Google-Yahoo!
Image and video hosting by TinyPic Image and video hosting by TinyPicImage and video hosting by TinyPic 

"Fii împacat cu sufletul tau si atunci cerul si pamântul se vor împaca cu tine. "(Sfântul Isaac Sirul)



FONDATOR : Cristian Stefan Popescu ( cristiboss56 )

Multumesc tuturor celor care ostenesc pentru realizarea acestui blog , un colectiv de Oameni minunati !

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitatori: 2

Anunt

Arhive

Alegeti o tema



Categorii

rss Sindicalizare

CUVANT DUHOVNICESC DESPRE SFANTA CRUCE !


Sfânta Cruce – legendă și istorie

Pr. Gheorghe Calciu





Sfânta cruce este un obiect excepțional al venerației creștine pentru că, fiecare
credincios, atunci când o venerează, vede în ea instrumentul de răscumpărare
al omenirii prin pătimirea Domnului, tăria credinței, Biserica și mântuirea. De aceea, simpla facere a semnului crucii, este un act de devoțiune adresat Sfintei Treimi, o mărturisire a credinței noastre ortodoxe, o certitudine a apărării noastre împotriva satanei și a tuturor relelor care vin de la el, rele care atacă și sufletul și trupul nostru.


Fiind atât de prezentă în viața noastră, pietatea populară a creat o serie de legende evlavioase în legătură cu Sf. Cruce, originea ei și puterea ei isgonitoare de draci.


Cea mai interesantă legendă pioasă este legarea crucii de pomul cunoașterii din rai. La moartea lui Adam, fiii săi au hotărît să-i facă sicriul din pomul care semnificase păcatul neascultării protopărinților noștri. Copacul uriaș a fost tăiat. Sicriul lui Adam a consumat o parte infimă din lemn. Tot ce a rămas a fost păstrat ca un semn al amintirii păcatului și a promisiunii răscumpărării noastre.


Când Noe a primit poruncă să construiască arca – simbolul mântuirii noastre, Biserica – el a folosit marele copac din mijlocul raiului, tocmai fiindcă era legat de promisiunea salvării. Corabia l-a purtat pe el și familia lui și toate animalele aduse în corabie după porunca lui Dumnezeu. La terminarea potopului, apele au adus părți din lemnul corabiei până în țara sfântă. Oamenii au văzut lemnul care era dintr-o esență necunoscută și foarte tare.


Un dulgher a luat a luat tot ce a găsit din copacul respectiv și a cioplit o masă mare și grea, care s-a moștenit din generație în generație, până în vremea lui Iisus. După ce, prin intrigile și acuzațiile evreiești, Mântuitorul a fost condamnat la moartea pe cruce, ultimul descendent al vechiului dulgher si-a adus aminte de lemnul special moștenit de la strămoși și a făcut din masă o cruce mare și grea pe care a oferit-o spre crucificarea acelui înșelător și răzvrătit pe care sinedriul Îl condamnase la moarte, cerând apoi confirmarea sentinței lor de la procuratorul roman Pilat. Astfel a murit Iisus pe crucea făcută din lemnul păcatului adamic, lemn care a devenit instrumentul ispășirii păcatelor omenirii prezente atunci și cea viitoare, până la Judecata Finală.


Legenda, ca orice altă legendă, ascunde în ea o fărâmă de adevăr istoric, dar, mai ales, un sens spiritual pe care evlavia populara l-a însămânțat în ea. Cel mai important element al acestei legende este legarea ei de păcatul adamic și de iertarea neamului omenesc. Acolo unde Adam a greșit, acolo s-a făcut și făgăduința mântuirii viitoare.


Istoricește, sfânta cruce a existat și pe ea a fost răstignit Mântuitorul, așa cum ne spun Sfintele Evanghelii, aproape în mod identic:
"{i ducându-{i crucea, a ie
șit la locul ce se cheamă al Căpățânii, care, pe evreește se zice Golgota, unde L-au răstignit și, împreună cu El, pe alți doi, de o parte și de alta, iar în mijloc, pe Iisus." (Ioan 19: 17-18)


Acolo, pe cruce și pe sângele curs din trupul Domnului, a fost întemeiată în mod mistic Biserica, pe care Iisus o trece în istorie prin pogorîrea Sfântului Duh peste Apostoli la Cincizecime. De atunci, crucea a devenit simbolul mântuirii prin jertfa lui Iisus care ne duce, prin pocăință, la Învierea Lui și la învierea noastră a tuturor.


Descoperirea Crucii Mantuitorului


Golgota a rămas ca un loc blestemat. Gunoaiele Ierusalimului au început să fie aruncate acolo, dar Dumnezeu a schimbat cursul istoriei și, prin decretul lui Constantin cel Mare, creștinismul a fost scos de sub interdicția legii romane și i s-au data aceleași drepturi ca oricărei alte religii a imperiului, prin decretul de la Milano, din 313. Prin punerea semnului crucii pe scuturile ostașilor împăratului Constantin, acest semn al mântuirii nu a mai fost un prilej de pedeapsă pentru creștini. Până atunci, așa cum vedem în catacombele romane, creștinii foloseau semnul crucii pe morminte sau pe pereții catacombelor într-o formă disimulată, ca o ancoră (cel mai adesea) ca un trident, sau ca o svastică. De atunci începe venerarea deschisă a crucii, ca simbol mistic al suferinței și al Învierii Domnului.


Cea care aduce la iveală Crucea cea adevărată, spre venerarea ntregii omenirii creștine, a fost Sfânta Elena, mama împăratului Constantin. Aceasta a cerut Împăratului să-i dea bani pentru a face săpături pe Golgota spre a descoperi sfânta cruce. Dumnezeu i-a ajutat și crucea a fost dezgropată în 326. Nu a fost greu să fie recunoscută, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tâlhari fuseseră legați cu funii pe crucile lor. Pentru mai bună verificare, crucea a fost așezată peste un mort, care a înviat și a rostit cuvinte de slavă lui Dumnezeu.


Aceasta este crucea despre care Sf. Apostol Pavel scrie: "Căci cuvântul crucii este, pentru cei ce pier, nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu, căci scris este: pierde-voi înțelepciunea celor înțelepți și știința celor învățați o voi nimici." (1 Cor, 18-19)


Sfânta Elena, așa cum ne spun Ambrozie, Rufinus și alți urmași ai apostolilor, a trimis două cuie din crucea Domnului fiului ei Constantin, unul din cuie fiind încastrat într-o diademă. Crucea a fost pusă în basilica Sfânta Cruce din Ierusalim, zidită de împărăteasa Elena. Acolo era, de asemenea, un cui și placa pe care Pilat pusese să se scrie INRI. În fața bazilicii, a fost înălțată o cruce de metal pe care, împăratul Teodosie al II -lea a acoperit-o cu aur și diamante în 417.


În urma unui război cu Perșii, sfânta cruce a fost luată ca un trofeu de mare valoare și astfel Ierusalimul a rămas fără obiectul de venerare cel mai sacru. La câțiva ani după aceasta, împăratul Heraclius a pornit un război contra Perșilor pentru a recuceri obiectul sacru al crucii. Era în anul 614. Perșii au fost înfrânți, crucea adusă cu mare cinste la Ierusalim și patriarhul orașului a înălțat-o în fața poporului, în ziua de 14 Septembrie, când tot poporul a căzut în genunchi și a cântat cu lacrimi: "Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim".



Sfânta cruce s-a pierdut, nu au mai rămas decât părți din ea, aflate în proprietatea unor Patriarhii. Este sigur că, în perioada iconoclasmului, crucea a fost negată ca și icoanele. Poate că a fost ascunsă de patriarhul Ierusalimului, eventual, descompusă în bucăți spre a fi mai ușor de ascuns și apoi, scoasă din nou la iveală. Se presupune că a fost trimisă la Constantinopol, atunci când pericolul musulman a crescut și că a stat acolo până în preajma căderii Constantinopolului. Unii istorici cred că atunci crucea a fost desfăcută în bucăți mai mici și trimisă diferitelor patriarhii spre salvarea ei. În felul acesta cei care duceau bucățile de cruce puteau
trece prin controlul musulman fără pericol.


Dar chiar dacă astăzi avem doar fragmente ale sfintei cruci, simbolul crucii reprezentat în multiple forme, rămâne ca semn al morții și Învierii Domnului nostru Iisus Hristos spre care martirii își aținteau ochii în timpul suferinței și mureau fericiți. Crucea evocă patima mântuitoare pentru lume a lui Iisus. În ea se recapitulează întreaga Lui viață.


"El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn pentru ca noi, murind față de păcate, să trăim spre îndreptare", spune Sf. Petru în întâia sa epistola sobornicească, la capitolul 2, vers 24. Paradoxul credinței creștine constă în aceea ca puterea lui Dumnezeu se arată în suferință, pe cruce, căci așa cum mărturisește Sf. Pavel, "când sunt slab, atunci sunt tare". (2 Cor. 12)


Pe de o parte, crucea descoperă starea de păcat a lumii și responsabilitatea omului pentru organizarea infernală a veacului nostru și,
pe de altă parte este provocarea lui Dumnezeu contra concepției fataliste a răului și a morții, căci ea constituie cursa în care Mântuitorul a prins pe stăpânitorul lumii acesteia. Pe de altă parte, crucea este și simbolul Bisericii lui Hristos care stă cu rădăcina înfiptă în dealul Golgotei trăgându-și seva din sângele jertfei lui Iisus. Ea se înalță până la cer prin brațul vertical și cuprinde în ea întreaga lume pe care o îmbrățișează salvator prin brațele orizontale. Ea închipuie verticalitatea bisericii, înălțarea la ceruri și dimensiunea ei orizontală, socială, pentru toată viața pământească a omului.(Paragraf construit pe datele din Dicționar de Teologie Ortodoxă de Preot prof. Ion Bria, B.O.R. 1994)




tatiana codrut · 968 vizualizari · 0 comentarii
03 Mai 2015. 22:34:38

Link permanent catre articolul complet

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Primul-blog-b1/CUVANT-DUHOVNICESC-DESPRE-SFANTA-CRUCE-b1-p2410.htm

Comentarii

Comentariile nu sunt autorizate in acest blog


Scrieti un comentariu

Comentariile nu sunt autorizate in acest blog