Google-Yahoo!
Image and video hosting by TinyPic Image and video hosting by TinyPicImage and video hosting by TinyPic 

"Fii împacat cu sufletul tau si atunci cerul si pamântul se vor împaca cu tine. "(Sfântul Isaac Sirul)



FONDATOR : Cristian Stefan Popescu ( cristiboss56 )

Multumesc tuturor celor care ostenesc pentru realizarea acestui blog , un colectiv de Oameni minunati !

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitatori: 2

Anunt

Arhive

Alegeti o tema



Categorii

rss Sindicalizare

Din suflet , pentru suflet !


În concepția creștină, iubirea izvorăște din însăși ființa spirituală a omului. Persoana însăși, în esențialitatea ei, este iubire, adică tendință spre comuniune. Dumnezeu este iubire (cf. I Ioan IV, 8); omul, chip al lui Dumnezeu în lume, este iubire. De aceea, prin însăși ființa sa, el este predestinat spre comuniune, nu poate trăi singur, nu se poate desăvârși singur.

Iubirea e extaz, adică ieșire din sine, pentru ca pirzându-te în altul, să te regăsești mai desăvârșit. Dacă unitatea e năzuința iubirii, dualitatea e condiția ei necesară. Ea realizează o unitate suprapersonală, în care persoanele prin comuniune, nu dispar, ci se desăvârșesc. Aceasta e puterea paradoxală a iubirii: de a uni și totodată de a menține individualitatea și a o desăvârși. Ea este o „unitate în dualitate". Iubirea are în ea nostalgia veșniciei. Ea nu poate concepe despărțirea. Ea dă impresia că persoanele s-au căutat și și-au aparținut din veșnicie, că ele sunt predestinate să-și aparțină veșnic.Iubirea este forță creatoare. Ea cheamă la viață potențialitățile ascunse în om și le actualizează.Ea dinamizează toate energiile și îmbogățește ființa și viața omului, potențând-o, împlinind-o, desăvârșind-o. Caracterul acesta dinamic, creator al iubirii își găsește expresie în iubirea dintre soți, afară de reciproca dăruire și perfecționare.

Iubirea este creatoare: ea cheamă la viață, ea creează viața, ea îmbogățește viața. Iubirea, care realizează comuniunea dintre soț și soție, impune cu necesitate veșnicia sau indisolubilitatea acestei comuniuni și caracterul creator al ei. Există un raport pozitiv între iubirea familială și Dumnezeu, întrucât iubirea și familia creștină reprezintă trepte spre Dumnezeu, ca reflexe ale unor realități transcendente. Și Dumnezeu este izvor și putere transfiguratoare a vieții din familia creștină.

Sufletul familiei creștine este iubirea. Și în ea se reflectă măreția lui Dumnezeu. Iubirea însăși are ceva de „mare taină", ea este o cuminecare din esențele vieții, unde se simte suflul creator al Divinității.În această comuniune ființială, în această dăruire de la suflet la suflet, se simte prezența pașilor lui Dumnezeu în sufletul creștinului. Pentru că a fi creștin înseamnă a gândi cu iubire, a vorbi cu iubire, a lucra cu iubire. Familia este o comunitate a iubirii atunci când membrii ei râvnesc să dezrădăcineze toate viciile din viața lor și să-și împodobească sufletul cu toate virtuțile ce strălucesc în persoana lui Hristos. Ea este numai atunci o comunitate a iubirii, când împlinește cuvintele Apostolului, ce zice: „dragostea îndelung rabdă, este bună, dragostea nu pizmuiește, nu se îngâmfă, nu se semețește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu le întărâtă, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni XIII, 4-8).

Familia creștină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca jertfă, prin excelență, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim resursele de răbdare, de iubire și de jertfelnicie ca la părinți.

Familia creștină rămâne ceea ce a fost întotdeauna. Sanctuarul în care arde necontenit flacăra de azur a Ortodoxiei. A Ortodoxiei care este adevăr, a Ortodoxiei care este iubire."

(Mitropolitul Nicolae Mladin) 





Zâmbetul ceresc

Să vă spun despre un alt creștin ortodox. Nu era preot, ci simplu țăran. (În țara mea, aproape întotdeauna țăranii sunt analfabeți sau aproape analfabeți). Citise mult Sfânta Scriptură, în afară de aceasta însă nu mai citise nici o altă carte. Acum se afla în aceeași celulă cu profesori, academicieni și alți oameni cu înaltă cultură, care fuseseră închiși de comuniști. Și acest biet țăran se străduia să aducă la Hristos pe un membru al Academiei de științe. Dar în schimb primea numai ironii.

– Domnule, nu-ți pot explica mult, dar eu merg împreună cu Hristos, vorbesc cu El, Îl văd…

– Ia nu-mi mai spune mie povești, că vezi pe Hristos! Cum îl vezi pe Hristos?

– Nu pot să-ți spun cum Îl văd. Simplu: Îl văd! În multe chipuri poate vedea cineva. În vis, să zicem, vezi multe lucruri. Mie mi-i de-ajuns să închid ochii. Uite, acum îl văd pe fiul meu, acum văd pe cumnata mea, pe nepotul meu. Fiecare poate vedea. Există și un altfel de vedere.

Văd pe Hristos!

– Chiar vezi pe Hristos?

– Da, Îl văd!

– Nu mai spune, cum îl vezi? Liniștit, supărat, plictisit, indispus, vesel? Cum te privește? Zâmbeste vreodată?

– Ai găsit, a răspuns țăranul: îmi zâmbește!

– Domnilor, veniți să auziți ce îmi spune acest om! Mă ia in batjocură. Zice că Hristos îi zâmbeste. Arată-mi și mie cum îți zâmbește?

Acesta a fost unul din cele mai mari momente din viața mea.

Țăranul a luat o înfățișare foarte serioasă. Fața lui a început să lumineze. (În Biserică există astăzi clerici și teologi care nu pot crede întreaga Sfântă Scriptură. O cred pe jumătate, sau un sfert din ea. Pentru anumite pricini, nu cred nici în minuni.Eu o cred în întregime, pentru că am văzut minuni. Am văzut schimbarea la față, desigur nu aceea a lui Hristos, ci ceva asemănător. Eu am văzut fețe luminând…) Un zâmbet a apărut pe fața acelui țaran. Aș fi voit să fiu pictor ca să zugrăvesc acel zâmbet. Era într-însul o doză de întristare pentru sufletul pierdut al omului de știință. Dar era și o mare nădejde în acel zâmbet! Avea atâta dragoste și compătimire și o bucurie de a mântui acel suflet! Toată frumusețea Raiului se vedea în zâmbetul acelei fețe. Era murdară și nespălată, dar avea zâmbetul ceresc al Raiului.

Profesorul și-a plecat capul și a zis: "Ai dreptate, domnule. Ai văzut pe Hristos. Ți-a zâmbit".



 

 

Insensibilitatea este o alta incercare. Senzitivitatea inimilor e greoaie pentru nerugatori, pentru ironici si bascaliosi. Scara nu e o poveste, ci un traseu catre Casa. Cine urca prima treapta, lepadand Lumea, are sanse sa continue, manat de puterea divina. Nu are rost sa insistam pe treapta 27, de exemplu, cand inca nu e in orizontul nostru. Insistam pe cea mai apropiata, prima. Sa nu intram in Jocul Lumii, sa nu ne dorim bogatii, sa nu dorim masina aproapelui, nici casa lui, nici sanatatea lui macar. Ci doar un Paste in inima noastra. 

Doare rau cand cazi de pe Scara. Pana e Zi, mai putem re-urca. Prima treapta e cea mai dificila: lepadarea de lume. Sa ne lepadam de prostia lumii, de invidie, de rautate, de grija mancarii si a prosperitatii materiale.

In loc sa ne lepadam de lume, ne ingramadim sa nu o facem. Vrem cat mai multi bani, nu cat mai multa rugaciune. Din pacate, cautam cat mai multa securitate financiara, calcand in picioare sufletul. Preferam inca gratarele si picnicurile Lumii, impiedicandu-ne de prima treapta a Scarii. Pentru cei ce reusesc sa treaca de acest prim hop, e o bucurie sa salte peste neintristare. O data lepadata Grija, neintristarea postuleaza neimpatimirea. 

 

”Este o rânduială a lui Dumnezeu ca, pe măsură ce crește trupul, sufletul să se umple de minte, ca omul să poate alege dintre bine și rău ceea ce-i place. Dar sufletul care nu alege binele nu are minte. Toate trupurile au suflet, nu însă și toate sufletele, minte. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înțelepți, cuvioși, drepți, curați, buni, milostivi și binecinstitori. Iar prezența minții se face omului ajutor spre Dumnezeu”. (Sf. Antonie cel Mare, Filocalia 1.)



Un frate a zis unui batran : nu vad nici un bine inaintea mea. I-a raspuns batranul : tu esti cu patru usi iar cel ce voieste va intra si va iesi prin tine si tu nu pricepi. Insa de te vei scula si vei inchide usile si nu vei lasa sa intre prin ele gandurile cele rele, atunci le vei vedea afara stand si luptandu-se cu tine.



Doamne, nu știu ce să cer de la Tine. Tu unul știi de ce am nevoie, Tu mă iubești pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine.
Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu știe a le cere.
Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta.
Inima mea e deschisă Ție; Tu vezi trebuințele mele pe care nu le știu eu.
Vezi și fă după mila Ta. Lovește-mă și mă tămăduiește, doboară-mă și mă ridică.
Mă cutremur și tac cu evlavie înaintea voinței Tale sfinte și a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine.
Mă aduc Ție jertfă, nu am altă dorință decît numai să fac voia Ta; învață-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin.






 
tatiana codrut · 1047 vizualizari · 0 comentarii
13 Iun 2015. 22:55:08

Link permanent catre articolul complet

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Primul-blog-b1/Din-suflet-pentru-suflet-b1-p2422.htm

Comentarii

Comentariile nu sunt autorizate in acest blog


Scrieti un comentariu

Comentariile nu sunt autorizate in acest blog