-l feri de zburdarea spre pacat, pentru a-l smeri, dar si pentru a fi intr-o permanenta stare de rugaciune, deoarece atunci cand te imbuibi, nu te mai poti ruga.
Astfel, asa cum bine se stie, trebuie ca in fiecare zi sa ne infranam si sa ne ferim sa mancam mult fara niciun folos . Pentru aceasta, si efortul fizic trebuia redus, si avantajul este ca in locul efortului fizic avem timp pentru suflet. Sigur ca lucrul acesta este valabil doar pentru cei care isi fac singuri programul, si sunt dispusi sa faca aceasta. Pentru cei care au multe obligatii familiale sau de serviciu, si nu pot sa practice aceasta infranare permanenta, nu ramane decat sa se smereasca, si sa se infraneze atunci cand o sa aiba prilejul.
Spuneam de starea de usurare a trupului, pe care trebuie sa o urmarim , iar aceasta stare de usurare putem sa o avem si mancand putina carne in zilele de dulce. Sunt unii care exagereaza si nici nu vor sa se atinga de carne (nu ma refer la manastirile unde este randuiala de a nu se manca carne, ci la mirenii sau chiar calugarii, care ii judeca pe cei care mananca carne) , pe cand chiar in Canoanele Sfintilor Parinti, este blestemat cel ce considera carnea a fi ceva necurat. Faptul ca este foarte sanatos sa nu mancam carne este indiscutabil, insa de aici si pana a pune carnea ca pricina pentru a spori duhovniceste este o greseala mare.
Iarasi ma repet ca regulile stricte sunt pentru incepatori, iar atunci cand vrem sa inaintam duhovniceste trebuie sa traim si sa simtim ceea ce facem, iar trairea si simtirea ne spun ca putina carne nu schimba cu nimic un om duhovnicesc. Ba mai mult, el trece peste impedimentul de a se mandri ca, vezi Doamne, de cativa ani nu s-a atins de carne, sau trece peste situatia de a privi nepotrivit pe cei care mananca carne, poate de a-i judeca uneori, sau peste neplacerea in care se afla atunci cand se afla la o masa unde se servea carne, si nu in ultimul rand, poate vedea ca duhovnicia unei persoane poate sa nu fie cu nimic afectata de gustarea de carne, insa poate fi afectata serios de judecarea si barfirea altora, de pierderea timpului fara rost, si de neintelegerea a ceea ce facem.
Postul permanent, pe care trebuie sa-l tinem, este o viata echilibrata din toate punctele de vedere, si este bine sa ne amintim ca la inceput oamenii se hraneau doar cu fructe, legume si seminte. Sigur ca astazi, dupa trecerea a catorva mii de ani, metabolismul oamenilor s-a schimbat si s-a adaptat la noile alimente, si de multe ori, cei care vor sa manance doar cum mancau oamenii de altadata, dau de un razboi puternic al organismului, care s-a obisnuit cu noul mod de viata al oamenilor. De fapt, organismul se simte foarte bine cu fructe legume si seminte, insa stresul noii societati cere mult mai multe proteine si calorii, si de aceea este aproape imposibil sa traim doar cu acestea, atata timp cat suntem si noi in goana acestei lumi.
In Biblie scrie cum
tinerii din Babilon, care erau hraniti cu seminte si verdeturi, aratau mai frumosi si mai grasi la trup, decat toti tinerii care mancau din bucatele regelui (cf.
Daniel 1, 12-15). Acum insa, in afara faptului ca tinerii din Babilon aveau produse foarte diverse si de calitate, specifice climei din Babilon, in timpurile noastre, in afara de stresul, poluarea, iradiatiile nucleare si alte provocari prin care trece societatea, si natura este mult mai saraca, dar si calitatea produselor este mult slabita de tehnologia si schimbarile, la care au fost supuse de catre om. Nu mai stii daca mananci ceva natural, daca este plastic sau gelatina, daca este un produs original al naturii sau o facatura a omului, care a mutat bucataria in laboratorul de chimie. Astfel, mancam produse pline cu chimicale, si aratam si noi ca niste oameni modificati, care nici nu mai sunt in stare sa inteleaga ce se petrece in jurul lor.
In conditiile acestea, ne luptam sa fim intregi la minte, si postim mancand echilibrat din ceea ce ni se pare mai sanatos. Fiecare trebuie sa-si duca viata in functie de conditiile si posibilitatile pe care le are, si nu facem reguli pentru altii, pentru ca nici nu se potrivesc. Fiecare om este un unicat intre oameni, si din punctul de vedere al alimentatiei, diferenta de la un om la altul poate fi foarte mare. De aceea, ajunge sa avem vointa de a posti si a fi mai buni, si sa nu mai mergem dupa reguli stricte, care nu se potrivesc totdeauna cu trairea fiecaruia dintre noi, cu conditiila sau cu contextul in care traim.
Pornind de la cuvantul Sfantului Apostol Pavel: „Oricine se lupta se infraneaza de la toate ” (cf. 1
Corinteni 9, 25), ma gandesc ca pana si sportivii se infraneaza in perioadele premergatoare concursurilor, si atunci dupa cum spune apostolul in acelasi loc, daca ei alearga pentru o cununa stricacioasa, cu atat mai mult noi trebuie sa ne infranam, cei care dorim sa luam o cununa nestricacioasa si vesnica.
Pana la urma, tot ceea ce facem trebuie sa simtim si nu facem o nevointa oarba si fara de roade. Astfel, Sfintii Parinti ne spun sa mancam atat cat sa nu ne pierdem rugaciunea, deci atunci cand mananc nu o sa mai gandesc sa fiu neaparat satul, ci sa fiu cu gandul la lucrarea pe care o am de facut. Omul cu cat este mai patimas, cu atat are nevoie de o mai mare infranare, caci numai asa o sa poata sa-si schimbe vechile obiceiuri, iar daca dupa o perioada de lupta va tine situatia sub control, atunci asceza nu trebuie sa fie asa de mare ca la inceput; insa sa fie atent sa nu ia din nou patimile putere asupra lui.
Sfintii Parinti ne spun iarasi, ca oricat de aspru ai tine un post, si oricat de mult te-ai ruga, este zadarnic daca ii judeci si ii clevetesti pe ceilalti.
Acum este destul de greu sa nu vorbesti despre cineva, insa pentru a nu cadea in judecata, este bine sa ne obisnuim sa vorbim mai mult despre lucrurile pozitive. De asemenea, luand lucrurile invers, daca nu judecam pe nimeni, ne putem mantui fara osteneala grelelor nevointe, numai ca trebuie sa intelegem ca a nu judeca implica si
ascultarea de aproapele, pentru ca in momentul in care cineva are nevoie de noi, iar noi inchidem ochii, de multe ori ne scuzam in sinea noastra cu un fel de judecare a situatiei, care nu intotdeauna este corecta. Lucrurile sunt subtile, insa tocmai in aceasta consta frumusetea credintei noastre.
Pentru a castiga un lucru pretios avem nevoie si de osteneala, altfel daca ar fi la indemana oricui, acel lucru nu ar avea niciun pret “.
Despre tacere
“Din vietile Sfintilor Parinti, aflam ca tacerea era folosita pentru practicarea rugaciunii.
Astazi insa, cand rugaciunea noastra este mult mai slaba, incercam sa tinem o cale de mijloc, si sa ne punem paza gurii , (cf. Psalmii 140,3), nu numai pentru practicarea rugaciunii, dar si pentru a pacatui cat mai putin cu limba . Sfantul Apostol Iacov ne sgune ca: „Daca nu greseste cineva in cuvant, acela este barbat desavarsit” , si ca: „Limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domoleasc a ” (cf. Iacov 3, 2-8). Foarte mult putem gresi cu limba, mai ales atunci cand vorbim mai mult decat ne rugam, atunci cand traim departe de Dumnezeu, sau cand suntem aprinsi de manie.
De aceea, este bine ca zilnic sa ne controlam si sa incercam sa reducem pe cat posibil vorbele
nefolositoare, dar si sa ne formam un control asupra noastra de a nu reactiona atunci cand suntem provocati. „Pus-am gurii mele paza, cand a stat pacatosul impotriva mea” , spune iarasi proorocul (cf Psalmii 38, 2), iar Inteleptul Solomon ne spune: „Nu raspunde nebunului dupa nebunia lui, ca sa nu te asemeni si tu cu el” (cf.
Pilde 26,4), si de asemenea, am vazut si gestul Mantuitorului de a nu mai raspunde nimic lui Pilat, atunci cand era de prisos acest lucru.
Vedem dar, ca sunt multe cazuri, in care este bine sa tacem. Sunt oameni pe care nu-i putem lamuri oricat de intelepti am fi; sunt oameni aprinsi de manie in fata carora trebuie sa tacem, si sunt oameni care nici nu merita sa ne intindem la vorba cu ei. Mantuitorul ne spune: „Nu aruncati margaritarele voastre in fata porcilor ” (cf. Matei
7, 6). Nu trebuie sa spunem cuvinte intelepte celor care le dispretuiesc, si nici celor care nu vor sa le auda, si nici chiar celor apropiati, pe care dorim sa-i apropiem de Biserica, si care nu vor sa auda de cele sfinte. Trebuie sa asteptam momentul in care simtim ca ei ar fi dispusi sa primeasca cuvantul nostru. Sigur insa ca sunt si oameni care au nevoie de un cuvant bun si atunci incercam sa tinem o cale de mijloc, sa vorbim atat cat sa nu ne vatamam pe noi si nici pe altii, si sa avem si momente de tacere, incercand sa evitam un rau, dar si pentru a ne intelepti in rugaciune.
Putem spune ca tacerea ar fi mai mult pentru calugari, insa nu este deloc adevarat. Calugarii au fagaduit sa traiasca fara a avea lucruri personale, au fagaduit sa traiasca in curatie, si au fagaduit sa traiasca in ascultare, insa tacerea este foarte folositoare atat calugarilor, cat si oamenilor din lume. Bineinteles ca trebuie sa procedam asa cum ne lumineaza Dumnezeu, dupa situatia in care ne aflam, si sa nu facem niste reguli absurde prin care mai mult sa ne tulburam decat sa ne folosim.
Sunt multe situatii, in care daca tinem gura inclestata si putem sa ne abtinem cateva secunde, atunci putem evita un conflict sau o tulburare. Putem sa suparam pe cineva si cu o vorba nevinovata. De aceea, atunci cand ne intalnim cu cineva, salutam frumos, iar in gandul nostru putem sa ne rugam pentru persoana respectiva. Daca vom face asa, atunci vom avea mult mai multa bunatate fata de dansa, iar posibilitatea ca sa o jignim cu un cuvant este mult mai mica.
Sunt multi vorbareti in jurul nostru, si este mai bine sa ne rugam inauntrul nostru, decat sa ne implicam in ceea ce spun ei. Se spune ca, chiar daca sunt subiecte despre Dumnezeu, tot tacerea este recomandata, deoarece vorba multa tulbura sufletul omului. Și mai mult, se tulbura omul atunci cand mai apar si contraziceri, completari sau corectari, si in loc sa mearga acasa sa se roage in liniste, este urmarit de discutia precedenta, pe care a avut-o.
Proorocul David spunea ca: „Barbatul limbut nu se va indrepta pe pamant” (cf. Psalmi 139, 11); si fiind insuflat de Duhul Sfant, spunea un lucru foarte important pentru mantuirea noastra. De aceea, trebuie sa avem mereu inaintea ochilor aceste cuvinte, sa punem paza gurii (cf. Psalmi
140, 3), sa ne ferim de galceava si de vorba multa“.
(Din: Singhel Ioan Buliga , Provocarile crestinului ortodox in zilele de astazi, Editura Egumenita, 2012
dima claudiu daniel · 350 vizualizari · 0 comentarii
28 Iul 2017
Noul Testament, Legea Duhului, cea inscrisa in inima, aceea care mai dinainte a fost vestita de profeti, aceasta este legea datorita careia sufletul poate da roadele dreptatii si traieste intru Dumnezeul vietii vesnice.

Renasterea din Duhul(Sfant)
Daca cineva n-a primit de la Dumnezeu harul (adica energia dumnezeiasca) si daca n-a nadajduit si nici n-a primit darul Sfantului Duh, acela a zadarnicit planul lui Dumnezeu si a tagaduit lucrarea intregii (Sfintei) Scripturi.Daca n-a invederat energia(harul divin), acela este prada inchipuirilor, este instrainat de cereasca biserica a celor intai nascuti, n-a ajuns in comuniune cu sufletele dreptilor si a celor ce s-au desavarsit, nu s-a unit cu Ierusalimul cel de sus.Acesta nu se inchina Tatalui in duh si adevar.Acela in care (inca)nu locuieste Dumnezeu, nici nu-l cunoaste pe Dumnezeu, caci zice Domnul:"Aceasta este viata vesnica, ca sa te cunoasca pe Tine unicul si adevaratul Dumnezeu", sau "Ceea ce este nascut (Sfantul) Duh, duh este"; si iarasi " nasterea cea de la Dumnezeu"pazeste "pe acela  si cel viclean nu se atinge de el."
Aceia insa care nu au nasterea de sus vor sa puna acoperis casei, fara sa aiba temelie.Fara mama un fiu nu se naste pe lume si fara(unirea barbatului cu femeia) nu se pot naste fii;tot asemeni fara nasterea de la Duhul Sfant nimeni nu devine Fiu al lui Dumnezeu, si, nefiind fiu al lui Dumnezeu nu intra in viata vesnica."Caci cati se lupta(exerseaza)in Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fii ai lui Dumnezeu".O casa care se zideste are nevoie de temelie.Nimeni nu zideste pe nisipul simplu, ci mai intai se inlatura tot nisipul si se sapa in adancime, iar apoi se asaza temelia pe stanca asa fel incat cladirea sa ramana neclintita cand iarna vor veni furtunile, valurile(marilor) si suvoaiele apelor.Iar cei care zidesc doar pe nisip, se ostenesc in zadar.
Astfel sufletul iubitor de adevar, vrand sa-si zideasca casa a lui dupa cuvantul Domnului, nu va zidi pe nisipul relelor rationamente(socoteli) ale pacatului, ci va sapa si va adanci, taind ratiunile nisipoase si primejdioase ale relelor, pe cat este cu putinta, pana ce va gasi ratiunile solide si de neclintit ale credintei lui Hristos, pana ce-L va gasi pe Hristos, Stanca cea adevarata pe care portile iadului nu o va birui.Si astfel zideste datorita bunei lui vietuiri, caci are inima curata, constiinta buna, credinta nefatarnica, cum spune Apostolul.Asa acel suflet va termina zidirea duhovniceasca a 
casei lui Dumnezeu, care este curata pe dinlauntru si cu-atat mai curata pe dinafara.

Dreptatea (sfintenia) sa fie launtrica

Intr-adevar, la inceput, inainte de a se fi descoperit Duhul lui Hristos, inainte de a fi venit acesta, toata podoaba dreptatii (sfinteniei) era cea de pe dinafara;asa au fost Legea, taierea imprejur, curatirea, jertfele, ofrandele si cultul in
intregul lui.Dar cand a aparut Cuvantul mantuitor al lui Hristos si de cand a trimis pe Duhul Sfant in inimile oamenilor, cuvantul cel nescris cu cerneala, toate se descopera in interior:inchinarea interioara din constiinta curata.Jertfa launtrica, cum canta Psalmistul"Ridicarea mainilor mele este jertfa cea de seara"; in general (Dumnezeu) cauta curatia interioara si podoaba sufletului;astfel si exteriorul poate, de asemenea, sa fie numit intr-adevar, curat, precum graieste Domnul:"Fariseu orb, curata partea cea dinlauntru a potirului si a blidului ca, de asemenea, sa fie curata si pe dinafara".Cel care a facut partea dinlauntru a facut si partea dinafara.Odinioara dreptatea (sfintenia) Legii (vechi) impodobea oamenii lipsiti de curatia launtrica, dar, de cand sufletul a fost curatit de intuneric prin aceea ca are in el pe Adevarul Hristos, din acel adevar trupul insusi este mai sfintit si mai impodobit.

Sursa : Din Cuvantarea VI ; Dreptatea interioara este chip al lui Hristos si reintoarcerea la Dumnezeu (21 de cuvantari despre mantuire, Sfantul Macarie Egipteanul)
balla georgeta · 305 vizualizari · 0 comentarii
29 Mai 2017
Despre patimi

Patimile reprezinta cel mai coborat nivel la care poa­te cadea fiinta omeneasca. Ele coplesesc vointa, incat omul patimilor nu mai este om al vointei, ci se spune despre el ca este un om "stapanit", "robit", "purtat" de patimi.

O alta caracteristica a patimilor este ca in ele se mani­festa o sete fara margini, care-si cauta astampararea, si nu si-o poate gasi. Blondel spune ca ele reprezinta setea dupa infinit a omului intoarsa intr-o directie in care nu-si poate afla satisfactia. Acelasi lucru il spune si Dostoievski.

De fapt, ceea ce spune Nil Ascetul despre stomac, ca devine prin lacomie o mare ce nu poate fi umpluta, se potriveste pentru orice patima.

Infinitatea aceasta pururea nesatisfacuta se datoreaza atat patimii in sine, cat si obiectelor cu care cauta sa se sa­tisfaca. Obiectele pe care patimile le cauta nu pot sa le sa­tisfaca, pentru ca ele sunt finite si, ca atare, nu corespund setei nemarginite a patimilor. Sau, cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, omul patimas se afla intr-o continua preocupare cu nimicul, caci cauta sa-si astampere setea infinita cu nimicul patimilor sale, o data ce obiectele pe care le inghit acelea se transforma in nimic, fiind prin firea lor reductibile la nimic. De fapt, patima are prin fire de-a face numai cu obiecte, iar pe acestea le cauta numai pen­tru ca pot fi complet sub stapanirea eu-ului, la discretia lui. Dar obiectele sunt prin firea lor finite, atat ca izvoare de satisfactie, cat si ca durata, trecand usor in neexistenta, prin consumare. Chiar cand patima are nevoie si de persoana umana pentru a se satisface, o reduce si pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede si foloseste din ea nu­mai latura de obiect, scapandu-i adancurile indefinite as­cunse in latura de subiect.

Iar setea infinita a patimilor in sine se explica prin fap­tul ca fiinta umana, avand o baza spirituala, are o tendinta spre infinit care se manifesta si in patimi; dar in patimi aceasta tendinta este intoarsa de la autenticul infinit, care este de ordin spiritual, spre lume, care da numai iluzia infi­nitului. Omul, fara sa fie el insusi infinit, nu numai ca este capabil, dar este si insetat de infinit si tocmai de aceea este capabil si insetat de Dumnezeu, adevaratul si singurul infinit. Este capabil si insetat de infinit nu in sensul ca ar fi in stare sa-l dobandeasca, sa-l absoar­ba in fiinta lui - caci atunci insasi fiinta umana ar deveni in­finita, sau ar fi virtual infinita -, ci in sensul ca poate si tre­buie sa se alimenteze spiritual din infinit si la infinit, cau­tand si putand sa traiasca intr-o continua comunicare cu el, intr-o participare la el. Dar omul n-a voit sa se multumeasca cu aceasta participare la infinit, ci a voit sa devina el insusi centrul infinitului, sau a crezut ca este un asemenea cen­tru, lasandu-se amagit de setea dupa infinit a firii sale.

Neintelegand deci ca setea infinita a firii sale nu este o indicatie a infinitatii acestei firi, caci infinitul adevarat nu poate avea o sete, - ci numai un semn al capacitatii sale de comunicare cu infinitul, care nu este propriu firii sale -, fiinta umana, in loc sa se multumeasca de a ramane si de a progresa in comunicarea cu adevaratul infinit, a voit sa devina ea insasi infinitul, cautand sa absoarba in sine sau sa-si subordoneze tot ce se preta la aceasta relatie de subordine fata de sine, adica obiecte moarte, lucruri finite. In loc sa-si astampere setea de infinit cautand infinitul ca ceva deosebit de sine, prin gravitatia sa spre un centru ca­ruia sa i se subordoneze a cautat sa adune toate in jurul sau, ca in jurul unui centru. Dar nefiind in sine un centru real, natura aceasta a sa s-a razbunat, facandu-l in realitate sa alerge tot el dupa lucruri, ba chiar robindu-l lor. Caci pa­tima, ca fuga neostoita dupa lume, in loc sa fie o expresie a suveranitatii centrale a fiintei noastre, este mai degraba o forta care ne poarta fara voia ei, este semnul unei caderi a fiintei noastre intr-o accentuata stare de pasivitate.

Firea noastra, vrand-nevrand, tot trebuie sa-si manifeste tendinta dupa un centru in afara de ea. Prin patimi, centrul acesta a fost mutat de la Dumnezeu, la lume. Astfel, patimile sunt produsul unei porniri intortocheate ale firii, sau a unei firi care si-a pierdut tendinta simpla si rectilinie; in ea se intal­nesc doua tendinte, sau o tendinta care nu poate merge pana la capat, ci se intoarce impotriva ei. Patima este un nod de contraziceri. Pe de o parte, ea este expresia unui egoism, vrand sa faca toate lucrurile sa graviteze in jurul sau; pe de alta, ea denota o transformare a lumii exclusiv intr-un centru de preocupari. Pe de o parte, patima este un produs al vointei de suveranitate egocentrica; pe de alta, este o forta care-l coboara pe om la starea unui obiect pur­tat incoace si incolo fara voia lui. Pe de o parte, ea cauta infinitul; pe de alta, se alege cu nimicul.

Spiritul, care este indefinit si capabil sa se umple de infinit si insetat de primirea lui in sine, in loc sa caute le­gatura cu spiritul infinit, cauta sa se umple cu obiecte finite si trecatoare, nealegandu-se cu nimic si setea lui ramanand mereu nesatisfacuta.

Patima este astfel ceva irational. Totul pe lume este ra­tional, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, avand temeiul intr-o ratiune divina; numai patima este irationala. Supre­ma ei irationalitate se arata in faptul ca, desi omul patimas isi da seama tot mai mult ca lucrurile finite nu pot raspun­de aspiratiei lui dupa infinit, iar aceasta constatare il umple de plictiseala si descurajare, totusi el continua sa se lase purtat in momentul urmator de patima sa egocentrica, de parca prin ea ar absorbi infinitul, nedandu-si seama ca in­finitul adevarat este un spirit liber care nu poate fi absorbit fara voia sa, caci este subiect cu care trebuie sa intre in comuniune ca libertate, cu alta libertate. De pilda, lacomul stie ca nici o mancare nu-i va satisface vreodata lacomia, iar cel ce uraste simte ca semenul pe care il uraste nu-i poate stinge focul urii, chiar daca va fi consumat total de ea. Rational ar fi ca nici lacomul, nici cel ce uraste sa nu se lase chinuiti de aceste patimi. Dar nu o face nici unul, per­sistand in chinurile lor irationale.

Prin irationalitatea lor, prin caracterul lor amagitor, prin abaterea omului de la tinta sa adevarata, patimile tin fiinta umana intr-un intuneric de nestiinta. Prin lupta impotriva patimilor se urmareste, asadar, scaparea fiintei umane de nestiinta, intoarcerea ei spre adevarata infinitate a lui Dum­nezeu, ca tinta a vietii sale, si eliberarea spiritului sau de sub robia lumii si de sub tirania pe care o reprezinta pati­mile. Acesta este sensul nepatimirii.

In vechea literatura duhovniceasca, patimile sunt soco­tite in numar de opt, sau, cand slava desarta este unita cu mandria, in numar de sapte. Acestea sunt: lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de arginti, mania sau ura, intris­tarea, trandavia, slava desarta si mandria. Ele coincid in fond cu cele sapte pacate capitale: lacomia, desfranarea, avaritia, mania, invidia, lenea si mandria, daca identificam invidia cu intristarea.

Unele dintre patimi sunt ale trupului, altele, ale sufletu­lui. Dar stransa unitate dintre trup si suflet face ca patimile trupesti sa fie impletite cu cele sufletesti, sau sa se condi­tioneze reciproc. Scriitorii ascetici socotesc ca la cei mai tineri, lacomia pantecelui le produce pe toate celelalte. Caci ea pune in miscare pofta desfranarii, si amandoua acestea au nevoie de bani pentru a se satisface, iar cel ce se vede lipsit de obiectele care satisfac aceste trei patimi se intristeaza, precum daca vrea cineva sa i le rapeasca, sau sa puna mana pe ele inaintea lui, se manie. La cei mai in varsta insa, principala patima este mandria. De aceea, slava desarta si mandria pot fi si ele un efect al la­comiei si al avutiei adunate. Dar se poate intampla si cazul invers: din iubirea de slava si din mandrie sa caute omul avutie pentru a-si desfasura luxul, care-i aduce laudele oa­menilor, si pentru a privi de sus la ceilalti; sau se intristeaza si se manie cand nu este destul de onorat.

Tocmai aceasta interconditionare a patimilor trupesti, pornite de la lacomia pantecelui, si a celor sufletesti, por­nite de la mandrie, fac pe aceiasi scriitori duhovnicesti care au declarat lacomia pantecelui ca cea dintai patima, sa declare apoi "mandria, ca primul pui al diavolului". Caci poate fi cineva mandru si fara sa se fi indopat cu mancari, precum sunt destui asceti mandri pentru asceza lor. S-ar putea deci spune ca exista un indoit circuit, care duce de la lacomia pantecelui la toate patimile - inclusiv la cele sufletesti - si de la mandrie, iarasi, la aproape toate patimi­le, inclusiv la unele trupesti. Lacomia pantecelui si mandria reprezinta una si aceeasi sete egocentrica a omului, sub aspectul indoit al fiintei sale psiho-fizice. Exista o conditio­nare stransa intre biologic si spiritual, un domeniul influen­tand pe celalalt atat in decaderea, cat si in refacerea omu­lui. Aici se deschide un vast camp de cercetare a amanun­telor interdependentei intre biologic si spiritual.


Atat lacomia, cat si mandria isi au radacina in iubirea egoista de sine, ca un absolut autonom si indepen­dent. "E clar, zice Sfantul Maxim Marturisitorul, ca cine po­seda egoismul, poseda toate patimile". Iar egoismul re­prezinta o rupere de Dumnezeu, ca centru, deosebit de mine, al existentei mele; si intrucat omul nu poate exista prin sine insusi oricat si-ar da aceasta iluzie, reprezinta o gravitatie spre lume.

Asadar, uitarea de Dumnezeu fiind ultima cauza a pati­milor, tamaduirea de ele trebuie sa inceapa de la credinta, adica de la revenirea la o cat mai deasa pomenire a Lui. Prin aceasta, se va pune prima frana egoismului, ceea ce se va manifesta practic prin infranare in sens larg: infranarea poftelor trupesti si infranarea mandriei, prin smerenie. b) Subordonand spiritul fiintei noastre pornirilor infe­rioare, dar nereusind sa-l reduca cu totul la tacere, patimi­le produc o sfasiere si o dezordine in fiinta noastra si, prin aceasta, o slabire a ei. Dar ele nu au acest efect numai asu­pra subiectului lor. Ele produc o dezordine si in relatiile din­tre subiectul lor si semenii lui. De multe ori, patima se in­tinde de la primul ei subiect inspre viata altuia. Lacomia unuia provoaca lacomia altuia, ca aparare a aceluia de la­comia primului. Aproape orice patima cauta sa reduca pe semeni la treapta inferioara a unor obiecte. Dar aceia cauta sa se apere, iar din aceasta aparare se naste o lupta, care adeseori nu se opreste la simpla aparare, ci merge la ran­dul ei pana la tratarea celui dintai subiect al patimilor, ca obiect. Egoismul si ingustarea subiectului patimilor trezes­te, prin aparare si revolta, egoismul, ingustarea si saracirea celorlalti. Patimasul nu-si dauneaza numai sie, ci si altora. Patimile au ca victime nu numai subiectul lor, ci si pe semenii lui. Patima nu-si manifesta efectul de slabire, de pustiire si de dezordine numai in cel patimas, ci si in cei­lalti. Ea ii loveste pe aceia, si aceia reactioneaza de cele mai multe ori in acelasi fel. Desfranatul uzeaza de alte per­soane ca de obiecte ale placerilor lui; dar prin acestea le face si pe acelea desfranate, care cauta la randul lor sa uzeze de alte persoane ca de obiecte.

Cel mandru trezeste prin imitatie, sau prin reactie, mandria in alte persoane; iar raporturile de mandrie ce se nasc astfel intre persoane sunt contrare raporturilor normale de armonie; comunitatea umana se faramiteaza. Membrii se devora intre ei ca reptilele, cum spune Sfantul Maxim.loobis. Toate patimile sunt opusul iubirii adevarate, singura care restabileste armonia normala intre oameni.

Astfel, patimile produc si intretin haosul intre oameni. De aceea Hristos, intemeind Biserica, urmareste prin ea re­stabilirea unitatii sau sobornicitatii umane. Dar restabilirea aceasta nu este posibila fara slabirea patimilor in ei.

O metoda a curatirii de patimi este atat infranarea de la patimi a celui ce obisnuia sa fie subiectul prim al lor in ra­port cu ceilalti, cat si retinerea celorlalti de a raspunde prin patimile lor, rabdand si persistand in a iubi pe cei ce se comporta fata de ei in chip patimas. Aceasta ii fereste nu numai pe ei de molipsirea de patimi, ci are efect tamadui­tor si asupra celor ce vor sa-i faca victimele patimilor lor, precum opreste deteriorarea si mai accentuata a relatiilor dintre membrii comunitatii umane. De aceea ne-a poruncit Iisus sa nu raspundem raului cu rau, ci sa iubim si pe vraj­masii nostri. Sfantul Isaac Sirul spune: Tu deosebi pe cel vrednic de cel nevrednic, ci sa-ti fie toti egal de buni, caci in felul acesta vei putea atrage si pe cei nevrednici la bine" (Cuv. 23). Sau: "Sileste-te, cand intalnesti pe aproapele tau, sa-l cinstesti peste masura lui. Saruta-i mainile si picioarele si tine-i mainile pe ochii tai, si lauda-l si pentru cele ce nu le are". "Iubeste-i pe pacatosi si nu-i dispretui pentru gre­selile lor". "Prin aceasta si prin unele ca acestea ii atragi la bine" (Cuv. 6). Precum iubirea leaga pe oameni, asa patimi­le destrama legaturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezor­dinii launtrice si interpersonale. Ele sunt zidul ingrosat pus intre noi si Dumnezeu, ceata asezata pe transparenta lui Dumnezeu pentru firea noastra, facuta transparenta pentru Dumnezeu.

Parintele Dumitru Staniloae
senior editor blog · 385 vizualizari · 0 comentarii
23 Mai 2017
Profeția Sfântului Nifon (din vol. „Hrană Duhovnicească” de – Sf. Ioan Iacob Hozevitul)
Până la sfârșitul lumii, nu vor lipsi profeții lui Dumnezeu, după cum nici slujitorii diavolului nu vor lipsi niciodată. Însă în zilele din urmă câți vor sluji cu adevărat, cu credință lui Dumnezeu, cu multă înțelepciune se vor ascunde de oameni. Și cu toate că nu vor face semne și minuni ca Sfinții cei de demult, vor merge însă pe calea cea anevoioasă cu multă smerenie.
Acestia se vor afla în Împărăția Cerurilor mai mari decât părinții care au făcut minuni, pentru că în vremea lor, adică în aceste zile în care trăim noi astăzi, ale lui antihrist, nu se află nimeni ca să facă semne și minuni, ca să înfierbânte râvna lor spre nevoințele cele duhovnicești. Pentru că în toată lumea, câți vor ocupa tronurile arhierești vor fi cu totul nevrednici și nu vor avea nici o idee de fapte bune. Dar și stareții, conducătorii monahilor, vor fi la fel. Vor fi biruiți de lăcomia pântecelui și slava deșartă, și vor fi pricină de sminteli oamenilor, mai mult decât pildă de fapte bune. Și de aceea nici nu se vor mai gândi la lucrarea faptelor bune. Peste tot va stăpâni iubirea de arginți. Dar vai de monahii care se străduiesc să adune bani, că unii ca aceștia nu vor vedea fața lui Dumnezeu. Căci iubirea de arginți este urâciune înaintea lui Dumnezeu. Monahii și mirenii vor da bani cu dobândă. Ei nu vor voi să-i dea la săraci ca să le răsplătească Dumnezeu cu mult mai mult în Împărăția Cerurilor. Dacă nu se vor părăsi de această lăcomie, se vor cufunda în tartarul cel întunecos al iadului. Din neștiință se vor înșela cei mai mulți și vor merge pe calea cea largă și netedă, care duce la pierzanie.
Ispita creștinilor din veacul de acum (din vol. „Hrană Duhovnicească”)
În cartea care se numește „Pateric” sunt scrise următoarele: Sfinții Părinți ai Schitului au profețit despre neamul cel de pe urmă. A întrebat unul: „Ce lucrăm noi?”, și răspunzând unul dintre dânșii, marele Avva Ishirion a zis: „Noi am lucrat poruncile lui Dumnezeu”. Iarăși întrebând a zis: „Cei de după noi ce vor face oare?”, și a zis: „Vor face numai pe jumătate din cât am lucrat noi”. „Dar cei de după dânșii ce vor face?”, și a zis: „Neamul acela nu va putea face nimic, ci le vor veni ispite mari și cei care vor fi încercați în vremea aceea vor fi mai mari decât noi și decât părinții noștri”. Care să fie oare acele ispite mai mari care să arate mai lămuriți pe creștinii din veacul de pe urmă, încât să-i arate mai mari decât vechii părinți? Ispita neamului creștinesc din vremile de pe urmă este ivirea proorocilor mincinoși (catolici, protestanți, sectari, Yoga creștină, bahai, teosofie, New Age, ecumenism – erezia ereziilor), care caută să piardă și pe cei aleși. Despre aceștia a profețit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi: „Mulți vor veni în numele Meu și pe mulți vor înșela” (Matei 5, 11)
Vorbesc și ei despre dragoste, de curățire, pentru fapta bună, de smerenie și de virtute, și ajută obștile creștinești. Cât este de greu pentru creștinii ortodocși să înțeleagă pe cine au înaintea lor? Cât e de ușor să fie atrași de ideile lor cele „filozofice” și să-i creadă. De multe ori răutatea înșeală, prefăcându-se în chipul faptei bune. După cum a spus și Sf. Dorotei: „nici o răutate și nici unul dintre eresuri, nici însuși diavolul nu poate să înșele pe cineva, decât numai dacă se preface în chipul faptei bune”. După cum și Sf. Apostol zice: „Că însuși diavolul se preface în înger de lumină”.
„Neghina” numeste Sf. Vasile cel Mare pe toți cei care strică învățăturile Domnului și amestecându-se ei cu trupul Sfânt al Bisericii, ca să fie neobservați și să facă vătămare.
(din Catehismul Sf. Chiril, patriarhul Ierusalimului pag. 121)
Profetia Sfântului Moise Arapul despre călugării din neamul cel de pe urmă (din vol. „Hrană Duhovnicească”)
Sf. Moise Arapul a profețit zicând: „În zilele cele de pe urmă ale veacului al șaptelea și jumătate, viața monahicească se va defăima cu totul și monahii nu vor mai ține socoteală de mântuirea sufletului. Ei vor umbla prin mijlocul tulburărilor și gâlcevilor, întunecați, fără nici un folos și leneși, neîngrijindu-se nicidecum de fapta bună, robiți de patimile păcatului, pentru că de acolo de unde l-au ars pe satana nevoitorii cei dintâi, tot de acolo și el are să ardă și să pârjolească. Și de unde s-a biruit, va birui și el pe monahii cei leneși și defăimători. Unde a sporit dreptatea, acolo va prisosi mai mult păcatul și fărădelegea, pentru că se va răci dragostea multora și monahii vor petrece prin mijlocul lumii și a mirenilor, fără frică, cu mâncări și băuturi amăgindu-se de poftele trupului, prin deșertăciuni, în necurății și fapte rușinoase. În acele zile va fi urâciune, zavistie, sfezi și bătăi în mănăsirile de obște până la sânge, tot așa și în lavre, unde nu e viață de obște, din răutatea unuia asupra celuilalt și pentru că s-au defăimat sfintele canoane și nevoința cea duhovnicească, se vor pune egumeni și stareți oameni neîncercați în fapta bună, fără credință, nepricepuți, de nici un folos și simpli, nedeosebind binele de rău, leneși, fără fapte bune, îngrijindu-se numai de cele pământești, purtându-se cu nerușinare în slujbe. Răpind cu sila egumeniile, cu daruri, și neștiind să învețe și să povățuiască turma și frățimea, neștiind că ei sunt chip și pildă de folos pentru cei care urmează fapta bună și neînțelengând că ei au să dea seamă lui Dumnezeu în ziua judecății pentru turma lor. Și din pricina nepăsării egumenilor ce nu poartă grijă de turmă, se vor pirde, se vor osândi nu numai cei leneși și trândavi, ci și frații cei cu viață bună și înfrânați. ” După aceea Moise, robul lui Dumnezeu, a văzut că nori și vârtej, negură întunecoasă și ispite foarte înfricoșate au venit asupra monahilor din partea de la Miazănoapte, căci îi alerga pe monahi și cinul cel monahicesc se împrăștia de blestematele eresuri și sileau pe mulți să lepede hainele monahicești și să se însoare. Atunci, puțini nevoitori care vor fi încercați ca aurul și ca argintul în cuptor în necazuri multe, în prigoană și în strâmtorare, se vor lămuri. Și câți se vor afla încercați și vor birui atâtea ispite înfricoșate, se vor preamări, se vor preaslăvi și se vor cinsti de Dumenzeu mai mult decât acei care au răbdat căldura și zăduful zilei și gerul nopții. După aceea Moise, robul lui Dumnezeu, a văzut că a trecut iarna aceea a necazurilor și ispitelor și prigoana acelor înfricoșate eresuri și s-a facut liniște și după ce vor trece câțiva ani iarăși se va disprețui ceata monahilor cea îngerească și vor veni iarăși ispite asupra lor mai multe și mai silnice. A văzut că monahii vor petrece împreună cu călugărițele și împreună cu pofta cea rea va veni și tirania, căci și cei ce nu vor voi, se vor batjocori cu sila.Preoții se vor spurca prin păcatul desfrâului și preotesele lor vor preacurvi, asemenea și ei vor preacurvi cu altele. Atunci va veni mânia cea mare a lui Dumnezeu și va distruge tot neamul acela viclean și-l va trimite în focul cel veșnic. Deci, fericiți vor fi câți nu se vor pleca la cea mai mare fărădelege a necurăției, care este mai silnică și mai grea decât uciderea, și se vor împotrivi și vor mustra fărădelegea ca Sf. Ioan Botezătorul și vor stărui mustrând amestecare de sânge și vor fi uciși de cei prea fărădelege spurcați și prea necurați oameni din vremea aceea și apoi se vor odihni în sânul lui Avraam, Isaac și Iacob preslaviților Patriarhi și vor locui în Împărăția Cerurilor cu toți Sfinții, bucurându-se și veselindu-se, de care bucurie să ne învrednicească Dumnezeu și pe noi cu darul Lui cel sfânt. Amin
Profeția unui cuvios din anul 1503 (din vol. „Hrană Duhovnicescă”)
Mare război european. Înfrângerea Germaniei și ruinarea Rusiei și a Austriei. Înfrângerea turcilor de către greci. Întărirea lui Agar (a turcilor) de către popoarele europene și îfrângerea grecilor de către turci. Măcel în popoarele ortodoxe și mare tulburare la popoarele ortodoxe… intrarea armatelor străine la marea Adriatică. Vai de cei ce locuiesc pe pământ. Iadul este gata. Într-o clipă moare Agar. Un nou război european. Unirea popoarelor ortodoxe cu Germania. Înfrângerea francezilor de către germani. Răscoala Indiilor și depărtarea lor de Anglia. Anglia numai la saxoni. Biruința ortodocșilor. Înfrângerea lui Agar și tăiere de obște. Agar (iar) contra popoarelor ortodoxe. Neliniște în lume și deznădejde de obște pe pământ. Lupta celor șapte puteri la Constantinopol, trei zile și trei nopți măcel și biruința celei mai mari puteri. Oprirea războiului de către Îngerul Domnului Dumnezeului Hristos și predarea orașului (Constantinopol) grecilor. Întoarcerea latinilor (catolicilor) la credința neștirbită ortodoxă. Întinderea credinței ortodoxe de la Apus până la Răsărit. Frică și cutremurul barbarilor față de Ortodoxie. Sfârșitul papei și proclamarea unui patriarh pentru toată Europa. În 55 de ani sfârșitul nevoilor. În cel de-al 70-lea an nu este necaz nu este surghiunit, venit în brațele mamei voioase. Așa este și așa să fie Amin Amin Amin. „Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel din urmă”. Sfârșitul, o turmă și un păstor ce este din credința adevărată a ortodocșilor. Așa să fie! Amin! Amin! Amin! Robul lui Hristos, adevaratului Dumnezeu.
Proorocia Sfântului Ioan de Krnostadt
„Care dintre ortodocși nu ar dori unirea cu toți catolicii sau luteranii și să fie una cu ei în Hristos, o singură Biserică, o singură obște a celor credincioși! Care însă, dintre aceste zise biserici, mai ales dintre întâi-stătătorii numiți papi, patriarhi, mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi sau xiondzi, pateri, se va învoi să se lepede de rătăcirile sale? Nici unul. Iar noi nu ne putem să ne învoim la învățătura lor eretică fără să aducem vătămare mântuirii sufletului nostru. […] Oare se pot uni cele de neunit – minciuna cu adevărul? Iezuiții catolici în folosul papei și a propriei lor vederi și scopuri egoiste și meschine, au pervertit legea conștiinței și legea Evangheliei afirmând că pentru atingerea scopurilor proprii sau a scopurilor religioase, catolicii pot întrebuința și toate mijloacele nelegiuite: adică și să omoare și să viclenească în tot felul și să prigonească credința ortodoxă, să o numească schismatică și o credință de cîini, și să-i ardă pe ruguri pe ortodocși, ca pe Hus și pe alții. Neîndoielnice sunt cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Cel ce nu este cu Mine, este împotriva Mea (Matei 12, 30).
Catolicii, luteranii și reformații au apostaziat de la Biserica lui Hristos – ei nu sunt de un cuget cu noi, nutresc vrăjmășie împotriva noastră, caută din răsputeri să ne omoare, ne strâmtorează în tot chipul pentru credința noastră, ne batjocoresc și ne fac toate felurile de neplăceri mai ales în așezările lor cele mai însemnate, ei merg în chip vădit împotriva lui Hristos și a Bisericii Sale, nu cinstesc de viață făcătoarea Cruce, sfintele icoane, sfintele moaște, nu respectă posturile, strâmbă dognmele credinței celei mântuitoare. Ei nu sunt cu noi, sunt împotriva noastră și împotriva lui Hristos. Întoarce-i Doamne la adevărata Ta Biserică și mântuiește-i! De greșita înțelegere de către catolici a cuvintelor Mântuitorului: Tu ești Petru și pe această piatră (pe Hristos, pe Care Petru L-a mărturisit Fiu al lui Dumnezeu) voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18) depind toate rătăcirile catolicilor și papilor și mai ales părelnicul primat papal în Biserică și părelnicul rang al papilor de locțiitori ai lui Hristos. […] Ci uitați-vă câte rătăciri sunt îngăduite în credința papei (iar nu a lui Hristos) rătăciri ciudate, hulitoare de Dumnezeu – și-i veți întoarce spatele cu nemulțumire și groază! O trufie omeneacă! o trufie satanicească! Auzi, papă infailibil! O, iezuitism! […] Catolicii recunoscându-l drept cap al bisericii pe papa, pe adevăratul Cap al Bisericii – Hristos, L-au pierdut și au rămas lipsiți de Cap. Întreaga istorie a papismului dă mărturie că la catolici nu este Cap fiindcă ei fac lucruri necuvioase, luptă împotriva Bisericii Ortodoxe, […] Iar în învățătura lor dogmatică – vai, câte erezii, inovații, abateri de la adevăr! O, pierzător sistem papist! Singurul Cap al Bisericii cerești, pământești și din cele mai dedesupt este Hristos Dumnezeu!”
Avva Pamvo(„Patericul Egiptean”, pag. 209 cuv. 15)
„Avva Pamvo l-a trimis pe ucenicul său ca să vândă rucodelia sa. Și făcind 16 zile (după cum ne spunea nouă) noaptea dormea în tinda bisericii Sfântului Apostol Marcu, și văzând slujba bisericii s-a întors la bătrânul. A învățat încă și câteva tropare. Deci i-a zis lui bătrânul: Te văd fiule tulburat. Nu cumva vre-o ispită ți s-a întâmplat în cetate? Răspuns-a fratele: Cu adevărat Avvo, întru lenevire cheltuim zilele noastre, în pustia aceasta și nici canoane, nici tropare nu cântăm. Mergând la Alexandria, am văzut cetele bisericii cum cântă și m-am întristat că nu cântăm și noi canoanele și troparele. I-a zis lui bătrânul: Amar nouă fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfântul Duh și vor urma cântărilor și glasurilor, căci ce umilință și ce lacrimi se nasc din tropare? Când stă cineva în biserică sau în chilie și își înalță glasul său ca neputincioșii. Că dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, suntem datori să stăm cu multă umilință și nu cu răspândire, că n-au ieșit călugării în pustia aceasta ca să stea înaintea lui Dumnezeu și să se răspândescă și să cânte cântări cu viers și să pună glasurile la rânduaială cu meșteșug, să-și clatine mâinile, să-și târască picioarele, ci suntem datori cu frică lui Dumnezeu și cu cutremur, cu lacrimi și suspinuri, cu glas evlavios, umilit, măsurat și smerit să aducem lui Dumnezeu rugăciune.
Că iată îți zic ție fiule, vor veni zile când vor strica creștinii cărțile Sfintelor Evanghelii și ale Sfinților Apostoli și ale dumnezeeștilor Prooroci, ștergând Sfintele Scripturi și scriind tropare și cuvinte elinești. Și se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru aceasta Părinții noștri au zis: Cei ce sunt în pustia aceasta să nu scrie viețile și cuvintele părinților pe pergament, ci pe hârtii, că va să șteargă neamul cel de pe urmă viețile părinților și să scrie după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină. Și i-a zis lui fratele: Așadar se vor schimba obiceiuruile și așezămintele creștinilor și nu vor fi preoți în biserică să facă acestea? Și a zis bătrâmul: În astfel de vremuri se va răci dragostea multora și va fi necaz mult. Năpădirile păgânilor și pornirile noroadelor, neastâmpărul împăraților, desfătarea preoților, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgând seama de mântuirea lor și a turmei, osârdnici toți și silitori la mese și gâlcevitori, leneși la rugăciuni și la clevetiri osârdnici, gata spre a osândi viețile bătrânilor și cuvintele lor, nici urmându-le, nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le și zicând: De-am fi fost și noi în zilele lor ne-am fi nevoit și noi. Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de fețele celor puternici, judecând judecăți cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve și pe sărmani chinuindu-i. Va intra încă și în norod necredință, curvie, urâciune, vrajbă, zavestie, întărâtări, furtișaguri și beție. Și a zis fratele: Ce va face cineva în vremile și anii aceia? Și a zis bătrânul: Fiule în acele zile cel ce își mântuiește sufletul său mare se va chema în împărăția cerurilor.
Vedenia starețului Ioasaf din mănăstirea „Sf. Sava” – anul 1854 – (din vol. „Hrană Duhovnicească”)
[…] mai mergând noi puțin, am văzut de departe și alți oameni, și aceștia tot cu haine călugărești îmbrăcați ca și ceilalți. Însă îmbrăcămintea și fețele lor străluceau mai mult decât soarele și aveau mai multă și mai mare slavă decât ceilalți, dar erau puțini la număr. Atunci am întrebat pe povățuitorul meu zicând: „Sf. Gheorghe, cine sunt aceștia? ce sunt de au atâta slavă, strălucire și frumusețe și ce au săvârșit în viața lor”. Atunci el mi-a răspuns zicând: „Aceștia sunt călugării cei de acum, care fără povățuitori și fără pilda faptelor bune ale altora, ci numai din singura lor bunăvoință au râvnit faptele bune ale călugărilor celor de demult, săvârșind faptele cele bune ale lor, bineplăcând lui Dumnezeu. Și pentru aceasta i-a proslavit pe ei Dumnezeu” […] În zilele acestea, se potrivește cuvântul: „Cel ce mântuiește, mântuiască-și sufletul său!” Nimeni să nu aștepte ajutor de la altul, ci numai de la Maica Domnului. Cel ce va cădea la Dânsa cu tot sufletul, îl va povățui și cu adevărat se va mântui, pentru că toate câte le voiește le poate, căci : „Mult pot rugăciunile Maicii spre îmblânzirea Stăpânului”.
Proorocia Sfântului Nil Atonitul despre al optulea sobor (din „Minunile și vededniile Sf. Părintelui nostru Nil, izvorâtorul de mir, cel din Sfântul munte Athos”)
Pentru aceasta zic: Când va trece de patru ori câte 25, care fac o sută de ani (adică de la 1776 până la 1875) atunci care în ce stare o să ajungă viața monahicescă, și după acesta când vor mai trece de trei ori câte 25 (adică de la 1875 până la 1950 care este în mijlocul milenilui al 8-lea de la zidirea lumii, adica 7500 de ani) oare câtă tulburare o să se facă? Amestecare de sânge, stricare de copii, sodomii, curvii, preacurvii și toate alte fărădelegi pierzătoare. Și o să se păcătuiască neâncetat și nu o să se găsească nici începutul și nici sfârșitul. După aceea va fi soborul al 8-lea; acesta va alege: binele de rău, pravoslavia din eresuri. Precum la arie alege grâul din paie, grâul pentru oameni, iar paiele pentru foc. Și o să se facă pace puțină vreme și apoi iar o să se întoarcă la vicleșuguri și spre pieire. Și nu o să se cunoască ce este frate sau soră, tată sau mamă, fiul se va împreuna cu mama lui, și nu vor cunoaște cununie, numai vor avea o volnicie spre curvire. Ca la Sodoma și Gomora și la cele mai rele. Că fratele va avea pe sora lui în loc de muiere și fiul pe mama lui de muiere, și va omorî fiul pe tatăl său ca să curvească în slobozenie cu mama sa. Și alte mii de răutăți vor face și cât vor spori răutățile, atâta nenorocire se va face. Iubirea de avuții sfătuiește spre pierzare iar neagoniseala spre mântuire. Pentru că mântuirea omului o primejduiește să se prăpădească, iubirea de averi. Și a încăput între monahi în ziua de azi în schituri și la pustnici și mai vârtos în toată lumea. Iubirea de avuții e scaun a lui antihrist. Pecum proorocii au proorocit venirea Domnului Hristos, asa și această iubire a adus minciuna în lume, și pentru multa îngrijire a pierzării și a fărădelegii și momindu-se cu minciuna oamenii fac fărădelegi, nedreptățesc, fură, răpesc, fiindcă au pierdut adevărul iar minciuna îi împărtășește. Adevărul este întruparea Mântuitorului Hristos și propovăduirea Evangheliei. Iar minciuna este arătarea lui antihrist și împărăția lui, care va aduce lipsa în lume și pierzarea, fiindcă multa grijă îl întunecă pe om și-l face nesimțitor și își face gătire spre pierzare la antihrist. Mântuirea atârnă la cei ce nu se supun lui antihrist, iar lucrarea acestuia este: grija celor deșarte și materia lucrurilor lumii, câștigarea metalurilor pământului. Acesta este capul răutăților și propovăduirea pierzării și stricarea mântuirii…. Gânditor, antihrist se află în lume și de la început, de când a căzut din starea lui, lucrează. Și a amagit pe oameni în deșertăciune și i-a făcut nesimțitori: curvesc, preacurvesc, fac păcatul sodomiei și săvârșesc neguțătorii trupești mâncând și bând, uitând de Dumnezeu. Și Dumnezeu s-a milostivit cu facerea Chivotului, ca să se pocăiască, iar ei s-au dat spre cele trupești și așa nesimțirea lor a adus Potopul. Precum și astăzi s-au dat la multă câștigare și grija vieții, a răpirii, a vânzării, a minciunii, a curviei, a sodomei, a lăcomiei, a mândriei, a nedreptății, a deznădăjduirii, a leneviei de cele bune, a mândriei inimii, a pomenirii de rău, a vrajbei, a iubirii de averi, a iubirii de argint, iubitori de avuții în vasul sau, la venirea lui antihrist. Fiindcă mai înainte or să se-ntunece simțurile oamenilor cu nesimțirea întunericului și oamenii or să se-ntunece de patimi precum zice Sf. Apostol Pavel: „Precum n-au ținut adevărul Evangheliei, dând cinste și întinăciune patimilor, i-a dat pe dânșii Dumnezeu duhului înșelăciunii, ca să se împlinească întru dânșii fărădelegea…”
Sf. Nil Atonitul despre „înmulțirea fărădelegii”
Când se va înmulți fărădelegea o să se adune toate prihănirile și necurățiile lumii, și o să se învisteriască necurata fică a curviei care să fie lăcaș al preacurviei. Că precum Doamna noastră de Dumnezeu Născătoare a fost Preacurată mai înainte de Naștere și în Naștere și după Naștere, Preasfânta Fecioară, și a Născut pe Iisus care nu a știut păcat; așa din contră necurata aceea fică, muma fărădelegilor, va fi și mai înainte de naștere și în naștere și după nașterea spurcatului antihrist, o să fie curvă necurată și preacurvă în toată viața ei. La această necurată o să se adune toate fărădelegile și o să nască pe fiul pierzării. Și din pricina lipsirii Darului Sfântului Duh la oameni, pentru păcatele și fărădelegile lor, o să se adune și o să învie toate fărădelegile oamenilor în pântecele ei. Și după nașterea filului păcatului, o să vină toată lipsa la oameni. Întâi o să se lipsească de dragoste, de unire, de curățenie. Al doilea, tot locul și orașul de păstori temători de Dumnezeu și proistoși credincioși. Al treilea, Bisericile lui Dumnezeu de arhierei și de duhovnici și preoți evlavioși, precum de acum au început a se lipsi. După aceea o să se arate și acest necurat după creșterea vârstei lui și o să se umple de satanicească putere ca să facă semne și minuni înaintea ochilor oamenilor pătimași, precum a facut Chinopsos mincinoasa înviere, fiindcă la sfinți nu are lucrare în slăbiciune ci numai la cei întunecați de patimi. Precum marele Macarie vedea pe muiere în firea ei, pe care o vedeau oamenii ca pe o iapă. Și o să se fățărnicească cu blândețea, pentru ca să plece pe noroade la înșelăciunea lui, ca să se faca monarh. Asemenea se va arăta pașnic și smeritm, ca să i se închine toți. Fiindcă hrana lui o să fie tulburarea oamenilor, când se vor tulbura oamenii se va bucura. Aceasta este uitarea credinței și a fricii lui Dumnezeu, peacurvia, curvia, sodomia, iubirea de avuții, iubirea de argint, pomenirea de rău, zavistia, osândirea, minciuna, clevetirea și celelalte răutăți. Cu acestea o să se hrănească și o să stăpânească toate cetățile. Fiindcă nu o să se găsească alt om vrednic să stăpânească cetățile, pentru aceea toată lumea o va stăpâni și o să-l aibă pe acesta atotstăpânitor. Atunci pe cât vor căpătui, vor socoti că-și lucrează mântuirea. Atunci o să se defaime Sfânta Evanghelie și Biserica lui Dumnezeu și o să fie multă lipsă în lume. Semne și arătări de la Dumnezeu în mijlocul lipsirii. Foame îndoită, simțită și gândită. Simțită, că o să se închidă cerul ca în zilele lui Ilie, pentru fărădelegile lor și nu o să dea ploaie și vor flămânzi oamenii de cuvântul lui Dumnezeu, că nu o să se găsească vre-un Drept cu fapte bune ca să-i învețe Cuvântul mântuirii. Și o să se ridice blagoslovenia lui Dumnezeu de la mâncăruri și băuturi. Fiindcă pe cât vor mânca mai mult vor flămânzi. Atunci cei bogați își vor deschide comorile lor și aurul și argintul vor fi defăimaite și o să se calce pe drumuri ca pietrele. Atunci o să se zămislească răutatea luceafărului în inimile oamenilor si atunci o să viețuiască păgânătatea cu pântecele lui antihrist. Și se va ridica Darul lui Dumnezeu de la oamnei, precum zice Scriptura. Nu va locui Duhul lui Dumnezeu în acești oameni fiindcă sunt trupuri. O să se împuțineze și oamenii și o să moară pe drumuri precum păsările, pecetluiți de antihrist, vor mânca cărnuri de oameni morți, neputând suferi foamea și leșinarea, și mâncând trupuri moarte vor muri și ei. Iar înțelesul peceții lui antihrist (666) este așa: „Al meu ești și al tău sunt, de bună voie viu, nu de silă”. Vai și amar celor pecetluiți! Și o să se facă tulburare mare în lume. Și auzind oamenii în altă parte pace, o să se mute acolo. Și o să găsească mai multă lipsă. Și o să audă de la locuitori: O, cum ați venit în acest blestemat loc, unde nu a rămas înțelegere omenească? Atunci, văzând Dumnezeu tulburarea oamenilor, o să Poruncească mării să-și ia cea dintâi stare și o să se urce focul cel de sub pământ din care se înfierbântă apele calde, și o să fiarbă apa lumii precum fierb apele de la metale și atunci vor înceta oamenii să se mute din loc în loc. Și din fierberea mării o să se desființeze fața pământului și o să se usuce pământul și nu va răsări iarbă și copacii nu vor da lăstare, izvoarele apelor se vor usca, dobitoacele și păsările vor muri de aburii mării și ai puciiasei. Și iată vremea se apropie și voi nu înțelegeți, fiindcă vicleșugurile oamenilor s-au înmulțit și s-au făcut stihiile grabnic, pentru a se apropia sfârșitul ce l-a orânduit Dumnezeu în mijlocul milemiului al 8-lea.
Deci Dumnezeu, purtând grijă de mântuirea oamneilor celor cu bunăvoință, o să trimită pe Enoh, pe Ilie și pe Ioan Bogoslovul (Evanghelistul) să propăvăduiască și să întărească mărturisirea pentru acei ce o să se mântuiască și să învețe că cei care nu se vor pecetlui se vor mântui în Împărăția Cerurilor. Să se însemneze cu semnul Crucii, că insemnarea Sfintei Cruci izbăvește pe om de osânda iadului, iar lui antihrist îi dă osânda iadului. De flămânzit să răbdați, că Domnul vă va trimite ajutor din înălține, iar oamenilor le va zice: Iată câți s-au pecetluit, s-au mulțumit. Și le va zice: Oamenii nu s-au mulțumit la însemnarea pecetei pierzării, ci înșelăciunea i-a facut nesimțitori și nu cunosc mântuirea lor. Oamenii cei materialnici, s-au facut draci și nu simt foamea și setea pentru care s-au făcut într-o unire cu dânșii, însă flămânzesc și însetoșează mai mult decât voi, de șapte ori câte șapte. Răbdați puțintel și o să vedeți pe cei pecetluiți murind sufletește și trupește. Iar cei ce vor răbda din voi o să trăiți viață vesnică. Opt milenii, opt mii de ani sunt. Deci venirea Domnului a fost la anul 5508, care fac cinci milenii. Iar în jumatatea mileniului al 8-lea adica la 7500 de la facerea lumii și de la Hristos 2000, Deci 500 s-au lăsat și de se vor mai lăsa 50, vine.
Atunci antihrist văzind pe cei trei prooroci propovăduind Adevărul și dovedindu-i înșelăciunea lui, o să se mânie și o să poruncească să i se aducă înaintea lui. Și întâi o să-i momească zicând: Pentru ce voi nu vă pecetluiți cu împărăteasca pecete? Atunci o să dojenească ei (sfinții) în față pentru înșelăciunea lui, zicându-i: O, înșelătorule și amăgitorule antihriste! Nu-ți ajunge că ai pierdut atâtea suflete, ci ne silești și pe noi să te asculătam? Blestemată este pecetea ta și slava ta și cu pirzarea ta a venit și sfârșitul lumii. Iar spurcatul auzind dojana și blestemurile ce i-au făcut sfinții, singur o să ia sabia și o săi taie, iar după moartea lor o să poruncescă la ai săi să facă mai cumplite răutăți. Adică: curvii, preacurvii, sodomii, ucideri, răpiri, miciuni, furtișaguri, tiranii, vânzări de oameni și cumpărări de copii, parte bărbătească și femeiască, și o să curvească în drumuri de față precum câinii. Iar oamenii celui spurcat, având libertate să stingă firea omenească cu multe chipuri ale răutății, silindu-se simțitor și gânditor cu răutatea lor să prăpădească bunătatea oamenilor și să-și iasă din mințile lor, din multa neastâmpărare și o să se facă scurți la trupuri ca dracii. (firea dracilor e scurtă și rotundă, și firea oamenilor o să se unească cu a dracilor la scurtimea trupului, vor fi până la cinci palme lungime și o să se facă mai vicleni decât dracii) .
roxana mateescu · 529 vizualizari · 0 comentarii
14 Mai 2017
Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi". (Din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur)

Un singur Domn, o singura Biserica si o singura credinta. Domnul este Iisus Hristos, Biserica este trupul Sau, iar singura credinta mantuitoare este cea in Dumnezeul cei întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Pentru multi ortodocsi este totul atat de limpede, si totusi este atat de complicat daca ne uitam in jur la multitudinea de biserici si bisericute care traiesc in afara Ortodoxiei. Ba mai mult, crestinii care traiesc in afara Ortodoxiei sunt chiar mai numerosi decat cei care traiesc inauntrul ei. De ce oare? Nu sunt eu in masura sa dau o explicatie la ceva atat de complex si cunoscut cu adevarat doar de Dumnezeu, ci as dori doar sa astern cateva ganduri, ca de la un "Toma -necredinciosul" care mai intai a pus degetul in rana si abia apoi a crezut. Ferice insa de cei care nu au vazut si au crezut.
Daca mai exista insa si alti "Toma -necredinciosul" ca mine, poate lor sa li se para ceva util din ceea ce am a scrie. De ce ar alege cineva Ortodoxia si nu altceva din multitudinea de "oferte" care exista, crestine si necrestine? Raspunsul este atat de simplu si evident pentru un ortodox care traieste cu adevarat Ortodoxia, si atat de neevident pentru oricine altcineva. De aceea prima parte a titlului acestui articol, "Ortodoxia, credinta cea adevarata" se adreseaza celor care traiesc Ortodoxia, pe cand cea de a doua, adica semnul intrebarii si punctele de suspensie se adreseaza celor care inca mai au indoieli in ceea ce priveste Ortodoxia, sau care nu cred deloc in ea.
Eu am fost o "cautatoare", adica ajungand de la ateism la crestinism printr-un mic miracol de la Dumnezeu si printr-o actiune pur mentala din partea mea, m-am nascut crestina avand pe buze intrebarea: si totusi, care este biserica si credinta cea adevarata dintre toate cate exista? De unde stiu eu care este cea buna? Asa ca m-am rugat lui Dumnezeu sa imi descopere care este credinta cea adevarata. Si Slava lui Dumnezeu si Maicii Sale ca rugaciunile au fost ascultate si indeplinite! Raspunsul l-am primit dupa aproape 16 ani de cautari, ani in care am crezut tot felul de lucruri si am fost prin tot felul de locuri.
Raspunsul primit este Ortodoxia, insa este foarte greu si peste puterea omeneasca a explica cuiva care nu crede in Ortodoxie de ce anume Ortodoxia este raspunsul. Daca ar fi usor, toti crestinii dintre cei cu bune intentii ar fi ortodocsi! Si am inteles de ce este atat de greu de explicat. In biserica Ortodoxa ceea ce convinge cu adevarat nu este atat cuvantul si predica, acestea se gasesc din abundenta cam pe la toti, ci ceea ce convinge este Harul lui Dumnezeu care se afla in Biserica.
Cuvantul si practicarea anumitor "reguli" este doar o treapta pregatitoare, treapta care pregateste inima, mintea si trupul pentru primirea Harului lui Dumnezeu. Doar in acel moment, in momentul trairii in Har a ortodoxiei, devine evident pentru traitor ca Ortodoxia este credinta cea adevarata, si doar cei foarte plini de Har reusesc sa ii convinga si pe altii, prin Harul care se rasfrange in jurul lor, ca Ortodoxia este intr-adevar credinta cea mantuitoare..
Insa lucrul acesta nu este la indemana oricui, de aceea gasesc total nefolositoare discutiile in contradictoriu pe aceste teme cu cei de alte credinte, nu ii ajuta cu nimic, ci ceea ce ii ajuta cu adevarat este rugaciunea facuta de ortodocsi pentru ei, si aici vorbesc din proprie experienta. Harul coboara in inima omului prin rugaciune si nu prin galceava de vorbe. Chiar mai mult, vorbele lungi in contradictoriu, in care fiecare isi tine partea, alunga harul din inima omului, chiar daca are dreptate, de aceea este bine sa fie evitate dupa cum sfatuieste Sfantul Apostol Pavel, adica ii explici omului de cateva ori iar daca vezi ca nu intelege, atunci te lasi pagubas si il rogi pe Dumnezeu sa il ajute cu Harul Sau in ceea ce tu nu poti convinge doar prin "simple" vorbe.
Rugaciunea facuta din dragoste pentru aproapele, cheama asupra lui, Harul lui Dumnezeu, iar Harul face mult mai multe in inima aceluia decat fac o mie de vorbe si "teologii". Ceea ce trebuie noi sa ne straduim cel mai mult este sa primim Harul lui Dumnezeu si apoi sa incercam sa il pastram, sa nu mai facem nimic din ceea ce ar putea sa il alunge. Adica sa facem ceea ce ne invata Biserica ca este bine sa facem, incepand de la participarea la Sfintele Taine, si pana la toate faptele cele bune, mai ales postul, rugaciunea si milostenia, toate dupa puterea noastra si cu nadejde multa la Domnul si la rugaciunile Maicii Sale si a tuturor Sfintilor, toti impreuna formand adevarata Biserica a lui Hristos, vazuta si nevazuta, si pururi biruitoare.
dima claudiu daniel · 389 vizualizari · 0 comentarii
10 Mai 2017
11 Aprilie 2017
† Daniel
prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei
și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler
și preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor
har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos,
iar de la noi părintești binecuvântări
„Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad”
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de Sfintele Paști)
Hristos a înviat!
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este, în același timp, biruință asupra păcatului neascultării lui Adam, asupra morții și asupra iadului, pentru că trupul lui Hristos din mormânt nu a cunoscut stricăciunea sau descompunerea, iar sufletul Lui care a coborât la iad nu a fost reținut acolo. Biruința Domnului Iisus Hristos asupra păcatului neascultării lui Adam, prin care a venit în lume moartea (cf. Facere 3, Romani 5, 12 și 14 și 6, 23), este prezentată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în care se spune că Iisus Hristos „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). Părintele Dumitru Stăniloae spune, în acest sens: „chenoza Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea firii noastre și prin acceptarea morții, este inițiativa Lui spre restabilirea comuniunii Sale, ca Dumnezeu, cu noi (oamenii), dar și spre restabilirea comuniunii Sale, ca om, cu Tatăl și prin aceasta și a noastră cu Tatăl, în El”[1].
De aceea, Dumnezeu L-a înviat pe Iisus din morți și „I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele Domnului tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11).
Taina Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruință asupra iadului și asupra morții a fost profețită cu sute de ani înainte de către psalmistul și prorocul David în Psalmul 15, unde se spune: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10).
Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua Pogorârii Sfântului Duh și a constituirii Bisericii în Ierusalim, mărturisește adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos și amintește că taina aceasta a fost prezisă de prorocul David, care „mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui și nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toți suntem martori”(Fapte 2, 29-32).
Despre scopul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad cu sufletul, ne vorbește Sfântul Apostol Petru în prima sa Epistolă, zicând: „Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare (în iad)” (1 Petru 3, 18-19; vezi și Apocalipsa 1, 18). Aici iadul, ca închisoare pentru suflete, este înțeles ca fiind un spațiu întunecos în interiorul pământului, dar și ca stare spirituală de însingurare și suferință a sufletului după moartea fizică a trupului omului.
Adevărul coborârii Mântuitorului Iisus Hristos la iad cu sufletul este menționat în slujbele ortodoxe din sărbătorile perioadei Penticostarului (de la Paști până la Rusalii) de peste 200 de ori, iar în slujbele din duminicile întregului an liturgic, de peste 150 de ori[2].
Biruința Domnului Iisus Hristos asupra iadului este menționată mai ales în cântările Canonului Sâmbetei celei Mari, ale Canonului Învierii și în Stihirile Învierii din Săptămâna Luminată[3].
În Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citește la slujba din noaptea Sfintelor Paști este descrisă biruința Domnului Iisus Hristos asupra morții și asupra iadului, în cuvinte de o rară frumusețe, astfel: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. [...] A primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința? Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. Înviat-a Hristos și au căzut diavolii. Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viața stăpânește”[4].
Sfânta Scriptură ne arată că, prin pogorârea sau coborârea în iad cu sufletul Său unit cu dumnezeirea Sa, Hristos-Domnul a predicat Evanghelia mântuirii tuturor sufletelor ținute în închisoarea iadului (cf. 1 Petru 3, 18-22) din cauza păcatului neascultării strămoșilor Adam și Eva, prin care a intrat în umanitate moartea, ca despărțire a omului de Dumnezeu – Izvorul vieții veșnice și apoi ca despărțire a sufletului de trup.
Însă, așa după cum nu toți oamenii care au ascultat Evanghelia lui Hristos în timpul vieții pământești au crezut în El, tot așa nici toți cei aflați în iad n-au primit cu credință Evanghelia prezenței Sale luminoase, iubitoare și preaslăvite[5].
De altfel, Sinaxarul din Slujba Învierii, care se citește în noaptea Sfintelor Paști, precizează că: „pogorându-Se la iad, Domnul nu a înviat (ridicat) pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele sfinților din veac, ținute cu sila în iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri”[6].
Din acest motiv, și icoana ortodoxă a Învierii Domnului ne prezintă pe Domnul Iisus Hristos coborând la iad, sfărâmând porțile iadului și ridicând din moarte și din iad natura umană robită de păcat și de moarte, reprezentată simbolic de strămoșii neascultători de Dumnezeu, Adam și Eva (pictați fără aureolă), și, totodată, binevestind drepților ascultători de Dumnezeu din Vechiul Testament (pictați cu aureolă), Evanghelia mântuirii ca biruință a lui Hristos asupra păcatului, asupra morții și asupra iadului.
Sfânta Scriptură ne arată că rostul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad, adică la starea de robie a sufletelor celor decedați, a fost „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe aceia pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 14-15).
Astfel, Hristos Cel răstignit, mort și înviat este Domn sau Stăpân și peste cei morți și peste cei vii, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, zicând: „pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți și peste vii” (Romani 14, 9; vezi și Efeseni 4, 8-10; Filipeni 2, 7-11).
Despre biruința lui Hristos Cel răstignit și înviat asupra iadului și asupra morții vorbește și cartea Apocalipsei, în care Hristos-Domnul spune: „Eu sunt Cel ce sunt viu. Am fost mort, și, iată, sunt viu, în vecii vecilor, și am cheile morții și ale iadului” (Apocalipsa 1, 18). Explicând această biruință a lui Hristos, părintele Dumitru Stăniloae spune că: „primul pas al lui Hristos în iad a fost ca biruitor”[7]. Totodată, el precizează că „iadul este existența chinuită pe planul eternității. Este deficiența spiritului, deformarea, fără speranță de îndreptare, a vieții sufletești. Este neputința spirituală împreunată cu disperarea, produsă de conștiința veșnicei perpetuări a acestei stări. E neputința iubirii, a comuniunii”[8].
Iubiți fii și fiice duhovnicești,
De ce trebuie să mărturisim noi adevărul Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruință asupra păcatului, asupra morții și asupra iadului?
Pentru că iubirea milostivă și smerită a lui Hristos pentru noi, oamenii, este mai tare decât păcatul, decât moartea și decât iadul, ca forme de existență egoistă, însingurată și nefericită. În acest sens și Biserica Domnului Iisus Hristos, unită cu El prin harul Sfântului Duh, este mai tare decât porțile iadului (cf. Matei 16, 18). De ce? Pentru că Biserica lui Hristos este comuniunea sfântă și veșnică a oamenilor cu Preasfânta Treime, Izvorul vieții și al iubirii veșnice (cf. 2 Corinteni 13, 13)
Prin Răstignirea și Învierea lui Hristos se dezleagă blestemul care lega sau robea întreg neamul omenesc ca urmare a păcatului neascultării protopărinților Adam și Eva (cf. Facerea 2, 17). Așadar, deși din cauza păcatului neascultării de Dumnezeu a strămoșilor neamului omenesc toți oamenii mor în Adam, totuși, prin darul ascultării smerite a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce, toți oamenii vor învia în Hristos (cf. 1 Corinteni 15, 22 și 52). Învierea tuturor oamenilor este, deci, darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă fericirea sau nefericirea fiecărui om după învierea universală și după judecata finală depinde de credința, pocăința și faptele bune sau rele săvârșite de om în timpul vieții sale pe pământ (cf. Ioan 5, 28-29).
Iubiți frați și surori,
Invidiat și prigonit de cărturarii și fariseii care pierduseră în mare parte capacitatea de a simți prezența lui Dumnezeu în istorie, trădat și vândut de ucenicul robit de patima iubirii de arginți (Iuda Iscarioteanul), judecat sumar și superficial de către Ponțiu Pilat care pierduse simțul dreptății, părăsit și neînțeles de ucenicii sau prietenii descurajați din prea multă teamă, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor, a fost răstignit pe Cruce, între doi tâlhari făcători de rele.
Sfintele Evanghelii ne arată, însă, că, înainte de răstignire și moarte, Iisus nu a răspuns la violență cu violență, refuzând folosirea sabiei pregătită de Simon-Petru (cf. Ioan 18, 10) și nu a răspuns la răutate cu răutate, ci S-a rugat pentru iertarea ucigașilor Săi, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).
Sfântul Apostol Pavel ne învață că prin puterea Crucii Sale sau a iubirii Sale smerite și jertfelnice, Domnul Iisus Hristos a biruit și duhurile rele sau necurate încât „dezbrăcând (de putere) începătoriile și stăpâniile (diavolești), le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce” (Coloseni 2, 15).
Învățăm din acest adevăr al biruinței lui Hristos Cel răstignit și înviat că numai cu ajutorul lui Dumnezeu, numai uniți cu Hristos prin rugăciune, prin Sfintele Taine și prin împlinirea poruncilor Lui în viața noastră, putem birui și noi păcatul, iadul și pe diavolul, ca forme de existență egoistă, pentru a dobândi apoi raiul, adică mântuirea și viața veșnică, prin unirea noastră cu Hristos și cu Sfinții Lui, în iubirea veșnică a Preasfintei Treimi.
Când sufletul omului se umple de gânduri rele, de viclenie, de ură, de invidie și de violență, atunci el se deschide spre iad (cf. Psalmul 87, 3). Însă, când sufletul omului se umple de pocăință smerită și iertare sinceră, de pace și de iubire milostivă, atunci el se deschide spre rai. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne învață că „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).
Credința noastră în biruința lui Hristos Cel înviat asupra păcatului, asupra morții și asupra iadului ne întărește în lupta noastră cu patimile egoiste individuale sau colective și în lupta cu duhurile răutății (cf. Efeseni 6, 12), care produc adesea deznădejde sau însingurare în suflete, ceartă și dezbinare în familie și societate, violență și crimă, conflicte de putere și războaie în lume ș.a.
Prin urmare, bucuria biruinței Domnului Iisus Hristos asupra păcatului, asupra morții și asupra iadului ne cheamă să ne rugăm și să lucrăm pentru pace și viață, să aducem bucurie în jurul nostru, ajutând, după putință, prin cuvânt și faptă, pe cei care au nevoie de iubirea și ajutorul nostru.
Drept-credincioși creștini,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești, dar și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.
Comemorarea Patriarhului Justinian și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului este o datorie morală față de înaintașii noștri, care în vremuri ostile Bisericii și religiei în general au mărturisit credința lor în Hristos Cel răstignit și înviat cu prețul pierderii libertății, sau chiar a vieții. Totuși, mulți dintre acești apărători și mărturisitori ai Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste au trăit minunea transfigurării sau a schimbării suferinței lor fizice în pace și bucurie spirituală, simțind astfel că puterea Crucii sau a suferinței pentru Hristos și Biserica Sa conține în ea însăși germenele sau arvuna Învierii, a luminii comuniunii oamenilor cu Dumnezeu – Izvorul vieții și al bucuriei veșnice.
Mulțimea mărturisitorilor și a martirilor credinței din timpul regimului comunist ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare a fost suferința lor pentru a păstra credința vie și demnitatea poporului român creștin, în vreme de teroare și prigoană, când puterile diavolești ale iadului s-au arătat adesea în ura și violența celor care i-au torturat și chinuit pe cei aflați în închisorile comuniste. Lumina martirilor trebuie comemorată cu recunoștință și venerație, ea fiind totodată izvor de putere spirituală în viața și misiunea Bisericii astăzi.
Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt și faptă bună, bucurie în casele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliați și singuri, astfel încât ei să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit și înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace și de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, departe de Patrie, să-i purtăm în rugăciune și în iubire frățească.
Ne rugăm Preasfintei Treimi ca Sfintele Sărbători de Paști să vă aducă tuturor pace și bucurie, sănătate și mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!
Al vostru către Hristos Domnul rugător și de tot binele doritor,
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
[1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. 2, ediția a IV-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 142.
[2] Cf. Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery of death” («The Saviour» ), Athens, 1997, p. 173.
[3] Vezi Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 22, 38, 81.
[4] Slujba Învierii, pp. 57-59.
[5] Cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la 1 Petru 3, 19-20, PG 74, 1016 AB, citat în Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery...”, p. 188.
[6] Slujba Învierii, pp. 44-47.
[7] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Opere complete, vol. 4, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 413.
[8] Ibidem.


*Redacția acestui Blog , va urează Sărbători fericite !
Ne revedem după Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului .
senior editor blog · 374 vizualizari · 0 comentarii
11 Apr 2017
Predica a Parintelui Arsenie Boca - “Duminica Floriilor “



Faima învierii lui Lazăr străbătuse toată Iudeia și o aflaseră toți pelerinii care veniseră în Ierusalim și împrejurimi, pentru praznicul iudeilor, al Paștilor. Toți voiau să vadă pe Iisus și pe Lazăr.Deci când toți cei simpli fericeau pe Iisus, cărturarii și fariseii se umpleau de venin, vrând să-L omoare și pe Iisus și pe Lazăr.Momentele acestea le-a ales Iisus începătură a pătimirii Sale.Cei simpli și curați, aflând că Iisus vrea să vie în Ierusalim s-au hotărât să-L primească deosebit de până acum.Iisus le-a prețuit dragostea. Și-a împrumutat un asin – că era sărac. (In tot răsăritul asinul are cinstea pe care o are la noi oaia.)



Aceasta e intrarea triumfală în Ierusalim.Toată gloata aceasta, noroadele, aveau o bucurie ca niciodată. Numai fariseii nu se bucurau, ci bucuria tuturora le învenina și mai rău inima.Nici Iisus nu se bucura, dar cinstea bucuria pe care o vedea. Toți care-L cunoșteau în Ierusalim ieșiseră întru întâmpinarea Lui. în Ierusalim rămăseseră numai cei ce nu-L cunoșteau. Aceștia îl primesc rece și cu suspiciuni.

Dar și Iisus i-a provocat.A mers la Templu și l-a găsit prefăcut de slujitorii lui în „peșteră de tâlhari”. „Tâlharii” negustoreau suferințele și păcatele poporului. Compromiteau și pe Dumnezeu și suferința. Mai marii și mai micii Templului „tâlhăreau” poporul obidit, speculându-i suferințele în numele lui Iehova. Zarafii făceau bursă neagră. Aceștia erau slujitorii lui Mamona. Parcă acuma erau anume toți adunați în ziua aceea la Templul din Ierusalim. La toți aceștia Iisus a luat biciul.

E și o minune în această sfântă mânie; mulțimea zarafilor, a negustorilor de porumbei – găinari geambași de miei și boi, toți, fară deosebire, fug în dezordine, înfiicați de-un Om.Conștiința lor pătată nu le da nici o rezistență.

Gestul lui Iisus a înfuriat pe mai marele Templului, pe bătrâni, cărturari și farisei, care s-au sfătuit: „Cu orice preț trebuie să-L ucidem fiindcă mulțimea se ia după El”. Când aceștia se sfătuiau să-L ucidă, orbii și șchiopii se apropiau de El în Templu și i-a vindecat. Iar copiii -copiii crescuți de Templu, au venit cu ramuri în mâini, cântându-I „Osana, Fiul lui David!”Acesta-i faptul impresionant, că singuri copiii, orbii și șchiopii și ucenicii Săi L-au primit pe Iisus în Templu, cu credință și cu dragoste.Auzind copiii, iarăși s-au înfuriat iudeii.
„- Spune-le să tacă !”
„- N-ați citit în Profeți: «Am pus laudele în gura pruncilor și a celor ce sug»?”

Cu acestea Iisus a părăsit Ierusalimul.Cu ziua aceasta încep patimile Domnului.

In tot entuziasmul general Iisus tăcea, dacă nu chiar plângea.Poporul acesta, care-L primea cu aclamații de împărat, peste trei zile va fi cumpărat de farisei pe nimic să strige lui Pilat: „Răstignește-L!!!”. Poporul, laș și fricos, nu pricepe prețul iubirii și o dă răstignirii. Intrarea lui Iisus în sufletul nostru, să nu fie ca acea intrare în Ierusalim. Templul conștiinței noastre să nu fie o peșteră de tâlhari, că atunci sigur și noi vom vocifera în curtea lui Pilat: „Răstignește-L!!! Slobozește-ne pe Baraba!”. De aceea ne-am curățit Ierusalimul și Templul din Ierusalim: conștiința, facându-ne iarăși copii, singurii care L-au primit în Templu.Copilăria: singura noastră vârstă care primește pe Iisus.Deci, copiii mei, care primiți astăzi pe Iisus în sfânta împărtășanie, rămâneți întru dragostea mea, care e dragostea lui Iisus.
Prislop, 17 aprilie 1949,
Parintele Arsenie Boca - “Cuvinte vii”



Te slăvim, Preamărit Dumnezeu,
Împărat, și Stăpân, și-Arhiereu,
Te slăvim, Scump Iisus, Om deplin,
Fiu Iubit, Miel Junghiat, Rob Divin.
Osana, fii slăvit, osana,
ne-nchinăm și cântăm slava Ta,
Cel ce vii să ne fii Împărat,
căci murind și-nviind, ne-ai salvat.
Ți-aducem ca un mir prețios
sfântul dor iubitor și duios,
sărutând pașii Tăi preasfințiți,
Te primim și slujim fericiți.
Osana, Te slăvim, Scump Iisus,
c-ai venit Preamărit și Supus,
Dumnezeu, Arhiereu și-Mpărat,
fii în veci preamărit și-nchinat.
Ne-nchinăm și cântăm Osana;
Crucea Ta, Jertfa Ta, Slava Ta,
credincioși și voioși să nălțăm,
și trăind, și murind să-Ți urmăm.
Osana, lăudăm, Osana,
Ziua Ta, Fața Ta, Slava Ta,
Fericit, Strălucit și-nchinat,
Dumnezeu, Arhiereu și-Mpărat.



Minunată și frumoasă dimineață de Florii,
tu ne-ai răsărit întâii mărțișori de bucurii!
– Când atunci treceai, Iisuse, albul inimilor prag,
curăția și lumina Te întâmpinau cu drag.
Și în ochii care limpezi străluceau, puteai să știi
cât de fericiți, Iisuse, suntem toți, văzând că vii.
Astăzi, plini de nerăbdare să Te urce pe-alt calvar,
parcă numai vânzătorii Te așteaptă să vii iar.
Ți se-aștern, Iisuse-n cale chiar și astăzi mărțișori,
dar privirea Ta acuma nu e cea de alte ori.
Cât de bine vezi că astăzi cei ce-Ți cântă nu Te știu,
că n-au ochii strălucire și că-n inimi e pustiu…
Că nu-i milă, nici căință, nici dorința lor măcar,
că iubirea se-ntâlnește tot mai rece și mai rar.
Că-s în suflete păcate și-s în inimi răutăți,
de aceea bucuria nu-i acum ca alte dăți.
Că-n păcate se scufundă omenirea mai afund,
stricăciunea și desfrâul nici măcar nu-și mai ascund.
Și de-aceea, o, Iisuse, când la noi cobori Tu az’,
parcă fața Ta e tristă, parc-ai lacrimi pe obraz.



Ajută-ne Doamne să răspândim toți mireasma binefăcătoare de pace și liniște, de sănătate, de la Tatăl prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt, cu rugăciunile Maicii Sale și ale tuturor sfinților! Așa să simțim ziua Floriilor și să petrecem Săptămâna Crucii, a morții, cu ochii ațintiți spre Înviere și Viață. Amin
Doamne ajuta!





SAPTAMANA BINECUVANTATA CU MULT FOLOS DUHOVNICESC.
DOAMNE AJUTA!
dima claudiu daniel · 480 vizualizari · 0 comentarii
07 Apr 2017
“Astazi este incepatura mantuirii noastre si aratarea tainei celei din veac: Fiul lui Dumnezeu – Fiu Fecioarei se face si Gavriil Darul bine il vesteste…”.

MAI STIM A AUZI VESTEA BUNA CEA MAI PRESUS DE LUME?

Atat de mult ne-am obisnuit cu vestile (mai mult proaste) de zi cu zi si intr-atat viata noastra sta sub semnul grijilor, al stresului, al amagirilor, al simulacrelor de tot felul si al cenusiului cotidian, incat chiar si cei care si-au pastrat aprinsa candela plapanda a credintei abia daca mai pot percepe, prinsi in mijlocul intunericului acestei lumi, intelesul acestei mari Sarbatori. Despre Vestea cea Buna pe care o primim inca o data si noi acum, Sf. Isaac Sirul spunea ca este “cel mai binecuvantat si mai imbucurator fapt care ar fi putut sa se intample neamului omenesc“. Este un eveniment care ne priveste pe fiecare personal si care, daca i-am constientiza “miza” pentru viata noastra vesnica, ar trebui sa ne umple de bucurie negraita.

Dar cum sa pretuim acest Dar coplesitor care ni se face si cum sa ne bucuram de el cu adevarat daca noi nu am avut si nu avem “Sus inimile” (cum ni se cere in Liturghie), daca noi nu am ajuns sa insetam si sa flamanzim efectiv dupa Dumnezeu, daca noi ne-am indestulat din roscovele desertaciunilor acestei lumi, cautand “implinire” si “satisfactie” in cele pamantesti? Bucuria mantuirii, cum ne spune acelasi mare Isaac Sirul, vine numai cand simtim ca totul este pierdut, ca noi suntem pierduti si cand ne-am dezlipit inima de orice nadejde a lumii acesteia. Ce folos sa ni se spuna ca astazi incepe Mantuirea noastra, daca noi nu am asteptat cu “disperare” aceasta Mantuire, daca noi nu am tanjit sa fim salvati de nimic, daca nu ne-am simtit sufletul bolnav pe moarte si fara sansa de vindecare, daca nu ne-am simtit singuri si straini in aceasta lume si nu am asteptat cu mainile tremurande intinse spre cer “minunea straina” care sa ne smulga din deznadejde?

“Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor bucura“.


***

bvestire.jpeg

Predica Sfantului Nicolae Velimirovici la Bunavestire

LUCA 1:24-38

Iar dupa aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zamislit si cinci luni s-a tainuit pe sine, zicand: “Ca asa mi-a facut mie Domnul in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea.”

Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Si intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei.

Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit.

Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand ingerul, i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Și iată, Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta.

Si a zis Maria: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau!” Si ingerul a plecat de la ea.

Soarele se oglindeste in apa cea limpede si cerul in inima curata.

Dumnezeu Duhul Sfant are multe salasuri in aceasta lume intinsa, dar inima neprihanita a omului este locasul in care Ii este cel mai bine-placut sa Se salasluiasca. Acesta este adevaratul Lui salas; toate celelalte sunt numai locuri in care Isi face lucrarea.

Inima omului nu poate fi niciodata pustie. Intotdeauna este plina cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se afla in inima este prin sine legat de curatia ei.

Era o vreme cand inima omului era plina numai cu Dumnezeu – o oglinda a frumusetii lui Dumnezeu, o psaltire pentru lauda lui Dumnezeu. Era o vreme cand totul se afla intru adevar, in mana lui Dumnezeu, in afara de primejdii; dar cand omul, in nebunia lui, a luat lucrurile in mainile sale, multe fiare salbatice au atacat inima omului; si de aici a venit inlauntru robia inimii omului si, in afara, ceea ce se intelege ca istorie a omenirii.

Fiind neputincios sa ia in mainile sale purtarea de grija a inimii, omul a cautat sprijin in lucrurile – insufletite si neinsufletite – pe care le avea in jurul sau. Dar tot ce a gasit omul ca sa-i sprijine inima a fost doar spre a i-o necinsti si a i-o rani.

O, sarmana inima de om, care esti stapanita de multi care nu au nici un drept sau putere asupra ta – ca un margaritar in mijlocul porcilor! Cat de greu ai strabatut robia ta indelungata si cat de innegurata esti de povara intunericului! Domnul Insusi S-a coborat din Ceruri ca sa te slobozeasca din robie, sa te izbaveasca din intuneric, sa te tamaduiasca de lepra pacatului si sa te intoarca iarasi in mana Lui.

Venirea lui Dumnezeu printre oameni este chipul cel mai inalt al iubirii Lui de oameni, vestea celei mai mari bucurii pentru inima cea curata si a celui mai zguduitor eveniment pentru inima cea necurata.

Venirea lui Dumnezeu printre oameni este ca un stalp care arde in intunericul cel mai adanc. Vestea acestei veniri a inceput cu un inger si o fecioara, cu o convorbire intre curatia cea cereasca si cea pamanteasca.

Cand o inima necurata sta de vorba cu o inima necurata, se isca un razboi. Cand o inima necurata sta de vorba cu una curata, se isca un razboi. Doar atunci cand o inima curata sta de vorba cu o alta inima curata este veselie, pace si minune mare.

Arhanghelul Gavriil este primul purtator de cuvant al vestii celei bune pentru mantuirea omului, al faptei celei minunate a lui Dumnezeu – intrucat mantuirea omului nu putea veni fara fapta cea minunata a lui Dumnezeu. Preacurata Fecioara Maria a fost prima care a primit aceasta veste buna si a fost cel dintai om care s-a cutremurat de frica si de bucurie. Cerul se oglindea in inima ei curata precum soarele in apa cea limpede. Domnul, Ziditorul lumii noi si Innoitorul celei vechi, urma sa-si odihneasca capul in inima ei si sa se imbrace in trup.

Evanghelia de astazi vorbeste despre aceasta: Iar dupa aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zamislit si cinci luni s-a tainuit pe sine zicand: “Ca asa mi-a facut mie Domnul, in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea“. Care zile? Dupa zilele care pregateau marea zi a Nasterii Domnului Iisus. Doamne, va veni ziua cea de pe urma, cand toate marile proorociri se vor implini, cand va veni vremea proorocita de Proorocul Daniel, cand nu va mai fi nici o capetenie a casei lui Iuda, cand omul cel slab va suspina impreuna cu zidirea slaba a naturii din jurul sau, nemaiasteptand mantuire de la om ori de la natura, ci numai de la Dumnezeu – in vremea aceea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, zamisleste. Ce legatura are cu mantuirea omului femeia cea stearpa a lui Zaharia? Aceasta este legatura: ea trebuie sa nasca pe Inaintemergatorul Mantuitorului, care va merge inainte ca un soldat care sa anunte venirea Conducatorului. Aceasta femeie stearpa, trecuta cu varsta, putea da nastere numai vestitorului mantuirii, iar nu Mantuitorului. Ea este imaginea adevarata a lumii celei vechi, care era trecuta cu varsta si stearpa, fara copii si fara roada, flamanda si insetata, o imagine a lumii vestejite care este ca un copac batran si uscat, care inca mai poate in chip minunat sa inmugureasca si sa vesteasca venirea primaverii, dar nu este in stare sa aduca roada.

(…)

Dar, printr-o minune a acestor zile nemaipomenite, Elisabeta a zamislit la varsta ei inaintata. “Cum poate fi aceasta?“, se intreaba cei care trec ametitor peste suprafata lucrurilor ca peste gheata unui lac plin de putere si viata. Chiar si cei care simt si recunosc ca lumea nu poate fi mantuita in nici un alt chip decat prin lucrarea minunata a lui Dumnezeu isi intorc capul in alta parte si nu primesc lucrul minunat, intrebandu-se cum se poate aceasta. Daca Dumnezeu nu ar fi viu si atotputernic, atunci nu ar exista nimic si nu ar mai veni nimic la viata; nu s-ar putea intampla absolut nimic. Nu ar putea aduce viata pe lume nici o femeie roditoare, nici una stearpa. Dar, intrucat Dumnezeu, Cel viu si Atotputernic, exista, atunci totul este cu putinta, mai ales pentru ca Dumnezeu nu este legat de legi ale firii pe care El le-a dat sa le lege, nu El Insusi, ci altii, nu pentru a-I opri puterea, ci pentru a lucra mila Sa trebuincioasa. La fel cum un lucru facut de om nu opreste libertatea omului atunci cand il foloseste intr-un fel sau altul, tot asa lumea creata de Dumnezeu, cu legile ei firesti, nu opreste libertatea lui Dumnezeu de a lucra intr-un fel sau altul, dupa milostivirea Sa si dupa nevoile oamenilor. Ca si cum cei care aduc pe lume copii fac aceasta cu singura lor putere si nu prin cea a lui Dumnezeu! Dumnezeu are o grija aparte de viata si o da asa cum doreste El; dand rod acolo unde doreste El si oprind rodul acolo unde El nu doreste. Asa ca se intampla uneori ca o familie, desi implineste legea firii, nu are copii; si uneori o familie trecuta cu varsta, impotriva legii firii, are copii. Dumnezeul Cel viu este singurul Domn al vietii si urmeaza ca numai El Isi arata stapanirea, firea si legile firii nu au nici o putere. Si mai putin fac descantatoarele si vrajitorii, catre care se indreapta spre ajutor femeile sterpe adeseori, pentru a primi ajutor, necunoscand faptul ca acestia sunt slujitorii puterilor intunericului dracilor si nu ai puterii luminii, dumnezeiesti.

Omul asteapta minuni de la Dumnezeu, dar atunci cand minunea vine el nu crede in ea. Firea a devenit pentru oameni pomul ispitei. Ascuns sub umbra firii din pricina goliciunii, omul asteapta sa-l viziteze Dumnezeu – si se teme de vizita lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu nu-l viziteaza, se plange; dar cand El o face, omul nu-L primeste. Precum atunci, in Rai, Adam a fost asezat intre doi copaci: acela al vietii si al cunoasterii, tot asa si urmasii lui Adam sunt asezati intre doi copaci: Dumnezeu ca pom al vietii si firea ca pom al cunoasterii; intrucat libertatea, ascultarea si smerenia se pot incerca acum ca si atunci. Trebuie puse la incercare intelepciunea omului, inima omului si vointa omului. Fara ispita nu exista libertate si fara libertate nu exista oameni, ci numai doua feluri de pietre – miscatoare si nemiscatoare.

Toate aceste adevaruri, atat de simple in limpezimea lor, pe care sufletul nu le poate pricepe cu intelegere pamanteasca si pe care acesta nu le poate cunoaste, intrucat pacatul a acoperit vederea duhovniceasca, erau cunoscute Elisabetei, acea femeie batrana simpla si credincioasa. Asadar ea nu a fost s-a mirat ca a ramas insarcinata la varsta ei inaintata, ci a raspuns indata zicand simplu si pe inteles despre rodirea nefireasca din pantecele ei: “Si asa mi-a facut mie Domnul in zilele acelea“. De ce? Ea totusi nu stie, nici nu ar putea, in smerenia ei, sa cuteze sa-si inchipuie ce mare pret si insemnatate va avea rodul pantecelui ei. Ea nu stie nimic despre insemnatatea fara de asemanare pe care trebuie sa o aiba fiul ei in istoria mantuirii neamului omenesc: Prooroc, Inaintemergator si Botezator. Nici nu cunoaste scopurile adanci ale lui Dumnezeu, care se vor vedea la sfarsitul veacurilor, nici nu intelege cum Dumnezeu Isi implineste aceste scopuri prin slujitorii Lui; in taina, tacut si incet, dar fara cadere ori impiedicari. Ea stie doar un motiv simplu si miscator pentru milostivirea lui Dumnezeu fata de ea: “Si asa mi-a facut mie Domnul in zilele acelea“, zice ea, “in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea“. Ea socoteste minunea lui Dumnezeu ca un semn al milei Lui pentru ea. Asa este, dar asta nu este tot. Daca ar fi socotit aceasta minune ca un semn al milei lui Dumnezeu fata de intreaga omenire de pana atunci, asa cum era ea stearpa, atunci ea ar fi spus tot ceea ce era de spus. Doamne, prin aceasta minune, Dumnezeu a pregatit o mare minune, prin care El a dorit sa ridice ocara intregii lumi sterpe in privelistea ingerilor.

Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu intr-o cetate din Galileea, al carei nume este Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. “A sasea luna” se refera la rodul din pantecele Elisabetei, de la zamislirea lui Ioan Inaintemergatorul. De ce a sasea? De ce nu a treia, a cincea ori a saptea? Pentru ca omul a fost zidit in a sasea zi, dupa zidirea intregii naturi. Hristos este Innoitorul intregii zidiri. El vine ca ziditor nou si Om nou. Totul se face nou in El. In aceasta zidire, Ioan este Inaintemergatorul lui Hristos, cu toate ca intaia plasmuire a naturii de catre Dumnezeu a fost inaintemergatoare a vechiului Adam. Ioan Ii prezinta lui Hristos Domnul, intreaga fiinta pamanteasca impreuna cu omul cel vechi, care vine la pocainta in el. El va merge inaintea Domnului, in numele oamenilor, ca traitor si propovaduitor al pocaintei. Aceasta luna a sasea, in care pruncul Ioan a saltat in pantecele mamei sale, arata si al saselea veac in care S-a nascut Mantuitorul, si pecetea a sasea, din Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul (6:12).

In luna a sasea, atunci, a fost trimis ingerul Gavriil. In marea drama a primei plasmuiri, ingerii se arata mai intai: La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul (Facerea 1:1). Prin “cerul” noi intelegem ingerii din toate cetele ierarhiei ceresti. Si aici iarasi, chiar la inceputul marii drame a noii plasmuiri, ingerii trebuie sa apara primii. Un inger, prin gura Proorocului Daniel, a hotarat vremea nasterii Imparatului imparatilor; un inger, prin gura Proorocului Isaia si ale altor Prooroci, au vorbit despre felul nasterii Lui; un inger i-a vestit lui Zaharia Inaltul Preot despre nasterea Inaintemergatorului si un inger vesteste acum nasterea lui Dumnezeu Insusi intrupat. Cand se naste Dumnezeu intrupat, cete de ingeri canta deasupra pesterii din Betleem.

Fiecare lucrare a zidirii lui Dumnezeu este o bucurie, caci Dumnezeu nu face nimic din nevoie, asa cum sustin diferite filozofii nestiutoare si religii pagane mincinoase. Fiecare lucrare a zidirii este o bucurie pentru Dumnezeu si El are mare placere sa-Si impartaseasca bucuria cu altii. O bucurie care izvoraste curat din iubire este acel lucru din cer si de pe pamant care sporeste cand este impartasit si nu se micsoreaza, daca cineva cuteaza sa vorbeasca despre o sporire a bucuriei din iubire intru Dumnezeu, Izvorul atat al bucuriei cat si ai iubirii. De aceea, zidind ingerii in prima parte a creatiei, Dumnezeu indata i-a facut impreuna-lucratori in urmatoarele Sale lucrari. Zidindu-l pe Adam, El indata i-a facut un ajutor intru stapanirea Raiului si a tuturor vietuitoarelor din el. Asa este cu Noua Zidire: ingerii si heruvimii lui Hristos, Noul Om; randuind Imparatia Sa, Domnul indata a facut Apostolii impreuna-lucratori ai Sai, apoi alti oameni, sa lucreze cu El nu numai aici pe pamant, in vremea vietii pamantesti, ci si dupa moartea lor trupeasca. In aceasta ajutorare impreuna-lucratoare, Domnul numeste, chiar pana in zilele noastre, sfintii, mucenicii si pe toti cei care au fost si sunt vrednici de aceasta.

Cui ar trebui sa fie trimis marele Arhanghel Gavriil? Iata ce spune Sfantul Ioan Hrisostom in Omilia la Bunavestire:

“A fost trimis un razboinic sa dezvaluie taina imparatului, o taina care se cunoaste prin credinta dar nu se poate patrunde din iscodire; o taina in fata careia omul trebuie sa se plece cu smerenie, fara sa judece cu judecata omeneasca; o taina care se intelege cu intelegere Dumnezeiasca, nu omeneasca“.

Cui a fost trimis Arhanghelul? Catre o fecioara logodita cu un barbat al carui nume era Iosif, din casa lui David. Marele Arhanghel al lui Dumnezeu a aparut unei fecioare, caci printr-o fecioara, Preacurata, trebuie sa vina El, care trebuie sa puna inceput lumii noi, zidirii noi. Noua lume trebuie sa fie smerenie si curatie, impotriva lumii vechi stricate care s-a facut necurata prin neascultarea indarjita fata de Ziditor. Fecioara trebuie sa slujeasca drept usa prin care va intra Mantuitorul lumii in lume, ca loc de lucrare si salas al Sau: o fecioara, nu o femeie, intrucat o femeie, la orice inaltimi duhovnicesti ar putea ajunge, este legata de lumea veche si de zidirea veche, fiind legata de barbatul ei si astfel ea nu este libera de doririle lumesti si de o intelegere lumeasca. Pentru aceasta, nu o femeie, ci o fecioara, Preacurata, daruita desavarsit numai lui Dumnezeu si despartita de lumea aceasta in inima ei. O asemenea fecioara a crescut in aceasta lume stricata, ca un crin pe o gramada de balegar, neatins de stricaciunea lumii.

Aceasta fecioara aleasa a fost logodita cu Iosif, rudenia ei. De ce a fost logodita? Iconomia lui Dumnezeu a hotarat astfel, ca ea sa fie ocrotita de batjocura dracilor si a oamenilor. Daca ea nu ar fi fost logodita inainte de nastere, care dintre oameni ar fi crezut ca Fiul ei nu S-a nascut in faradelege? Asa, care judecator pamantesc ar fi scapat-o de stransoarea Legii? Dumnezeu, in iconomia Lui, nu a dorit sa aduca tulburare asupra alesei Sale, nici ispita mare asupra oamenilor si astfel a randuit El sa ascunda Fecioara si nasterea ei sub infatisarea logodnei (“Cand Insusi Hristos a ascuns multe lucruri dintru inceput, numindu-Se Fiul Omului si nedezvaluind pretutindeni in chip vadit unimea Sa cu Tatal, de ce atunci sa ne mire aceasta tainuire, in pregatirea unei astfel de taine minunate si fara de asemanare?” – Sfantul Ioan Gura de Aur: Omilia la Matei). De ce numele barbatului era Iosif? Sa ne amintim ca acel Iosif minunat si curat si-a pastrat curatia trupeasca si sufleteasca in mijlocul dezmierdarilor Egiptului; si, in felul acesta, sa usureze constiinta credinciosului pentru a crede ca rodul fecioarei, al Maicii Domnului, era intr-adevar de la Duhul Sfant si nu din patimile pamantesti ale oamenilor.

Si intrand ingerul la ea, a zis: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei“. Noua zidire este bucurie pentru Dumnezeu si pentru om; de aceea incepe cu bunavestire: “Bucura-te!“. Cu acest cuvant a inceput drama noii zidiri. Este primul cuvant, de inceput, auzit pe cand abia se ridica cortina marii drame. Gavriil a numit-o pe Fecioara Maria “fericita” deoarece sufletul ei era, ca o biserica, plin cu daruri datatoare-de-viata ale Sfantului Duh, cu mireasma si curatie cereasca. Nefericiti sunt aceia ale caror suflete sunt inchise pentru Dumnezeu si sunt deschise numai catre pamant, avand mirosul pamantului, al pacatului si al mortii. “Binecuvantata esti tu intre femei“. Cea cu care se afla Domnul este la fel de binecuvantata. Lipsa Domnului este lipsa binecuvantarii. Departarea lui Dumnezeu de om inseamna osanda vesnica; venirea Lui inseamna binecuvantare. Din iubirea Lui pentru om este limpede faptul ca Dumnezeu nu Se va departa niciodata de om decat numai daca omul se indeparteaza mai intai de Dumnezeu. Venirea lui Hristos Dumnezeu in lume marturiseste aceasta iubire nemarginita a lui Dumnezeu pentru om. Daca omul a prilejuit o indepartare a lui de Dumnezeu, chiar si atunci Dumnezeu face primul pas spre om pentru a lega aceasta ruptura. Mai intai o femeie a deschis prapastia dintre om si Dumnezeu. Doamne, o femeie se face acum pod peste prapastie. Eva a cazut intai in pacat si aceasta s-a intamplat in minunatia Raiului, unde totul o ferea de pacat. Maria a fost prima care a biruit toate ispitele si aceasta s-a intamplat in intunericul lumii, unde totul impinge spre pacat. De aceea Eva cea cu vointa slaba a dat nastere, ca rod al ei pe pamant, lui Cain, ucigasul fratelui sau, in timp ce Maria cea mareata a dat nastere Biruitorului biruitorilor, care a scos din umbra pacatului si a mortii rodul Evei celei neascultatoare si necurate.

Iar ea, vazandu-l, pe Arhanghel, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta intru sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Ca un copil! Maria este cu adevarat un copil. Domnul a spus: “De nu va veti intoarce si veti fi precum pruncii, nu veti intra in Imparatia Cerurilor” (Matei 18:3, 19:4). Lumea aceasta, cu pofte si patimi, indata il imbatraneste pe om. Copilaria noastra este scurta si in vremurile moderne se face si mai scurta. Cine se mai poate face copil din nou? Maria a fost si a ramas asa toata viata ei, prin curatia si intreaga ei intelepciune, prin frica ei de Dumnezeu si ascultarea de El. Nu ar fi intrat in Imparatia Fiului Ei chiar inainte de a predica El despre Imparatie? Doamne, Imparatia lui Dumnezeu era in launtrul ei (Luca 17:21). Ca un copil, ea s-a speriat de aratarea ingerului; ca un copil, ea cugeta intru sine ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta. Nu era nimic mincinos, prefacut sau inselator in ea, ci totul era copilaros – simplu, neprihanit, curat si nevinovat.

Marele Gavriil, care a fost de fata la facerea omului si la inceputul veacurilor si care a avut puterea de a judeca limpede sufletele oamenilor, a judecat limpede gandurile framantate ale Preacuratei Fecioare, mai curat decat putem judeca noi. Atunci, el a vazut nedumerirea sufletului ei si s-a grabit sa o linisteasca cu aceste cuvinte blande:

“Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu“. Nu te teme, copila mea! Nu te teme, tu, fiica lui Dumnezeu cea plina de har! Nu te teme, preabinecuvantata tuturor celor muritori, pentru ca binecuvantarea Domnului se va pogori prin tine peste toti oamenii! Nu te teme, caci ai aflat har de la Dumnezeu! Aceste ultime cuvinte ale arhanghelului se impotrivesc unor teologi din apus, cu privire la “conceptia imaculata“, pe care o au ei; cu alte cuvinte, faptului ca Fecioara Maria s-a nascut din parinti care nu aveau nici o urma din pacatul lui Adam sau din urmarea acelui pacat. Daca ar fi fost asa, de ce ar fi spus ingerul ca a aflat har de la Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu, care are si intelesul de iertare, este aflat de catre cel caruia ii este de folos harul si de catre cel care il cauta. Preacurata Fecioara se ostenise cu vrednicie ca sa-si inalte sufletul la Dumnezeu si fusese intampinata de harul lui Dumnezeu pe calea acestei inaltari.

Sfantul Andrei Criteanul, cugetand prin insuflarea lui Dumnezeu, la menirea marelui Arhanghel, comenteaza la Bunavestire despre Preasfanta Fecioara:

“Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu, har pe care Sara nu l-a primit, nici Rebeca nu l-a simtit; ai aflat harul de care nici macar marea Ana nu a fost vrednica, nici Penina, potrivnica ei. Desi au ajuns mame, ele si-au pierdut fecioria, dar tu, ajungand mama, ti-ai pastrat fecioria intreaga. Asadar nu te teme, caci tu ai aflat har la Dumnezeu – har pe care numai tu l-ai aflat de la inceputul veacurilor si nimeni altcineva!“

Sufletul Fecioarei Maria linistindu-se, vestitorul inaripat al lui Dumnezeu ii vesteste cea mai de pret veste din ceruri:

“Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit“.

Vestitorul lui Dumnezeu vorbeste lamurit si amanuntit. Vei lua in pantece: adica in trup. Psalmistul a folosit aceeasi expresie cand a spus: “si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele” (Psalm 50/51:10). Intarind cuvintele “in pantece“, este ca si cum Arhanghelul vrea sa se pazeasca dinainte impotriva teoriei gresite a dochetistilor eretici, ca Hristos nu a avut trup adevarat, nici nu S-a nascut cu adevarat; ca El nu a fost adevarat, om cu trup, ci asemanarea Sa.

Numele “Iisus” sau “Iosua” in ebraica este de asemenea plin de inteles. Acesta a fost numele purtat de fiul Maicii, care a condus poporul israelit catre Pamantul Fagaduintei, prefigurand astfel menirea si faptele Mantuitorului Iisus, care a dus lumea in Pamantul Fagaduintei, adevarat si nemuritor, Imparatia Cerurilor.

Restul vestirii Arhanghelului trebuia sa lamureasca Fecioara ca Fiul ei va fi asteptat ca Mesia; ca El va fi Fiul Celui Preainalt; ca El va primi de la Dumnezeu tronul lui David si ca El va fi Imparat peste casa lui Iacov pentru totdeauna. Toate acestea se aflau in constiinta fiecarui iudeu si mai ales in constiinta aceleia care era luminata duhovniceste, Fecioara Maria, trebuind numai sa-L cunoasca pe Mesia Cel asteptat. Arhanghelul nu i-a spus Fecioarei totul despre Domnul Iisus, ci numai ceea ce ii era cunoscut ei ca proorocire si era pe intelesul ei din Sfanta Scriptura. El nu i-a vorbit ei despre menirea atotcuprinzatoare si cea pamanteasca a lui Iisus, a Lui ca Mantuitor al tuturor oamenilor si popoarelor si neamurilor omenesti, nici ca Intemeietor al imparatiei duhurilor, nici ca Judecator al celor vii si al celor morti si inca si mai putin despre El ca fiind Cuvantul lui Dumnezeu, ca Una dintre cele trei Persoane vesnice ale Sfintei Treimi. Daca i-ar fi spus ei toate acestea, ea ar fi fost si mai derutata. Intreaga ei intelepciune, si curatia ei, nu au facut-o atotstiutoare. Ea trebuia sa invete multe de la Fiul ei atat vremelnic cat si vesnic, ea pastra toate aceste cuvinte, punandu-le in inima sa (Luca 2:19; cf. 2:51). Arhanghelul tinea la asprimea predaniilor evreiesti. El a adunat laolalta tot ceea ce se aflase pe ici si pe colo de la prooroci si ceea ce ii era cunoscut ei (Isaia 9:6-8, 10:16, 11:1; Ieremia 25:5, 30:9; Iezechiel 34:24; Osea 3:5; Miheia 5:4; Psalm 131/132:11; Daniel 2:44 etc.). “Juratu-S-a Domnul lui David adevarul si nu-l va lepada: “Din rodul pantecelui tau voi pune pe scaunul tau“. (Psalm 131/132:11), “Cuvant va trimite Domnul peste Iacob si el se va pogori peste Israel” (Isaia 9:7).

Auzind aceasta veste din cer, Fecioara Maria, in curatia ei ca de copil, l-a intrebat pe vestitorul cel neobisnuit: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?” Aceste cuvinte nu arata neincrederea ei in bunavestire a ingerului, ci curatia si nevinovatia ei. Ce ar fi raspuns oricare dintre voi unei astfel de vestiri din partea celui mai neobisnuit dintre oaspeti? Ti-ar fi venit mai intai acelasi raspuns in cutremurarea inimii tale? Totusi Fecioara Maria nu a spus nimic fara de folos. Poate ca daca intrebarea ei a fost fara de folos pentru ea, aceasta nu a fost si pentru noi fara de folos. Duhul ei binecuvantat a pus intrebarea pentru noi, ca fiecare dintre noi sa-si puna intrebarea, gandind la legea fireasca. Pentru a aduce pe lume prunc, este nevoie de un barbat – unde se afla barbatul? Asa ne-am fi intrebat toti, fiind foarte departe de libertatea in care se veseleste Atotputernicul Dumnezeu si fiind inrobiti de obicei prin puterea firii. Astfel era nevoie pentru noi ca Fecioara Maria sa puna intrebarea si ca noi sa auzim raspunsul binevestitorului lui Dumnezeu. Care a fost raspunsul Arhanghelului Gavriil?

“Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea cea numita stearpa. Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“.

Un raspuns intreg si deplin, care aduce multumire. Dumnezeu, acolo unde El voieste, indeparteaza legile firii. Firea si randuiala firii sunt ca si cum nu ar exista, atunci cand Dumnezeu cel viu implineste voia Lui in lucrarea mantuirii omului. “Harul nu intra in legea firii“, spune Grigorie din Neocezarea (La Bunavestire). El Insusi Innoitorul tuturor lucrurilor, Domnul Iisus, adevereste ca Duhul este cel ce da viata (Ioan 6:63). Duhul da viata in chip nemijlocit si mijlocit. Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip nemijlocit in Rai, inainte de pacat. Dupa pacat, Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip mijlocit, prin zidirea sufletului si a trupului. Socotim ca aceasta lucrare mijlocita a Duhului este “fireasca“, potrivit legii firii. Numai Duhului lui Dumnezeu I Se cuvine puterea nemarginita de a da viata in chip nemijlocit, dupa voia Sa cat si dupa voia lui Dumnezeu, pentru mantuirea oamenilor. Dar, in legatura cu darul mijlocit al vietii, Duhul este Domnul si Datatorul-de-viata. Firea, in sine, este numai o umbra, o perdea, prin care lucreaza Duhul. Dar exista trepte de lucrare mijlocita, caci Duhul lucreaza uneori mai mult, alteori mai putin mijlocit. Avem asemenea exemple la femeile cu rod si la cele fara rod. Cazul batranei Elisabeta a fost mijlocit, dar intr-o masura mai mica, la fel si cu mama lui Isaac, si a lui Samson, si a lui Samuel. Zamislirea de catre o femeie mai varstnica nu se poate numi lucrare mijlocita a Duhului, ca si a tuturor femeilor de la Eva incoace, cu rod sau fara, care fac pacate, mai multe sau mai putine, legate de poftele si patimile lor pamantesti. Singura zamislire printr-o bunavestire nemijlocita, prin lucrarea Duhului vietii, este zamislirea de catre Preacurata Fecioara Maria. In istoria facerii de la Adam pana la Hristos nu fusese niciodata un asemenea caz. Acesta a fost singurul caz al tuturor veacurilor si singurul in vesnicie, apartinand atat acelei vremi, cat si vesniciei, acela al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

“Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“. Aceasta inseamna ca tot cuvantul lui Dumnezeu este deplin in desavarsirea lui. Prin insuflatul Prooroc Isaia, Dumnezeu vorbeste astfel: “Iata, fecioara va lua in pantece si va naste fiu” (Isaia 7:14). Doamne, aceasta urmeaza sa se intample. Chiar de la intemeierea lumii, numai Dumnezeu a spus: “El a spus si s-a facut!“. “Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lamurit in foc, curatat de sapte ori” (Psalm 11:6).

Fecioara Maria nu a pus la indoiala cuvintele lui Dumnezeu, vestite de Arhanghel. Daca s-ar fi indoit, asa cum s-a indoit preotul Zaharia, ar fi fost si ea pedepsita ca si Zaharia. Desi exista o asemanare in intrebarile puse ingerului de catre Zaharia si Maria, inimile lor erau cu totul deosebite – si Dumnezeu vede inima omului. Doua inimi fara de asemanare pot da glas acelorasi cuvinte.

Ascultand istorisirea data de vestitorul lui Dumnezeu, cea mai smerita dintre toate fecioarele cele smerite, a sfarsit vorbirea cu Arhanghelul cu cuvinte linistite: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau” Ea nu spune: “Iata roaba ta, o, Arhanghele”, ci spune “roaba Domnului“, intrucat ea stie ca Arhanghelul este doar un vestitor al Voii lui Dumnezeu si ca el, desi puternic si nemuritor, este doar un slujitor al Dumnezeului celui viu. Pe de alta parte, ea nu spune: “fie mie dupa cuvantul Domnului”, ci “dupa cuvantul tau“, aratand astfel cinste fata de capetenia nemuritoare a ostii ceresti. Atat un gand cat si celalalt arata ascultarea cea mai binevoitoare si smerenia cea mai desavarsita. Un raspuns atat de chibzuit putea fi dat numai de catre o inima curata in chip desavarsit, caci intr-o asemenea inima se toarna cel mai indata dreapta judecata. In clipa ispitei din Rai, Eva a uitat aceste cuvinte, si a luat aminte la cuvintele lui Satan, inima ei facandu-se necurata in clipa aceea. Din pricina acestei necuratii, dreapta ei judecata a parasit-o. Inima Evei s-a necuratit din pricina mandriei si a neascultarii si mintea ei s-a intunecat; din pricina mandriei si a neascultarii fata de Dumnezeu, lumea cea veche a cazut, oamenii s-au facut stricaciosi, si intreaga zidire se afla in suferinta. Lumea cea noua se zideste pe smerenie si ascultare. Smerenia si ascultarea Preasfintei Maici a Domnului nu se pot grai in cuvinte. Numai Fiul ei, Mantuitorul si Innoitorul intregii zidiri o va intrece prin smerenia si ascultarea Lui.

La sfarsit, binevestitorul inaripat al “inceputului mantuirii noastre” (din troparul Praznicului Buneivestiri) zboara intr-o lume mai inalta, printre nemuritorii sai. Vestea sa cea buna nu este numai o vorba, ci se face lucrare, ca fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu vorbeste – si se face. Nici un vestitor, blestemat prin indepartarea de Dumnezeu si in unire cu puterile intunecate ale lui Satan, nu a adus vreodata pe pamant vesti mai pline de bucurie, decat numai stralucitul si minunatul Arhanghel Gavriil. Care limba nu i-ar aduce slava si care inima nu ar fi plina de recunostinta?

Niciodata apa cea limpede nu a oglindit atat de curat soarele ca oglinda curatiei Preacuratei Fecioare Maria. Asa cum scrie despre curatie Efrem Sirul:

“O, curatie care dai bucurie in inima si aduci raiul in suflet!

O, curatie care esti o mare bogatie neintinata de fiarele salbatice!

O, curatie care te salasluiesti in sufletele blande si smerite, zidind astfel oameni ai lui Dumnezeu!

O, curatie care inmuguresti ca o floare in suflet si in trup, umpland intreaga casa cu mireasma ei!“

Zorii diminetii din care se naste soarele, ar fi rusinate inaintea curatiei Fecioarei Maria, din care S-a nascut Soarele vesnic, nemuritor, Mantuitorul nostru. Care genunchi nu s-ar pleca inaintea ei si care gura nu ar striga cu glas mare “Bucura-te, o, binecuvantato! Bucura-te, zorii mantuirii noastre! Bucura-te, ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii! Slava Fiului tau, Domnului Iisus Hristos, dimpreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n veci vecilor. Amin.”
dima claudiu daniel · 464 vizualizari · 0 comentarii
24 Mar 2017
Din punct de vedere bisericesc, secolul al VIII‑lea și secolul al XVI‑lea au în comun un aspect interesant: susținerea ideii că, de vreme ce în Vechiul Testament nu se găsește nici o referire la cinstirea icoanelor, atunci acestea nu sunt nimic altceva decât un fel de idoli „camu­flați”, care trebuie respinși. Argumentația principalilor artizani ai ereziei iconoclaste, atât împărați bizantini, cât și unii clerici lipsiți de discernământ, se împletește peste opt veacuri cu cea a principalilor promotori ai mișcării protestante. Cu toate acestea, Sfinții Părinți și textele liturgice contrazic această opinie eronată.
Una dintre scrierile bisericești care a precedat cu câteva decenii controversa iconoclastă a fost cea a Episcopului Leontie al Neapolisului, cunoscut și ca „Leontie al Ciprului”. Lucrarea intitulată „Contra iudeilor, despre închinarea la Crucea lui Hristos, la icoanele sfinților, a unora către alții și despre moaștele sfinților” nu ni s‑a păstrat decât fragmentar, o bună parte din argumentele aduse în favoarea icoanelor fiind reluate de Sfântul Ioan Damaschin în florilegiile patristice care însoțesc „Cele trei tratate împotriva iconoclaștilor” care poartă semnătura sa. Așadar, Leontie al Ciprului face o radiografie amplă a prefigurărilor sfintelor icoane în Vechiul Testament atunci când afirmă următoarele: „Ai avut și tu multe și diferite icoane și semne spre aducerea‑aminte a lui Dumnezeu, înainte de a fi lipsit de ele din pricina ignoranței tale, adică: toiagul lui Moise, tablele scrise de Dumnezeu, rugul plin de rouă, care nu ardea, piatra seacă îmbelșugată în apă, chivotul purtător de mană, jertfelnicul plin de foc dumnezeiesc, placa de metal cu numele lui Dumnezeu, efodul, care arăta pe Dumnezeu, cortul umbrit de Dumnezeu. Dar dacă tu cinsteai toate acestea zi și noapte spunând: «Slavă Ție, Celui care ești singurul Dumnezeu atotputernic, Care ai făcut minuni în Israel, prin toate acestea» (II Paralipomena 6, 4); dacă tu, prin toate aceste lucruri, poruncite de Lege, pe care le‑ai avut altădată, te închinai lui Dumnezeu, căzând la pământ, înțelege că prin icoane se aduce închinăciune lui Dumnezeu” (Leontie al Ciprului, „Contra iudeilor, despre închinarea la Crucea lui Hristos, la icoanele sfinților, a unora către alții și despre moaștele sfinților”, apud Sfântul Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane. Cele trei tratate contra iconoclaștilor, trad., introd. și note de pr. Dumitru Fecioru, București, EIBMBOR, 1998, pp. 81‑82). Dintre toate prefigurările cinstitelor icoane pe care le putem recu­noaște în scrierile vetero‑testamentare, apar mai clar trei: chivotul, tablele Legii Vechi și cortul mărturiei. Acestea trei corespund, în ordine, în prezent: chivotului cu Sfintele Taine, Sfintei Evanghelii, respectiv locașului de cult în care aducem slavă lui Dumnezeu. Toate acestea din urmă sunt însoțite de icoane sau reprezentări de imagini. Orice sfânt chivot păstrează imagini sculptate, orice Sfântă Evanghelie este împodobită cu imagini pe care le cinstim prin sărutare, fie în exterior, fie în interior. De asemenea, locașul de cult, asemenea cortului mărturiei din Vechiul Testament, este împodobit și el cu „îmbrăcămintea” picturii bisericești. Cortul mărturiei era împodobit cu diferite culori și chipuri de heruvimi, așa cum ne mărturisesc cărțile sfinte ale Vechiului Testament, în special Ieșirea și Leviticul. Prin urmare, cum nu ne descoperă Vechiul Testament prin aceste obiecte de cult o prefigurare a cinstirii icoanelor?
Mărturia liturgică
În Molitfelnic regăsim rugăciuni care privesc sfințirea icoanelor creștine. Într‑una dintre aceste rugăciuni foarte frumoase și expresive regăsim următoarea mențiune la prefigurările icoanelor în Vechiul Testament: „Doamne Atotțiitorule, Dumnezeul părin­ților noștri, Cel ce, voind să scapi pe poporul Tău, pe Israel, din înșelăciunea slujirii idolești și să‑l ai pururi neabătut în cunoașterea și slujirea Ta, Unul adevăratul Dumnezeu, cu îngrozire l‑ai oprit să nu‑și facă lui chip și asemănare potrivnică Ție, adevăratului Dumnezeu, la care să se închine și să slujească ca lui Dumnezeu; și iarăși ai poruncit prin Moise să se pună în cortul Legii Tale celei dintâi asemănări și chipuri, adică doi heruvimi de aur pe chivotul mărturiei și doi la colțurile curățitorului, iar pe catapeteasmă, mulțime de heruvimi cusuți, prin care să se slăvească nu numele dumnezeilor celor mincinoși și străini, ci numele cel de mare cuviință și prea­sfânt al Tău, Unul adevărat Dumnezeu; apoi prin Solomon ai pus în altar doi heruvimi de lemn de chiparos ferecați cu aur; și ai poruncit ca chivotul în care erau tablele cele de piatră, năstrapa de aur și toiagul lui Aaron, care arătau petrecerea Ta acolo cu oamenii și pomenirea slăvitelor Tale minuni și binefaceri, să se cinstească cu frică, cu cutremur și cu închinăciune cuvenită lui Dumnezeu și să se facă tămâieri și rugăciuni înaintea lor; iar cinstea aceea ai primit‑o cu îndurare, ca și cum ar fi fost adusă Ție Însuți” („Rânduiala sfințirii icoanelor Domnului nostru Iisus Hristos și ale praznicelor împărătești”, în: Molitfelnic, București, EIBMBOR, 2013, p. 664). Deci, pe de o parte, rugăciunea atestă foarte clar că idolii au fost osândiți de legea dumnezeiască a Vechiului Testament, fapt pe care și Biserica îl mărtu­ri­sește și îl păzește până în prezent. Cu toate acestea, există o linie de demarcație foarte clară între idolii păgânești și cortul mărturiei, chivotul legii sau asemănările și chipurile heruvimilor care împodobeau cortul mărturiei sau Templul Domnului din Ierusalim. Acestora puteau să li se aducă „tămâieri și rugăciuni”, iar aceste două gesturi să fie privite nu drept un scop în sine față de acele asemănări și reprezentări, ci drept o slăvire a lui Dumnezeu Cel necreat și nevăzut. Prin urmare, dacă aceste „tămâieri și rugăciuni” erau bineprimite în fața Domnului și nu erau osândite asemenea celor făcute în fața idolilor păgâni, atunci este cât se poate de clar că și închinarea și cinstirea sfintelor icoane, prin corespon­dență duhovnicească, sunt la fel de bineprimite de Bunul Dumnezeu. În acest sens, însăși Legea Veche ne arată, într‑un mod cât se poate de clar, că idolul și icoana nu numai că nu sunt același lucru, dar nu au, de fapt, nimic în comun. Icoana nu este nimic altceva decât urmașa chivotului legii, a cortului mărturiei și a reprezentărilor heruvimilor din Templul Domnului, toate acestea alcătuind frumoase prefigurări a ceea ce urma să vină, și anume reprezentarea chipului lui Dumnezeu întrupat, a Maicii Sale și a sfinților Bisericii. Prin urmare, privind astfel istoria mântuirii noastre, ne putem pune între­barea logică dacă atât icono­claștii, cât și primii reprezentanți ai comunităților protestante au citit vreodată Vechiul Testament altfel decât în literă, pentru că „Duhul” în mod sigur le‑a rămas străin. Dar despre aceasta vom mai vorbi și în materialul următor, dedicat tot acestei teme.
niculae costel · 445 vizualizari · 0 comentarii
16 Mar 2017


 Unii nu postesc deloc, altii postesc o saptamana sau cateva zile, iar altii, o saptamana la inceput si o saptamana la sfarsit. Fiecare isi va lua plata dupa ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai si incurca in intelegerea postului. Unii postesc ajunand mai ales vinerea – si e foarte bine. Pentru ca postul si ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlauntru sa se repare – aceasta “uzina” care suntem noi insine si care merge asa, ca un automat: de pilda, nu ne dam seama cand se transforma painea in energie. Si cand postim, se bucura tot launtrul nostru, ne spune “mersi”, pentru ca se reface aievea. Asadar, cine tine post cu regularitate isi face el insusi foarte mult bine.



Este la cate unii aceasta panica: “Daca nu mananc, mor, ametesc!” Nu-i adevarat. Postul armonizeaza si invioreaza tot launtrul nostru. Postul crestin, supravegheat si tinut cu intelepciune, este recomandat de sfintii Parinti, iar unii din ei aveau studii de medicina inalta si ei urmareau sa ne faca noua bine, nu sa ne chinuiasca. Asa ca toate au fost randuite cu foarte multa luciditate si pricepere.


Postul trebuie sa fie luminat, consimtit de buna voie, nu cu ciuda, ci sa fie ca o bucurie. Nu un post cu ciuda sau tinut de frica, pentru ca atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinta, iar mintea culege numai matraguna si numai rautati. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevarat, atunci cand posteste aceasta aparatura fizica, iar sufletul se revolta. Nu asa! Dumnezeu vrea ca totul sa fie global, armonios; sa posteasca si trupul, dar sa posteasca si sufletul, si atunci e postul cu adevarat binefacator. Sa se bucure si cele dinlauntru si sa nu se revolte gura si limba ca le-am pus la post. Sfantul Timotei, ucenicul sfantului apostol Pavel, nu stia cum sa se chinuiasca mai mult, ca sa-si stapaneasca patimile. Manca numai paine, apa si fructe – nu numai in post, ci tot timpul – si slabise foarte rau. Sfantul Pavel, care stia suferinta lui, ii scrie sa bea si putin vin, nu numai apa, din pricina deselor sale slabiri. Desigur, sfantul Pavel ii scria putine cuvinte, insa Timotei intelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte putine. Sunt in biblioteci carti mari, volume groase, cu foarte multe pagini si pe masura ce le parcurgi, te atrag intorsaturile de fraze, cuvintele frumoase, dar cand strangi in mana, vezi cum curge tot, nu ramai cu nimic -adica ai foarte putin folos din aceasta literatura profana. Sfanta Scriptura insa este intelepciunea cea mai inalta si deseori, un singur loc, un singur cuvant din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinti care au urmat un singur cuvant din Biblie: “Vinde tot ce ai si urmeaza-mi Mie” – sfantul Antonie cel Mare, de pilda, sau sfanta Paraschiva. Le-a ramas in minte si in inima un text sau o frantura de text din sfanta Scriptura si acest text a “ars” in inima lor, ca unjaratec, toata viata – si pe acesta l-au urmat si s-au mantuit. In epistola sa catre Timotei, sfantul Pavel scrie cuvinte de o gingasie rara. Ce poate fi mai dragastos decat faptul ca sfantul Pavel, care era asa de prins cu atatea treburi, se ingrijeste de sanatatea ucenicului sau? Si ii scrie cu multa delicatete si curatie launtrica. Timotei era bolnavicios din firea sa si isi stricase stomacul si sfantul Pavel ii scrie: “Nu bea numai apa” – asta inseamna ca pana atunci bause cu adevarat numai apa. Altadata spune: “Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul si credinciosul meu fiu” – aceste cuvinte arata vredniciile lui Timotei. Si Timotei n-ar fi fost asa vrednic, daca ar fi fost robit de trup; dar el, tanar cum era, in chilia lui, intiparea in sine toate faptele bune pe care le facea sfantul Pavel. Desi era foarte tanar, purta acelasi jug cu sfantul Pavel. “Nimeni sa nu-l dispretuiasca pe Timotei, caci el urmeaza Legea Domnului, ca si mine; si ca un tata cu fiul sau, asa impreuna cu mine a slujit el” – spune sfantul Pavel. Timotei insa continua sa posteasca inainte, cu toata asprimea. Si nu facea ca aceia care, dupa ce postesc, incep sa zica: “Ce sa mai postesc de-acum? Mi-am omorat trupul si l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce sa mai postesc?” Timotei nu zicea asa, ci cu cat erau mai mari meritele sale, cu atat mai mult se nevoia; si aceasta, desigur, a invatat tot de la sfantul Pavel. Va atrag atentia asupra unui cuvant. Sfantul Pavel nu-i scrie: “bea vin”, ci “putin vin”, adica numai cat e de trebuinta pentru a alunga boala trupului, si nu pentru a ingadui boala sufletului, nici pentru a intarata patimile. Caci vinul, frati crestini, sfarseste energia organismului. Vinul e lasat de Dumnezeu sa-l intrebuintam cu masura, nu oricum. Betivul e un mort viu, are cerul cu desavarsire inchis. Betivii nu pot mosteni imparatia cerurilor, sfantul Pavel ne spune asta. Frati crestini, din cele spuse in seara aceasta, as vrea sa ramaneti macar cu doua ganduri si anume: un post cumpatat; si dupa un post aspru, sa mancati putin. Unii postesc toata ziua, ajuneaza, si seara mananca cat ar fi mancat toata ziua si apoi toata noaptea le e rau. Este si un cuvant in popor: “Craciunul satulului, Pastele fudulului” – adica acum se taie bietii porci si mancam si ne imbuibam cu toate dupa post, mancam pentru tot postul cu un fel de razbunare si ne vatamam trupul (…). E nevoie de post cu adevarat, frati crestini. Dar un post aspru se impleteste cu rugaciunea si cu meditatia, si mai ales sa-ti posteasca si gura in timpul postului. Sunt oameni care fac din aceasta ravna a postului un ideal. Si ferice, cu adevarat, de cei ce merg pe aceasta cale frumoasa si cu adevarat vrednica, calea postului! Numai sa fie dusa cu statornicie si rabdare, pentru ca este o cale spinoasa, frati crestini, si totdeauna veti avea de suferit pe aceasta cale. Si sfintii au suferit foarte mult, toti, fara nici o exceptie. Iar daca cineva ajunge la varful faptelor bune si apoi se ademeneste si cade, caderea lui e mare, pentru ca ii tulbura pe toti. Sfantul Timotei stia ca are nevoie de un frau pentru tineretea lui – caci tineretea aceasta de multe ori se preface intr-un fel de flacara si cuprinde totul in jur. De aceea, sfantul Timotei se ingradea din toate partile, ca sa stinga aceasta flacara a pacatului. Si el nu parasea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau in alta parte, oriunde era invatatorul sau, sfantul apostol Pavel. Toti matii sfinti au fost bolnavi, frati crestini. Incepand de la sfantul Pavel, care avea mereu nevoie de sfantul Luca, sau sfantul Ioan Gura de Aur care vomita mereu si nu putea manca niciodata cu altcineva la masa, din pricina acestei slabiciuni… sfantul Nicolae care avea picioarele ranite si um­flate, de la minele de plumb din Asia Mica, unde a fost deportat… Toti sfintii, fara exceptie, au primit suferinta in trupul lor, ca pe un ghimpe care ii ajuta sa fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinte. Iisus insusi a suit acest drum al suferintei, a calatorit pe drumul Crucii si picioarele Lui au netezit asprimea caii, au facut-o mai lesnicioasa celor ce vor merge dupa El. Tineti seama de toate acestea, frati crestini. Luati-va in serios propria viata, pentru ca o data ii este dat omului sa traiasca si dupa moarte vine judecata – spune sfantul Pavel. Daca noi vorbim numai despre aceste lucruri si le laudam cu gura, dar nu le facem, e ca si cum am vedea in vitrina unui magazin o mancare foarte buna, dar nu o putem lua, pentru ca este un geam intre noi. Asa este si cu aceasta ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Sa facem, frati crestini. Dumnezeu sa ne ajute sa facem, si negresit, ne vom bucura de roadele si sporul cel duhovnicesc. Amin. Postul e inainte de toate, infranare, frati crestini. Pentru ca daca nu mananci de dulce, dar mananci de post mai mult decat trebuie si mananci si o mancare foarte bine gatita, acela nu mai este post. Noi astazi nici nu mai bagam in seama poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispret grozav fata de poruncile Lui, fara indoiala ca vom fi aspru judecati. Noi, cei de azi, ne-am obraznicit, suntem “evoluati”… In post conteaza foarte mult sa va iertati unul pe altul. Postul n-are nici o valoare cand ai necaz pe cineva si nu te poti impaca cu el. Poti sa mori de foame, nu are nici un rost postul tau, pana cand nu te impaci cu celalalt. Dar nu asa, o impacare de politete, ci iertare din inima. Nu asa, ca “da, eu n-am nimic cu nimeni”. Asta nu e iertare. Sa va iertati unul pe altul din toata inima, numai atunci postul va fi cu adevarat de folos. Unii nu-si vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor… Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit si dincolo ii asteapta acest foc cumplit al constiintei vinovate. Nu va temeti de post. Postul nu e lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Daca esti bolnav si postesti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Si dimpotriva, daca mananci prea bine, poti fi oricat de sanatos, indata te distrugi. Si apoi sa nu uitati ca postul nu inseamna numai post de mancare, ci sa te abtii de la tot ceea ce simti ca nu-ti este de folos: de la o placere vinovata, de la un roman nepotrivit. In comunitatile in care traim, cand pleaca unul afara, toti ceilalti tabara pe el si ii spun toate greselile si uita ca, oricat de rau ar fi cineva, are si niste lucruri bune. Dar se uita acest amanunt si se spun numai cele rele. Si gresim osandind pe altul, si spurcam postul nostru cu acest pacat, si ne adunam pacate grele in fata lui Dumnezeu. Pentru ca atunci cand judeci pe altul, intri cu obraznicie in drepturile lui Dumnezeu, El e judecatorul. “Cine esti tu, sa judeci sluga straina?” Ce folos ca nu mananci carne, dar mananci cinstea fratelui tau? Sau dai averea la saraci, dar tu esti plin de ura? Sa avem grija, asa cum v-am spus, sa postim si cu limba, frati crestini. Noi avem gura, cu care facem foarte multe greseli de neiertatSfantul Iacov spune asa: “Cine-si pazeste limba si nu spune lucruri gresite, acela e barbat desavarsit”. Mare e razboiul purtat de limba – limba aceasta cu care vorbesc si eu acum. Si apoi nu uitati ca vom da seama de orice cuvant desert – asa ne avertizeaza Mantuitorul. E cumplit: vom fi pusi in fata cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfintii Parinti ca limba are doua garduri in fata, ca s-o poti stapani: dintii si buzele. Cand spune prostii, musc-o in asa fel incat sa curga sange. Pedepseste-ti limba, ca sa scapi tu de pedeapsa cea vesnica. Ar trebui sa ne controlam fiecare cuvant pe care-l spunem, pentru ca fiecare are rostul lui in viata noastra sau in viata altora. Nu-ti invinui numai limba, ca si cum ea ar merge fara cap si fara minte… S-o strunim noi, sa-i poruncim noi ce sa spuna, nu sa ne scuzam ca “am scapat din vedere ceea ce am spus”, nu dati vina numai pe limba. Inca o data, nu uitati ca postul este si al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitati indemnul:. ”Cuvantul vostru sa fie dres, cu sare.. .”. Asa ca aveti grija la capitolul “barfa”. La noi, asa se procedeaza. Cand lipseste cineva din birou, chiar pentru o clipa, in urma e anulat cu totul de ceilalti, nu mai e bun decat de scuipat cand se intoarce… Sa nu fie, frati crestini. Marile calatorii sunt intotdeauna cele interioare. Pentru ca in calatoriile exterioare, in timpul nostru, sunt foarte multe inlesniri – de pilda putem merge foarte comod si putem parcurge drumuri mari intr-un interval de timp foarte scurt. Sunt insa calatorii interioare in care avem de luptat cu noi insine, asa cum, de pilda, in Athos, ca sa mergi de la o manastire la alta, te strecori pe niste cararui si cararuile astea [au] de o parte si de alta niste arbusti mici, cu foarte multi spini – si daca mai si ploua, pe de o parte te uda ploaia sau roua, iar pe de alta parte te zgarie spinii care te intampina pe toate cararuile acestea inguste. La Athos nu prea calatorim, insa calatorim cu totii pe o cale foarte ingusta, plina de spini, cu piedici de tot felul. Sa ne gandim cate piedici avem cand vrem sa facem o fapta buna, cate targuieli nu facem noi cu noi insine, cand vrem sa facem o milostenie: cat ii dam? Mai putin, ca avem si noi nevoie… Sau cat trebuie sa ne luptam ca sa ne stapanim de la niste patimi! Cat de greu ne vine sa ne hotaram la aceasta calatorie, fara sa stam pe loc, ci sa mergem numai inainte! De aceea spun ca marile calatorii sunt cele interioare – mai ales aceste targuieli cu noi insine, pentru fapta cea buna. Aceasta randuiala a postului este tot o calatorie pentru fiecare din noi, un timp de lupta cu noi insine. Pentru ca cea mai cumplita lupta este cu noi insine, nu cu altii, frati crestini. Noi pe altul il biruim repede sau il inlaturam, mai ales daca suntem mai voinici – il desfiintam repede pe dusmanul nostru, insa cu noi insine suntem tare delicati, ne este tare mila de noi si gasim toate argumentele ca sa ne crutam pe noi insine. Postul este lasat ca o arena in care trebuie sa ne luptam cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu rautatea din noi – si e foarte greu sa te biruiesti pe tine insuti. Si intr-o asemenea calatorie launtrica, ne este absolut de trebuinta o fapta buna care, daca o implinim, este egala cu eliberarea noastra launtrica: adica sa ne iertam unii pe altii. Pentru ca in aceasta calatorie spre inviere, avem noi insine nevoie de multa iertare de la Dumnezeu. Si daca nu iertam, nici noua nu ni se iarta si vai de sufletul nostru! Ne merg toate impotriva, chiar daca ni se pare ca mergem pe drumulcel bun; vai de sufletul nostru, daca nu ne iarta si pe noi Dumnezeu! Cand stii ca seful tau e suparat pe tine si urmeaza sa te sanctioneze, te temi si cauti sa faci tot ce poti, ca sa te ierte si sa te pui bine cu el. Dar marele Stapan al universului, cand il stim suparat pe noi, la cine putem mijloci sa ne ierte? Iar conditia iertarii Lui, e sa iertam si noi. Este conditia pe care acest mare Stapan o pune pentru fiecare dintre noi: “iertati si vi se iarta”; “nu iertati, nu vi se iarta”. Aceasta este problema iertarii – foarte grea de multe ori, dar si foarte luminoasa, pentru ca ea ne ajuta la sporul cel duhovnicesc si “ne pune bine” cu acest mare si bun Stapan al universului intreg. Ierti – ti se iarta. Orice truda pentru luminare si mantuire presupune aceasta conditie a pacii interioare. Caci asta inseamna iertarea: pacea ta. Si nici nu se poate face rugaciune cu ciuda. Cand te chinuie gandul ca celalalt ti-a facut rau, n-ai liniste in suflet si nu te poti ruga. Praful acesta care ustura si doare, stergeti-l de pe suflet si aruncati-l la caini… iertati, fratilor, ca sa puteti veni aici la rugaciune cu inima deschisa si sa va intoarceti acasa cu pace in suflet. Si nu asteptati sa va ceara celalalt iertare. Nu, incepeti prin a cere dumneavoastra iertare, pentru ca este imposibil ca, oricat ar fi si celalalt de vinovat, sa nu aveti si dumneavoastra o vina cat de mica… e imposibil…


senior editor blog · 379 vizualizari · 0 comentarii
16 Mar 2017
Îndemn la rugăciune, dialog și coresponsabilitate socială !

Societatea românească este foarte tulburată în aceste zile, deoarece există un conflict între instituții majore ale statului și, ca atare, o polarizare în rândurile populației. Deși neutră din punct de vedere politic, Biserica nu este indiferentă în plan social, ci receptează orientările sau dorințele majore ale poporului: dreptatea socială, diminuarea sărăciei și creșterea nivelului de trai.

În acest sens, trebuie continuată lupta anticorupție, iar cei vinovați trebuie sancționați, deoarece hoția și furtul degradează societatea în plan moral și material. Totodată, lupta împotriva corupției nu trebuie folosită în scopuri politice partinice, iar sancționarea și folosirea penitenciarelor nu trebuie confundată cu exterminarea, deoarece scopul acestora este îndreptarea și reintegrarea socială a celor care recunosc și regretă faptele rele pe care le-au săvârșit.

În acest context social polarizat și fracturat, în calitatea ei de „factor al păcii sociale” (cf. Legea cultelor nr. 489/2006, art. 7, al.1), Biserica îndeamnă la rugăciune, dialog și coresponsabilitate socială.

Rugăciunea este necesară, deoarece luminează rațiunea, pacifică patimile egoiste și cultivă comuniunea de iubire a oamenilor cu Dumnezeu și întreolaltă.

Dialogul este necesar pentru a depăși conflictele între persoane, instituții și orientări sociale divergente.

Coresponsabilitatea socială este necesară, deoarece transferul de responsabilitate totală asupra adversarului nu rezolvă problemele comune ale societății, care au nevoie de soluții concrete elaborate în comun.

Prin urmare, Patriarhia Română cheamă pe toți slujitorii Sfintelor Altare și pe toți credincioșii să săvârșească rugăciuni pentru pacea și unitatea poporului român, pentru înnoirea vieții morale și spirituale a societății românești, dar și să încurajeze dialogul și coresponsabilitatea în societate.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române
senior editor blog · 388 vizualizari · 0 comentarii
03 Feb 2017


Dintre toate textele Evangheliei, aceasta cu femeia cananeanca pare cea mai draga multora dintre exegetii ortodocsi.Parintele Nicolae Stainhardt iubea textul, evreul convertit din el fiind mereu gata sa descopere si redescopere articulatiile curajului duhovnicesc. Femeia aceasta nu e singura curajoasa din Evanghelie.A naste, Fecioara fiind, pereclitandu-si viata dinaintea legalismului iudeu, si sectar de astazi, n-o face oare mai curajoasa pe Maica Domnului ! A cauta pe Mortul Drag, pe Hristos, in Zorii Invierii, cand toti ai Lui, cu exceptia curajoaselor femei mironosite, tremurau de frica mortii pe care o credeau neinvinsa , nu e oare act de curaj ? A te intretine cu Dumnezeul cel Viu asupra inchinarii, asemeni femeii samarinence, si a-L forta sa descopere, prin tine Taina inchinarii in Duh nu-i oare act de curaj ?Desigur ca toata Scriptura este intesata de femei ale virtutii si intelepciunii duhovnicesti.Istoria Bisericii sta pe marturia lor si, indraznesc sa spun, jertfa femeii innobileaza pana astazi Taina Bisericii.



Ultima vreme a dus la exacerbarea drepturilor femeii.Uneori, pe buna dreptate.Alteori, prin exces, drepturile s-au caricaturizat.Galagios.Sigur ca trebuie respectat dreptul la viata al femeii, dar de ce nu si al fetitei ce abia inmugureste in pantecele mamei ? Sigur ca trebuie sanctificat dreptul la libertate al femeii, dar oare cum de o supunem - prin lege pe alocuri - sclaviei moderne, fie ca numim astfel pornografia industrializata, fie robotizarea ei in locuri de munca insalubre ?Singura Charta care recunoaste femeii virtutile si le recompenseaza cu Har este Evanghelia.Astazi, sa ai curaj inseamna sa ai un cont in banca, un loc de munca bun, o casa sigura, o zi de maine sigura si asigurata.Uneori chiar abuzandu-ti libertatile si valorile la care tii.In vremea lui Hristos, si azi,dupa Duhul Evangheliei, curaj inseamna sa negociezi cu Dumnezeu, inteligent si hotarat, dezdracirea fiicei tale.Caci inteligent raspunde femeia atunci cand isi asuma drama unei maternitati umbrite de boala fiicei: "...dar si cateii mananca din bucatelele care cad de la masa stapanilor lor".(Mt.15, 27).



Sa nu fi stiut Domnul, asemanand-o cu un catel:"Nu este bine sa iei painea de la gura copiilor si s-o arunci cateilor "(Mt.15, 29).Sa nu fi stiut oare Domnul, care si El a fost copil, ca unui copil nu-i trebuie luata painea de la gura cand e vorba de catelul flamand, sa nu fi stiut El ce legatura de viata si de moarte se construieste intre prunci cateii lor ?Ori, pur si simplu, aseaza copiii langa catei, ca sa invete ca a darui aproapelui trebuie sa se faca intr-o discretie  a firescului absolut?



Insistenta femeii pentru dezdracirea fetei sale ma duce cu gandul la insistenta unora dintre mamele de astazi intru indracirea fetelor lor.A insista sa faci cununia fetei dupa ce se asaza in bani si casa, chiar daca intre timp desfraneaza cu alesul inimii, a insista doar pe cultura ei profesionala, fara sa-ti pese de drama ei sufleteasca ori prefacandu-te a nu vedea ratarile ei intr-ale iubirii, a nu invata pe fata ta, mama, cum sa fie o mama si o sotie buna, toate sunt tradari ale cananeencii din Evanghelia aceasta.Atentia acordata diplomelor, multe fara nicio acoperire, in defavoarea vietii casnice, ca si cum aceasta ar fi o umilinta jenanta, inseamna a te abate din modelul cananeencei celei inteligente si curajoase.



Hristos Domnul, ca si in cazul leprosilor vindecati in Duminica a XXIX - a dupa Rusalii(Lc. 17, 12-19), refuza sa fie doar vindecator.Nu scoate trupuri din lepra ori robia satanei si atat.Ci vine sa aduca mantuire.De aceea, acorda femeii acesteia, ca si leprosului samarinean vindecat, un certificat de mantuire, caci zice:"Femeie, mare este credinta ta!Faca-ti-se cum voiesti!"(Mt.15, 28), doar ca nu-l semneaza singur.Cosemnatara la certificatul de autentificare a credintei mamei este fiica, cea care "s-a vindecat chiar in ceasul acela"!Vindecarea copiilor nostri certifica modul in care traim viu si neconditionat credinta noastra.Un popor anchilozat in scoli materialiste si atee, cu materii de invatamant lipsite de finalitate sufleteasca, supraevaluate prin circuitele inchise ale arogantei culturale, propunatoare de sisteme de viata bazate pe carierism insipid si robotizare sufleteasca, poate oare sa mai ridice pretentii cand i se pierd copiii prin lupanarele morale ale vietii cotidiene? Oare nu refuzand sa-i cultivam in libertatea inteligenta a Evangheliei le-am anulat caracterele, oare nu corodandu-le increderea in Hristos, ca Domn si Dumnezeu, le-am corodat increderea in propriile lor persoane si i-am transformat in personajele unui popor distrofic duhovniceste?Oare nu atenti la drepturile irelevante ale firii umane am esuat in a le dovedi pretuire ca icoane, chipuri ale slavei lui Dumnezeu?Desi poarta ranile pacatelor...Evanghelia aceasta ne intoarce cu fata dupa copiii nostri.Ce-am facut din ei?Curajosi, inteligenti in Evanghelia lui Hristos, ori lasi, tematori ca-si pierd joburile si putinele lor pulsatii financiare, neatenti la valorile reale ale vietii?

Sunt convins ca femeia cananeanca a imbatranit frumos.Si ca, trecand dincolo de hotarele vietii acesteia, la vremea mortii, s-a intalnit cu El, Cel care, intr-una din zilele vietii Sale pamantesti, intalnind-o, nu a lasat-o nemiluita.Ca un copil ce nu-si lasa flamand catelusul care-i alunga singuratatea si tristetea.Pentru ca Dumnezeu, de dragul nostru, uneori Se ascunde in gesturile de tandrete ale unui copil.Si, iata, si de aceea, o femeie cananeanca strabate istoria...

Sursa : din "Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau? de Pr.Constantin Necula(Ed.Agnos Sibiu)


balla georgeta · 376 vizualizari · 0 comentarii
29 Ian 2017

Un nou an răsare la orizontul umanității. Ce este un an în comparație cu anul care a trecut și cu anii care vor trece? Este o picătură din ocean.

Un scriitor înțelept, ca să creeze o idee despre timp în comparație cu veșnicia, a plăsmuit următoarea imagine. Imaginați-vă, zice, un ocean infinit și deasupra apelor lui zburând o pasăre. Pasărea, după ce descrie cercuri, coboară, ia în pliscul ei o picătură din suprafața oceanului, iar apoi fuge și dispare. După ce trec o mie de ani, pasărea apare din nou, pentru a lua iarăși doar o picătură din ocean. Imaginați-vă, așadar, realizându-se aceasta continuu; adică, o singură dată la o mie de ani pasărea să ia câte o picătură. Vă întreb: Câte mii – ce zic? -, câte milioane – ce zic? -, câte zeci de milioane de ani, ce amețitor număr de ani va trebui să treacă până când pasărea va lua până și ultima picătură din ocean? Pare imposibil lucrul acesta? Nu, nu este. Dacă îi veți întreba pe matematicieni, vă vor spune că, dacă oceanul rămâne stabil și nu mai este alimentat cu noi ape (din ploaie, torente, fluvii), cu siguranță că va veni o clipă, în care pasărea va lua și ultima picătură a lui. Deci numai oceanul poate fi epuizat, veșnicia însă nu se sfârșește niciodată. O, veșnicie!

***

Dimpotrivă, timpul se sfârșește, oricât ar părea ca un ocean infinit. Ce perioadă a trecut de la crearea lumii? Pentru că este științific demonstrat, că odată lumea nu a existat. Nu există nici un om de știință care să se îndoiască de asta. Materia nu este veșnică. Cândva a apărut soarele, cândva au apărut stelele, cândva a apărut omul, cândva a apărut toată această preafrumoasă lume.

Așadar, de când a fost creată lumea până astăzi câți ani au trecut? După Sfânta Scriptură au trecut aproximativ 7500 de ani (5500 până la nașterea lui Hristos + 2000 până astăzi). Hristos prin nașterea Sa împarte timpul în „înainte de Hristos” și „după Hristos”.

Din timpul în care Hristos a venit până astăzi au trecut aproape 2000 de ani. Și oare câți să lipsească până la sfârșitul lumii? V-ați gândit la asta? Poate că și în seara asta va veni sfârșitul lumii! Cum? Necunoscut este ceasul lui Dumnezeu. Dar chiar și știința demonică a omului amenință să aducă sfârșitul. Dacă aceste bombe pe care le-au adunat atât americanii, ca și alții, ar exploda toate împreună în același timp, doar Dumnezeu știe ce s-ar putea întâmpla. Dar și altfel lumea este în pericol. De ce? Pentru că pământul, după cum știm, în cele mai dinăuntru ale lui are un vulcan. Dacă acest vulcan ar erupe, ce va rămâne din pământ? Adio și cu Partenoanele, și cu Megarele… Toate civilizațiile și culturile dispar.

Așadar când va veni sfârșitul lumii? Nu se știe. Un singur lucru este neîndoielnic: că va veni fără doar și poate. Acest lucru – iarăși, din punct de vedere științific –  este demonstrabil. Pentru că toate au un început și un sfârșit. Prin urmare, odată va veni și sfârșitul lumii. „Cum?” Potrivit Scripturii este clar, potrivit științei este îndoielnic. În orice caz, sfârșitul va veni. Și va începe atunci o nouă perioadă, veșnicia. Prima perioadă este înainte de Hristos. A doua perioadă este după Hristos. Și apoi, potrivit Scripturii, „așteptăm ceruri noi și pământ nou după făgăduința Lui” (II Petru 3, 13).

***

Atunci, iubiții mei, veșnicia se va împărți în două mari stări. Una se numește munca cea veșnică, iar alta paradis, viață veșnică.

– Ba, zice basme, va spune cineva.

Însă asta nu este basm, ca acelea pe care le-am ascultat la bunici pe vatră lângă foc. Este o realitate.

Fericiți am fi, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă nu ar fi fost iad; pentru că și eu sunt păcătos și mă tem de iad. Însă, tot atât cât este un fapt că există zi și noapte, și este un fapt că soarele răsare și apune, tot așa este un fapt că veșnicia este o realitate dură. Pentru că, pe de o parte, se desparte în noaptea cea nesfârșită, care se numește iadul cel veșnic, iar pe de altă parte în zi strălucită și luminoasă, care se numește viață și fericire veșnică.

Cine ne asigură de aceasta? Cel care niciodată nu a spus minciuni. Toți mint, unul singur nu; douăzeci de veacuri au trecut și nimeni niciodată nu L-a dezmințit. Acesta este Domnul nostru Iisus Hristos. El întărește lucrul acesta.

Mergeți acasă, luați și citiți Evanghelia, care este adevărul suprem.

În 1942, eram în Florina și aveam un grup de o sută de copii, cărora le predam cuvintele lui Dumnezeu. Ei lucrau cinstit în oraș și, în timp ce cădeau bombele, strigau: „Trăiască Elada!”. Atunci unul din acei copii, un lustragiu cinstit, a scris pe lădița lui propoziția: „Evanghelia este suprema filozofie a vieții”. M-am apropiat de el și-mi spune: Sunt analfabet, dar de vreme ce am prins în mâinile mele Evanghelia și am citit-o, nu-mi imaginez să existe în lume o altă carte asemănătoare.

Citește deci și tu Evanghelia. Deschide-o pe cea de la Ioan și citește la capitolul 5, versetele de la 25 la 29 și acolo vei vedea înfricoșătoarele cuvinte ale lui Hristos. Sunt cuvintele pe care le auzim în biserică atunci când are loc înmormântarea unor persoane iubite nouă, dar cine este atent la ele? Acestea se vor auzi și pentru noi atunci când ne vor înmormânta. Ce zice Hristos acolo? „Amin, amin zic vouă”. Ce înseamnă „Amin, amin”? Este o expresie ebraică. Prin ea Hristos confirmă categoric că

„vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui (al Fiului lui Dumnezeu), și vor merge cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândei (Ioan 5, 28-29).

Așadar, către cele de acolo pășim, iubiții mei. După cum izvoarele curg și cad în mare, astfel și viața fiecăruia dintre noi va cădea în marea largă care se numește veșnicie. O confirmă Hristos.

Vrei și o altă dovadă? Iată, glasul conștiinței. Când faci binele ce simți? Bucurie și veselie, chiar dacă mănânci ceapă și măsline. Ai raiul în sufletul tău, ești împărat. Ceea ce te face să simți bucurie este un ecou al raiului. Iar când faci răul, simți întristare înăuntrul tău, ai un iad, chiar dacă ești și împărat și autocrator. Citiți-l și pe Shakespeare; veți vedea acolo pe unul care a făcut un rău mare și în timpul unui banchet exorbitant i-au paralizat mâinile și i-au căzut furculițele jos, pentru că umbra crimei îi tulbura viața. Adică, faci rău și simți înăuntrul tău întristare. Ce este aceasta? Iad. Așadar de aici, din viața de față, omul pregustă sau raiul, sau iadul.

***

Către veșnicie pășim, fraților. Și iată, a trecut un an. Salutăm un nou an. Ce ne va aduce? Nu se știe.

Noi fiind obtuzi, nu știm dacă vom trăi mâine. Mereu trebuie să așteptăm plecarea noastră, mai ales noi bătrânii, care am ajuns la apusul vieții. Dar și tinerii. Nu cunoaștem „ce ne rezervă clipa de față”. Oare la anul, într-o zi asemănătoare, câți vom fi în viață? Oare în noul an ce întâmplări așteaptă poporul nostru? Ce se va întâmpla în Balcani și în Mediterana și în lume?… Și tu născocești vise și îți imaginezi o viață nesfârșită? Dar veșnicia se apropie, clipa cea mare vine.

Ce să urăm, iubiții mei? Bogăție, glorii, onoruri, desfătări, plăceri?…  Nimic sunt toate. „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune” (Ecleziastul 1, 2). Un singur lucru rămâne. Să crezi în Hristos. Nu există un alt nume care poate să ne dea bucurie și nădejde pe perioada anului acesta; numai numele lui Iisus Hristos, pe Care, prunci lăudați-L și-L preaînălțați întru toți vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin








La Multi Ani fericiti, cu multa sanatate, lumina si impliniri si, mai ales, sa ne ajute Dumnezeu in toate!

Viata sa va fie numai bucurie,
Sfanta Sarbatoare -numai inaltare;
Anul care vine -numai roduri pline
de la Cel din Cer-lerui ,Doamne ,ler!



















 


Harul este darul nemeritat de la Dumnezeu, iar credinta este canalul prin care primim acest har.
senior editor blog · 547 vizualizari · 0 comentarii
31 Dec 2016











 



Sfântă Maică, Sfânt Copil,
dulce Taină Sfântă,
sufletul plecându-mi-l,
gura mea Vă cântă:
Fiu Frumos și Sfânt,
Maică Preacurată,
ceruri și pământ
preamăresc cântând
Taina minunată.
Înfășat în scutecaș
de inuț subțire,
vine Sfântul Copilaș,
Miel pentru jertfire.
În grăjduț cu mielușei,
păstorași de stână
dar călduț I-aduc și ei,
cojocel de lână.
Dulce Copilaș Ceresc
și Măicuță bună,
ceruri și pământ privesc
Taina împreună.
Noi cu îngerii venim
înălțând osane
și din coruri împletim
dragostei coroane.

PRUNCUL IISUS,



Fiul Preaiubit al lui Dumnezeu-Tatăl,
Soarele și Mântuitorul
cu Care încep toate sărbătorile noastre,
Cel ce Se naște în ieslea Betleemului,
prin zvonul fericitului colind,
să renască fiorii deplinei bucurii
și pacea înfrățirii în sufletele tuturor ,
și să vă fie nedespărțit însoțitor
pe drumul mântuirii!



Va doresc multa sanatate si multa liniste sufleteasca.
Doamne ajuta!
 

Fiul lui Dumnezeu nu a aflat în Vifleem casă unde să Se nască (Lc 2,7)



Fiul lui Dumnezeu nu află nici azi case sufletești unde să Se nască!

Evanghelia Nașterii ne spune că Iosif și Maria „săvârșind călătoria”, n-au aflat în Vifleem gazdă unde să Se nască Fiul lui Dumnezeu (Lc 2, 7). Mântuitorul lumii nu a aflat nici o casă și nu L-a primit nici o gazdă. Pentru El nu era loc. Abia pe urmă, atare om sărac l-a poftit în grajdul dobitoacelor sale.
„Văd că sunteți osteniți și sălaș nu aflați, va fi grăit omul acela; poftim, intrați în grajdul meu.”
„Într-un grajd?”, se va fi întrebat Iosif. Dar ce era să facă? Au intrat înăuntru și pe urmă grajdul s-a umplut de Lumină.
Ah, ce lucru grozav s-a petrecut în noaptea Nașterii! Fiul lui Dumnezeu a trebuit să Se nască în ieslea unui grajd. Dar, vai, acest lucru grozav se petrece și azi. Pentru Fiul lui Dumnezeu, nici oamenii de azi n-au loc. Pentru Evanghelie, nici creștinii de azi nu au loc; au loc pentru toate cele; au loc pentru tot felul de plăceri și desfătări lumești, dar când e vorba să-l primească cu adevărat pe Iisus în casa sufletului lor nu mai au loc.
Iisus, Copilul cel Sfânt, umblă și azi de la casă la casă, de la gazdă la gazdă, întrebând după sălaș. El caută și azi case sufletești în care să Se nască și să renască la o viață nouă pe cei din ele. El umblă și azi de la casă la casă, zicând: „Iată, Eu stau la ușă și bat” (Apoc 3, 20).
Dar, vai, ce puțini sunt cei care Îl primesc! La ușa celor mai multe case, Domnul Iisus bate și azi în zadar. Pentru Hristos, inima celor mai mulți oameni este încuiată cu lacăt greu. Păcatul și fărădelegea a împietrit inima lor. Vai, ce lucru grozav este acesta! Fiul Omului nu mai are loc unde să-Și plece capul (Mt 8, 20).
Dragă cititorule! Minunea din peștera Vifleemului trebuie să se petreacă și în sufletul nostru. Iisus Mântuitorul trebuie să Se nască și în peștera sufletului nostru.
Iisus Mântuitorul S-a născut într-un grajd, într-o peștera, care pe urmă s-a umplut de lumină și de cântări îngerești. Ce veste scumpă și dulce este aceasta pentru noi!
Iisus Mântuitorul caută și azi tocmai astfel de peșteri sufletești în care să Se nască. Oricât de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, oricât de mult ți s-ar fi făcut viața ta cea sufletească o peșteră plină de tâlharii păcatelor, o peșteră plină de întuneric, de necurățenie și de dobitoceștile patimi, află, dragă frate, că Iisus, Copilul Sfânt vrea să se nască tocmai în această peșteră a sufletului tău.
O, voi cei plini de păcate! O, voi cei căzuți în dobitoceștile patimi, bucurați-vă! Îngerii cerului vestesc vouă bucurie mare. Iisus, Fiul lui Dumnezeu vrea să Se coboare în grajdul sufletului vostru ca să vă renască la o viață nouă.
El vrea să Se nască în peștera voastră cea plină de tâlhari pentru a-i alunga pe acești tâlhari.
De la noi nu se cere nimic altceva decât lacrimile noastre și suspinul nostru: Iisus, Fiul lui Dumnezeu intră și în peștera sufletului nostru… Intră în inima noastră, în viața noastră, în casa noastră, în vorbele noastre, în gândurile noastre, în faptele noastre…
Grăbește-te frate dragă, grăbește-te și deschide-I ușa! Deschide-I ușa inimii tale și lasă-L să intre! Ai stat destul, iubitul meu, cu lacătul cel greu pe inimă. Ai stat destul cu inima încuiată și împietrită de păcate și fărădelegi. Aruncă lacătul cât-colo! Deschide-ți larg inima și viața, ca să intre Cel născut în peștera Vifleemului. Lasă-L pe El să se facă Stăpân, Împărat și Poruncitor în casa ta. Și începe o viață nouă cu acest „Stăpân”.
Numai făcând așa, Nașterea lui Hristos îți va fi de folos și de mântuire sufletească.
Părintele Iosif TRIFA (Glasul dreptății, nr. 11, din decembrie 1937)



Și din nou cobori, Iisuse,
iar în lumea de păcate,
să dai liniște și pace
sufletelor zbuciumate.
Să dai sfântă mângâiere
celora ce plâng în jale
și așteaptă pogorârea
binecuvântării Tale.
Să colinzi pe la sărmane
și pierdutele bordeie,
să le duci, în noaptea rece,
a nădejdilor scânteie.
…Dar la Tine lângă iesle
numai îngerii coboară,
căci păstorii dorm! – iar magii
nu vin ca odinioară!…
Ceilalți, pierduți pe drumul
spre prăpastia pierzării,
nici nu Te cunosc, Iisuse,
de demult Te-au dat uitării!
Singuri copilașii, Doamne,
îngeri fără de aripe,
mai au sfânta bucurie
că vii Tu în aste clipe!
Singuri ei Te mai așteaptă
cu-a lor dulce nerăbdare
care-n sfânta curăție,
al lor suflet o mai are!…
De demult m-am dus, Iisuse,
și eu pe cărări străine,
de-am uitat și bucuria
de-a Te aștepta pe Tine.
Dar când m-am întors odată,
după ani de chin și jale,
am văzut doar copilașii
împrejurul ieslei Tale!
Când am întrebat copilul
care-Ți sta la căpătâie
cum îl cheamă, – el îmi spuse:
„Tinu Dor, din clasa-ntâie!”



Astfel, pe cărări pierdute,
eu pe mine m-am căutat,
– când, copil, ținând cununa,
lângă iesle m-am aflat.
Astăzi Tu mi-aduci și mie
bucuriile depline,
căci mă simt copil, Iisuse,
lângă iesle, lângă Tine!

 

Preadulcele nostru Mântuitor și Dumnezeu, slavă veșnică Ție!



Cutremurați și fericiți, îngenunchem în fața Ieslei Tale Minunate și ne închinăm Ție, și-Ți aducem Ție darul cel mai de preț pe care-l avem: inimile noastre, care sunt întinate de păcat, dar pe care Tu dorești să le curățești, în care Tu dorești să Te naști, spre a le sfinți și spre a le înălța, și spre a le acoperi cu toată nevinovăția și slava Ta, în locul vinovăției și al păcatului prin care am trăit până astăzi. Primește-ne și ne sfințește prin revenirea Ta, Iisuse, la noi și în noi. Primește-ne și ne fă niște robi și slujitori smeriți și ascultători de Cuvântul Tău și de voia Ta. Primește-ne și ne ajută ca, până la sfârșitul vieții noastre, să fim niște ucenici harnici, niște ostași viteji și niște mărturisitori statornici cu fapta și cu cuvântul nostru despre mântuirea Ta cea minunată pe care ne-ai adus-o și nouă, Doamne, Tu tuturor, prin dragostea Ta cea nespus de mare și prin bunătatea iubirii și Jertfei Tale.
Iar la capătul zilelor noastre, după ce vom fi isprăvit tot binele ce ni l-ai rânduit Tu să-l facem în slujba Ta, în Numele Tău, prin puterea Ta, pe acest pământ, fă atunci să venim la Tine și noi dintr-o dată, deodată și frumos, spre a ne bucura de Fața Ta și de locul Tău în Împărăția Ta pe care ai spus Tu că ni-l pregătești. Pe care ni l-ai făgăduit Tu tuturor acelora ce Te-am primit, Te-am iubit și Te-am slujit pe Tine.
Căci a Ta este Împărăția și puterea, și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Dumnezeul nostru, acum și-n vecii vecilor. Amin.



Lângă Ieslea Minunată ne-adunăm
când colindul Sfintei Nașteri colindăm.
Doarme Fiul lângă-al Mamei sân duios,
soare dulce pare Fața lui Hristos.
Doamne, Doamne, și noi Ție ne-nchinăm
când colindul Sfintei Nașteri colindăm!
Cântă îngerii Osanei imnul sfânt:
Slavă Ție-n Cer și pace pe pământ.
Cântă și păstorii cântec fericit:
Slavă Ție, Sfânt Mesia Mult Dorit!
Cântă magii, aducându-I darul lor:
Slavă Ție, Împăratul tuturor.
Cântă Steaua cu lumină peste Cer:
Slavă Ție, Soare Veșnic – lerui ler!
Cântă Cerul și pământul, Sus și jos:
Slavă, cinste și-nchinare lui Hristos;
– numai Maica simte semnul profețit,
umbra Crucii peste Fiul adormit.










 

bg_home-1_zps85bf4d4c

Photobucket
Photobucket
Photobucket

Photobucket

Photobucket  



Steaua Craciunului sa va lumineze viata,iar sarbatoarea magica a Nasterii Domnului sa va aduca sanatate,fericire,implinire,succese,liniste sufleteasca si numai bucurii!



 

senior editor blog · 658 vizualizari · 0 comentarii
23 Dec 2016
RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL IERARH NICOLAE, ARHIEPISCOPUL MIRELOR LICHIEI

Ca unul ce întinzi ospăț duhovnicesc celor săraci de înțelepciune și iei aminte și la glasurile celor lipsiți de cele trebuincioase acestei vieți pământești, ca unul ce în oglinda viețuirii tale îngerești ne arăți nouă frumusețea fecioriei, ca unul ce cu focul râvnei tale pentru Adevăr ai ars toată înșelăciunea lui Arie și ai luminat mințile credincioșilor spre priceperea cărărilor Vieții, luminează-mă și pe mine cu raza rugăciunii tale spre a ajunge la limanul cel binecuvântat al mântuirii.
Sfinte Nicolae, podoaba cea strălucită a ierarhilor, cel ce ca un serafim te-ai întraripat cu dorul cel dumnezeiesc și te-ai făcut stăpânitor înălțimilor neajunse, neuitând însă a cerceta cu milostivire pe cei de pe pământ, care se află în numeroase nevoi, nu te întoarce nici dinspre nevrednicia mea. Deci, pleacă-ți blânda privire și spre mine și dă-mi întărire a săvârși calea postului cu pocăință și a lepăda toată cugetarea deșartă, cea care ca un adânc mă desparte de Cel Ce este Adâncul milostivirii.
Surpător al celui viclean te-ai arătat, căci cu haina smeritei cugetări te-ai îmbrăcat și ți-ai încins mintea cu legătura înțelepciunii cerești. Cu suflarea rugăciunii tale depărtează de la mine pe vrăjmașii nevăzuți, care pururea necăjesc sufletul meu cu săgețile multor ispite. Ridică-mi povara necazurilor, ca unul ce nu ai cruțat nici o osteneală ca să vii în întâmpinarea celor din primejdii.
Ca unul ce ești grabnic ajutător al celor ce călătoresc pe mare, în corabia rugăciunii tale poartă-mă și pe mine pe marea acestei vieți, îndreptând cârma inimii mele către limanurile cele mai line ale pocăinței.
Izbăvit-ai din cursa păcatului pe fecioarele cele sărace, deci păzește și mintea mea de toate gândurile cele rele ce mă despart pe mine de Izvorul curăției și vistieria cea săracă a inimii mele o umple cu talanții rugăciunilor tale.
Întărește-ne pe noi ca să biruim toată răutatea și prin postul pus înainte să ne curățim simțirile, gătindu-le ca pe niște oglinzi în așteptarea închipuirii Mirelui ceresc, Care a treia zi va ieși tainic din mormânt.
Alungă de la mine toate uneltirile celui viclean și dă-mi a te lăuda cu întreagă înțelepciune a minții așa: Bucură-te, blândețea ce luminează sufletele cuprinse de întunericul mâhnirii, casă cerească zidită pe temelia smeritei cugetări, grabnic ajutător al celor cuprinși de viforul ispitelor, limanul cel binecuvântat al iubitorilor de rugăciune, pecetea mântuirii celor greșiți, propovăduitorul cel tainic al curăției, învățătorul cel înțelept despre tainele înțelepciunii, floarea cea neveștejită a darurilor dumnezeiești, oglinda frumuseții îngerești, binecuvântarea celor ce călătoresc spre pământul desăvârșirii, îmbrățișarea fiilor risipitori pe cărarea rugăciunii, ocrotitorul cel nebiruit al celor din nevoi, îndulcirea necazurilor noastre cu picăturile rugăciunii tale, grăbește de izbăvește pe robii tăi, cei ce te cinstesc pe tine, din toate nevoile și cursele celui viclean !



RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL IERARH NICOLAE

O, Sfinte Ierarhe Nicolae, cel ce ca un izvor de bună mireasmă ai răsărit în cetatea Mirelor Lichiei, mângâind sufletele cele însetate de Izvorul vieții, mijlocește la Hristos, Dumnezeul nostru, să curățească mintea mea cea întunecată de cugetele deșarte cu râurile rugăciunilor tale. Cel ce ești bucuria celor necăjiți, izgonește patima întristării din inima mea și cu focul cuvintelor tale arde spinii patimilor ce au crescut, prin nepurtarea de grijă și lenevirea mea, în țarina inimii mele. Ca Cel ce te-ai arătat credincioșilor icoană a smeritei cugetări, zugrăvește și în inima mea frumusețea acestei virtuți bineplăcute Stăpânului Hristos, ca apropiindu-mă cu gând umilit de aceasta să o am prietenă nedespărțită, cu care să călătoresc netulburat și întraripat de bucurie pe căile întunecate ale vieții. Întărește Biserica lui Hristos cu legătura rugăciunii tale, păzindu-o de săgețile cele îndrăznețe ale ereziilor de multe feluri. Ca Cel Ce Te-ai hrănit neîncetat cu Pâinea vieții așezată mereu pe cuptorul aprins al rugăciunii din cămara inimii, însuți hrănind pe credincioși cu razele milostivirii tale, hrănește și inima mea cu dorirea celor cerești și cu pâinea cuvântului dumnezeiesc. Păzește-mă pe mine sub acoperământul rugăciunilor tale, iar la înfricoșătoarea judecată să-mi fii mie ca un stâlp după care să mă ascund de privirea Dreptului Judecător Care va vădi nedreptățile mele. Tu ai rușinat pe Arie cel întunecat la minte și cu fulgerul cuvântului tău dumnezeiesc ai nimicit erezia lui cea pierzătoare de sufletele. Deci, luminează și cerul minții mele greu întunecat de gândurile înșelăciunii, ca să fac voia lui Dumnezeu, și plinind poruncile lui Hristos să văd strălucind și în inima mea cu putere Soarele dreptății, luminându-mi calea mântuirii. Cu rugăciunile tale, ca și cu un acoperământ minunat păzește-mă de ploaia gândurilor rele, ca neîncetat să laud bunătatea ta și să măresc pe Dumnezeul nostru, Cel în Treime slăvit, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.






Multe, mari și preaslăvite minuni a făcut Sfîntul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat și pe mare, ajutînd celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare și scoțîndu-i din adîncul mării la uscat; răpindu-i din robie și aducîndu-i la casele lor; izbăvind din legături și din temnițe, apărînd de tăierea de sabie și scăpînd de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; șchiopilor, umblare; surzilor, auz; muților, grai. Pe mulți, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogățit, iar celor flămînzi le-a dat hrană. Și la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor și sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă și din primejdii îi izbăvește. Ale cărui minuni precum este cu neputință a le număra, tot așa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl știe Răsăritul și Apusul, și toți creștinii cunoasc nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt, Căruia se cuvine laudă în veci. Amin.



O, preabunule parinte Nicolae, pastorul si invatatorul celor ce alearga cu credinta catre a ta folosire si cu fierbinte rugaciune te cheama pe tine, sarguieste degrab a le ajuta; izbaveste turma lui Hristos de lupii cei ce o rapesc pe ea, si toate partile crestinesti le ocroteste si le pazeste prin sfintele tale rugaciuni de galcevile lumesti, de cutremur, de venirea altor neamuri, de robie si de razboiul cel dintre noim, de foamete, de potop, de sabie, de boala si de moarte grabnica; si precum ai miluit pe cei trei barbati care sedeau in temnita si i-ai izbavit pe ei de mania imparatului si de taierea sabiei, asa ne miluieste si pe noi cei ce cu mintea, cu cuvintul si cu lucrul suntem intru intunericul pacatelor si ne izbaveste de mania lui Dumnezeu si de chinul cel vesnic ca, prin solirea ta, cu ajutorul, cu mila si cu harul lui Hristos, Dumnezeu sa ne dea viata lina si fara de pacat, ca sa vietuim in veacul acesta, si de partea starii de-a stanga sa ne izbaveasca, si in partea de-a dreapta, impreuna cu toti sfintii, sa ne invredniceasca. Amin.



Sfinte Ierarhe Nicolae, cel ce ai dăruit lumii ale tale moaștele cele sfinte spre alungarea viforului ispitelor și chemarea tuturor întru lumina bucuriei lui Hristos, cu mirul rugăciunilor tale bine înmiresmează și mintea noastră, ca să ne învrednicim a culege roadele gândurilor dumnezeiești.

Sfinte Ierarhe Nicolae,
Părinte al milostivirii
Și-al dragostei nevinovate
Ce arde-n scopul mântuirii,
Tu nu ai scris teologie
Ci ai lucrat-o pe pământ
Prin duh, smerenie și fapte
Fără să scrii nici un cuvânt.
Ai socotit că pentru lume
Este de’ajuns sfânta scriptură
Și mărturiile din fapte
Ca pildă și învățătură.



Fie ca Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Său Arhiepiscop, ale Părintelui nostru Nicolae, să ne dea inimă bună, miloasă, ca să știm să facem daruri frumoase oamenilor…dar, în același timp, să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu, Cel care ne umple pe noi de toată bunătatea. Amin!.
senior editor blog · 799 vizualizari · 0 comentarii
05 Dec 2016

1, 2, 3 ... 43 ... 86  Pagina urmatoare