Google-Yahoo!
Image and video hosting by TinyPic Image and video hosting by TinyPicImage and video hosting by TinyPic 

"Fii împacat cu sufletul tau si atunci cerul si pamântul se vor împaca cu tine. "(Sfântul Isaac Sirul)



FONDATOR : Cristian Stefan Popescu ( cristiboss56 )

Multumesc tuturor celor care ostenesc pentru realizarea acestui blog , un colectiv de Oameni minunati !

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitatori: 5

Anunt

Arhive

Alegeti o tema



Categorii

rss Sindicalizare

CUVANT DUHOVNICESC

CUVANT DUHOVNICESC


TEOLOGHISIRE PATRISTICĂ LA PRAZNICUL ÎNĂLȚĂRII DOMNULUI A VLĂDICĂI IEROTEI DE NAVPAKTOS

La patruzeci de zile după Învierea Sa, Hristos S-a înălțat la ceruri, de unde venise, așa cum El Însuși le-a spus cândva ucenicilor Săi: Vă smintește aceasta? Dacă veți vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte? (Ioan 6, 61-62). Desigur, acest lucru nu înseamnă că, începând din ceasul întrupării, Hristos nu a mai existat ca Dumnezeu în ceruri, ci înseamnă că avea să urce acolo mai târziu, cu trup omenesc. De altfel, coborârea Sa din ceruri se înțelege ca bunăvoire dumnezeiască, nu ca mutare din loc.

În intervalul dintre Înviere și Înălțare, Hristos S-a arătat ucenicilor Săi de mai multe ori. El le-a dezvăluit acestora tainele Împărăției lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Evanghelist Luca: …cărora S-a și înfățișat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile și vorbind cele despre Împărăția lui Dumnezeu (Fapte 1, 3)

Sărbătoarea împărătească a Înălțării are o mare importanță pentru viața creștină și duhovnicească, pentru că este legată de îndumnezeirea omului. În continuare, prin prezentarea celor mai importante aspecte hristologice ale acestui praznic împărătesc, vom încerca să-i înțelegem însemnătatea.

1. ÎNĂLȚAREA LUI HRISTOS ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

Pentru început, este necesar să vedem ce anume spune Sfânta Scriptură despre Înălțarea Domnului. Acest mare eveniment împărătesc este proorocit în Vechiul Testament și este înfățișat în Noul Testament. Nu vom expune aici toate fragmentele care conțin referiri la această sărbătoare, ci numai pe cele mai grăitoare, cu atât mai mult cu cât, în analiza care urmează, vom prezenta și alte texte care se referă la Înălțarea lui Hristos.

În Vechiul Testament, există profeții despre sfânta Înălțare, așa cum există pentru toate celelalte evenimente împărătești. Profetul Iezechiel a avut o vedenie care se referă cu certitudine la Înălțarea lui Hristos: Atunci slava Domnului s-a dus de la prag și s-a așezat pe heruvimi. Iar heruvimii, întinzând aripile, s-au ridicat de la pământ înaintea ochilor mei și s-au dus însoțiți de roți și s-au oprit la poarta cea dinspre răsărit a templului Domnului, și slava Dumnezeului lui Israel era asupra lor (Iezechiel 10, 18-19).

O profeție și mai reprezentativă care se referă la Înălțarea lui Hristos este cuprinsă în Psalmii lui David. Într-unul din acești psalmi este scris: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiță (Ps. 46, 5); iar într-un alt psalm, se spune: Și a plecat cerurile și S-a coborât și negură era sub picioarele Lui. Și S-a suit pe heruvimi și a zburat; zburat-a pe aripile vântului (Ps. 17, 11-12).

Din analize anterioare cunoaștem faptul că revelațiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelații ale Cuvântului neîntrupat. Ceea ce s-a proorocit în Vechiul Testament s-a înfăptuit prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. Așadar, în Noul Testament se vorbește de multe ori despre Înălțarea lui Hristos. În continuare, vom analiza trei categorii de referiri la Înălțarea Domnului.

Mai întâi de toate, despre Înălțare vorbește Însuși Hristos în învățătură Sa. Adresându-se ucenicilor Săi, înainte de a pătimi, El a spus: Ieșit-am de la Tatăl și am venit în lume; iarăși las lumea și mă duc la Tatăl (Ioan 16, 28). De asemenea, cu altă ocazie, Hristos a afirmat: nimeni nu s-a siut în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer (Ioan 3, 13).

În al doilea rând, subiectul Înălțării se regăsește în relatările unora dintre Evangheliști. Mai concret, este vorba despre Sfântul Evanghelist Marcu (Marcu 16, 19) și despre Sfântul Evanghelist Luca, la acesta din urmă, atât în Evanghelia sa (Luca 24, 50-53), cât și în Faptele Apostolilor, la scrierea cărora a participat nemijlocit (Fapte 1, 3 și 9-10). Amănunte despre Înălțare, ca și despre felul în care aceasta a avut loc, sunt cuprinse în Cartea Faptelor Apostolilor, asupra căreia vom arunca o privire mai jos.

În al treilea rând, există multe fragmente apostolice din care putem vedea lipsa oricărei îndoieli a Apostolilor în legătură cu acest eveniment. În vechea Biserică, Înălțarea era unul dintre simbolurile fundamentale din ceremonia Botezului; cu alte cuvinte, ea era inclusă în mărturisirea de credință de dinainte de Botez. Atunci când se referă la cele mai importante aspecte ale lucrării mântuitoare a lui Hristos, adică a lucrării sfintei iconomii, Sfântul Apostol Pavel include și Înălțarea: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă (I Tim. 3, 16). Referindu-se la puterea Tatălui, el spune că pe aceasta Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morți și așezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri (Efes. 1, 20). Desigur, așa cum am mai spus, puterea Tatălui este și puterea Fiului. După ce ne-a curățit de păcat, Hristos a șezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte (Evrei 1, 3) și a făgăduit tuturor celor care se vor uni cu El că vor ședea și ei pe tronul Tatălui Său: Celui ce biruiește îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu, precum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui (Apoc. 3, 21).

Din fragmentele pe care le-am expus reiese foarte clar faptul că Biserica dă o mare importanță evenimentului sfintei Înălțări, deoarece, așa cum vom vedea în continuare, Înălțarea lui Hristos exprimă cel mai adânc înțeles al vieții duhovnicești.

2. DE CE S-A ÎNĂLȚAT DUPĂ PATRUZECI DE ZILE

Înainte de a intra în teologia Înălțării trebuie să vedem de ce anume Hristos S-a înălțat la patruzeci de zile de la Învierea Sa, având în vedere faptul că El nu a făcut niciodată ceva fără un motiv determinat. Toate au avut un anumit scop.

Invocând mărturiile Sfântului Grigorie al Acragandelor și ale lui Macarie Hrisochefalul, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că, prin întrupare, Hristos a primit trei nașteri: prima din Fecioara Maria, adoua prin Botez și a treia prin Înviere. În toate cele trei nașteri, El a fost numit întâi născut, pentru că a fost întâi născut „între mulți frați”, în sensul existenței Sale în trup, apoi a fost întâi născut al noii zidiri și, în al treilea rând, a fost întâi născut din morți. Dacă privim cu atenție, vom observa că, la patruzeci de zile după fiecare din aceste trei nașteri, a avut loc un eveniment important: la patruzeci de zile după Naștere, Hristos a fost adus la Templu, fapt ce corespunde sărbătorii Întâmpinării Domnului; la patruzeci de zile după Botezul Său în râul Iordan, l-a biruit pe diavolul care Îl ispitise de trei ori; la patruzeci de zile de la Înviere, S-a înălțat la ceruri, unde a adus Tatălui Său jertfa firii noastre.

Desigur, Hristos ar fi putut să urce la ceruri cu firea omenească imediat după Învierea Sa, dar nu a făcut acest lucru pentru că Învierea să nu pară o închipuire. După Înviere, Hristos S-a arătat ucenicilor Săi și a făcut minuni, întărind astfel credința acestora și făcându-i martori ai Învierii Sale. După ce le-a spulberat îndoielile legate de adevărul Învierii și le-a spus ce avea să se întâmple în legătură cu venirea Duhului Sfânt și cu Înălțarea, Hristos i-a făcut pe ucenici martori ai Înălțării (Sfântul Atanasie cel Mare). Astfel, s-a constituit o mărturie de netăgăduit a acestui eveniment hotărât de Dumnezeu.

În fine, din multa Sa iubire de oameni, Hristos S-a smerit prin înțelegerea și prin acceptarea neputinței omenești. Așa cum a luat asupra Sa toate acele patimi nepăcătoase, la fel a înțeles și neputința firii omenești și S-a golit pe Sine, săvârșindu-le pe toate astfel încât sa-l mântuiască pe om.

3. ÎNSEMNĂTATEA ÎNĂLȚĂRII LUI HRISTOS FAȚĂ DE ALTE PRAZNICE ÎMPĂRĂTEȘTI

Nu se poate face o ierarhie a praznicelor împărătești. Fiecare dintre acestea este un eveniment mântuitor rânduit de sfânta iconomie, prin care Hristos a lucrat mântuirea neamului omenesc. Hristos S-a întrupat, a propovăduit, a pătimit, a înviat și S-a înălțat la ceruri. Între toate acestea există o unitate minunată. Înălțarea este ultimul praznic împărătesc, în sensul că este punctul final al lucrării de mântuire a neamului omenesc.

Totuși, Sfinții Părinți stabilesc o anumită comparație prin determinare a acestor sărbători. Spunem prin determinare, deoarece, dacă Hristos nu S-ar fi întrupat, nu ar mai fi existat Învierea și Înălțarea, iar dacă nu ar fi înviat, zadarnică ar fi fost întruparea.

Analizând dimensiunea și valoarea Înălțării, Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului, spune că mulți oameni o consideră mai prejos decât celelalte sărbători, deoarece nu îi cunosc însemnătatea. Însă, la fel cum capul este podoaba trupului, sărbătoarea Înălțării este podoaba tuturor sărbătorilor și plinirea tuturor praznicelor împărătești[1]. Prima sărbătoare este înfricoșătoarea și minunata Naștere a lui Hristos după trup; a doua este sărbătoarea Bobotezei, la care Dumnezeu S-a arătat într-o măsură mai mare decât la prima; a treia este sărbătoarea Învierii, care a fost mai slăvită decât celelalte, deoarece, prin ea, moartea a fost biruită, dar nici aceasta nu a avut plinătatea desfătării, deoarece Hristos Se afla încă pe pământ. Însă praznicul Înălțării le-a umplut pe toate de bucurie, pentru că, după ce a deschis cerurile, Hristos ne-a dat să vedem priveliște străină, adică „propriul nostru trup așezat pe tronul împărătesc”. Prin urmare, însemnătatea Înălțării constă în aceea că, după ce a fost îndumnezeită prin unirea cu firea dumnezeiască în ipostasul Cuvântului, firea omenească a fost așezată pe tronul împărătesc, de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl.

Prin întruparea Sa, Hristos a îndumnezeit firea omenească. Însă oamenii nu cunoștau prea mult din măreția slavei Sale și tocmai de aceea nu L-au putut cunoaște întru adevăr, L-au clevetit și, în cele din urmă, L-au răstignit. Însă, atunci când Hristos S-a înălțat la ceruri, oamenii au cunoscut cine este El cu adevărat. Astfel, prin Înălțare, lucrarea lui Hristos a umplut lumea de cunoașterea lui Dumnezeu (Sfântul Diadoh al Foticeei).

Referindu-se la cele două mari sărbători, adică la Înviere și la Înălțare, Sfântul Atanasie cel Mare spune că sărbătoarea Învierii ne dăruiește armele biruinței asupra morții, în vreme ce Înălțarea lui Hristos ne urcă la cer. Cu alte cuvinte, după ce este schimbată comportarea omului pe pământ, el este urcat la ceruri. Prin urmare, biruința asupra morții este o lucrare diferită față de urcarea firii omenești la tronul lui Dumnezeu. Tocmai de aici înțelegem superioritatea Înălțării sau, ca să ne exprimăm mai bine, prin acest eveniment putem constata desăvârșirea și plinirea sfintei iconomii.

O altă diferență dintre Înviere și Înălțare este că ucenicii nu au văzut începutul Învierii, ci numai sfârșitul ei – pentru că nimeni nu L-a văzut pe Hristos în ceasul în care a ieșit din mormânt, El fiind văzut după aceea, când El Însuși a voit să fie văzut – în vreme ce, în cazul Înălțării, ucenicii i-au văzut începutul, adică L-au văzut pe Hristos cum Se ridica la ceruri, și căutau cu privirea în sus pentru a-i vedea sfârșitul (Macarie al Filadelfiei).

Din nou trebuie să spunem că evenimentele împărătești sunt unite între ele și nu se poate să acordăm o importanță mai mare unuia sau altuia dintre ele. Totuși, în funcție de receptarea lor de către om, putem să observăm anumite diferențe, având în vedere faptul că, de-a lungul vieții duhovnicești și pe parcursul urmării lui Hristos, există un traseu ascendent. Mai întâi, ne naștem în Hristos, după aceea, biruim stăpânirea diavolului și înviem, iar în cele din urmă, putem să trăim îndumnezeirea. Sfinții Părinți leagă sărbătoarea Înălțării de îndumnezeirea omului.

În acest context, Sfântul Grigorie Palama spune că Învierea este specifică tuturor oamenilor, în vreme ce Înălțarea are loc numai în cazul sfinților. Acest lucru înseamnă că, prin Învierea Sa, Hristos a biruit moartea și a oferit tuturor darul Învierii, pentru că toți vor învia la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, și cei drepți și cei păcătoși, dar nu se vor înălța cu toții. Numai cei drepți, adică cei îndumnezeiți, se vor învrednici de această mare trăire. Sfântul Apostol Pavel mărturisește: cei morți întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh (I Tesal. 4, 16-17).

Așadar, cu toții vor învia, dar numai drepții se vor înălța și vor fi răpiți în nori pentru a-L întâmpina pe Hristos venind din cer. Aceasta presupune o mai mare unire și comuniune cu El. Cei care participă la Înălțare participă practic la îndumnezeire și tocmai de aceea, din punct de vedere soteriologic, Înălțarea este o sărbătoare mai însemnată.

4. ÎNĂLȚAREA ESTE SĂRBĂTOAREA AȘEZĂRII FIRII OMENEȘTI PE TRONUL LUI DUMNEZEU

Din învățătura Sfinților Părinți pe care am înfățișat-o anterior se vede limpede faptul că înțelesul sărbătorii nu este numai hristologic, ci și antropologic. Prin Înălțarea Sa la ceruri, Hristos a înălțat și firea noastră omenească.

De altfel, scopul lucrării sfintei iconomii a fost „ca Hristos să nu ne lase pe pământ, ci să ne înalțe la ceruri. Pentru că acolo este adevărata mântuire și acolo ne vom desfăta din dulceața vederii preabunului nostru Împărat” (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Coborârea Cuvântului de la cer la pământ nu a însemnat o deplasare spațială a Acestuia, ci o bunăvoire dumnezeiască, pentru că El nu Și-a lăsat nici un moment tronul, ci a șezut pe acesta fără încetare, alături de Dumnezeu Tatăl. Iar acum, prin Înălțarea Sa, Hristos nu ridică la ceruri Dumnezeirea, pentru că El nu a fost niciodată despărțit de Părintele Său, ci așează pe tronul ceresc firea noastră pe care a luat-o asupra Sa.

Așadar, prin praznicul Înălțării, sărbătorim întronarea în ceruri a firii noastre. Odată cu Învierea și cu Înălțarea firii omenești, sărbătorim și începutul învierii și înălțării fiecărui credincios în parte. De aceea, atunci când omul participă la Înălțarea lui Hristos, el nu mai este un om de pe pământ, așa cum era primul om, ci este om al cerului, așa cum a fost cel de-al doilea om, adică Hristos (Sfântul Grigorie Palama).

Exprimarea care spune că, după ce S-a înălțat la cer, Hristos a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16, 19) provine din teologia simbolică. Ea arată Dumnezeirea Cuvântului – adică faptul că Hristos a fost mereu de o ființă cu Părintele Său, pentru că El Însuși era Dumnezeu – dar și că, fiind Dumnezeu-Om, Hristos a înălțat firea omenească la ceruri și a făcut-o asemenea lui Dumnezeu. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, de-a dreapta lui Dumnezeu înseamnă slava și cinstea Dumnezeirii, adică faptul că Fiul are slava Dumnezeirii pe care o are Părintele Său, iar după întruparea Fiului și după înălțarea firii omenești, și aceasta (firea omenească) participă la slava Dumnezeirii, iar Hristos este slăvit de întreaga zidire ca Dumnezeu-Om. Atfel, drepata Tatălui înseamnă unimea în ființă a Fiului și a Tatălui, deoarece Fiul are aceeași ființă sau fire cu Tatăl.

Verbul a ședea are o mare importanță. Sensul lui este de oprire, de instaurare, desemnând, așa cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare, stabilitatea și statornicia firii. Cu alte cuvinte, Hristos are aceeași fire cu Tatăl, fără să sufere nici o schimbare. El rămâne Dumnezeu în veci. Astfel, „a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu” înseamnă că „este de aceeași cinste [cu Dumnezeu]”.

Înțelesul praznicului este foarte înalt și foarte important. Dacă prin Înviere a fost biruită stăpânirea morții și a diavolului, prin Înălțare firea noastră s-a suit la tronul lui Dumnezeu. În acest fel, și nouă ni s-a dat posibilitatea să ajungem și la trăirea Înălțării, adică a îndumnezeirii.

5. HRISTOS ESTE SINGURUL CARE S-A SUIT LA CERURI

Cuvântul analipsi[2](înălțare) provine din verbul analamvano[3], care printre altele, înseamnă și a înălța ceva/pe cineva. Prin acest cuvânt, se desemnează urcarea Dumnezeului-Om la cer și așezarea Sa pe tron împreună cu Părintele Său. Hristos S-a aflat tot timpul pe tron împreună cu Tatăl, însă acum, El a adus pe tron și trupul omenesc. Observând Înălțarea lui Hristos la cer, vedem „o priveliște străină”, deoarece Făcătorul zidirii Se înalță purtând armură omenească (Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului).

În afară de cuvântul analipsi (înălțare), în Sfânta Scriptură mai este folosit și cuvântul anodos[4](urcare, suire): Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare… Între înălțare și suire (urcare) există o diferență ce exprimă taina acestui eveniment. A se sui ( a se urca) se folosește mai ales pentru a desemna Dumnezeirea, iar a se înălța, pentru a desemna firea omenească, trupul omenesc[5]. Cele două cuvinte se folosesc alternativ pentru ca noi să credem că Hristos este Dumnezeu și om într-un ipostas. Așadar, prin aceste cuvinte se exprimă taina Dumnezeului-Om (Sfântul Diadoh al Foticeei).

Hristos este primul și singurul Care S-a suit la cer cu trupul pe care l-a luat de la Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu. Despre acest lucru avem încredințare de la Însuși Hristos, Care a spus: Și nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer (Ioan 3, 13). Cuvântul nimeni nu lasă loc de nici o îndoială, deoarece a fost rostit de gura nemincinoasă a Domnului. Desigur, așa cum tâlcuiesc Sfinții Părinți, și Maica Domnului a urcat la cer cu trupul, însă acest lucru s-a făcut după Înălțarea lui Hristos și numai datorită faptului că trupul lui Hristos a fost zămislit din trupul ei. Dar și în aceste condiții, trupul Născătoarei de Dumnezeu primește îndumnezeirea, în vreme ce Trupul lui Hristos este izvor al harului necreat.

Încredințarea dată de Hristos că nimeni altul în afară de El nu a mai urcat la cer pare a fi în contradicție cu mărturia Sfintei Scripturi care spune că Profetul Ilie s-a înălțat la ceruri. Însă, dacă analizăm cu atenție atât textul Sfintei Scripturi, cât și tâlcuirile Sfinților Părinți, vom constata că, în realitate, nu există o asemenea contradicție.

Despre înălțarea Profetului Ilie este scris: deodată s-a ivit un car și cai de foc și, despărțindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt [ca][6]la cer (IV Regi 2, 11), în vreme ce, despre Înălțarea lui Hristos se spune: Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16, 19). Observăm așadar că, în cazul Profetului Ilie, se folosește sintagma ca la cer, în vreme ce, pentru Hristos, exprimarea este la cer.

Notând această diferență, Sfinții Părinți ai Bisericii spun că nu este vorba despre o deosebire de exprimare, ci despre o diferență teologică. Sintagma ca la cer are sens îndoielnic, în vreme ce la cer desemnează un fapt concret (Sfântul Epifanie). Așadar, nu este vorba despre același lucru. Urcarea lui Hristos la cer nu poate fi pusă în nici un caz sub semnul îndoielii, deoarece exprimarea este clară.

Dincolo de această diferență, se pare că mai există încă una, care este mult mai importantă. După cum afirmă Părinții Bisericii, chiar dacă s-a înălțat cu trupul, Profetul Ilie nu a urcat la cer, acolo unde este Dumnezeu, ci a mers într-un alt „spațiu”. După spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, Profetul Ilie se găsește acum în Raiul pământesc, de unde a căzut Adam prin neascultare și prin călcarea poruncii lui Dumnezeu. Cuviosul Nil susține că Ilie se află în văzduh, care este mai presus de aer, dar mai prejos decât cerul.

Mai precis este Sfântul Grigorie Palama, care, cu simțul său teologic pătrunzător, dă acestui eveniment noi dimensiuni. El spune că, așa cum, înainte de Învierea lui Hristos, au existat mai multe învieri, și înainte de Înălțarea Sa, au existat mai multe înălțări. În Vechiul Testament, se spune că Profetul Ieremia a fost luat de un duh, Avacum, de un înger, iar Profetul Ilie a fost ridicat de un car de foc. Însă înălțarea tuturor acestora a fost „ca o mutare din loc”, adică într-o anumită măsură, a fost o deplasare în spațiu, prin care au fost luați de pe pământ, dar nu au fost scoși în afara lui. Cu alte cuvinte, nimeni dintre aceștia nu a trecut de atmosfera care înconjoară pământul. În mod similar, cei care înviau, mureau după o vreme din nou și se întorceau în pământ. Însă Hristos a înviat, iar moartea nu a avut putere asupra Sa, după cum toate înălțările la ceruri au fost mai mici decât a Lui.

Din aceste cuvinte patristice, putem să tragem concluzia că Înălțarea Profetului Ilie în car de foc ca o schimbare de loc, ca un fel de moarte, care arată cam cum ar fi plecat oamenii de pe pământ dacă Adam nu ar fi păcătuit și dacă moartea nu ar fi pătruns în zidire. Din toate acestea, putem să tragem concluzia că nimeni nu s-a suit la ceruri în afară de Hristos.

6. HRISTOS S-A ÎNĂLȚAT CU TRUPUL

Din Sfânta Scriptură, rezultă fără putință de tăgadă că Hristos a urcat la ceruri cu Trupul. De asemenea, din învățătura Bisericii noastre, știm că firea dumnezeiască și firea omenească nu s-au despărțit niciodată.

Grăitorul de Dumnezeu David scrie într-un Psalm de-al său: În soare și-a pus locașul său; și el este ca un mire ce iese din cămara sa. Bucura-se-va ca un uriaș, care aleargă drumul lui (Ps. 18, 5-6). Tâlcuirea fragmentului de mai sus este că Dumnezeu Și-a făcut din soare sălaș ales și îi poruncește acestuia să iasă ca un mire din odaia miresei și să străbată în fiecare zi, ca un uriaș, calea de la răsărit la apus. Sfântul Grigorie Teologul spune că soarele este pentru lumea fizică ceea ce este Dumnezeu pentru lumea duhovnicească. Soarele zidit luminează lumea văzută, în vreme ce soarele nezidit luminează lumea nevăzută.

Tâlcuind greșit acest fragment din Psalmi, maniheiștii, care erau niște eretici din primele veacuri ale creștinismului, susțineau, la fel ca Origen, că odată urcat la ceruri pentru a se odihni la sânul Tatălui Ceresc, Hristos S-a lepădat ca de o greutate de firea omenească, pe care a pus-o în discul soarelui, și astfel, Dumnezeirea dezgolită S-a suit și a șezut de-a drepata lui Dumnezeu Tatăl. Dimpotrivă, monofiziții credeau că firea omenească a fost absorbită de cea dumnezeiască, iar firea omului s-a transformat în Dumnezeire.

Din punct de vedere ortodox, aceste două opinii nu au nici un temei. Sfântul Grigorie Teologul spune că cine crede că Trupul lui Hristos a fost lepădat și așezat în soare și că Domnul a urcat la cer numai cu Dumnezeirea practic nu crede că Dumnezeu există în Trup și nici că va fi în Trup la cea de-a Doua Venire. Adevărul este că cei care cred un asemenea lucru nu vor vedea slava celei de-a Doua Veniri, căci cum ar putea să o vadă, atâta vreme cât Trupul lui Hristos s-a pierdut și a fost dezintegrat de elementele naturii?

Asemenea concepții au pentru om consecințe grave. Se știe faptul că maniheiștii disprețuiau trupul omenesc, același lucru fiind observat și la monofiziți, însă, desigur, într-un alt sens.

Așadar, învățătură Bisericii potrivit căreia Hristos S-a înălțat cu întreaga fire omenească și cu trupul omenesc este strâns legată de îndumnezeirea propriei noastre firi și de valoarea trupului omenesc. Nu ne lepădăm de trup și nu îl considerăm ceva rău, pentru că trupul nu este o închisoare care trebuie lepădată și distrusă pentru a ne elibera sufletul.

7. SUITU-S-A DUMNEZEU ÎNTRU STRIGARE

Profetul David spune: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiță (Ps. 46, 5). Fără îndoială, aici este vorba despre o proorocie care s-a împlinit odată cu Înălțarea lui Hristos la ceruri. Tocmai din acest motiv, versetul de mai sus este rostit la începutul Sfintei Liturghii din ziua Înălțării Domnului. Tâlcuind acest fragment din Psalmi, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu se folosește forma a fost suit, ci suitu-S-a, deoarece Hristos nu S-a suit cu ajutorul cuiva, ci prin propria Sa putere, ca un Dumnezeu. Hristos a urcat prin propria Sa putere, în vreme ce Profetul Ilie a fost înălțat de o altă putere. Întru strigare și în glas de trâmbiță arată biruința strălucită asupra morții. Referindu-se la acest fragment, Cuviosul Nichita spune că întru strigare și în glas de trâmbiță exprimă imnul triumfal al oștirilor îngerești, pentru că acestea vedeau prin puterea Duhului Sfânt că Cel care avea chip de om era de fapt Dumnezeu.

Potrivit tâlcuirilor Sfinților Părinți, întru strigare se referă la îngeri, iar în glas de trâmbiță, la Apostoli care cântau cu glas de trâmbiță imnele biruinței și ale triumfului.

Înălțarea lui Hristos s-a petrecut în liniște, pentru că numai ucenicii erau de față. Cu toate acestea, ea s-a făcut cunoscută până la marginile pământului. Nu mai este nimeni care să nu fi aflat de ea (Macarie Hrisochefalul). Acest lucru arată că toate marile evenimente au loc în liniște și în tăcere. Chiar dacă renașterea omului este nevăzută pentru ochii oamenilor lumești, ea produce o mare rezonanță în toată lumea. Nu există o dovadă mai clară a existenței lui Dumnezeu decât viața sfinților. Cei mai mulți dintre aceștia au fost necunoscuți pentru lume, dar harul lui Dumnezeu i-a făcut cunoscuți în toată lumea și în toate veacurile.

8. SE URCA LA CERURI BINECUVÂNTÂNDU-I PE UCENICI

Sfântul Evanghelist Luca ne oferă amănunte reprezentative ale Înălțării lui Hristos la ceruri. După ce i-a dus pe ucenici până spre Betania, ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer (Luca 24, 50-51).

În Sfânta Scriptură, binecuvântarea este opusul blestemului. Binecuvântarea este legată pe de o parte de persoana care oferă ceva prin cuvânt sau prin faptă, iar pe de altă parte, de oferirea harului și a energiei. Se știe faptul că, în Sfânta Scriptură, transmiterea binecuvântării lui Dumnezeu către om se face prin diferite practici. După facerea primilor doi oameni, Dumnezeu i-a binecuvântat (Facerea 1, 28). Este reprezentativ felul în care Patriarhul Iacov i-a binecuvântat pe copiii lui Iosif. El și-a așezat mâna dreaptă pe capul lui Efraim și pe cea stângă pe capul lui Manase și i-a binecuvântat (Facerea 48, 13-15). De asemenea, înainte de moartea sa, Isaac l-a binecuvântat pe Iacov (Facerea 27, 23-29). Aceasta înseamnă nu că se dădea binecuvântare doar în timpul vieții, ci și atunci când oamenii plecau din această lume. Este interesant faptul că Elisei a luat binecuvântarea lui Ilie pe când acesta din urmă se urca la cer, pentru ca toți să înțeleagă că duhul lui Ilie s-a odihnit peste el. De ceea, după ce l-au găsit pe Elisei, oamenii i s-au închinat până la pământ (IV Regi 2, 15). În vechiul Testament, exista credința că, prin binecuvântare, Profetul sau Patriarhul transmite viața, adică harul lui Dumnezeu.

În Evanghelii, vedem că Hristos i-a binecuvântat pe oameni de multe ori. Un caz aparte este acela al binecuvântării date copiilor. Sfântul Evanghelist scrie: Și luându-i în brațe ,i-a binecuvântat punându-Și mâinile peste ei (Marcu 10, 16). Elementul binecuvântării se regăsește și în minunile pe care Hristos le-a făcut, mai ales în acelea care se săvârșeau prin punerea mâinii Sale pe diferite părți ale trupului celor bolnavi, așa cum a fost în cazul vindecării soacrei lui Petru, când S-a atins de mâna ei și au lăsat-o frigurile (Matei 8, 15).

În vreme ce Hristos Se înălța la cer, El îi binecuvânta pe ucenici, trimițându-le harul Său. Este important de subliniat faptul că Hristos nu S-a oprit să-i binecuvânteze, pentru a începe abia după aceea să Se înalțe la cer, ci îi binecuvânta în timp ce urca. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer. Cu alte cuvinte, a început să-i binecuvânteze pe ucenici, dându-le acestora puterea de a împlini lucrarea poruncilor și, în timp ce îi binecuvânta, Se ridica la cer. Astfel, Hristos a arătat că mereu îi va binecuvânta pe cei care ascultă de El și le va da acestora bogăție nesfârșită de har (Macarie Hrisochefalul).

Această imagine este prezentă în hagiografie sub chipul lui Hristos Care șade pe tron și îi binecuvântează pe oameni, fapt ce arată că Hristos este Împăratul și Domnul cerului și al pământului, Cel ce trimite harul și binecuvântarea Sa către oameni; El este singurul binecuvântat, Care, prin binecuvântarea Sa, întărește și binecuvântează pe cei vrednici de binecuvântare. Proorocul David spune: deschizând Tu mâna ta, toate se vor umple de bunătăți (Ps. 103, 29).

Dincolo de aceste tâlcuiri, faptul că Hristos îi binecuvânta pe ucenici în timp ce Se ridica la ceruri a însemnat că El va fi mereu alături de aceștia. El însuși a dat încredințarea: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului (Matei 28, 20).

9. UCENICII STĂTEAU CU PRIVIREA AȚINTITĂ SPRE CER ȘI AU FOST ÎNCREDINȚAȚI DE VENIREA DIN NOU A LUI HRISTOS

Imaginea Înălțării lui Hristos este maiestuoasă. Ucenicii rămăseseră înmărmuriți de uimire și urmăreau cu bucurie și cu nedumerire Înălțarea Domnului la ceruri. Sfântul Evanghelist Luca scrie în acest sens: Și acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălțat… și privind ei, pe când El mergea la cer… (Fapte 1, 9-10).

După spusele Sfântului Atanasie cel Mare, ucenicul nu Îl vedeau pe Hristos urcând la cer, ci priveau tot timpul cu atenție, ceea ce însemna că „încontinuu își aținteau privirea în sus, spre Hristos”. Așadar, a fost vorba despre o concentrare continuă a privirii. Am putea spune că stăteau țintuiți locului și-L priveau pe Hristos, care Se înălța la cer.

Dincolo de simțământul măreției imaginii lui Hristos Care Se înălța la ceruri, acestă ațintire a privirii are și înțelesul că cei care sunt creștini cu adevărat, au în permanență ochiul sufletului – care este gândul – întors spre cer. În acest context trebuie să analizăm îndemnul „sus să avem inimile”, pe care îl rostește preotul, sau „sus să avem gândul și inimile”, din Sfânta Liturghie a lui Iacov, ruda Domnului. Cuvintele acestea sunt importante deoarece, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, patria noastră nu se află pe pământ, ci în cer. Cetatea noastră este în ceruri, de unde și așteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos (Filip. 3, 20). Cu o altă ocazie, Apostolul Pavel recomandă: Cugetați cele de sus, nu cele de pe pământ (Col 3, 2). Această ațintire a privirii înspre Hristos și înălțarea minții la El se află în legătură cu isihia minții, adică de viața isihastă, care înseamnă desprinderea minții de orice dorință lumească și raportarea lui numai la Hristos. Desigur, în acord cu teologia isihastă și neptică, aceasta înseamnă întoarcerea minții în inimă, prin Hristos; în acest fel, gândul urcă la Dumnezeu. Așadar, nu este vorba despre o devenire a drumului firesc al minții, ci despre curățirea și iluminarea acestuia.

În timp ce ucenicii priveau la cer, îngerii, despre a căror participare la Înălțare vom vorbi mai jos, au spus că, așa cum Hristos S-a urcat la ceruri, la fel Se va și coborî: Acest Iisus Care S-a înălțat de la voi la cer, așa va și veni, precum L-ați văzut mergând la cer (Fapte 1, 11). Aceasta înseamnă că, deși nu-L mai vedeau pe Hristos, ucenicii au rămas cu privirea spre cer, în extaz și în uimire.

Analizând mai atent aceste cuvinte îngerești, Sfântul Atanasie cel Mare spune că, în realitate, îngerii le făceau cunoscut ucenicilor că Hristos rămâne Dumnezeu-Om în veac și că va veni iarăși cu Trupul Său, deoarece nu a luat trup de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu doar pentru a se folosi de el, ci pentru a rămâne în creație de-a pururi. Nu S-a întrupat numai pentru o vreme, ci pentru totdeauna. Hristos rămâne Dumnezeu-Om în veac.

Cuvântul Arhanghelului se referă la cea de-a Doua Venire întru slavă a lui Hristos, pentru ca să judece viii și morții. Referindu-Se la cea de-a Doua Sa Venire, Însuși Hristos a spus: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, și toți sfinții îngeri cu El… (Matei 25, 31). De altfel, învățătura Sfântului Apostol Pavel referitoare la faptul că sfinții vor fi răpiți și înălțați pentru a-L întâmpina pe Hristos, Care va veni cu slavă multă, se referă tocmai la această venire. De aceea, în Simbolul Credinței, marturisim: „Și iarăși va să vină cu slavă”.

Cuvintele prin care îngerii vorbesc despre cea de-a Doua Venire a lui Hristos sunt prezente și în Vechiul Testament sub formă de proorocie. Profetul Daniel spune: Am privit în vedenia de noapte, și iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului și El a înaintat până la Cel vechi de zile și a fost dus în fața Lui (Daniel 7, 13). La această venire se referă și cuvintele lui Hristos: și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă (Matei 24, 30).

Din ceasul Înălțării lui Hristos și până în cel al venirii Sale din nou este un loc gol, pentru că, între aceste două momente, se află Biserica, prin care ne facem mădulare ale Trupului lui Hristos și prin care suntem în comuniune cu El. De altfel, cei care sunt parte organică a Bisericii și mădulare adevărate ale Trupului lui Hristos, vor putea trăi, după măsura la care au ajuns, atât Înălțarea lui Hristos, cât și slava venirii Sale.

10. LUMEA ÎNGERILOR ÎN TIMPUL ÎNĂLȚĂRII LUI HRISTOS

Hristos este Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, adică Dumnezeu-Om adevărat. Fiindcă, prin întruparea Sa, Hristos nu a pierdut nici Dumnezeirea și nici șederea pe tron alături de Părintele Său, El era însoțit în permanență de îngeri. Îngerii și-au făcut apariția la toate evenimentele împărătești: ei au fost cei care au slăvit întruparea lui Dumnezeu, cei care L-au slujit după biruința Lui asupra diavolului din pustie, L-au întărit în timpul rugăciunii din grădina Ghetsimani și le-au vestit femeilor mironosițe Învierea Sa. De asemenea, îngerii au fost de față și la urcarea lui Hristos la ceruri.

În legătură cu evenimentul Înălțării, se spune că, în vreme ce ucenicii Îl vedeau pe Hristos înălțându-Se la cer, un nor L-a luat de la ochii lor. După aceea, au venit lângă ei doi bărbați îmbrăcați în haine albe, care le-au spus că Hristos va veni iarăși în același chip (Fapte 1, 9-11). Așadar, la Înălțarea lui Hristos, au fost prezenți mulți îngeri, atât în chipul norului, cât și în chipul bărbaților care purtau veșminte albe. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că acest lucru nu este de mirare, căci dacă în permanență întreg văzduhul este plin de îngeri, cu atât mai firesc era ca, atunci când Hristos S-a înălțat la ceruri, să fie de față multe puteri îngerești.

Îngerii sunt duhuri create de Dumnezeu, care au un rol dublu. Primul este de a-L slăvi fără încetare pe Dumnezeu, așa cum vedem din multe texte ale Vechiului și Noului Testament, iar al doilea este de a sluji spre mântuirea omului. Cuvântul anghelos[7](înger) provine din anghelo[8] (a anunța) și îi desemnează pe cei care anunță ceva, care duc oamenilor veștile legate de mântuirea lor[9]. Prezența îngerilor la Înălțarea lui Hristos a fost proorocită în Vechiul Testament. Profetul Iezechiel a avut o vedenie uimitoare: Iar heruvimii, întinzând aripile, s-au ridicat de la pământ înaintea ochilor mei și s-au dus însoțiți de roți (Iezechiel 10, 19). La rândul său, grăitorul de Dumnezeu David spune: Și S-a suit pe heruvimi și a zburat: zburat-a pe aripile vântului (Ps. 17, 12).

Aceste profeții nu sunt diferite. Ele se referă la același eveniment, chiar dacă într-una se vorbește despre heruvimi, iar în cealaltă, despre heruvimi și despre aripile vântului. Este vorba de același eveniment, deoarece aripile vântului sunt heruvimii, a căror lucrare este să poarte tronul lui Dumnezeu, așa cum se spune în Vechiul Testament. Norul care a apărut în timpul Înălțării și care L-a ascuns pe Hristos de ochii ucenicilor era în realitate prezența heruvimilor, care s-au arătat în chip de nor, adică așa cum știm noi că arată un nor. Cu adevărat, „heruvimii iau chip de nor pentru cei îndumnezeiți” (Macarie Hrisochefalul). De altfel, norii fizici sunt simbolul cerului, iar Hristos urcă pe nori pentru ca să arate puterea sfântă pe care o are (Sfântul Ioan Gură de Aur). Dincolo de aceste tâlcuiri mai există și una alegorică, care spune că heruvim înseamnă „mulțimea cunoștinței și revărsarea înțelepciunii”. Cu alte cuvinte, Hristos șade și se odihnește asupra celui care are cunoștință și înțelepciune (Sfântul Nicodim Aghioritul).

În afară de heruvimii care L-au însoțit pe Hristos în chip de nor, s-au mai arătat și doi bărbați îmbrăcați în veșminte albe. Dar de ce au apărut îngerii cu înfățișare de om? Desigur, îngerii nu au trup omenesc, ptentru că sunt ființe imateriale, dar s-au arătat în chip de om pentru ca ucenicii să nu se înfricoșeze (Macarie Hrisochefalul). Faptul că purtau haine strălucitoare („îmbrăcați în haine albe”) era semnul „firii curate… și înfășurate în neprihănire”. De asemenea, era și semnul bucuriei acestora, pentru că veșmintele albe simbolizează desfătarea îngerească (Macarie Hrisochefalul). Cu adevărat, îngerii sunt ființe luminate, care își iau lumina de la Dumnezeu, iar veșmintele albe sunt chipul harului lui Dumnezeu cu care sunt înconjurați.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei doi îngeri s-au arat și le-au vorbit ucenicilor din două motive. În primul rând, pentru a-i mângâia pe aceștia în ceasul despărțirii. De altfel, spusele îngerilor despre faptul că Hristos va veni din nou se încadrează în acest context. În al doilea rând, îngerii s-au arătat pentru a le spune ucenicilor că Hristos S-a înălțat la ceruri, fiindcă cerul era preaînalt, iar ochii ucenicilor nu puteau să străbată văzduhul și să vadă unde S-a așezat Hristos. În plus, un alt motiv ar fi acela de a-i încredința pe ucenici că Hristos nu a urcat ca la cer, ci la cer.

11. RIDICAȚI PORȚILE VOASTRE

Într-o analiză anterioară am amintit Psalmul lui David în care se cere căpeteniilor să deschidă porțile, iar această cerere este repetată de două ori. Porunca este următoarea: Ridicați, căpetenii, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei. Căpeteniile întreabă: cine este acesta Împăratul slavei? Răspunsul este: Domnul cel tare și puternic, Domnul cel tare în război; iar a doua oară: Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei (Ps. 23, 7-10).

Atunci când am dezvoltat subiectul legat de pogorârea lui Hristos la Iad, am analizat tâlcuirile Sfinților Părinți care spun că Arhanghelul Gavriil și toți îngerii care Îl însoțeau pe Hristos porunceau stăpânitorilor întunericului să deschidă porțile pentru ca să intre cu slavă biruitorul morții. În paralel, însă, Sfinții Părinți leagă acest Psalm și de Înălțare, spunând că el este și o proorocie care se referă marele praznic împărătesc al Înălțării lui Hristos.

Pentru ca acestă tâlcuire să fie înțeleasă mai bine trebuie să spunem că, așa cum rezultă din Tradiția bisericească împământenită în primele secole, îngerii, care sunt duhuri raționale, sunt împărțiți în trei cete de câte trei, dintre care prima ceată[10] se află lângă tronul lui Dumnezeu, a treia ceată[11] se află pe pământ și slujește oamenilor, iar ceata de mijloc[12] se află între cer și pământ. Potrivit acestei tâlcuiri, cei mai de jos îngeri se află pe pământ, cei care sunt superiori acestora se află în cel de-al doilea cer, în așa-zisele tării, iar ceilalți îngeri, care sunt cei mai înalți, se află în primul cer, acolo unde este Dumnezeu.

În timp ce Hristos Se ridica spre cer, cetele îngerești care Îi slujeau Domnului pe pământ au poruncit căpeteniilor din tării, adică din cel de-al doilea cer, să deschidă porțile pentru ca să intre Împăratul slavei. Porțile sunt străjile îngerești, care nu fuseseră niciodată deschise. Ele erau închise chiar și atunci când Hristos S-a pogorât. De aceea, taina iconomiei întrupării lui Hristos nu era cunoscută nici de îngeri (Sfântul Ioan Gură de Aur). Îngerii din tării au întrebat ca să afle cine era acel împărat al slavei. Întrebarea se referea la trupul și la simbolurile Patimii, adică la rănile de pe Cruce (Sfântul Grigorie Teologul). Așadar, ei se mirau de prezența Împăratului slavei în trup și de rănile Sale. Mai apoi, îngerii din tării (din cel de-al doilea cer) au poruncit căpeteniilor din primul cer ca și ei să deschidă porțile pentru ca să treacă Împăratul slavei. La întrebarea corespunzătoare a acestor îngeri, răspunsul a fost că Hristos este Domnul puterilor și Împăratul slavei.

Nu trebuie să ne mire întrebarea îngerilor: Cine este acesta Împăratul slavei? De asemenea, nu trebuie să considerăm că este o întrebare neîntemeiată. Ea este reală din două motive. În primul rând, deoarece îngerii sunt ființe create și prin urmare ei nu știu de dinainte ce se va întâmpla și nici nu sunt atotcunoscători. Numai Dumnezeu are această cunoștință, pe care o descoperă doar celor cărora voiește. La fel ca și sfinții, îngerii conusc numai ceea ce li se spune (Teodoret). În al doilea rând, așa cum am subliniat și anterior, mirarea îngerilor se datora unirii firii dumnezeiești cu cea omenească, Patimii lui Hristos și felului în care Hristos purta rănile Crucii pe Trupul Său înviat. Teama se naște în suflet din lucruri peste fire. Așa cum omul se teme atunci când vede un înger și drept urmare, îngenunchează etc, și cetele cele fără de trup, văzând trup purtat pe nor, au simțit teamă și nedumerire (Sfântul Atanasie cel Mare). De asemenea, mirarea îngerilor a venit din vedera felului în care Hristos a îndumnezeit firea omenească, a urcat la cer trupul pământesc și a așezat pe tron de-a dreapta Tatălui firea care căzuse, a făcut Biserica din îngeri și din oameni și, în general, l-a îndumnezeit pe om și l-a readus la slava de mai înainte (Macarie Hrisochefalul).

12. MIRAREA ÎNGERILOR

Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a produs în rândul îngerilor o puternică mirare. De aceea, în ziua Nașterii, ei au cântat imnuri de slavă măreției lui Dumnezeu. Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14). Toate acestea au izvorât din faptul că unirea firii dumnezeiești cu cea omenească în Persoana Cuvântului a fost o mare taină, pe care nici mintea omenească și nici cea îngerească nu putea să o încapă.

Înălțarea cu trupul care purta pe el semnele rănilor de pe Cruce a produs mai multă uimire și nedumerire decât însăși Patima lui Hristos. Îngerii s-au minunat văzând toate aceste lucruri mari, dar mai ales atunci când au văzut cum trupul omenesc luat de Hristos a fost așezat de-a dreapta Tatălui.

Profetul Isaia înfățișează această mirare a îngerilor în cuvinte impresionante. Îngerii au întrebat nedumeriți: Cine este Cel ce vine împurpurat, cu veșmintele Sale mai roșii decât ale celui ce culege la vie[13], cu podoabă în îmbrăcămintea Lui și mândru de belșugul puterii Lui?… Pentru ce ai îmbrăcămintea roșie și veșmântul Tău este roșu ca al celui care calcă în teasc? (Isaia 63, 1-2).

Îngerii Îl vedeau pe Hristos cum urcă la ceruri și își exprimau nedumerirea. Edomul[14] este pământul, Vosorul[15] este trupul, iar veșmintele înroșite înseamnă sângele vărsat prin jertfa pe Cruce. Îmbrăcămintea este firea omenească și culoarea roșie înseamnă sângele care a curs din coasta lui Hristos. Prin Patimă, Trupul lui Hristos s-a înfrumusețat. Astfel, acest Trup este roșu ca hainele celui care strivește strugurii în teasc (Cuviosul Nichita). Așadar, nu încape îndoială că în acest fragment se vorbește despre Patima lui Hristos.

Tâlcuind aceste cuvinte ale Profetului Isaia, într-o referire la Învierea lui Hristos, Sfântul Grigorie Teologul spune: „Trupul pe care l-a luat Hristos s-a înfrumusețat, s-a luminat și s-a împodobit prin Patimă și prin Înviere”.

În timpul Înălțării sale, Hristos a păstrat pe trup rănile de pe Cruce, după care S-a așezat cu acestea pe tronul Tatălui. Sfântul Nicodim Agioritul a strâns laolaltă mai multe fragmente din Sfinții Părinți, din care reiese motivul pentru care, după Învierea Sa, Hristos a păstrat pe Trup Semnele suliței și ale cuielor, având în vedere faptul că putea să le vindece. Sunt prezentate cinci motive. În primul rând, s-a avut în vedere împodobirea și înfrumusețarea trupului. Așa cum ferestrele caselor sunt împodobite, deoarece aduc lumina soarelui, la fel s-a petrecut și cu Trupul lui Hristos. În al doilea rând, El a lăsat rănile deschise spre a putea fi atinse de Toma, pentru ca și acesta să teologhisească despre Înviere și să mărturisească faptul că Hristos este Dumnezeu și om. În al treilea rând, Hristos a vrut să-Și arate marea Sa iubire pentru om, fiindcă a pătimit, iar acum Se laudă cu semnele primite pe Cruce. În al patrulea rând, El a lăsat semnele cuielor deschise pentru ca noi să alergăm spre ele la vreme de ispită și să ne acoperim cu ele, așa cum aleargă porumbelul la cuibul său atunci când este urmărit de șoim. În fine, în al cincilea rând, El a procedat astfel pentru a fi văzut și recunoscut de iudei în ziua judecății. În Apocalipsă este scris: Iată, El vine cu norii, și orice ochi Îl va vedea și-L vor vedea și cei ce L-au împuns (Apoc. 1, 7).

La întrebarea îngerilor, Hristos răspunde: Eu sunt Acela al Cărui cuvânt este dreptatea și puternic este să răscumpere[16]… singur am călcat în teasc și dintre popoare nimeni nu era cu Mine; și i-am călcat în mânia Mea, i-am strivit în urgia Mea, încât sângele lor a țâșnit pe veșmântul Meu și Mi-am pătat toate hainele mele (Isaia 63, 1-3).

Dreptatea[17] este propovăduirea Evangheliei, iar judecata Mântuitorului[18] este modalitatea de mântuire. În plus, Hristos îi încredințează pe îngeri că a biruit stăpânirea morții și a diavolului de unul singur, fără ajutorul nimănui. De aici se vede limpede că Hristos este Dumnezeu, deoarece El a zdrobit moartea și a dat viață oamnilor prin sângele Său.

13. HRISTOS OFERĂ TATĂLUI OAIA RĂTĂCITĂ

Pe vremea când trăia pe pământ, răspunzându-le cărturarilor și fariseilor care cârteau pentru că îi primea pe păcătoși și mânca împreună cu ei, Hristos a spus că același lucru îl face și păstorul cel bun atunci când pierde o oaie dintr-o sută: le lasă pe celelalte nouăzeci și nouă în pustie și urcă în munți pentru ca să găsească oaia rătăcită. Iar atunci când o găsește, o pune pe umerii săi și se bucură. După aceea, ajunge acasă și, chemându-și toți prietenii, le spune să se bucure cu el, pentru că oaia pierdută a fost găsită (cf. Luca 15, 4-6).

În cuvântul său din ziua Înălțării lui Hristos, Sfântul Epifanie al Ciprului folosește această frumoasă imagine soteriologică pentru a arăta lucrarea pe care Mântuitorul a săvârșit-o pe pământ. Mai apoi Îl înfățișează pe Hristos după Înălțare, când Îi vorbește Tatălui Său: „Am găsit, Părinte, oaia rătăcită, pe care șarpele viclean a înșelat-o și a făcut-o să meargă pe drumuri rele și să se înconjoare de zei și să murdărească curăția cunoștinței”.

După aceea, Hristos spune Tatălui Său că a găsit oaia înecându-se în mocirla vieții și, după ce a răpit-o cu dreapta Dumnezeirii Sale, a spălat-o în apele Iordanului, a umplut-o de mireasma Duhului Sfânt și, înviind, a venit să-I aducă oaia cea cugetătoare ca dar scump făcut Dumnezeirii Sale.

După ce prezintă oferirea de către Hristos a oii cugetătoare care fusese rătăcită, Sfântul Epifanie vorbește despre jalea diavolului pentru că a fost biruit de Hristos, Care, ca un „șoim cu zbor iute” i-a răpit pe toți cei ce erau ținuți în robie. Diavolul mai jelește văzând cum, prin Înălțarea lui Hristos, trupul omenesc se urcă la ceruri și păcatul se face nevăzut precum fumul. Jelește și se tânguiește mărturisind că Fiul Mariei l-a înșelat. Prin vorbe mincinoase, prin prigoană și chiar prin Cruce, diavolul a făcut tot ce i-a stat în putință pentru ca Hristos să dispară, dar în cele din urmă toate acestea s-au întors împotriva lui. Acum, diavolul Îl vede pe Hristos urcând la cer întru slavă, în vreme ce el se umple de rușine.

Durerea celui rău este mare, după cum spune Sfântul Epifanie. Însuși diavolul mărturisește că, pe vremea când era Luceafăr în cer, a păcătuit și a fost aruncat pe pământ ca piatra din praștie. S-a ascuns în ape, dar Hristos a venit pe pământ și, după ce l-a găsit în matca Iordanului, l-a prins și l-a lovit ca pe un demon. A vrut să pună stăpânire pe pământ, dar a auzit vocea: al Domnului este pământul și plinirea lui; lumea și toți cei ce locuiesc în ea[19].

Din aceste cuvinte vedem că, prin Înălțarea lui Hristos, stăpânirea celui rău a fost năruită cu totul, pentru că diavolul a fost pus în fața biruinței finale a lui Hristos. Orice nădejde i-a fost zădărnicită atunci când a văzut cum firea omenească luată aspupra Sa de Hristos a fost ridicată la ceruri și așezată de-a dreapta Tatălui. De aceea, sărbătoarea Înălțării este încoronarea tuturor celorlalte praznice împărătești.

14. FĂGĂDUINȚA LUI HRISTOS DESPRE TRIMITEREA DARULUI DUHULUI SFÂNT

Orice om, atunci când pleacă de pe lumea aceasta, obișnuiește să dea sfaturi celor dragi și să îi binecuvânteze. În același fel a procedat și Hristos. El a făut ucenicilor Săi o făgăduință clară, le-a dat o poruncă și i-a binecuvântat. Despre binecuvântare am spus cele necesare într-un capitol anterior. În continuare vom analiza porunca pe care ucenicii au păzit-o și în urma căreia au primit ceea ce li s-a făgăduit.

Printre altele, Hristos le-a spus: Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu; voi însă ședeți în cetate, până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49). Din Faptele Apostolilor, aflăm aceeași informație: ci veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului (Fapte 1, 8). De asemenea, le-a dat porunca să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte făgăduința Tatălui (Fapte 1, 4). Din toate acestea se vede limpede faptul că Hristos le-a cerut ucenicilor ca, după Înălțarea Sa, să se întoarcă la Ierusalim și să nu plece de acolo până ce nu vor primi Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii. După ce se vor fi umplut de puterea Duhului Sfânt, vor propovădui întregii zidiri și se vor face mucenici ai lui Hristos.

Ucenicii s-au supus poruncii lui Hristos și, după ce s-au închinat, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare și erau în toată vremea în Templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 52-53). Desigur, așa cum este scris în Faptele Apostolilor, ei s-au urcat în încăperea de sus [a casei „unde se adunau de obicei”[20]] și într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, Mama lui Isus, și cu frații Lui (Fapte 1, 12-14).

Tâlcuind aceste fragmente, care înfățișează atât porunca lui Hristos, cât și ascultarea ucenicilor, putem să observăm câteva aspecte interesante.

Primul aspect. Ucenicii au plecat de la Muntele Măslinilor[21] plini de bucurie. Chiar dacă le era dor de Învățătorul lor, ei se bucurau cu bucurie multă tocmai pentru că se încredințaseră că vor primi Duh Sfânt, prin Care se vor face mădulare ale Trupului lui Hristos. Cu adevărat, lipsirea de Hristos – după trup – s-a transformat într-o mare binecuvântare, pentru că au dobândit o nouă comuniune cu Mântuitorul. De altfel, Hristos i-a încredințat: Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine (Ioan 12, 32). Astfel, bucuria ucenicilor avea două izvoare. Primul era nădejdea de împărtășire din Sfântul Duh, iar al doilea era fpatul că s-au învrednicit să se facă martori care au văzut și au auzit toate aceste mari taine.

Al doilea aspect. Între Înălțare și Cincizecime a fost o perioadă de rugăciune și de liniște, atât sufletească, cât și trupească. Nimeni nu se poate împărtăși din Duhul Sfânt dacă nu se află în stare de rugăciune și de liniște interioară. De altfel, viața practică, adică ținerea poruncilor lui Hristos, pregătește terenul pentru venirea așa-numitei rugăciuni curate, iar rugăciunea este principala cerință pentru dobândirea împărtășirii din darul Preasfântului Duh.

Al treilea aspect. Ucenicii erau în permanență strânși laolaltă, în așteptare, având tot timpul în mijlocul lor pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – pe Maica lui Hristos. Acest lucru arată valoarea cultului în Biserică, pentru că în punctul central al acestui cult se află cea mai iubită persoană a lui Hristos și a creștinilor, adică Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Maica Domnului nu a avut nici o demnitate în Biserică și nici vreo altă slujire. Cu toate acestea, ea era în centrul venerării ca cea mai de preț comoară pe care Biserica a avut-o și o are în continuare.

Al patrulea aspect. Trebuie să ne supunem în permanență poruncilor lui Hristos, pentru că acestea au rezultat bun și sfânt. Dacă ucenicii nu s-ar fi întors la Ierusalim, ci s-ar fi retras mâhniți pe la casele lor, atunci nu s-ar mai fi învrednicit de marele dar de a primi Duh Sfânt și de a se face mădulare ale Trupului lui Hristos. Așadar, ei au ținut o poruncă și au fost apărați prin ținerea ei.

15. ÎMPĂRTĂȘIREA FIECĂRUIA DINTRE NOI DIN ÎNĂLȚAREA LUI HRISTOS

Ceea ce s-a petrecut în viața lui Hristos trebuie să aibă loc și în viețile creștinilor. De altfel, urmarea lui Hristos nu înseamnă o confirmare exterioară față de câteva recomandări sau porunci formale, ci reprezintă împărtășirea din Hristos. Noi trebuie să trăim Patima, Răstignirea și Învierea lui Hristos în viețile noastre personale.

Același lucru este valabil și în legătură cu Înălțarea Mântuitorului. Sfântul Apostol Pavel vorbește limpede despre împărtășirea din harul Înălțării lui Hristos: Pentru că Însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și cei morți întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți împreună cu ei în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul (I Tesal. 4, 16-17).

Desigur, în acest fragment, Sfântul Apostol Pavel vorbește despre oamenii care vor fi în viață în acea vreme când Hristos va veni cu slavă multă, dar așa cum am văzut și din alte analize, tâlcuirea Părinților Bisericii se referă la sfinții care se vor înălța pentru a-L întâmpina pe Hristos, deoarece aceștia se găsesc într-o stare duhovnicească înaltă.

Sfântul Diadoh al Foticeei spune că ceea ce s-a petrecut cu Hristos în timpul Înălțării, se va petrece și cu sfinții. Hristos a luat trup omenesc pe care l-a îndumnezeit, astfel încât oamenii să poată să se îndumnezeiască și ei prin mulțimea harului lui Dumnezeu. „Ceea ce s-a făcut cu Dumnezeul întrupat se va face și cu cei îndumnezeiți prin bogăția harului Preaslăvitului Dumnezeu, pentru că și pe oameni îi poate face dumnezei.”.

Pentru a ne desfăta din Înălțare, trebuie ca, prin practică (faptă) și prin teorie (vederea de Dumnezeu), să ne ridicăm acolo unde Se află Hristos. Practica este curățirea inimii prin ținerea poruncilor evanghelice, iar teoria este iluminarea minții și înălțarea sa la vederi duhovnicești.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune că, așa cum Profetul Ilie și-a lepădat mantia, după care a fost răpit „ca la cer”, la fel și noi trebuie să ne dezbrăcăm, prin practică, de plăceri, de ambiții, de iubire de arginți și, în general, de orice străduință a acestei vieți, adică de atașamentul față de lucrurile din viața aceasta.

Trăirea teoriei înseamnă iluminarea minții și a inimii și vederea de Dumnezeu. Analizând cuvintele Apostolului Pavel, Sfântul Grigorie Palama spune că trebuie să privim spre Părintele din înălțime, pentru că acum nu ne mai tragem numai din primul om, adică din omul pământesc, ci și din cel de-al doilea om, adică din Domnul cerului. Așa cum Dumnezeu este ceresc, și noi trebuie să ne facem cerești și, așa cum ne-am îmbrăcat în chipul pământesc, trebuie să ne îmbrăm și în chipul ceresc. Iar după ce vom reteza legăturile cu hainele de piele, va trebui să ne așezăm în pământ sfânt, unde, prin virtuți și prin îndreptarea nezdruncinată a vieții înspre Dumnezeu, fiecare dintre noi va putea să prindă rădăcini. Inima noastră trebuie să se înalțe spre cer, unde va vedea priveliște minunată, adică firea noastră înveșnicită de focul Dumnezeirii.

Așadar, prin practică și prin teorie, omul poate trăi Înălțarea lui Hristos în viața sa personală. El se poate înălța cu Hristos, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul: „Urcând la ceruri, [Hristos] ne-a înălțat și pe noi”.

16. CONDIȚIILE ÎMPĂRTĂȘIRII DIN HARUL SĂRBĂTORII ÎNĂLȚĂRII

Teologia Înălțării nu trebuie să rămână la nivel teoretic sau intelectual. Ea trebuie să fie aplicată în practică. De altfel, teologia desprinsă de practică este demonică (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Dinspre iconomie trebuie să înaintăm spre teologie. Aceasta înseamnă că, atunci când trăim în viața noastră personală Răstignirea, Patima lui Hristos și tot ceea ce a făcut și a pătimit Domnul prin taina sfintei iconomii, putem trăi și taina teologiei, adică a îndumnezeirii.

Între aceste coordonate se încadrează învățătură Părinților care spun că, pentru a trăi Înălțarea lui Hristos și a înțelege atât cât este cu putință taina ei, trebuie să păzim poruncile dătătoare de viață ale lui Dumnezeu și să dobândim virtuțile dumnezeiești, dar mai ales smerenia și dragostea, astfel încât să putem îndura orice tristețe sau ispită care vine din faptul că suntem creștini, având în același timp și dorința de jertfire pentru slava numelui lui Hristos (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Pentru că suntem mădulare ale Bisericii, în care trăiește întreaga lucrare a sfintei iconomii, avem și obligații. Ca împreună-locuitori cu cei fără de trup, trebuie să ne depărtăm de orice dorință trupească, iar ca membri ai sfintei comunități și ca temple ale lui Dumnezeu trebuie să trăim în sfințenie. Este nevoie să ne împăcăm cu Dumnezeu, fiindcă în locul iadului, Dumnezeu ne-a făcut daruri împărătești (Sfântul Proclu, Patriarhul Constantinopolului).

Pentru aceasta, este nevoie de curățirea trupului și a sufletului. Omul trebuie să țină în permanență ochiul sufletului treaz, ca un paznic, pentru ca atunci când diavolul jefuitor vine să îl murdărească cu păcate trupești să fie gata să îi spună: „Nu mă fac prădător al pământurilor împărătești, diavole” (Sfântul Epifanie). Adică: nu trădez încrederea Împăratului Hristos, Care m-a pus să veghez peste lucrurile Sale.

După ce au trecut prin toate încercările, prin curățire și prin trăirea Răstignirii, ucenicii lui Hristos s-au strâns laolaltă într-o casă și, astfel, au primit Duhul Sfânt. Pentru că ne închinăm și noi lui Hristos, trebuie să ne întoarcem la Ierusalim, care simbolizează pacea. Trebuie să facem pace cu noi înșine și cu ceilalți. Și nu numai că trebuie să ne întoarcem la Ierusalim, dar și să așteptăm în casă, care este gândul nostru, unde să ne rugăm neîncetat și să ne îngrijim pentru a ne curăți de mânie și de gândurile josnice. În acest fel, Mângâietorul va veni la noi și ne vom închina în adevăr Tatălui și Fiului și Sfântului Duh (Sfântul Grigorie Palama).

***

Înălțarea lui Hristos este prăznuită cu imnuri și cu cântece duhovnicești, dar și prin practică și teorie, adică prin curăție și prin luminarea minții. Lupta duhovnicească și iluminarea fac ca omul să ajungă să guste din semnificația și din conținutul profund al acestei sărbători. Numai astfel omul poate să se bucure de acest praznic împărătesc cu bucurie fără margini.

Această bucurie, care nu este un sentiment [superficial], ci provine din trăirea iconomiei și a teologiei, are două cauze fundamnetale. Prima este aceea că, prin Înălțarea Sa „unde era mai înainte”, Hristos a arătat că nu era un om mărunt (simplu), și nici fiul tâmplarului Iosif, ci era Fiul lui Dumnezeu (Sfântul Nicodim Aghioritul). A doua cauză este că firea omenească s-a înălțat, adică a fost ridicată la ceruri (Sfântul Grigorie Palama). Desigur, acest fapt are strânsă legătură cu ridicarea la ceruri a fiecărui om care crede și se unește cu Hristos. Astfel, Capul trupului nostru se află pe tronul lui Dumnezeu și, prin urmare, mădularele noastre se pot ridica și ele din somnul păcatului pentru a se îndumnezei.

Înălțarea lui Hristos este încununarea tuturor praznicelor împărătești și desăvârșirea a tot ceea ce a făcut Hristos pentru noi, prin lucrarea sfintei iconomii. Această sărbătoare desăvârșitoare ne cheamă și pe noi la desăvârșire duhovnicească și la împlinire, la împărtășirea din Înălțarea lui Hristos și la trăirea propriei noastre înălțări.
Admin · 1180 vizualizari · 0 comentarii
20 Mai 2015. 22:06:09

Link permanent catre articolul complet

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Primul-blog-b1/CUVANT-DUHOVNICESC-b1-p2417.htm

Comentarii

Comentariile nu sunt autorizate in acest blog


Scrieti un comentariu

Comentariile nu sunt autorizate in acest blog