Google-Yahoo!
Image and video hosting by TinyPic Image and video hosting by TinyPicImage and video hosting by TinyPic 

"Fii împacat cu sufletul tau si atunci cerul si pamântul se vor împaca cu tine. "(Sfântul Isaac Sirul)



FONDATOR : Cristian Stefan Popescu ( cristiboss56 )

Multumesc tuturor celor care ostenesc pentru realizarea acestui blog , un colectiv de Oameni minunati !

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitatori: 4

Anunt

Arhive

Alegeti o tema



Categorii

rss Sindicalizare

CUVÂNT ORTODOX

Sfaturi duhovnicesti ale parintelui Sofronie Saharov
-Mulți se străduiesc să trăiască viața duhovnicească numai la Dumnezeiasca Liturghie de duminică, iar în restul săptămânii se află în afara viețuirii ascetice. Acești oameni nu pot înțelege monahismul. Cei ce nu trăiesc întreaga săptămână evanghelic-ascetic nu pot trăi nici duminica ascetic.
- Cei care-l bârfesc și-l clevetesc pe preot îi fac un mare bine: îl smeresc. Insă nu trebuie să-l judece mulți, căci atunci se amărăște, iar când există amărăciune, Harul lui Dumnezeu nu lucrează. Defăimarea îl ajută pe cleric, deoarece acționează ca o frână - la fel cum frâna oprește mașina care se îndreaptă spre prăpastie. Insă cel care clevetește nu se folosește. Când oamenii îl laudă pe cleric, el trebuie să se bucure, dar și să se smerească, de vreme ce este slujitor al lui Hristos, Cel ce a suferit smeriri și Cruce.
- Lacrimile sunt de trebuință pentru monah și pentru creștin. Există lacrimi lumești și lacrimi dumnezeiești. Diferența dintre ele se vădește din aceea că lacrimile lumești-egoiste se nasc din disprețuirea de către oameni, din pierderea vredniciilor și a bunurilor lumești, pe când cele duhovnicești-dumnezeiești se nasc din pocăință, din dorirea mântuirii și a vieții veșnice.
- Cuvântul „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui" i-a fost descoperit Starețului Siluan de însuși Dumnezeu. Aceasta o cred și am înțeles-o. Precum mi-am dat seama mai târziu, cuvântul acesta se vădește și în viața lui Hristos. Apostolul Petru mărturisește: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu" -iar Hristos [drept răspuns] își vestește patima, pogorârea la iad și înviem. Vestirea patimii se leagă strâns de mărturisirea Dumnezeirii lui Hristos, Aceasta este „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui".
Nu toți pot să-și țină mintea în iad; depinde de puterea fiecăruia. Acesta este privilegiul celor puțini, al celor puternici, căci omul poate câdea în deznădejde. Atunci când după trăirea iadului vine nădejdea mântuirii, înseamnă că este lucrarea Harului Dumnezeiesc. Prin gândul „Ține-ti mintea în iad" contenește lucrarea patimilor, și înlăuntrul nostru vine Duhul Cel veșnic. Atunci omul nu simte că va dobândi Impărăția Cerurilor cândva, în viitor - căci o are deja înlăuntrul său. Multora li s-a descoperit acest cuvânt și l-au trăit ei înșiși, dar el se ascunde în chip tainic âe-a lungul veacurilor. Propovăduind-o lumii, m-am simțit pe sinemi posesorul unei uriașe moșteniri.
- După un păcat trupesc, Rugăciunea se oprește, în vreme ce scrierea theologică poate continua. Aceasta arată deosebirea dintre theologia ca harismă a Sfântului Duh și theologia ca știință omenească. Rugăciunea este cea care vădește curăția sufletului și a trupului. Este cu putința ca omul să theologhisească, să scrie, să fie om de știință, dar să nu se roage, să nu fie sfânt.
- Vreau să trăiesc viața pustnicilor, nu să joc teatru. Să fiu cel ce sunt. Când râd, există oameni care se smintesc; când sunt serios, iarăși se smintesc. Vreau să fiu firesc, simplu.
- Monahii mănăstirii noastre nu trăiesc așa cum trăiam eu în pustia Sfântului Munte, însă mă bucur că sunt monahi buni, și trăiesc în chip firesc, nu sunt ipocriți, nu joacă teatru. Ii primesc la fel pe toți oamenii, deopotrivă bogați și săraci, fără osebire, și pe toți încearcă să-i ajute.
- Când vor lipsi monahii, atunci credința se va pierde.
- Mă bucur că episcopul tău (Mitropolitul Calinic al Edessei) îi iubește pe monahi.
-Monahii nu sunt trândavi, ei sunt de folos pământului întreg, întregii omeniri. Preoții de mir își mărginesc lucrarea la o parohie, dar monahii sunt de folos întregii lumi. La mănăstirea noastră vin oameni din întreaga lume.
- Starețul Siluan, cu constituția trupească pe care o avea, ar fi putut zămisli mulți copii, dar Harul lui Dumnezeu l-a făcut să se înfrâneze în chip desăvârșit; nu avea nici măcar un singur gând trupesc. Abia ajuns la mănăstire și lipsit de experiență în lupta duhovnicească, a căzut într-un păcat oarecare după masă. De atunci n-a mai primit nici un gând trupesc în întreaga sa viață, ascultând de cuvântul Părintelui său duhovnicesc.
Ca Părinte duhovnicesc, am întâlnit în Sfântul Munte și câțiva, îndeosebi tineri, care săvârșeau păcatul „de unul singur". In acest caz vindecarea constă în ațintirea minții la rugăciune, la Dumnezeu. Când crește rugăciunea lăuntrică și însuflarea duhovnicească, atunci contenește lucrarea patimii. Când, după o nălucire de noapte, ne trezim tulburați, înseamnă că am avut plăcere. Aceasta se înfruntă prin Harul pocăinței, prin plâns, prin rugăciune, prin unirea minții cu inima.
- Mulți Părinți duhovnicești au greutăți în confruntarea cu problema [feririi de] nașterea de prunci, în ceea ce privește Dumnezeiasca împărtășanie. Este trebuință de discernământ și luminare de la Dumnezeu.
O observație generală ar fi că trebuie o mare atenție spre a nu-i mustra pe oameni în mod nechibzuit, căci se vor deznădăjdui și vor pleca din Biserică. Tot astfel, lipsirea pentru mulți ani de Dumnezeiasca Impărtășanie îl omoară pe om și-l îndepărtează de Biserică. Mulți trăiesc cu dori-rea după Dumnezeiasca Impărtășanie. Dacă-i lipsim de ea, atunci nu vor putea rezista feluritelor ispite. E trebuință de pricepere, de rugăciune, și mai depinde și de cum sunt creștinii care vin să se spovedească. Va trebui să-i ajutăm să trăiască cu pocăință, cu rugăciune, să meargă la biserică și să țină poruncile lui Hristos. De asemenea, mai sunt unii care săvârșesc o înfrânare peste puterile lor.
In această chestiune nu se poate rândui o linie comună pentru toți. Este o problemă între Părintele duhovnicesc și cel ce se spovedește. Când există putința iconomiei, a pogorământului, să dăm Dumnezeiasca Impărtășanie din când în când. E de-ajuns să vedem sporire în viața lor duhovnicească.
- Vedem adesea că în momentul în care îl cunoaște cineva pe Hristos și începe să trăiască o viață îmbisericită, voiește să devină preot. Insa este nevoie mai întâi să treacă o lungă perioadă de timp pentru a se statornici în viața bisericească, și după aceasta să hotărască de voiește sau de este potrivit să devină preot.
- Rugăciunea neînșelată se face prin plâns, și vine prin plâns. De voiește cineva să se facă călugăr adevărat, trebuie să învețe să se roage. Sâ se socotească pe sine ca osândit, și atunci îi va veni un gând de prihănire de sine. De fiecare dată vine un gând nou. In acesta trebuie să stăruiasca. Atunci mintea se alipește de inimă. Din acest plâns îi vine durere în inima. Este neapărat de trebuință să existe această durere duhovnicească. Aceasta durere se simte în partea de sus a organului trupesc al inimii. Daca doare însă în partea de jos a inimii, atunci iau naștere cu ușurință tulburări trupești, de aceea trebuie evitat acest fel de durere.
Din această durere duhovnicească din partea de sus a inimii se răspândește liniște și pace în întregul trup, și atunci omul poate discerne gândurile, dacă provin de la Dumnezeu sau de la diavolul. Atunci el poate pricepe și gândurile celorlalți. Astfel, când se roagă pentru ceilalți, monahul poate înțelege îndată care este starea lor duhovnicească.
Când monahul se obișnuiește să plângă așa, iar mănăstirea îi devine piedică, atunci iese în pustie. Când plânsul îi vine de la sine, într-o neîncetata tânguire, este dovada că trebuie să se liniștească în pustie. Când într-o zi monahul plânge două-trei ceasuri cu gând curat, mintea lui se poate afla în Dumnezeu multe zile după aceea, fără a se mai dezlipi de acolo și fără a mai trebui să împlinească pravila de rugăciune și canonul.
- Dragoste este când cineva se face „tuturor toate", când se poartă sincer cu oamenii pe care-i întâlnește și împreună cu care locuiește, când nu dorește să-și impună ale sale, ci primește voia celuilalt ca pe propria-i voie.
- Pentru Rugăciunea minții, lumina fizică (a soarelui sau a lămpii), și chiar culoarea pereților poate să deranjeze, asemenea cum deranjează zgomotul. Pentru nevoința în Rugăciunea minții este trebuință de întuneric și de liniște. Culorile camerei trebuie să fie închise, iar icoanele nu foarte luminoase.
- Creștinul nu se poate ruga de multe ori pe zi cu simțirea Harului. Dumnezeu dă Harul Său când și când. Când mintea lucrează Rugăciunea minții și obosește, nu mai poate în aceeași zi să se roage cu intensitate. Durata intensității diferă - câteodată se lucrează Rugăciunea o oră, altădată două ore, uneori un sfert de oră. Când se face cu intensitate, aceasta ajunge pentru întreaga zi.
- Este bine ca omul, atunci când obosește în lucrarea minții, să rostească rugăciunea cu gura, ca urechea s-o audă, chiar dacă are Rugăciunea minții. Aceasta să se facă îndeosebi în situațiile în care este singur.
- Câteodată, în timpul rugăciunii, diavolul dă formă în minte anumitor imagini despre propria-i prezență, spre a-l îngrozi pe cel ce se roagă. Pentru aceasta este nevoie de o mică lumină în cameră, așa încât cel ce se roagă să nu se înfricoșeze la gândul că diavolul este prezent.
- In timpul Rugăciunii intense a minții vin anumite gânduri purtătoare de lumină. Acestea sunt ale diavolului, spre a ne desprinde atenția de la Rugăciune. In timpul vederii Luminii nezidite nu există gânduri. Este cu putință ca gândurile să fie și gânduri bune sau firești - gândurile firești ale minții. Atunci când intelectul se concentrează și raționează, are o însuflare. Este nevoie de atenție, să nu luăm aceasta drept Harul lui Dumnezeu, luminare de la Dumnezeu. Acesta este așa-numitul întuneric al dezbrăcării de toate. Curățată de lucrurile materiale și luminată de Harul lui Dumnezeu, mintea dobândește o transparență luminoasă. Vederea Luminii nezidite se trăiește dincolo de această stare.
- Creștinul poate rosti încet și rar, cu glas, Rugăciunea - apoi atenția să stea noetic în inimă și să oprească rostirea Rugăciunii. Cât ține puterea minții, creștinul trebuie să rămână în această stare, urmărind. Când îi slăbește rugăciunea, va trebui să o rostească din nou cu gura. Este și acesta un mod de trăire a isihiei.
- De multe ori, diavolul ne aduce în minte păcate săvârșite în trecui ca să ne arunce în deznădejde. In astfel de situații se cere discernământ din partea Părintelui duhovnicesc, spre a-l tămădui pe ucenic.
- De multe ori, de-a lungul nopții simțim o apăsare în inimă. Atunci facem mai intens Rugăciunea, ne pocăim, plângem, iar în ziua următoare ne sculăm bucuroși.
- Adesea, cel ce lucrează Rugăciunea are dureri în inimă. Asta nu-i o boală de inimă, ci uneori se naște din tensiunea la care este supusă inima, iar alteori este ispită de la diavolul. In cel de-al doilea caz, diavolul îi impune gândul că, de se va ruga în continuare, va muri. Pentru a crește, Rugăciunea trebuie să treacă și prin acest fel de cercare. Omul să zică: „Sa mor!" - și să continue să se roage.
- Copacii au crengi care fac roade, dar au și unele ramuri uscate, ce nu vatămă copacul. La fel se întâmplă și la oameni: pot să aibă și unele scăderi, ce nu vatămă. Noi trebuie să le vedem virtuțile.
- Când pătrunde în noi vreun gând sau vreo iubire nelegiuită, acestea pleacă prin plâns. Prin lacrimi pleacă din suflet orice rău.
- Când fie un lucru, fie o persoană atrage iubirea noastră mai mult decât dragostea lui Dumnezeu, atunci săvârșim curvie duhovnicească.
- Incepătorii în viața duhovnicească dau formă imaginară în minte cuvintelor rugăciunii, și astfel crește și se cultivă închipuirea. Este de preferat ca la început să ținem rugăciunea pe buze, adică să o rostim cu glasul, fără să ne imaginăm cuvintele.
- In problemele duhovnicești trebuie să se înainteze cu frica lui Dumnezeu. Adică temelia să fie frica lui Dumnezeu. Când după o lucrare ia naștere smerenia, aceasta este un semn al bunăvoirii lui Dumnezeu și al împlinirii, al coacerii.
- Starețul trebuie să-și țină ucenicul la hotarele deznădejdii, să nu-l laude pentru harismele lui. Va trebui să-l încurajeze numai în clipele dificile, când apare deznădejdea cea de nevindecat. Atunci va avea ucenicul sporire. Viața monahală este „exploatare" a tuturor stărilor, dar monahul se folosește îndeosebi din ocări și smeriri.
- Gheron Iosif Isihastul, când se ruga, veneau păsărele sălbatice și-ii loveau cu ciocul în acoperiș. Cineva ar putea spune că era o ispită de la diavolul; eu socotesc că păsările erau atrase de rugăciunea Starețului.
senior editor blog · 480 vizualizari · 0 comentarii
11 Aug 2016. 19:49:19

Link permanent catre articolul complet

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Primul-blog-b1/CUVANT-ORTODOX-b1-p2491.htm

Comentarii

Acest articol nu are Comentariu momentan


Scrieti un comentariu

Comentariile nu sunt autorizate in acest blog