Google-Yahoo!
Image and video hosting by TinyPic Image and video hosting by TinyPicImage and video hosting by TinyPic 

"Fii împacat cu sufletul tau si atunci cerul si pamântul se vor împaca cu tine. "(Sfântul Isaac Sirul)



FONDATOR : Cristian Stefan Popescu ( cristiboss56 )

Multumesc tuturor celor care ostenesc pentru realizarea acestui blog , un colectiv de Oameni minunati !

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitatori: 5

Anunt

Arhive

Alegeti o tema



Categorii

rss Sindicalizare

Afisarea articolelor ce apartin categoriei: Prima categorie

Evanghelia de astazi cuprinde o biruinta covarsitoare a lui Hristos asupra firii.
Era dupa slavita minune a inmultirii painilor, cand Domnul a hranit cinci mii de barbati si, pe langa ei, femeile si copiii, cu cinci paini si doi pesti, mai ramanand inca douasprezece cosuri cu ramasite.De pe atunci Domnul a stravazut ce va fi si a pregatit pas cu pas o minune noua, la care ucenicii nici nu visau.Mai intai i-a trimis pe ucenici cu corabia pe malul celalalt, apoi a dat drumul multimilor, dupa care S-a insingurat in munte ca sa Se roage.
Faptele bune trebuie sa premearga rugaciunii, pentru ca atunci si rugaciunea ajuta faptelor bune.Trebuie sa ne marturisim credinta prin fapte bune, si abia apoi prin vorbe. Dar tot lucrul bun, fie facut sau pe cale de a fi savarsit, fie trait sau auzit sau citit - oricare fara deosebire - trebuie atribuit lui Dumnezeu si nu noua, pentru ca nu cu desteptaciunea sau cu dreptatea noastra l-am izbutit, de vreme ce nimic nu suntem inaintea Domnului.
Seara, cand ucenicii pornisera pe mare cu corabia, apele erau linistite, dar starnindu-se vantul, valurile s-au ridicat uriase ( cum se intampla des pe acolo), corabia se clatina manata in colo si incoace iar ucenicii erau ingroziti.Ei aveau desigur sa-si aminteasca o alta furtuna pe mare, cand El era cu dansii pe corabie iar ei L-au desteptat inspaimantati.In vremea acelei furtuni pe mare, incercarea ucenicilor fusese mai mica, pentru ca El se afla cu ei in corabie, chiar daca dormea.Acum insa, in aceasta noua furtuna, incercarea credintei lor e mult mai mare.Hristos este departe, foarte departe, in munte, in pustietate.Cum sa-L strige? Cum sa-I dea de veste in ce nenorocire se afla ei?Pe cine sa trimita la El cu o solie?
Pe cand ucenicii se dau de ceasul mortii, deodata le apare Hristos umbland pe apa, la a patra straja din noapte.Evreii ca si stapanitorii lor, romanii, imparteau noaptea in patru straji, fiecare masurand trei ceasuri.Domnul le-a aparut asadar ucenicilor la straja a patra, in ultimul patrar al noptii, chiar inainte de zori.Se crapa de ziua?Noaptea era cu luna? Ori le-a stralucit lor Domnul in intuneric cu lumina Taborului?Nu stim. Totul e ca ucenicii L-au vazut pe apa si s-au inspaimantat.Aceasta frica noua era cu mult mai mare decat groaza din fata furtunii si a primejdiei de moarte.Nu stiusera ca Domnul lor are asemenea putere, asemenea stapanire asupra naturii;Hristos nu le dezvaluise inca lucrul acesta.Il vazusera poruncind marii si vanturilor, dar nu-si inchipuisera ca poate merge pe apa ca pe uscat.
Cata vreme il purta credinta, Petru umbla pe apa, dar cand s-a indoit a inceput sa se scufunde, pentru ca indoiala aduce frica.Intelesul tainic al iesirii din corabie si umblarii pe apa catre Domnul Iisus Hristos inseamna pazirea sufletului de grija de trup, pornirea spre Mantuitorul pe calea primejdioasa a duhovnicescului.Asemenea porniri au multi credinciosi din cei fricosi, la care bucuria lui Hristos se amesteca cu indoiala.Adesea acestia doresc sa scape de grija de trup ca sa-L urmeze pe Hristos, Imparatul lumii, in duh, dar repede se simt pierduti si se intorc la indeletnicirile lor trupesti de mai inainte, la corabia clatinata de valuri.Numai cei foarte inalti duhovniceste, eroii cei mari ai omenirii, au izbutit prin indelungata lucrare a statorniciei in credinta sa iasa din corabia lor trupeasca pe marea involburata a vietii duhovnicesti la intalnirea cu Hristos.Doar ei au trait adanc si frica de-a-si parasi corabia, si spaima in fata furtunii, si negraita bucurie a intalnirii cu Hristos.Apostolul Pavel a trait inca din viata pamanteasca aceasta despartire a sufletului de trup, precum si alti sfinti dupa dansul.
Sa vedem ce s-a intamplat cu Petru, cel inca plin de frica.Cum il sperie acum vantul, daca nu l-a speriat marea?Parca ar fi un copil care atunci cand incepe sa mearga, face cativa pasi, dar la prima miscare a celor din jur isi pierde cumpatul si cade.Asa si cu avantul nostru duhovnicesc: nimica toata ne rastoarna si ne intoarce din drum.

Oare s-a indoit Avraam cand il ducea pe fiul lui spre jertfire?Oare nu Dumnezeu l-a scapat? Nu-L slavea Iona pe Dumnezeu in burta chitului, si a fost scapat? Cum nu s-au indoit cei trei tineri in cuptorul de foc, si credinta lor i-a scapat?Dar Daniel in groapa cu lei?Dar fericitul Iov, plin de rani si de bube?Petru a fost slab, si Domnul l-a intarit in credinta. Si intre sfinti multi au fost slabi la inceput, dar la sfarsit au fost tari.
Cum a urcat Domnul in corabie, vantul a stat. Acum la aceasta noua mare minune, ucenicii nu se mai mira, ci este prima oara cand ei toti Il marturisesc pe Iisus Fiul lui Dumnezeu. Era si Iuda printre dansii, L-a marturisit si el. Mai tarziu, din lacomie, s-a lepadat de Domnul si Invatatorul sau. Si Petru s-a lepadat, si inca de trei ori, dar lepadarea lui Petru nu a fost pusa la cale dinainte, cu sange rece, ci a fost o fapta a fricii pentru care indata s-a cait si a plans cu amar.
Au sosit la Capernaum, catre care mergeau.Cine a calatorit in Galileea poate sa-si dea seama ce departe i-a aruncat furtuna pe apostolii lui Hristos. Betsaida si Capernaum se afla amandoua in partea dinspre miazanoapte a marii. Cand s-au imbarcat mai jos de Betsaida, apostolii aveau doar sa pluteasca de-a lungul tarmului. Ni se spune cu toate acestea ca vasul a fost dus de furtuna in mijlocul marii. Acolo, in mijlocul marii, le-a aparut Domnul mergand pe apa.Cand s-a oprit furtuna, corabia a trebuit sa navigheze inapoi, mai jos de Capernaum.

Si noi asadar, cautam scapare sub aripa cea puternica a lui Hristos, acolo unde nu sunt furtuni, nici vant, nici naluci, acolo unde vom afla cu imbelsugare tot lucrul bun: bunatati netrecatoare, nesupuse destramarii, moliei si ruginii, acolo unde, impreuna cu ingerii si cu sfintii, vom slavi biruintele lui Hristos, a caror marire n-o putem intelege in viata aceasta muritoare, ingradita vederii noastre. Acolo toate ni se vor descoperi, toti ne vom bucura si bucuria nu va avea sfarsit.

SLAVA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS, IMPREUNA CU TATAL SI CU SFANTUL DUH, TREIMEA CEA DE O FIINTA SI NEDESPARTITA, ACUM SI PURUREA SI IN VECII VECILOR .AMIN.
balla georgeta · 669 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
25 Aug 2013
Cuviosul Porfirie credea in valoarea pe care o are rugaciunea in viata duhovniceasca a oamenilor si ii povatuia pe fiii sai duhovnicesti in ce fel sa se roage:

- Sa te rogi simplu de tot, cu smerenie, cu suflet curat fara sa astepti raspunsul lui Dumnezeu, Sa nu-ti trebuiasca sa vezi mana Sa sau chipul Sau sau lumina Sa. Nimic din toate acestea. Doar sa crezi ca in timp ce I te adresezi lui Dumnezeu, chiar vorbesti cu Dumnezeu.

“Sfintenia parintilor contribuie la mantuirea copiilor. Intr-un singur fel putem face sa nu avem probleme cu copiii nostri, si anume prin sfintenie! Deveniti toti sfinti si nu veti mai avea nici o problema cu copiii vostri... Acest lucru il veti izbandi lesne in momentul in care va veni Harul cel dumnezeiesc. Dar cum vine Harul cel dumnezeiesc? Vine cand ne smerim si ne rugam. Iar rugaciunea trebuie sa fie simpla si curata, caci daca ne rugam cu credinta si rabdare, nu se poate sa nu primim raspuns”.

parintele porfirie photo: Parintele Porfirie Picture753.jpg

Referindu-se la metodele si mijloacele pe care parintii ar trebui sa le foloseasca in educarea propriilor copii, Parintele Porfirie, ca un pedagog intelept ce era, spunea:

“Nu va purtati cu copiii in chip silnic. De obicei slabiciunile copiilor isi au izvorul in comportamentul parintilor, care isi silesc copiii, din dragoste desigur, care insa este doar o simpla dragoste omeneasca. Cand vreti sa le spuneti ceva copiilor vostri, spuneti-le prin rugaciunea pe care o faceti. Copiii nu asculta de cele pe care le aud, decat atunci cand ii lumineaza Harul dumnezeiesc. Abia atunci asculta ce vrem sa le spunem. Cand vreti sa-i spuneti ceva copilului vostru, mai bine spuneti-i intai Maicii Domnului, si ea va lucra. Iar rugaciunea voastra se va face suflare datatoare de viata, mangaiere duhovniceasca, ce il va cuprinde cu imbratisarea sa, atragandu-l“.

candles and flowers photo: Bible-Flowers-Candles Bible_-_Flowers_-_Candles.jpg

RUGĂCIUNE CĂTRE PĂRINTELE PORFIRIE

Preacuvioase Părinte Porfirie, robule al Dumnezeului celui viu, primește laudele pe care ți le aducem cu inimă smerită și mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.
Ocrotește-ne de tot răul și de toată tulburarea. Ajută-ne să biruim ispitele care ne stau înainte și prin răbdarea noastră să dobândim cununile cele netrecătoare. Iar la înfricoșătoarea Judecată să fim feriți de veșnic pedeapsă și să fim așezați în partea cea de-a dreapta, unde cu soborul tuturor sfinților te veselești de frumusețile cerești. Ca primind grabnicul tău ajutor să îi mulțumim în vecii vecilor Dumnezeului Care te-a proslăvit. Amin.

divider flowers photo: divider (flowers) 2w3dvys.gif

TROPARUL PĂRINTELUI PORFIRIE

Nu trecuse mult timp din ziua adormirii părintelui Porfirie când, un nepot de-al său, de meserie educator, a văzut în vis o biserică uriașă, scăldată în lumină, aflată în înaltul cerului, ce fusese ridicată în cinstea părintelui Porfirie și în mijlocul căreia ședea însuși părintele Porfirie. Totodată a văzut cum numeroși oameni ai lui Dumnezeu, îmbrăcați în straie de lumină și purtând cununi strălucitoare, se adunaseră înăuntrul dar și în afara bisericii și cântau cu glasuri melodioase un tropar, al cărui text și a cărui muzică erau închinate părintelui Porfirie.
Nepotul părintelui a auzit de atâtea ori în vis acest tropar, încât l-a învățat pe de rost! Și, îndată ce s-a trezit, aducându-și-l bine aminte, l-a scris și l-a și înregistrat! Acesta este troparul:

După cum pe pământ te rugai
pentru tămăduirea neputințelor
și pentru iertarea
păcatelor noastre,
tot astfel și acum roagă-te în ceruri,
părinte Porfirie,
și roagă-L pe Hristos Dumnezeul nostru
să mântuiască sufletele noastre.

icoane photo: FECIOARA MARIA IMAGE020_300.jpg

MAICA DOMNULUI

Maica Domnului Hristos
Este norul prea frumos,
Nor în care s-a ascuns
Soarele Hristos lisus.
Maica Domnului este nor
Prea frumos și prea ușor
Care pe Soare a purtat
Și lumea a luminat.
Ea este nor prea sfințit
Ce pe Domnu-a odihnit
Pe Soarele cel gândit.
Acest Soare gânditor Prea slăvit și-nțelegător Când în nor El a intrat
L-a sfințit si luminat.

S-a făcut lui și palat,
Ca pe tron, pe el a stat.
Ea este norul sfințit
Din care a răsărit.
Hristos, Soarele ceresc,
Soarele duhovnicesc,
Care-n lume a intrat
Și lumea a luminat.
Maica Domnului este nor
Nor viu și-nțelegător
Acest nor cu raze mii
Luminează celor vii.



MAGAZINUL RAIULUI

Acum câteva zile, când mă plimbam pe Strada Vieții am observat un magazin pe care era scris: “Magazinul Raiului ”.
Când am ajuns lângă ea, ușa s-a deschis… Și până să-mi dau seama am și intrat.
Peste tot erau grupuri de ÎNGERI! Unul din ei mi-a dat un coș și mi-a spus:
”Fiule, cumpără-ți tot ce vrei, magazinul are tot ce poate fi de folos unui creștin… Și tot ce nu vei putea lua azi, vei lua fără grijă mâine”.
Primul lucru pe care l-am luat a fost RĂBDAREA și după asta IUBIREA, deoarece se găseau pe același raft.
Puțin mai încolo era ÎNȚELEGEREA, Așa că am luat și din ea; Oricând pot avea nevoie de ea…
Am mai cumpărat două cutii de ÎNȚELEPCIUNE. Și două pachete de CREDINȚĂ. Nu am putut lăsa pe raft nici SPIRITUL SFÂNT, deoarece era peste tot…
M-am oprit un pic ca să iau TĂRIE și CURAJ, știind că mă vor ajuta din plin pe calea vieții.
Când coșul meu era aproape plin, mi-am dat seama că mai lipsește IERTAREA și BINECUVÂNTAREA, …
Și că nu trebuie să uit nici o clipă de IZBĂVIRE. Era gratis!!! Așa că am luat o porție mare din ea: suficient ca să fiu izbăvit și ca să te izbăvesc și pe tine!
Mă plibam către casă, ca să-mi plătesc cumpărăturile, crezând că am luat de toate pentru a împlini porunca DOMNULUI …
Și atunci am văzut RUGĂCIUNEA. Și am pus-o și pe ea în coșul meu plin. Știam că o voi folosi, de cum voi ieși de aici…
PACEA și FERICIREA erau pe niște rafturi mici și am folosit ocazia ca să iau și din ele;
BUCURIA atârna din tavan, am luat și un pachet de bucurie.

Când am ajuns la casier am întrebat cât mă costă toate astea?
El mi-a răspuns zâmbind:
“Du liniștit coșul oriunde duce drumul tău…”
Am zâmbit și eu la rândul meu și am întrebat din nou:
“Dar chiar, cât datorez?”
El a zâmbit din nou și îmi spuse:
”Fiule, nu-ți face griji!
IISUS a plătit pentru tot, cu foarte multă vreme înainte”.

„Vei primi întotdeauna tot ce vei cere, cu credință, în rugăciunile tale”.
(Matei,21:22)
 

RUGĂCIUNE DE MULȚUMIRE CĂTRE MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS

Hristoase, Împărate al slavei, Cel Ce ești slujit neîncetat de cetele îngerești și primești din glasurile inimilor noastre smerite cuvinte neputincioase de laudă, Cel Ce tulburi marea și cu puterea Ta oprești valurile ispitelor ce se năpustesc asupra noastră, Cel Ce împodobești munții cu tărie și sufletele Mucenicilor Tăi le întărești ca să rămână neclintite pe piatra mărturisirii Tale când aspru suflă viforul prigonirilor, Cel Ce ai dăruit pământului ca acoperiș cerurile și sufletele noastre le acoperi ca și cu un nor cu darul Duhului Tău, păzindu-le de orice tulburare lumească, Cel Ce noaptea ai luminat cu stele și risipești întunericul minții noastre cu razele milostivirii Tale, Cel Ce cu suflarea bunătății Tale încălzești toată făptura și topești zidul cel de gheață al inimilor noastre cu căldura Duhului Tău Celui Sfânt, Cel Ce cercetezi adâncurile mărilor și tulburi adâncurile inimilor, îndreptându-le să caute adâncul doririlor dumnezeiești, Cel Ce ai putere a ierta păcatele noastre cele multe și grele și îmbrățișezi ca Un Părinte Iubitor pe toți cei ce se întorc de pe căile păcatelor în cămara pocăinței, Cel Ce ai pus în inimile noastre dorul după Împărăția cerurilor și cu mâna Ta sădești în grădinile nelucrate ale inimilor flori de gânduri dumnezeiești, voind a ne aduce nouă aminte de Raiul cel pierdut, Cel Ce veselești lanurile cu roade bogate și cu pâinea rugăciunii hrănești și întărești inimile noastre, Cel Ce vântul îl scoți din vistierii și veselești auzul urechilor inimii cu adierile Duhului pe pajiștile bogate ale înțelepciunii, Cel Ce cu nori ai împodobit cerul și norul minții noastre îl străpungi cu razele darului Tău ca să slobozească ploaia gândurilor dumnezeiești, Cel de Care ascultă toate stihiile pământului, Cel Ce potolești furtuna patimilor noastre numai prin cuvânt, Cel Ce pe vrăjmașii noștri nevăzuți îi dobori cu săgețile puterii Tale și ridici pe toți cei căzuți în adâncul păcatelor, Cel Ce cu glasul Tău faci să se cutremure ca niște frunze în adierea vântului gândurile noastre, Cel Ce Te-ai suit pe Cruce ca să pecetluiești cu sângele Tău testamentul iertării lui Adam, Cel Ce mâinile străpunse de durere Ți-ai întins, ca să deschizi porțile Raiului celui ce însuși le-a încuiat prin neascultare, Cel Ce, ca să oprești alunecarea fiilor lui Adam, Ți-ai pironit pe Cruce preacinstitele Tale picioare, cele ce s-au grăbit să mă scoată pe mine de pe căile pierzării, Cel Ce ai putere a risipi într-o clipă cu iubirea Ta de oameni împletiturile vicleșugurilor vrăjmașului, Cel Ce Cuvânt întrupat Te-ai făcut, scriindu-Te în cartea pământului, ca să cauți pe cei pierduți și cu mâna Ta să le scrii cuvânt de iertare și pomenire în cartea vieții celei veșnice, Cel Ce cu oamenii ai petrecut și pocăința lor ai primit cu milostivire, nescârbindu-Te de cea care cu lacrimi picioarele Ți-a sărutat, încă nici de vameșul cel de sine însuși osândit sau de femeia cananeancă ce-și pusese toată nădejdea întru Tine, Cel Ce chemi pe toți la răsăritul pocăinței ca să se învrednicească ei a vedea răsăritul zilei celei veșnice în Împărăția Ta, Însuți Îndurate Stăpâne, Nemuritorule Doamne, Iisuse Hristoase, învrednicește-ne pe noi a sta fără de osândă înaintea Ta la jertfelnicul cel tainc al rugăciunii ascuns în cămara inimii și a-Ți aduce după putere mulțumiri și cereri, încă a și Te lăuda neîncetat cu frică și a ne pleca gândurile smerite înaintea Ta cu cutremur, ca întru pace să petreacă robii Tăi totdeauna și să ne învrednicim a ajunge din noaptea cea scurtă a acestei vieți în ziua cea veșnică a Împărăției Tale și să Te slăvim neîncetat cu îngerii pe Tine, Mântuitorul sufletelor noastre împreună cu Părintele luminilor și cu Duhul Tău Atoatelucrător, în veci. Amin.

icoane ortodoxe clopotnita m tirii radu  vodabucuresti  2004


RUGĂCIUNE CĂTRE MAICA DOMNULUI PENTRU PACEA LUMII

icoana photo: Maica Domnului cu pruncul MDGhighiuMira.jpg

Preabinecuvântată Stăpână, Ceea ce ai născut pe Hristos-Pacea lumii- oprește tulburarea sufletelor noastre și dă-ne nouă corabia rugăciunii ca să ajungem în pace la limanul Adevărului. Oprește războaiele care caută și mai mult să ne înfricoșeze și ridică de la noi lanțul cel greu de purtat al prigonirii sufletești. Cu adevărat, inimile noastre s-au împietrit și ne lipsește pocăința și mărturisirea sinceră a păcatelor. Cu numele trăim, dar cu sufletul de mult am murit din pricina înmulțirii păcatelor și a înșelăciunii în care trăim. Cu adevărat, noi singuri am atras mânia lui Dumnezeu și pentru aceasta purtăm ocara multor necazuri. Dar cu rugăciunea Ta cea neîncetată întoarce întru bunătate și milostivire dreapta judecată a Stăpânului lumii.
Risipește zvonurile de războiae și în inimile noastre zidește cărări de dragoste față de semenii noștri. Ploaia îndurărilor Tale să stingă focul patimilor noastre și pacea lui Hristos să strălucească în inimile noastre împovărate cu grele păcate, dobândind mai întâi iertare. Dă-ne nouă a slăvi totodeauna cu mulțumire pe Dătătorul a toată mângâierea în vecii vecilor. Amin.



DUMNEZEU ȘI MUNCA ZILNICĂ

În ziua de astăzi, oamenii sunt foarte împrăștiați – fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi și se pierd în grija cea multă.

Dați muncii doar mintea și mâinile, nu și inima
Nu trebuie să vă dați inima lucrurilor materiale. Sunt unii care se dăruiesc cu totul celor materiale. Toată ziua se preocupă cum să facă bine o treabă și nu se gândesc deloc la Dumnezeu. Să nu ajungem acolo. Să folosiți mâinile și picioarele la muncă, dar să nu lăsați cugetarea voastră să se depărteze de Dumnezeu. Să nu vă dați toată ființa, toată puterea dimpreună cu inima voastră celor materiale. În felul acesta, omul devine închinător la idoli. Pe cât puteți, nu vă dăruiți inima treburilor; să dați numai mâinile și mintea. Să nu vă dați inima lucrurilor stricăcioase, nefolositoare.
Atunci când inima este dăruită lui Dumnezeu, cugetarea va fi și ea la Dumnezeu, iar mintea la treabă. Atunci când lucrezi, să nu-L uiți pe Hristos. Să-ți faci treaba cu bucurie, iar cugetarea și inima să-ți fie la Hristos. Atunci nici nu te vei obosi, și vei putea lucra și cele duhovnicești.

Prin munca noastră transmitem fie binecuvântare, fie tulburare
Atunci când lucrează cineva cu liniște își păstrează pacea și își sfințește întreaga zi. Din păcate, n-am înțeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu este sfințită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe și să fim într-o continuă neliniște. Căci aceasta este o stare diavolească.
Treaba grăbită, făcută cu neliniște, este caracteristica oamenilor celor mai lumești. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare și prin lucrul lor de mână, iar nu binecuvântare. Dacă ați ști cât de mult influențează starea omului lucrul de mână pe care îl face, chiar și lemnul unor obiecte făcute de el! Înfricoșător lucru! Rezultatul muncii omului este pe potriva stării în care se află atunci când o face. Dacă este nervos, se mânie și înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare, iar de cântă, de rostește rugăciunea, se sfințește lucrul său.

Cuviosul Paisie Aghioritul



UN OM șI CÂINELE LUI

Un om își plimba liniștit câinele. Brusc, un scrâșnet de fiare. Privește omul în jur dar nu vede nimic și își continuă drumul. Iarba părea mai verde, cerul mai albastru și mergeau pe un drum poleit cu aur, pe lângă un gard din marmură – pe care nu își amintea să-l fi văzut până acum. Au ajuns la o poartă minunat lucrată, încrustată cu perle și pietre prețioase care străluceau sub razele de soare. Un om ședea în fața porții.
- Te rog, spune-mi: unde ne aflăm?
- La poarta Raiului – răspunde cel din fața porții.
- Putem primi puțină apă?
- Bineînțeles, intră și vei primi.
Omul încearcă să pășească, urmat de câine.
- Scuze, dar animalelor nu le este permis accesul.
- Dar e prietenul meu; de ce nu poate intra?
- Pentru că animalelor le este interzis accesul.
Omul decide să renunțe la apă. Își ia câinele și pornește mai departe. Tot mergând, pe un drum care arată altfel acum, ajung lângă o poartă modestă, din lemn, fără gard. Lângă aceasta era rezemat un om care citea dintr-o carte.
- Putem primi puțină apă? întreabă omul care plimbă câinele.
- Bineînțeles, cu plăcere. Intrați și beți pe săturate.
Cei doi au intrat și au băut apa rece de la fântână până și-au potolit setea; câinele a băut din castronul așezat lângă fântână.
- Mulțumesc – spune omul care plimba câinele. Unde ne aflăm?
- În Rai – le răspunde portarul.
- Am mai trecut pe lângă o poartă și am mai vorbit cu un portar și el mi-a spus că la poarta lui e intrarea în Rai…
- Te referi la strada aurită și la poarta cu perle? Acolo e intrarea în iad.
- Și nu vă deranjează că se folosesc de numele vostru?
- Nu – răspunde portarul, zâmbind. Noi suntem bucuroși că ei păstrează pe toți aceia care sunt gata să-și părăsească prietenii, să îi lase afară.

Să țineți minte: Cu un prieten bun, întotdeauna veți avea “o rază de lumină” la capătul tunelului.


 

Rugăciune către Maica Domnului pentru vindecare de boli

Preasfântă, Preacurată și Preaminunată Fecioară și Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, Te rugăm ascultă rugăciunea nevrednicilor robi(numele) și vindecă-ne pe noi, pe cei din familiile noastre și pe toți suferinzii din lumea asta bolnavă, de bolile grele, transmisibile sau netransmisibile, de bolile știute și neștiute de noi. Fie ca toți creștinii să Te preamărească și să Te preacinstească pe Tine, iar noi să avem tot ajutorul cel bun, sfânt și ceresc. Îți mulțumim Maică Sfântă pentru vindecare, pentru tot ajutorul Tău, pentru mijlocirea Ta la Preabunul Dumnezeu, că Tu ești scară la Cerul Sfânt, pentru rugăciunile noastre și ajutor nemijlocit în cererile noastre cele îndreptățite. Amin!

icoane ortodoxe odigitria v lukovic 01
Icoane, Icoane Ortodoxe 

FOLOASELE RUGĂCIUNII DIN SFÂNTA BISERICĂ

 photo DSCF3657.jpg

In afara Bisericii nu este și nu poate să fie mântuire.
Lumea în care locuim este ,,marea vieții”, Biserica este ,,corabia” și Domnul Hristos ,,Cârmaciul” Acesteia.
Unii creștini gândesc: ,,de ce să mai mergem la Biserică dacă ne putem ruga și acasă?”. Însă rugăciunea din Sfânta Biserică nici nu se poate compara cu cea de acasă. În Biserică este suficient să spui din suflet și doar o singură dată ,,Doamne miluiește”, acasă, în schimbul acesteia trebuie să citești întreaga Psaltire; în Biserică este de ajuns o singură metanie, acasă ai nevoie de o mie, pentru a dobândi aceeași plată de la Dumnezeu; dacă vei asculta cu râvnă și evlavie Sfânta Liturghie, aceasta va înlocui șase mii de rugăciuni ale lui Iisus.
Trebuie să fim oameni bisericești mergând cât mai des la Casa Domnului - Biserică - fiindcă nefericit este acela care lipsește fie și de la o singură Sfântă Slujbă, căci aceasta nicicând nu se va mai repeta. în fiecare Duminică sărbătoare.
Pravila Sfinților Apostoli spune acestea: Cel ce a absentat de la trei Sfinte Liturghii consecutiv, fără o cauză bine întemeiată, acela se află deja în afara gardurilor Bisericii și ușor poate ajunge sub influența duhurilor rele și vrăjilor”.
Biserica este ,,un colț de cer pe pământ” și trecând pragul Bisericii, trebuie să știm, că de fapt trecem de pe pământ la cer.



ȘI LOGICA NE ÎNDEAMNĂ LA CREDINȚĂ

Un învățat francez, om de știință din secolul al XVII-lea, matematician și fizician, Blaise Pascal, spunea că și logica cea mai simplă ne îndrumă spre credință, ca fiind mai folositoare pentru destinul nostru veșnic decât necredința. Pascal propunea necredincioților un fel de pariu, spunând: eu mă simt mai sigur să pariez pe existența lui Dumnezeu, decât pe inexistența Lui, și iată raționamentul meu:
Întâi: dacă presupunem (prin absurd) că nu există Dumnezeu, și eu cred, nu mi se va întâmpla nimic. Mor și, odată cu moartea, s-a sfârșit totul.
Doi: dacă nu există Dumnezeu și nu cred, de asemenea, nu mi se va întâmpla nimic. O dată cu moartea s-a sfârșit totul. Dar,
Trei: dacă există Dumnezeu și nu cred, atunci am pierdut totul pentru totdeauna. Și
Patru: dacă există Dumnezeu și cred, atunci am câștigat totul, tot ce ne promite Evanghelia, fericirea veșnică. Nu este deci mai logic să pariez pe existența lui Dumnezeu, decât pe inexistența Lui?

Evident, nu pentru aceasta credem noi în Dumnezeu. Nu pe baza unui astfel de raționament ne-am făcut creștini. Dar, fără îndoiala, și acest pariu își are tâlcul lui. Iată că și adevărații oameni de știință, și logica, ne îndeamnă să credem în Dumnezeu. Dar nu-i suficient numai să credem, ci să avem și faptele credinței, după cum ne învață Biserica Dreptmăritoare.

icoana photo: Icoana MAicii Domnului Icoana-Maicii-Domnului-Belarus-12-a.jpg

În casele multor creștini se află măcar o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe. Din praznic în praznic femeile și fecioarele deopotrivă varsă untdelemn și țin aprinsă candela la icoana ei. Și bine fac.
Așa s-ar cuveni să facă fiecare creștin, pentru că noi trebuie să o cinstim așa cum se cuvine pe Maica Domnului nostru și pururea Fecioara Maria, a cărei sfântă pomenire o facem acum când serbăm mutarea ei de pe pământ la cer.
Chipul său de viețuire pe pământ a fost în felul următor, după cum arată dascălii bisericești Epifanie și Nichifor, așa spunând:
Era ea în tot lucrul cinstită și statornică, grăind foarte puțin și numai ceea ce era de trebuință. Lesne spre ascultare, de bine grăind, dând fiecăruia cinstire, era măsurată la sfat, spunând totdeauna vorbe cuviincioase către fiecare om, fără de râs și fără de tulburare, dar mai ales fără de mânie. Aspectul feței sale era precum a grăuntelui de grâu, părul galben, ochii ascuțiți și la privire blândă. Sprâncenele îi erau negre și plecate, nasul potrivit, și buzele precum floarea de trandafir, pline de dulci cuvinte. Fața nici rotundă, nici scurtă, ci puțin lungăreață, mâinile și degetele lungi.
Pe scurt era de toată măreția neîmpărtășită, smerită, neprefăcându-și deloc fața, purtând cu sine și o aleasă umilință. Hainele pe care le purta erau smerite, precum arată și sfântul acoperământ al prea-sfântului său cap. Pe lângă toate acestea era învăluită însă și de mult har dumnezeiesc.
Iar sfântul Ambrozie mai adaugă:
Pe nimeni nu asuprea, ci tuturor le dorea numai binele. Nu s-a îngrețoșat niciodată de vreun om sărac, nici a râs de cineva, ci pe toate cele ce le vedea, le fericea. Nu se afla nimic în gura ei ca să nu fie dar vărsat. Era în toate lucrurile cele feciorești, iar vederea ei era chipul desăvârșirii celei dinăuntru. Adevărat model de milostivire și bunătate.

CU ÎNGERII ȘI SERAFIMII:

Dar știți voi oare că Fecioara cu chipul precum grăuntele de grâu și cu ochii precum măslina afară de chinurile nașterii a trecut prin toate suferințele omenești?...
O icoană ne-o înfățișează fugind pe un asin tocmai în pustiile Egiptului de frica lui Irod, care căuta să-i omoare Pruncul. O alta, ne zugrăvește traiul cel de fiecare zi al sfintei familii: Maica Precista torcând de zor ca să pregătească Fiului cămașa pentru care ostașii au aruncat sorții, dreptul Iosif cioplind lemnul, ca să poată hrăni pe Maica Preacurată și pe Prunc, iar copilul Iisus potrivind lucrul lemnului cu ferăstrăul și dalta.
Însă cea mai puternică și de neîntrecut durere a sa a fost însă, răstignirea Fiului său. Se cuvenea, dar, ca Maica îndurată să primească plata ostenelilor și încercărilor ei, mai cu seamă că de la Înălțarea Fiului Său la cer ardea inima într-însa de dor și așteptare.
Apropiindu-se, dar, clipa mutării ei la cele cerești, i-a trimis Fiul Său și Dumnezeul nostru blândă vestire prin Arhanghelul Gavriil despre această mutare și ramură de finic prea-luminoasă i-a dat ei, spre încredințare, de care vestire bucurându-se Născătoarea, s-a suit în muntele Măslinilor, îndeosebi să se roage. Și s-au închinat ei, până la pământ, pomii și verdețurile, lacrimi de rouă picurând din mugurii lor, pentru despărțirea ce avea să vină. Și voind ea să-și ia rămas bun și de la prea sfinții apostoli, în toată lumea răspândiți, a trimis Dumnezeu nor luminos și ia adunat de la margini și lângă patul Maicii i-a așezat, ca să jelească cu durere și cu cinste să îngroape preacuratul său trup. Și s-a veselit Preasfânta că i-a văzut și cu vorbe bune i-a încurajat. Apoi le-a spus ca cele două haine ale sale să le dea de pomană la două văduve sărace, apoi și-a dat sufletul în mâinile Dumnezeului și Fiului său. Apoi, cu laude și cântări a fost așezată în mormânt lângă muntele Eleonului, satul Ghetsimani.
Vrând însă Bunul Dumnezeu să descopere oamenilor că n-a dat stricăciunii vasul cel ales în care El sălășluise, a rânduit ca Toma Geamănul să nu poată fi prezent la prohodul Preacuratei Maici. Și, pentru aceasta, apostolii au deschis mormântul pentru ca să vadă și Toma preacuratul său trup. Însă, mirare mare i-a cuprins, căci nu au dat acolo decât peste giulgiurile de înfășurare, trupul Maicii Domnului fiind luat la cer de către Fiul său.
Iar acum cu îngerii și serafimii locuiește îndulcindu-se de vedere Fiului său și Dumnezeului nostru. Sălășluiește pe scaunul dumnezeieștii slave ca o Împărăteasă a cerului și a pământului, mai presus de toată zidirea, precum bie spune și David proorocul: ,,Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, în veșmânt aurit îmbrăcată și prea înfrumusețată” (Ps. 44, 11)

ÎN CER ȘI PE PĂMÂNT:

Mutându-se la viața cea nouă, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu ne-a părăsit. Și cu aceeași dragoste și râvnă, cu aceeași neînvinsă blândețe și smerenie, împărățește cerul și pământul deopotrivă. Ba, pe cât ne spun nenumăratele sale minuni, cu îndoită putere mijlocește către Fiul său pentru noi oamenii și îmblânzește dreptele Sale judecăți asupra păcatelor noastre.
De câte ori nu a plecat ai săi genunchi în fața Tronului Ceresc pentru obidiții ce cad în cursele vrăjmașului?!
Căci cunoaște foarte bine cu ce greutăți se luptă sărmanii oameni.
Din câte robii, blesteme și boli n-a scos și izbăvit pe copilașii neamului omenesc?! Căci ,,sabie a trecut prin inima ei” atunci când a fost răstignit Fiul ei.
Ce n-a iertat ea și cu ce neasemănate puteri nu a luptat ea pentru copilele și fetele ce au alergat la Sfântul său Acoperământ?!
Cu ce grabă și bucurie nu aleargă și astăzi în sprijinul creștinilor ce o roagă, plâng și se cuceresc ei; postesc, nădăjduiesc și se închină cu credință icoanei ei și cu vrednicie serbează sfintele sale pomeniri?!
De al tău sprijin să nu ne lipsești niciodată, Preacurată Maica lui Dumnezeu!

MERINDE pentru SUFLET- Mitropolitul Firmilian Marin, Mitroplitul Olteniei

Red Animated Candles photo: Candles CandleCenterpiece.gif

RUGĂCIUNE ÎMPOTRIVA CUGETELOR RELE

Doamne Dumnezeul meu, să nu Te depărtezi de la mine ! Căci s-au ridicat asupra mea gânduri rele și groază mare a împresurat sufletul meu. Printre atâția vrăjmași cum voi putea scăpa nerănit? Cum îi voi zdrobi ? „Eu voi merge înaintea lui și voi smeri pe cei mari ai pământului. Deschide-voi ușile temniței și voi descoperi ție ieșirile cele mai ascunse“. Fă Doamne, după cuvântul Tău și să fugă dinaintea feței Tale toate cugetele cele rele. Unica mea nădejde, unica mea mângâiere în mijlocul a tot necazul este aceasta, ca să alerg la Tine, să pun credința mea în Tine, din adâncul inimii să Te chem pe Tine și să aștept în răbdare ajutorului Tău.

 
tatiana codrut · 991 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
22 Aug 2013
Asceza în lumina Sfântului Duh
În Biserică suntem în căutarea asemănării cu Dumnezeu, într-un proces continuu în care ne confruntăm mereu cu conflictul dintre realitatea noastră căzută și sublimul chemării și al scopului nostru ca ființe create de Dumnezeu și membri ai comunității de credință. Totul ne pare destul de neclar, dar în lumina harului Sfântului Duh și a Celui numit „Soarele dreptății“, totul capătă sens și strălucire, lepădăm tenebrele iubirii de sine și ne îmbrăcăm în razele iubirii de Dumnezeu și de aproapele.
 
În sânul Bisericii, credincioșii trebuie să urmeze, atât cât le este cu putință, modul în care Hristos a trăit pe pământ, să aibă aceleași gânduri (cf. I Cor. 2, 16) și aceleași simțăminte ca ale Lui (cf. Filip. 2, 5). Trebuie să dobândească Duhul lui Dumnezeu, să învețe arta de a trăi după Evanghelie. Însă când ne confruntăm viața, faptele, atitudinile și gândurile noastre cu ceea ce Dumnezeu cere de la noi, devenim conștienți de eșecul nostru, că poruncile divine depășesc capacitatea noastră „naturală“ și constatăm că suntem incapabili de a le împlini cu desăvârșire. În teorie, știm că cei care împlinesc poruncile Domnului devin asemănători cu El, dar în practică descoperim din ce în ce mai mult lipsa noastră de asemănare.
 
Văzându-ne atât de îndepărtați de El, stăpâniți de patimile care ne zdrobesc și de care nu avem tăria să ne eliberăm, mărturisim slăbiciunea noastră și admitem că trebuie să fim ajutați de o putere dată de sus, care să ne vindece de moartea sufletească ce ne-a cuprins. Ne dăm seama că problema este în noi, căci natura noastră umană de după cădere este contrară voinței divine în ceea ce ne privește; că suntem într-o stare de decădere, în care orgoliul s-a cuibărit în sufletele și gândurile noastre în așa măsură, încât ne-a împietrit inimile, făcându-ne neputincioși în a distinge binele de rău, și cedăm mereu ideii de a deveni „dumnezei“ fără Dumnezeu.

Asceza - cale de ajungere la asemănare

De aceea, pentru a primi de Sus cunoașterea tainelor lumii spirituale, trebuie să ne angajăm pe greaua, dar binecuvântata cale a ascezei, trebuie să fim determinați să ne petrecem viața într-un efort ascetic purtat fără odihnă, prin răbdare, atenție și renunțare. Dar viața ascetică nu trebuie abordată cu orgolioasă încredere în sine, căci dintre toate valurile care se ridică împotriva noastră în timpul călătoriei către „pământul făgăduinței“, cel mai puternic și redutabil este cel al orgoliului, căruia ascetul trebuie să-i opună o mișcare contrară, o mișcare de micșorare de sine, de condamnare de sine în toate.
 
Pentru a ajunge la o stare de nepătimire, pentru ca patimile să nu mai aibă nici o putere asupra noastră și ca în inimile noastre să domnească smerenia, iubirea și pacea Domnului, tradiția ascetică ne pune la dispoziție câteva mijloace principale de care ne-am putea servi, îndeosebi practicile ascultării, rugăciunii, postului, amintirii lui Dumnezeu și amintirii morții, de o deosebită importanță în acest sens fiind și relația cu aproapele. Când iubești pe cineva îți împropriezi viața sa; și acest lucru nu poate fi realizat decât dacă există în noi loc pentru celălalt, decât dacă ne golim de tot ceea ce există în noi din omul cel vechi, din patimile sale, din „bogățiile“ sale, din înaltele sale păreri despre sine însuși, de dorința sa de dominare și de egoismul său, și dacă ne îmbrăcăm cu omul cel nou, omul smerit, plin de iubire și de har.

Dumnezeu nu suportă nici o mișcare a orgoliului

Relația cu fratele nostru este strâns legată de relația noastră cu Dumnezeu. Într-un anume sens, de noi depinde venirea înlăuntrul nostru a harului Sfântului Duh, precum și dureroasa Lui plecare. Dacă o pornire de egoism sau de slavă deșartă ne împinge să-l disprețuim pe fratele nostru, să acceptăm un gând rău la adresa lui ori să ne mâniem pe el, și dacă cedăm acestui impuls fără a ne gândi, harul Sfântului Duh care era cu noi până în acel ceas ne va părăsi, căci Dumnezeu nu suportă nici o mișcare a orgoliului. Dacă, dimpotrivă, vom fi binevoitori și cu inima deschisă față de aproapele nostru, ajutorul Domnului va fi cu noi: „Nu-l judeca pe fratele tău, nu-l întrista, nici măcar prin expresia feței tale, și atunci Sfântul Duh te va iubi și te va ajuta în toate“ - spunea Sfântul Siluan Atonitul.
 
În relațiile cu ceilalți, omul cedează adesea patimilor pe care nu a învățat încă să le stăpânească; el este tentat să-și impună propriile puncte de vedere, să nu se supună inițiativelor pe care le poate avea un altul, să se justifice pentru fiecare dintre greșelile sale, toate - acțiuni care dăunează creșterii sale duhovnicești și produc îndepărtarea harului. Protecția și ajutorul harului vin atunci când ne străduim să cultivăm atitudini smerite față de toți: „Trebuie să legăm în noi înșine patimile, ca nu cumva ele să ne domine pe noi“, ne învață Sfântul Siluan; „...trebuie să ne legăm, pentru a nu-i face rău aproapelui nostru. De obicei se caută libertatea pentru a putea face ce vrei, dar aceasta nu este o libertate, ci dominația păcatului asupra noastră“.
 
Calea noastră ascetică și chenotică (adică de smerire și renunțare la sine: refuzând să ne acceptăm așa cum suntem, începem să resimțim aversiune față de noi înșine, să ne urâm și să ne rugăm ca să fim scoși din mlaștinile păcatului; ne micșorăm pe noi înșine pentru a ne debarasa de zestrea noastră blestemată - voințe pătimașe, neascultări, orgolii de tot felul - pentru a primi moștenirea cea veșnică făgăduită nouă) este presărată cu suferințe și numeroase obstacole, atât interne, cât și externe: în interior, observăm vicleniile și șireteniile intelectului nostru și patimile inimii, lucruri care ne ucid, iar la exterior ne lovim de o lume care zace în adâncul tenebrelor și ostilă duhului de Viață dătător. De aceea este necesară căința ancorată într-o nădejde fermă în Dumnezeu, căci este evident că ne e imposibil să ne vindecăm - noi și această lume în care trăim și pentru pacea căreia ne rugăm - dacă nu ne punem toată nădejdea în El, și dacă nu-I cerem să ne vindece rănile și să ne alunge suferințele; căința orientată către noi înșine, pentru că am imitat greșeala lui Adam, și către lumea întreagă, plângând pentru aceasta, ca să fie ridicată din starea ei de decădere.

Culorile ascezei în lumina Soarelui nematerial

„Culorile“ ascezei nu sunt prea strălucitoare și nu impresionează la o primă privire. Orice culoare, oricât de frumoasă și atrăgătoare, are nevoie de raze de lumină pentru a încânta și ademeni ochiul cu frumusețea sa. Același lucru este valabil și în privința culorilor „fade“, „uscate“ ale ascezei. Sunt culori tainice, opace pentru soarele acestei lumi. În schimb, ele lasă să se întrevadă frumusețea lor prin razele Soarelui nematerial. Contemplate în lumina transfigurată a lui Hristos Cel Înviat, acestea primesc nuanțe blânde și suave, care atrag ochiul inimii prin căldura care emană din ele, prin duhul de viață și de iubire de care dau mărturie. Orice amestec între oricare din aceste culori se dovedește a fi o adevărată operă de artă care bate cu o sfântă îndrăzneală la porțile veșniciei. Obișnuindu-și ochiul cu ambianța creată de culorile ascezei, omul duhovnicesc trece dincolo de limitele umane și vede dincolo de realitățile pământești. Cu o inimă curățită, el Îl contemplă pe Dumnezeu în Lumina necreată a Dumnezeirii Sale: „Fericiți cei curați cu inima, căci aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu“ (Mat. 5, 8).
 
(Traducere și adaptare din limba franceză de Silviu-Anton Lupu, după Sœur Cassiene, De la grisaille de lâascèse à la lumière de l'Esprit, în Buisson Ardent. Cahiers Saint-Silouane L' Athonite, nr. 12, Éditions Le Sel de la Terre, 206, pp. 100-112)
dima claudiu daniel · 711 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
18 Aug 2013
Tot lucrul Celui Preainalt este binevenit.Nimic din ce face El nu e fara de prisos.De ce alearga oamenii intr-una fara nici o tinta, de ce fac atatea lucruri care nu-si au rostul?Pentru ca nu stiu care e tinta lor, pentru ca nu stiu care e rostul vietii lor.De ce se incarca oamenii cu atatea griji zadarnice care-i strivesc, mai-mai sa nu se poata misca sub povara atator lucruri de care nu au nevoie?Pentru ca nu cunosc singurul lucru care le trebuie.Ca sa adune mintea omului cea imprastiata, ca sa vindece inima omului cea impietrita, ca sa stranga laolalta puterile omului cele risipite, Domnul i-a aratat o singura tinta, numai una: Imparatia lui Dumnezeu.
De ce Domnul nu le-a dat semn din cer fariseilor la cererea acestora? N-a dat El atatea semne din cer in alte imprejurari? N-a savarsit minuni nemaiauzite asupra bolnavilor, leprosilor, nebunilor, mortilor? In acele randuri minunea binevenita, potrivita, necesara.Dar semn din cer pizmasilor farisei, iata o fapta necuvenita, lipsita de noima, zadarnica!
De ce n-a mutat Domnul muntii din loc in loc, ori sa-i arunce in mare? Putea face lucrul acesta, nici nu incape vorba.De ce n-a facut-o?El, care poruncea marii sa se linisteasca si vanturilor sa stea, putea si sa zvarle muntii in mare.Dar avea rost sa faca una ca asta?Nu.Si nici nu a facut.Marea insa trebuia potolita, vantul insa trebuia sa stea ca oamenii se inecau si strigau dupa ajutor.
Numai diavolii si pacatosii cer de la Hristos minuni desarte.Vedeti numai ce lucruri absurde pretinde satana de la Domnul:sa prefaca pietrile in paini in pustietate, sa sara de pe acoperisul Templului! Sa vedeti ce vor si pacatosii cei impietriti, fariseii si carturarii, ai caror ochi vazusera atatea minuni savarsite chiar in fata lor de Hristos spre binele oamenilor:un semn! Sa arunce Hristos muntele in mare! Domnul insa n-a implinit nici diavolului, nici pacatosilor cererile lor. Dar niciodata nu a lasat neimplinite minunile spre mantuire oamenilor.
Evanghelia de astazi ne infatiseaza o astfel de minune: inmultirea painii in pustie.Dar nu o pustie fara suflare de om, nu o pustie cu doar satana; ci o pustie cu peste zece mii de oameni flamanzi (pentru ca se spune ca erau cinci mii de barbati, fara a mai socoti femeile si copiii).
Istoria bisericii ne-a aratat de mii de ori ca nici un pustnic, nici un rugator, nici un de-minuni-facator n-a izbutit sa se ascunda de lume. Multi intreaba, fara temei:ce face un sihastru in pustie?Nu-i mai bine sa traiasca un calugar aproape de oameni, in slujba lor?Dar cum sa arda o candela neaprinsa.Monahul duce cu sine in singuratate o candela in sufletul sau, fara lumina.Acolo, in pustie, candela se aprinde prin rugaciune, post si lucrare.Iar daca se aprinde, lumina ei se vede in lumea intreaga, si lumea vine dupa ea si o afla, chiar daca s-ar ascunde in desertul ars de nisip, pe crestele muntilor sau in pesteri nepatrunse.Departe de a fi nefolositor, monahul e de mai mare ajutor oamenilor decat oricine altcineva.Iar Mantuitorul arata limpede lucrul acesta in imprejurarea de fata.In pustie, unde Se adancise, multimile veneau dupa Dansul.
Faptul ca Hristos a impartit multimilor paine si peste, precum si numarul painilor, al pestilor si al cosurilor ramase, toate au un talc anume, un inteles tainic.Inainte de moartea Sa, Domnul a numit painea pe care o binecuvantase: Trupul Sau. Aici nu o numeste astfel prin cuvinte, ci inchipuie lucru acesta prin numarul painilor.Cinci paini pentru cele cinci simturi, iar cele cinci simturi inchipuie intreg trupul.Pestele e semnul vietii.In primele veacuri ale Bisericii se zugravea pestele ca semn a lui Hristos, simbol ce se poate vedea inca in vechile catacombe si adaposturi crestine.Hristos da, asadar, oamenilor spre mancare Trupul Sau si viata Sa. De ce pestii sunt doi? Pentru ca Domnul S-a dat si Se da pe Sine in jertfa atat in vremea vietii Sale pamantesti cat si, dupa inviere, in Biserica pana astazi.Si ce inseamna faptul ca a frant painea El Insusi? Inseamna ca Se jertfeste de buna voie pentru mantuirea oamenilor. Si de ce le da Apostolilor painea si pestele, ca ei sa dea mai departe multimilor? Pentru ca ei aveau sa-L duca pe Hristos in toata lumea, ei aveau sa-L dea noroadelor spre mancare vietii. Ce inseamna cele douasprezece cosuri de paine ramase? Inseamna rodul imbelsugat al stradaniei apostolice.Recolta stransa de Apostoli va fi neasemuit mai mare decat samanta semanata, dupa cum fiecare cos cuprindea mai multa paine decat cele cinci paini mancate de multimile flamande care s-au saturat.
Aceste taine sunt adanci, sunt de nepatruns; cine sa cuteze a le scruta adancimile? Cine, in veacul acesta muritor, va cuteza sa patrunda adancurile acestor taine? Fie de ajuns aflarea lor de cei pentru care citirea si auzirea Evangheliei este o incantare. Din dulceata Evangheliei ingerii beau pe saturate. Iar omul cu cat mai mult citeste, cu cat mai mult se apleaca in rugaciune asupra Evangheliei, cu cat mai mult isi indreapta dupa ea viata lui, cu atat i se vor deschide aceste inmiresmate adancimi incantatoare. Slava fie pentru aceasta Domnului nostru Iisus Hristos, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor.Amin.(sursa:calauzaortodoxa.ro)
balla georgeta · 744 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
18 Aug 2013
Simeon Kraiopoulos - Despre pocăință
Pocăința nu este atât de ușoară pe cât credem.
Și vă rog să fim cu luare aminte. Pocăința nu este atât de ușoară pe cât ni se pare. Și, aș spune, pocăința este o harismă a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu îți va da ție harul Lui, ca să lucreze în tine pocăința, nu poți să te pocăiești. De aceea omul nu trebuie să se joace cu pocăința.
Ne-am referit și cu altă ocazie la ceea ce se spune în Apocalipsă: s-a întâmplat răul ăsta, s-a întâmplat răul acela, s-au distrus acestea, s-au distrus acelea, au fost omorâți atâția ș.c. și oamenii nu s-au pocăit de răutățile lor. Tot nu s-au pocăit. Deși a venit un atât de mare rău asupra oamenilor, ei tot nu s-au pocăit. Și spune aceasta mai jos, pentru a doua oară și pentru a treia oară. Nu este sigur că omul se va pocăi, chiar dacă ți se pare că, într-un moment dificil, se va pocăi. Nu este sigură această pocăință care are loc în mod silit, să zicem, în clipa în care ești constrâns de ceva. Are loc un cutremur, lumea se năruie și gata te pocăiești. Sau are loc un război, ești în primejdie și gata te pocăiești. Sau ai ceva și bănuiești că e o boală gravă și gata te pocăiești. Sau te paște vreun pericol și gata te pocăiești. Această pocăință nu este deloc sigură. Pocăința, am spus-o și altă dată, nu o avem în buzunar, ca să putem spune : „acum o voi scoate din buzunar”. Așa cum îmi scot batistuța, voi scoate din buzunar și pocăința, ca să mă pocăiesc.
Pocăința este harisma pe care Dumnezeu o dă celui care o vrea cu tot dinadinsul. De aceea în Vechiul Testament zice profetul că Dumnezeu spune oamenilor că au ochi, dar nu văd, urechi au, dar nu aud, „ca nu cumva, zice, să se întoarcă și Eu să-i vindec”. Cu alte cuvinte, omul Îl părăsește pe Dumnezeu, și după aceea și Dumnezeu îl părăsește pe om și rămâne în nepocăință, și, deși vede, deși aude, nu înțelege să se întoarcă la Dumnezeu în pocăință, ca să-l vindece, ca să-l mântuiască. Mare lucru este pocăința!
De aceea spunem, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă !”, „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Lucrarea aceasta este o lucrare a pocăinței. Adică în acel moment te pocăiești, cât poți tu, și ceri mila lui Dumnezeu, iertarea Lui, dar în același timp, ceri și pocăință. Când spui : „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, este ca și cum ai cere pocăința. Iar acela care renunță și zice „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” și îndată nu mai poate, nu mai continuă, ci se oprește, acela nu are dorință de pocăință.
Cred că ceea ce trebuie să medităm în special în aceste zile aceasta este: pocăința. Altminteri, Dumnezeu vorbește și omul nu pricepe. Lucrează Dumnezeu și nu îl prinde nimic pe om. Și când pare că gata l-a atins, că lucrarea lui Dumnezeu este activă, ca să zicem așa, omul rămâne tot neschimbat, rămâne tot cum era, nu se schimbă. De ce? Fiindcă nu se pocăiește adânc în inima lui.
Dacă Dumnezeu ar cere ceva de la noi, cred că acest lucru ar fi să ne pocăim. Și când îi spune Fericitului Ieronim : „Ieronime, dă-mi Mie păcatele tale ca să ți le iert” înțelegea prin aceasta pocăința, fiindcă în clipa în care omul se pocăiește, Îi dă păcatele sale lui Dumnezeu și El i le iartă. Cu adevărat, păcatele nu sunt un sac pe care noi trebuie să-l golim, nici pocăința nu este enumerarea păcatelor. Nu are importanță că mergem să ne spovedim prima oară, a doua oară, a treia, a patra, a cincea, a zecea, a mia oară, ce știu eu, ca și cum ne-am vărsa sacul. Pocăința este ceva mai adânc decât atât. Se pocăiește omul, aceasta înseamnă că se schimbă din rădăcină.
Să nu spunem că nu știm ce este pocăința. Desigur, nu știm. Dacă cineva nu trăiește pocăința, nu știe. Dar în tot cazul, o idee avem din celelalte lucruri, în viața de zi cu zi. Ai făcut, să zicem, o greșeală, dar o greșeală din încăpățânarea ta. Nu vorbim aici despre păcat. Ai stăruit cu încăpățânare în ceva și apoi faptele ți-au arătat că ai făcut o greșeală, și ca un om inteligent ce ești, o vezi, îți bați capul și zici : „Așa-mi trebuie. Pentru ce m-am încăpățânat ? Pentru ce ziceam că se va isprăvi și va fi bine așa ? Pentru ce sunt așa de tare de cap ? Așa-mi trebuie!”
Și te simți zguduit înlăuntrul tău, nu numai pentru consecințele pe care le suporți din pricina greșelii pe care ai făcut-o, ci și pentru că ai făcut ceea ce ai făcut cu atâta încăpățânare. Aceasta înseamnă că oarecum ți-ai primit lecția pentru viitor. Sunt alții care spun : „Ei, nu te supăra, am greșit”. Dar acela care o va simți astfel, după aceea își va primi lecția. Este de neconceput, să spunem, că va face iarăși același lucru, imediat sau după o vreme.
Pocăința despre care vorbim înseamnă schimbare. Conștientizează cineva bine de tot răutatea lui înaintea lui Dumnezeu, duplicitatea și fățărnicia lui înaintea lui Dumnezeu, cutezanța lui și nerușinarea. Femeile pun apret pe o rochie, apoi o calcă, și rochia devine apretată, cum se spune. Dar dacă se duce apretul, ce rămâne dedesupt ? O simplă cârpă. Facem una, facem alta și ne apretăm, cum s-ar spune, existența noastră, sufletul nostru înaintea lui Dumnezeu și avem amăgirea de sine și falsa impresie că suntem bine, că noi suntem cei ce credem, suntem dintre cei ce cred, dintre cei ce nădăjduiesc, dintre cei ce se pocăiesc, care sunt în ordine cu Dumnezeu, care merg la Liturghie, care se împărtășesc. Și totuși fiara rămâne înlăuntrul nostru, zidul rămâne înlăuntrul nostru, împotrivirea rămâne înlăuntrul nostru ca o fortăreață. Această stare păcătoasă rămâne în noi împotriva lui Dumnezeu, și anume faptul că nu ne supunem lui Dumnezeu. Să luăm, așadar, hotărârea să ne pocăim pentru toată tactica noastră de până acum, să ne schimbăm tactica și să ne încredințăm, să ne predăm lui Dumnezeu, ca El mai cu seamă să ne călăuzească.
Pocăința este harul lui Dumnezeu
„Ai venit, Doamne? Te așteptăm. Ai venit, Doamne, Te-ai născut, Te-ai făcut om, acum două mii de ani. Eu am auzit toate acestea în toți anii aceștia, dar numai acum am realizat-o, numai acum am înțeles-o. Ajută-mă, Dumnezeul meu, să nu mai plec niciodată de lângă Tine, să nu mai gândesc iarăși cele pe care le gândeam, să nu mai acționez iarăși cum acționam. Să încetez să mai fiu cel ce eram, și să fiu ceea ce voiești Tu să fiu : pocăit, zdrobit cu inima, schimbat. Așa cum mă va face harul Tău”. Fiindcă, am spus, pocăința este harul lui Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu este cel ce înmoaie inima. Harul lui Dumnezeu este cel ce aduce lacrimile. Harul lui Dumnezeu este cel ce aduce această pocăință, plânsul. Plâns care, dintr-un anume punct de vedere, este nemângâiat. Nimic nu poate să îl mângâie pe om, singurul lucru care poate să-l mângâie este faptul că vrea să plângă încă și mai mult, vrea încă și mai mult să se pocăiască și nădăjduiește în Bunul Dumnezeu. Toate celelalte, care poate l-ar mângâia, știe se interpun ca să-l împiedice să se pocăiască și să plângă.
Acest lucru îl poate face numai Harul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu vrea să facă aceasta cu fiecare om. Să nu ne spună cineva că „e, harul este doar pentru câțiva, puțini”. Nu este așa. Harul lui Dumnezeu este pentru toți. Nu este nimeni care să fie exclus, după cum nu este nimeni care să fie mântuit fără pocăință, și prin urmare, nu este nimeni care să nu aibă nevoie să se pocăiască. Și nu este nimeni care să nu fie potrivit ca să primească harul lui Dumnezeu care îi va da pocăință. Pocăința aceasta este pentru fiecare dintre noi, dar suntem noi pregătiți să o primim?
Sursa:
Admin · 565 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
17 Aug 2013





Cand sufletul e in iubirea lui Dumnezeu, cat de bune, cat de placute si vesele sunt atunci toate.Dar, chiar si in iubirea lui Dumnezeu sunt intristari si, cu cat e mai mare iubirea, cu atat mai mari sunt intristarile.Maica Domnului n-a pacatuit niciodata, nici macar cu un singur gand, nici n-a pierdut vreodata harul, dar si in ea au fost mari intristari; iar cand statea langa cruce, atunci intristarea ei a fost nemasurata ca oceanul, si chinurile sufletului ei au fost neasemanat mai mari decat chinurile lui Adam la izgonirea din rai.Si daca a ramas in viata, e numai pentru ca a intarit-o puterea Domnului, fiindca Domnul a vrut ca ea sa vada invierea Lui si, dupa inaltarea Lui, sa ramana pe pamant spre mangaiere si bucurie apostolilor si noului popor crestin.Noi nu ajungem la deplinatatea iubirii Maicii Domnului si de aceea nu putem intelege pe deplin intristarea ei si iubirea ei desavarsita.Ea iubea nemasurat de mult pe Dumnezeul si Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire si norodul.Si ce n-a trait ea atunci cand oamenii pe care-i iubea atat de mult si a caror mantuire o dorea pana la capat, au rastignit pe Fiul ei preaiubit?Nu putem pricepe aceasta, pentru ca in noi iubirea lui Dumnezeu si de oameni este mica.Asa cum iubirea Maicii Domnului e nemasurata si neinteleasa, asa si intristarea ei e nemasurata si neinteleasa pentru noi.




O, Fecioara Preacrata, Maica lui Dumnezeu, spune-ne noua, copiilor tai, cum iubeai pe Fiul si Dumnezeul tau cand traiai pe pamant?Cum se veselea duhul tau de Dumnezeu, Mantuitorul tau?(Lc.1, 47)Cum priveai fata Lui preafrumoasa cu gandul ca El este Cel  Caruia ii slujesc cu frica si cu dragoste toate puterile ceresti?Spune-ne, ce simtea sufletul tau cand tineai in bratele tale Pruncul minunat?Cum L-ai crescut?Care au fost durerile sufletului tau cand, impreuna cu Iosif, L-ai cautat vreme de trei zile in Ierusalim?Ce chinuri ai trait atunci cand Domnul a fost dat spre rastignire si a murit pe cruce?Spune-ne, care a fost bucuria ta la Inviere si cum tanjea sufletul tau dupa inaltarea Domnului?



Sufletele noastre sunt atrase sa cunoasca viata ta impreuna cu Domnul pe pamant, dar tu nu ai vrut sa asterni aceasta in scris si ai invaluit in tacere taina ta.Multe minuni si mile am vazut de la Domnul si de la Maica Domnului si nu pot sa dau nimic in schimb pentru aceasta iubire.Ce as putea sa dau Preasfintei noastre Stapane pentru ca nu s-a scarbit de mine in pacat, ci m-a cercetat si luminat cu milostivire?N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc din cuvantul ei cel plin de har, si mintea mea se bucura si sufletul meu este atras spre ea cu atata iubire, ca si numai chemarea numelui ei e dulce inimii.
Intr-o zi, cand eram tanar frate sub ascultare, ma rugam inaintea icoanei Maicii Domnului si rugaciunea lui Iisus a intrat in inima mea si a inceput sa se rosteasca de la sine.
Intr-o zi ascultam in biserica o citire din proorocul Isaia, iar cuvintele:"Spalati-va si va veti curati"(Is.1, 16), mi-a venit gandul: "poate ca Maica Domnului a pacatuit vreodata, chiar si numai cu gandul".Si lucru uimitor, in inima mea, deodata cu rugaciunea, un glas mi-a spus lamurit:"Maica Domnului n-a pacatuit niciodata, nici macar cu gandul"Astfel, Duhul Sfant a dat marturie in inima mea curatiei ei.Dar in timpul vietii ei pamantesti si in ea a fost o oarecare nedeplinatate si unele greseli, dar fara de pacat.Se vede aceasta din Evanghelie atunci cand, intorcandu-se de la Ierusalim, nu stia unde este Fiul ei si L-a cautat impreuna cu Iosif vreme de trei zile.(Lc.2, 44-46).






Sufletul se infricoseaza si se cutremura cand se gandeste la slava Maicii lui Dumnezeu.Mintea mea este slaba si inima mea saraca si neputincioasa, dar sufletul meu se bucura si e atras sa scrie despre ea macar un cuvant.Sufletul meu se inspaimanta de o asemenea indrazneala, dar iubirea ma impinge sa nu ascund recunostinta mea fata de milostivirea ei.Maica Domnului nu si-a asternut in scris gandurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul si Fiul ei, nici durerile sufletului ei in vremea rastignirii, pentru ca nu le-am fi putut intelege, caci iubirea ei pentru Dumnezeu e mai puternica si mai arzatoare decat iubirea serafimilor si a heruvimilor, si toate puterile ceresti ale ingerilor si arhanghelilor sunt mute de uimire in fata ei.
Chiar daca viata Maicii Domnului este ca invaluita intr-o tacere sfanta, Bisericii noastre Ortodoxe, Domnul i-a dat sa cunoasca ca iubirea ei imbratiseaza intreaga lume si ca, in Duhul Sfant, ea vede toate noroadele de pe pamant si, asemenea Fiului ei, ii este mila de toti si miluieste pe toti.


Ah, daca am sti cum iubeste Preasfanta pe toti cei ce pazesc poruncile lui Hristos si cat ii este de mila si se intristeaza pentru cei ce nu se indreapta.Am simtit acest lucru pe mine insumi.Nu mint, spun adevarul inaintea fetei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Il cunoaste:Cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioara.N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc pe ea si iubirea ei pentru noi.Daca n-ar fi fost milostivirea ei, as fi pierit de mult, dar ea a vrut sa ma cerceteze si sa ma lumineze sa nu mai pacatuiesc.Ea mi-a spus:"Nu-i frumos pentru mine sa ma uit la tine sa vad ce faci!" Cuvintele ei erau placute, linistite si blande, si ele au lucrat asupra sufletului meu.Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci si nu stiu ce i-as putea da in schimb eu, pacatosul, pentru dragostea ei fata de mine, necuratul, si cum voi multumi bunei si milostivei Maici a Domnului.Cu adevarat este ocrotitoarea noastra la Dumnezeu si chiar si numele ei bucura sufletul.Or, tot cerul si tot pamantul se bucura de iubirea ei. Lucru minunat si neinteles.Ea viaza in ceruri si vede neincetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uita nici pe noi, sarmanii, si acopera cu milostivirea ei tot pamantul si toate noroadele.Si pe aceasta Preacurata Maica a Sa, Domnul ne-a dat-o noua.Ea este bucuria si nadejdea noastra.Ea este Maica noastra dupa duh si, ca om, e aproape de noi dupa fire si tot sufletul crestinesc e atras spre ea cu iubire.

(extrase din:Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei - Cuviosul Siluan Athonitul)



balla georgeta · 630 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
17 Aug 2013

nicula photo:  Icoana_M_D_Nicula.jpg

Sfânta icoana a Maicii Domnului de la Nicula fost pictată de către preotul ortodox Luca, din comuna Iclod,județul Cluj, în anul 1681.Ea s-a pictat la cerea și pe cheltuiala nobilului român Ioan Cupșa din Nicula, care a donat-o bisericii din acest sat. Fără îndoială că preotul iconar Luca, a fost un om viață duhovnicească aleasă, dublată de un real talent artistic. Cu penelul său măiestrit a zugrăvit și multe alte icoane,dintre care se păstrează unele până în zilele noastre.Trei dintre ele sunt făcătoare de minuni. Una existentă la mânăstirea Strâmba, din județul Sălaj numită ,,Dulcea sărutare’’ iar cealaltă în biserică sfinții apostoli Petru si Pavel, măreața catedrală ce se construiește în cartierul Mănăștur din municipiului Cluj-Napoca. A treia cea mai renumită, cea mai iubită și mai cinstită pentru multele ei minuni și binefaceri,este cea de la Mânătirea Nicula. Renumele și minunile ei binefăcătore au depășit demult granițele țării și bisericii noastre românești, find fără îndoială,numărată și venerată, între cele mai vestite icoane făcătoare de minuni ale ortodoxiei universale. Zugrăvită după rânduiala erminiei bizantine,încadrată în categoria odighitria(îndrumătoarea), ea s-a remarcat dintru început prin frumusețea ei artistică, dar mai mult decât atât printr-o cerească frumusețe duhovnicească. Un document de la anul1736, primul cunoscut, descrie frumusețea plină de splendoare și măreția plină de har a Persoanelor zugrăvite în sfânta icoană,scriind : ,,Chipul Maicii Fecioare si al Fiului pe care-L ține în brațul stâng, cuprinde întreaga icoana într-o proporție potrivită. Fața Maicii Domnului e lungăreață de culoarea spicului de grâu,mai roșie în ambele obrazuri,cu ochii negrii, iar corpul inclinat puțin,cu o privire plină de grație și cu atât mai fermecătoare,fiind că până acum nici un penel nu i-a redat așa splendoarea și farmecul ei ceresc. Micuțul are o înfățișare strălucitoare,cu capul descoperit. Maica își atinge sânul,fruntea ei fiind ascunsă într-un văl de culoarea cerului,peste care din afara peste creștet se lasă o haină purpurie umbrită cu negru și vânăt . Întreaga icoană imitează ceia ce a vrut sfântul evanghelist Luca să deie icoanei sale.Afară de acestea Fecioara are două stele pe haină, una pe creștet, cealaltă pe umărul drept. Capetele ambelor figuri le înconjoară o glorie strălucitoare’’.În continuare, privind sfânta icoană, vedem că mâna dreaptă a sfintei Fecioare este îndreptată spre Fiul ei, arătând originea Lui divină,dar și prezentându-se pe sine ca ceia ce arată calea.Ea prin smerenia,curăția și iubirea ei,ne arată calea care conduce sufletele spre Hristos-Dumnezeuul Om, ca unic Mântuitor al nostru. Iar Pruncul deși este purtat și ținut în brațe de Maica Sa,brațul ei fiind mai mult decât un tron de Heruvimi, binecuvinteză cu mâna dreaptă. Prin aceasta se prezintă pe Sine ca Făcătorul, Atotțiitorul și Proniatorul a toate cele zidite, inclusiv a Maicii Sale..Un alt document din anul 1930 amintește proportiile icoanei zugrăvite pe lemn de tei ca având o lungime de 86 de cm. și lățimea de 65 de cm.,grosimea scândurei având 2 cm.
Așezată în tâmpla bisericii din satul Nicula sfânta icoană a Maicii .Domnului, s-a arătat de la început ca un izvor de lumină, și de bucurie,bucurând cu prezența ei pe țăranii credincioși ai satului și pe cei din satelor vecine.

Începutul minunilor:
Mângâierile,alinarile și bucuriile aduse de sfânta icoana a Maicii Domnului,credincioșilor- locuitori ai satului Nicula,nu au fost probabil cunoscute de către autoriățile oficiale hasburgice, care stăpâneau pe atunci Transilvania.La 15 februarie 1699 însă, s-a întâmplat o minune, a cărei veste a străbătut ca fulgerul satul Nicula, împrejurimile și depărtările, ajungând până la Viena,vestita capitala imperiului.Militarii Regimentului Vasas al Măriei Sale Crăiești de Hohenzolern, fiind așezați în satul Nicula și în împrejurimi mergeau adesea la biserica ortodoxă din satul Nicula. S-a întâmplat că la acea dată mergând în biserică și uitându-se la sfintele icoane, au văzut icoana Maicii Domnuului cu Pruncul lăcrimând.Au încremenit în fața minuni și au alergat la preotul ortodox al satului părintele Mihail, spunându-i minunea.Acesta a venit în grabă și privind uimit, nu a putut înțelege motivul plângerii. Vestea sa răspandit cu iuțela fulgerului,căci în ziua de 22 februarie 1699 toți locuitorii satului Nicula și din împrejurimi au privit cu uimire minunea lăcrimării, examinând icoana pe toate părtile.Au văzut că din ochii Sfintei Fecioare curgeau boabe mari lacrimi,mai mult din ochiul drept decât din cel stâng, unele ajungând până la gură iar altele rostogolindu-se-n jos, pănă la pământ.Această minune al lăcrimării sfintei icoane a ținut mai bine de trei săpttămnâni, ea neavând o regularitate, timp în care a fost văzută de mii de martori. Între aceștea sunt nobili români și maghiari,simpli țărani ,ofițeri imperiali, soldați, preotul satului Nicula Mihail Pop și contele Sigismund Korniș, guvernatorul Transilvaniei din acea vreme. Din categoriile amintite istoria consemnează douăzeci și opt de martori, care au depus mărturia lor cu jurămant.
La câteva săptămâni după începutul minunii lăcrimării icoanei, contele Sigismund Korniș a hotărat să ducă sfânta icoană în paraclisul castelului său de la Benediuc..Într-o procesiune impresionantă desfășurată pe data de 12 martie 1699, la care au fost prezenți, atât autoritățile militare cât și nobilimea ardeleană, sfânta icoană a fost dusă la castelul amintit.Datorită unei puternice revolte a locuitorilor niculeni, și a celor din împrejurimi,contele a fost nevoit să readucă icoana în biserica din satul Nicula, în ajunul praznicului Bunei-Vestiri - 24 martie din același an. Ea a rămas o vreme închisă și sigilată , pănă ce curtea de la Viena urma să i-a o decizie privința ei.Împăratul de la Viena, a hotărât cu multă înțelepciune ca icoana miraculoasă, să nu fie nici a sătenilor nici a guvernatorului, ci se cuvine să fie undeva într-un loc neutru, unde să poată fi cinstită și venerată de către creștini de orice neam și de orice lege.Acest loc hotărât de Dumezeu și sfânta Sa Maică,prin împăratul de la Viena,a fost biserica sfintei mânăstiri Nicula ,unde se păstrează până în prezent.Prin așezarea sfintei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, pe tâmpla bisericii mînăstirii Nicula, această manăstire va deveni o reședință aleasă a Împărătesei cerești și unul dintre cele mai vestite locuri de pelerinaj din România și din sudestul Europei.
În vremuri grele mai ales,dar și de bucurie, Maica Domnului a fost alături de smeriții călugări și zecile de mii de credincioși care se îndreaptă spre sfânta ei icoană,cu ajutorul ei neprețuit.Datorită pericolului străin, în perioada anilor 1714-1782, icoana a fost îngropată în pământ. Din 1948 , până la 31 ianuarie 1962, a fost din nou ascunsă de către călugării uniți.A fost gasită de către părintele stareț din acea vreme, arhimadritul Serafim Măciucă, în locul numit Lunca Bonțului, unde a stat ascunsă vreme de paisrezece ani.Dusă acolo, împreună cu odoarele mânăstirii,de către călugării greco-catolici, care la plecare au ars și arhiva mânăstirii. Sfânta icoană a fost zidită in geamul casei lui Vasile Chezan zis Moșuțul, tatăl unuia dintre călugări uniți..Găsită, a stat în mânăstire doar câteva ore pentru că a fost ridicată de organele comuniste de securitate și transportată la Cluj, la sediul Arhiepiscopiei ortodoxe.După o restaurare, executată între anii 1990-1991 care i-a redat frumusețea și strălucirea inițială, a părăsit Clujul,revenind la Nicula într-o procesiune impresionantă din ajunul praznicului Bunei –Vestiri la 24 martie 1992.De atunci nu a mai părăsit acest loc drag al ei, decât pentru scurt timp în câteve rânduri când ieșit în pelerinaj. Aceasta s-a întâmplat când a fost dusă la mânăstirile Parva și Salva din iudețul Bistrița-Năsăud, în luna iunie 1998.La Catedrala Arhiepiscopală din Cluj,precum și la în cartierul Mănăștur, în martie 1999, ocazia împlinirii a trei sute de ani dela minunea lăcrimării.Și tot în Cluj,la praznicul Bunei- Vestiri din 25 martie anul 2006, cu ocazia înființării noi Mitropolii a Clujului ,Albei, Crișanei și Maramureșului, și întronizării de către părintele partriarh Teoctist, a părintelui arhiepiscop Bartolomeu Anania, ca Mitropolit.În fiecare dintre aceste pelerinaje ale a sfintei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului, zeci și sute de mii de credincioși au întâmpinat-o, nu puține minuni au fost săvârșite, și deasemenea nu puține rugăciuni pline de durere au fost împlinite.

red rose divider photo: red rose divider 80.gif

RUGĂCIUNE LA ICOANA MAICII DOMNULUI DE LA NICULA

O, Preacurată, ceea ce cu mângâierea rugăciunilor Tale oprești viforul ispitelor abătut asupra noastră și iei în mâinile Tale viața noastră, cu evlavie plecăm genunchii sufletului nostru înaintea Ta, a celei Ce Te-ai înălțat la cer, dar întru a Ta preacinstită Adormire nu ai părăsit pământul din care ai răsărit ca Un Crin preastrălucit al tuturor virtuților. Străjuiește pământul țării noastre cu razele rugăciunilor Tale, care strălucind până la marginile lumii pe toți cheamă spre preamărită cinstirea Ta. Ca Una Ce ai deschisă pururea inima spre a auzi suspinurile celor necăjiți nu trece cu vederea nici pe robii Tăi care în mijlocul încercărilor vieții scapă la nebiruită milostivirea Ta.
De îngeri ești slăvită neîncetat, ca Una Ce cu aripile dorului dumnezeiesc ai zburat ca o porumbiță, întrecând ceata heruvimilor și a serafimilor. Dăruiește-ne și nouă aripile rugăciunii Tale ca să înaintăm cu nădejde pe calea mântuirii. Cu flori de laude ești încununată de glasurile smerite ale creștinilor, Tu, Ceea Ce primind în auzul Tău curat glasul Arhanghelului cu smerit cuvânt ai pecetluit voia Tatălui. Pe Acesta, roagă-L acum pentru robii Tăi, ca să se izbăvească de blestemul păcatului și prin viață întru pocăință să câștige cununa alergării celei bune pe cărarea mântuirii. După Dumnezeu întru Tine ne-am pus nădejdea de mântuire, căci prin curgerea izvorului rugăciunilor Tale a secat izvorul lacrimilor Evei. Primind în pântecele Tău Bucuria a toată lumea ai gonit întristarea lui Adam și în brațele Tale purtând pe Soarele dreptății ai risipit tot întunericul lumii. Revarsă și robilor Tăi picăturile bucuriei duhovnicești în mijlocul vârtejului ispitelor și potolește marea cea învolburată a acestei vieți, ca Una Ce Te-ai făcut Corabia a mântuirii creștinilor. Ție Celei Ce ai păzit nedeschisă poarta fecioriei Ți s-au deschis porțile vieții veșnice cu bucurie de către îngerii cei luminați. Deschide-ne și nouă porțile mântuirii, încuind cămara inimii noastre dinspre gândurile cele necurate. Ca Un Stâlp de foc Te vedem strălucind în mijlocul lumii și povățuind poporul cel întristat către cetatea Împăratului Hristos, deci fii nouă pururea Călăuzitoare în noaptea acestei vieți pământești și către răsăritul cel tainic al vieții veșnice ne călăuzește prin neîncetatele Tale rugăciunii.
Mulțumim milostivirii Tale și purtării Tale de grijă neîncetate, căci nu poate nici limba îngerească a rosti mulțimea facerilor Tale de bine dăruite neamului omenesc, Ceea Ce ai Te-ai făcut casă sfințită Dătătorului a toată bunătatea, Celui Ce în călătoria Sa pe pământ a venit să aducă pe toți cei aleși în cămările cele cerești. Mulțumim mijlocirii Tale neîncetate înaintea Judecătorului și Binefăcătorului nostru, care covârșesc și înțelegerea îngerească. Iar noi slabi fiind în cuvânt și purtând povara păcatelor osânditoare nu îndrăznim a crede că vom putea vreodată a-Ți aduce mulțumirea datorată. Dar primește gândul nostru smerit și Însăți înmulțește datoria pe care o avem către Tine, înmulțindu-ne însă și râvna de a Te lăuda și a-Ți aduce rugăciuni de cerere și de mulțumire. Amin.

icoana photo:  27_02_2009_icoana-facatoare-de-minuni-pe-strada-dealului_7297.jpg

Există Iad, Măicuță Sfântă ?
Există gheenă și tartar,
(Ce pentru’a ne scăpa de ele,
Iisus a îndurat calvar) ?

Există Pea-sfântă Fecioară,
Și Rai ? Și Dreapta Judecată ?
(Și-o plată’a dragostei și’a jertfei
Și’… o veșnicie ce ne’asteaptă) ?

Exist’un rost (și’un sens al vieții) ?
Ori… nu-i nimic, din ce ne-a spus,
Scripturile și proorocii,
(Viața), și Fiul Tău, Iisus ?

Există’n lume Adevărul ?
Există sfânt.. , suflet…, păcat…?
A existat Pilat, Tiberiu…
Ori… nu-i nimic adevărat ?

I’adevărat ce cred ateii,
(Știința lor), și rațiunea ?
Și… pentru ce (“doamna”) minciună
(Prin ei), domină omenirea ?

Ce-i setea noastră pentru viață ?
Există, dragostea, iubirea ?
(Există egoismul, ura,
Ce devorează omenirea) ?

Există duh trufaș și spurcat ?
Și de ce Maică’al nostru, eu,
I’atât de egoist și lacom,
Și nu îl vrea pe Dumnezeu ?

Ce-i Binele cersc ? Ce’i sfântul ?
Și… ce-i în om, (Maică), iubirea,
(Ce pentru’a fi mântuitoare,
Ne cere pururi răstignirea) ?

De ce întreaga existență,
Este o luptă -a iubirii-,
(Pentru’Adevăr sau pentru ego),
De la’ nceputul omenirii ?

De ce divinul nu e mândru ?
De ce-i atâta de smerit ?
De ce e jertfă ? răstignire ?
(Și… atât de greu de dobândit) ?

Tu poți răspunde Maică Sfântă
Căci Tu te-ai lepădat de eu,
(De toată dragostea de Tine)
Ca să-l primești pe Dumnezeu.

Tu ești făptura omenească
Care’ai primit (în trup) Iubirea,
(Ce răstignește egoismul
Și mânuiește omenirea).

Tu ești făptura cea mai sfântă,
Ce dintre oameni a primit,
Iubirea cea mântuitoare.
(C’ai ascutat și Te-ai smerit).

Căci dacă Tu, Sfântă Fecioară,
N’ai fi primit și ascultat,
Iisus, Mântuitorul lumii,
(Ca om), nu ar fi existat.

Tu ești făptura cea mai sfântă.
Tu ești aleasa omenirii.
Tu’ai unit cerul cu pământul,
(Prin Fiul Tău, Domnul iubirii).

Tu ești răspunsul omenirii
La cererea lui Dumnezeu.
Tu ești smerenia umană
(Și Maică a lui Dumnezeu).

Tu ești la orice întrebare,
(Care e’n om), ceresc răspuns.
Tu. Că ești Mamă omenirii
Și MAICA DOMNULUI IISUS.

În tine poate omenirea,
Să-și înțeleagă rostul său,
Să î-și răspundă’(n orice formă).
Și să trăiască’n Dumnezeu.

Tot ce nu-i înțeles în lume,
Are’nțeles (și viu răspuns),
În cel ce s’a smerit (ca Tine)
Și l’a primit pe Iisus.



senior editor blog · 434 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
17 Aug 2013


În acele zile în care Domnul nostru Iisus Hristos arătându-se pe pământ și petrecând cu oamenii, a cercetat cetățile și satele iudeilor cele dimprejur, propovăduind împărăția lui Dumnezeu și tămăduind toată neputința și toată boala din popor; era în cetatea Edesa cea din Siria, care se află de partea cealaltă a râului Eufrat, un boier cu numele Avgar. El pătimea de o boală grea, pentru că pe dinafară suferea de lepră vânătă, iar pe dinăuntru de sfărâmarea oaselor, și era chinuit cu slăbănogirea tuturor mădularelor.

Acesta auzind de Domnul nostru Iisus Hristos și de acele minuni pe care le făcea, căci cu cuvântul tămăduia stricăciunile și slăbănogirile și toate bolile între oameni, a dorit să vadă cu ochii săi pe lucrătorul unor minuni ca acelea, nădăjduind că va câștiga tămăduire de la El. Dar de vreme ce lui îi era cu neputință să meargă el însuși în Iudeea, a trimis rugăminte către Domnul Hristos, ca El să vină la dânsul, în Edesa. Dar îndoindu-se și de aceasta, că nu va voi să vină la dânsul Domnul, a trimis pe un zugrav iscusit, cu numele Anania, ca cel puțin să-i închipuiască fața Lui pe icoană; ca măcar închipuirea feței Lui să o vadă și să o aibă pe aceea întru răcorirea bolii sale, pentru că mare dragoste câștigase către El, încredințân-du-se din auzire.

Scrisoarea lui Avgar era scrisă astfel: „Avgar, domnul Edesei, lui Iisus Mântuitorul cel bun, Care S-a arătat în laturile Ierusalimului în trup, să se bucure! Eu am auzit despre Tine și despre preaslavitele Tale faceri de minuni, cum că fără de doctorii și fără de buruieni tămăduiești bolile; orbilor le dai vedere; șchiopilor, umblare; pe cei leproși îi curățești și izgonești din oameni duhurile necurate; pe cei slăbănogi, care de mulți ani zac pe pat, îi tămăduiești cu cuvântul, și pe cei morți îi înviezi. Deci unele ca acestea auzindu-le eu, din două una gândesc despre Tine: că ești ori Dumnezeu coborât din cer, ori Fiul lui Dumnezeu, căci lucrezi niște minuni ca acestea de mirare.

De aceea scriu către Tine această smerită „a mea rugăminte, ca să Te ostenești a veni la mine și să-mi vindeci bolile mele cele netămăduite, de care pătimesc de mulți ani. Aud încă și aceasta, că evreii Te urăsc și voiesc să-Ți facă și oarecare rău. Iar eu am o cetate care, deși nu este foarte mare, însă este preafrumoasă și îndestulată cu toate bunătățile; deci vino la mine și locuiește în cetatea mea, care ne va fi nouă amândurora îndestulată cu toate cele de trebuință".

Cu o scrisoare ca aceasta de la Avgar, ajungând zugravul Anania la Ierusalim, l-a găsit pe Iisus Hristos în mijlocul mulțimii poporului, stând la arătare și spunând cuvânt de învățătură, de aceea nu a putut să se apropie îndată de El din pricina înghesuirii și strâmtorării poporului. De aceea, așteptând o vreme până ce se va risipi poporul, s-a suit pe o piatră care era puțin mai sus de la pământ și, privind cu dinadinsul spre fața Mântuitorului, se căznea să o închipu-iască pe dânsa, dar nu putea; astfel voind Atotvăzătorul și Preasfânta Sa față schimbând-o cu darul și cu slava dumnezeiască neînchipuită și neajunsă. Deci Anania ostenindu-se mult, n-a sporit nimic.

Atunci Domnul a poruncit Apostolului Toma să meargă și să cheme pe acel bărbat care stătea pe piatră și închipuia fața Lui. Iar acela fiind adus și neîncepând a grăi ceva, l-a chemat Domnul pe el la sine pe nume și după meșteșug, numindu-l Anania zugravul. Deci, spunându-i pricina venirii lui, i-a zis: „Unde este scrisoarea stăpânului tău, Avgar, pe care ai adus-o din Edesa?" Iar Anania, uimindu-se de mirare și de spaimă pentru mai înainte-vederea Domnului, a scos degrabă din sân scrisoarea domnului său și cu cutremur a dat-o în mâinile Mântuitorului. Iar Domnul, citind-o, a scris răspuns lui Avgar, astfel: „Fericit ești Avgare, cela ce nu m-ai văzut și ai crezut în Mine, căci scris este pentru Mine, că cei ce mă văd pe Mine nu vor crede, iar cei ce nu mă văd, vor crede în Mine și vor moșteni viața cea veșnică. Imi scrii Mie ca să vin la tine, dar Mie Mi se cade să săvârșesc aceea pentru care sunt trimis și după săvârșire să Mă întorc la Tatăl, Cel ce M-a trimis pe Mine. După ce Mă voi înălța, voi trimite la tine pe unul din ucenicii Mei. Acela te va tămădui desăvârșit de bolile cele ce te-au cuprins pe tine și prin botez îți va da viața cea veșnică ție și celor ce sunt cu tine".

Scriind Domnul nostru Iisus Hristos o scrisoare ca aceasta lui Avgar, a pecetluit-o cu pecetea pe care era scrisă cu slove evreiești aceasta: „A lui Dumnezeu vedere, dumnezeiască minune!" Iar după scrierea și pecetluirea ei, împlinind Domnul o altă dorință a lui Avgar și a zugravului, a poruncit ca să-i aducă apa și Și-a spălat Preasfânta Sa față și a șters-o cu mahrama cea în patru colțuri ce i s-a dat Lui. Și, o, minune! Apa cea proastă s-a schimbat prin iconomie în zugrăvire de vopsele și preasfânta asemănare a feței celei dumnezeiești s-a închipuit pe mahrama aceea, pe care Domnul dând-o cu scrisoarea lui Anania, i-a zis: „Du-o și dă-o celui ce te-a trimis pe tine!" Acestea au fost în zilele cele mai de pe urmă ale petrecerii pe pământ a lui Hristos, aproape de pătimirea Lui.

Și s-a întors Anania în Edesa la domnul său și i-a dat lui acea închipuire a feței lui Hristos nefăcută de mână pe mahramă și epistola cea scrisă. Iar Avgar, luând-o, s-a umplut de mare bucurie și, sărutându-le pe amândouă cu dragoste și închinându-se chipului lui Hristos, îndată a câștigat schimbare de durerile sale, fără numai puțină parte de stricăciune rămăsese pe fața lui, până la acea vreme în care avea să vină la dânsul ucenicul cel trimis de Domnul.

Iar după pătimirea cea de bunăvoie a Domnului, după înviere și după Inălțarea Lui la cer, a mers la Edesa Tadeu, cel trimis de dumnezeiescul Duh. El a fost unul din cei șaptezeci de apostoli. Acesta, învățându-l destul pe Avgar sfânta credință cea întru Hristos, l-a adus la botez. Și când a intrat Avgar în sfânta scăldătoare și s-a botezat, îndată s-a tămăduit și de acea parte de lepră ce mai rămăsese, și a ieșit curat și sănătos cu trupul și cu sufletul. Cu dânsul s-a botezat și toată casa lui, apoi și toată cetatea și se slăvea în Edesa numele Domnului nostru Iisus Hristos/ al Unuia adevăratului Dumnezeu.

La porțile cetății Edesa era un idol al unui oarecare zeu elinesc, care stătea de mulți ani acolo, și căruia îi era dator să i se închine oricine intra în cetate. Pe acel idol, Avgar, aruncându-l de acolo și sfărâmându-l, a făcut în zidul de piatră, deasupra porților, un loc rotund și adânc încât să nu-l vatăme ploaia. Apoi, lipind pe o scândură de lemn neputregăios mahrama chipului lui Hristos cel nefâcut de mână, punându-i împrejur aur cu mărgăritare de mare preț și împodobind-o, a pus-o în locul acela în zid deasupra porților, făcând încă și o scrisoare de aur în acest fel: „Hristoase Dumnezeule, tot cel ce nădăjduiește spre Tine nu se va rușina!"

Și a poruncit popoarelor ca oricine va intra în cetate și va ieși, să se închine acelui dumnezeiesc chip al Domnului nostru Iisus Hristos și a întărit și prin lege aceea, ca și în neamurile cele mai de pe urmă, cu neschimbare, să se dea o cinste ca aceea închipuirii Domnului. Acea evlavioasă poruncă și așezare de lege s-a păzit în toate zilele vieții lui și în zilele fiului lui, care a domnit după dânsul în Edesa, asemenea și în zilele nepotului său, vreme de mulți ani. După aceea, unul din strănepoții lui Avgar luând domnia acelei cetăți, iar s-a înnoit păgânătatea cea de demult, pentru că boierul acela, îndărătnicindu-se și depărtându-se de Hristos, s-a abătut la elineasca închinare de idoli. Deci, văzând pe porțile cetății chipul lui Hristos, care se cinstea de toți cei ce intrau și ieșeau, i-a venit greu, fiind vrăjmaș al lui Hristos, și a voit să surpe de acolo acea dumnezeiască închipuire, iar în locul ei să pună un idol diavolesc.

Iar episcopul cetății, înștiințându-se de acest lucru și fâcându-i-se lui vestire de la Dumnezeu, s-a dus noaptea cu clerul său la porțile acelea și, suindu-se pe o scară, a gătit o candelă cu untdelemn și, aprinzând-o, a pus-o înaintea sfântului chip al lui Hristos. Apoi, astupând-o cu cărămizi și cu var, a zidit locul și l-a netezit, pentru că așa i se poruncise lui din dumnezeiasca arătare. Și după ce s-a făcut nevăzut acel chip al lui Hristos nefăcut de mână, a încetat păgânul stăpânitor de la scopul său. Deci, după multă vreme, s-a dus din pomenirea omenească chipul acela și s-a uitat locul unde se zidise, încât nimeni nu știa de el, până la arătarea lui cea minunată, care s-a făcut astfel, după mulți ani.

În zilele binecredinciosului împărat Iustinian, Hosroe, împăratul Persiei, ducându-se cu multă putere de oaste împotriva cetății Edesei, a înconjurat-o și cu vitejie s-a bătut multă vreme, iar în urmă, cei din cetate slăbind, s-au aflat în mare frică și nepricepere și s-au rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. Iar într-o noapte i s-a arătat episcopului Edesei, care se numea Evlavie, o femeie oarecare prea luminoasă, arătându-i cu degetul porțile cetății și locul din zid, zicându-i: „Deasupra acestor porți este ascuns dumnezeiescul chip cel nefăcut de mână al Mântuitorului Hristos. Scoate-l din zid și vei face bine!" Iar episcopul s-a dus cu sârguință la porțile acelea și, suindu-se la locul arătat în zid, l-a aflat precum i se spusese în descoperire, pentru că a cunoscut zidirea aceea. Deci, destupând-o și luând cărămizile, a aflat chipul cel preacinstit și preasfânt al lui Hristos întreg și nevătămat, și candela nestinsă de atâția ani și plină de untdelemn. Incă și pe cărămida cu care era astupat chipul, se închipuise altă asemănare a feței lui Hristos, nefăcută de mână.

Deci luând episcopul din locul acela acea sfântă mahramă pe care era închipuirea Mântuitorului, a arătat-o oamenilor din cetate. Și toți au avut bucurie mare și îndrăzneală, nădăjduind spre Domnul. Iar episcopul a dus cu litie chipul Domnului pe zidurile cetății și a arătat fața Mântuitorului oștirilor persienești care tăbărâseră asupra cetății. Deci îndată toată puterea perșilor s-a tulburat de frică mare și a început să fugă, gonită fiind de puterea dumnezeiască. Astfel cetatea Edesa s-a izbăvit de vrăjmașii săi prin milostivirea lui Hristos Domnul nostru și prin arătarea preasfântului Său chip, cel nefăcut de mână.

După aceea, trecând iarăși mulți ani, a fost la greci împăratul Roman Lecapenul, care se mai numea și Porfirogenet, cel ce a împărățit cu ginerele său, Constantin, fiul împăratului Leon cel înțelept. Atunci acea sfântă mahramă, care avea pe dânsa închipuirea cea nefacută de mână a dumnezeieștii fețe a lui Hristos, a fost adusă din Edesa, care era stăpânită de saracini, în Constantinopol, căci în vremea aceea, toată Siria, în care era și cetatea Edesa, era sub stăpânirea saracinilor. Acea aducere s-a făcut astfel:

Împăratul grec Roman, dorind să aibă în cetatea sa împărătească acea vistierie fără de preț, a trimis rugăminte de multe ori emirului saracinilor, ca să-i dea chipul lui Hristos cel nefăcut de mână. Dar emirul, fiind rugat de creștinii Edesei, n-a voit să dea chipul acela împăratului grec, ci a făcut război, căci împăratul Roman a trimis putere grecească asupra Edesei și a strâmtorat-o, oștindu-se împrejurul laturii Edesei. Atunci edesenii au trimis rugăminte către împăratul grecesc, să nu-i bată și să nu le pustiască pământul. Iar împăratul cerea de la dânșii chipul lui Hristos, însă emirul saracinilor, în a cărui stăpânire era Edesa, nu voia să-l dea în dar. De aceea, împăratul creștinesc, fiind cuprins de mare dorință să aibă la el chipul lui Hristos, cel nefăcut de mână, a dat emirului douăsprezece mii de arginți și două sute de saracini vestiți, care fuseseră în robie la greci. El i-a dat încă și o scrisoare a sa cu pecete împărătească de aur, ca niciodată să nu ridice război împotriva Edesei și asupra cetăților celor dimprejurul ei.

Astfel și-a câștigat dorința, luând chipul cel nefăcut de mână al lui Hristos și împreună cu dânsul și scrisoarea aceea, pe care Domnul nostru Iisus Hristos o scrisese către Avgar, domnul Edesei, precum s-a zis mai înainte. Deci l-a adus cu slavă pe mâinile arhiereilor și ale celorlalți cinstiți bărbați ai rânduielii duhovnicești, în cetatea împărătească. Și se făceau în cale și în Constantinopol multe minuni de la acel preacinstit chip, pentru că toate bolile se tămăduiau, orbii se luminau, surzii auzeau, șchiopii umblau și diavolii se izgoneau. Iar un oarecare om îndrăcit striga, zicând: „Primește, Constantinopole, slava și veselia ta, și tu, Porfirogenete, cinstea împărăției tale!" Astfel strigând omul acela, s-a tămăduit de îndrăcire.

Deci s-a așezat prăznuirea aducerii chipului cel nefăcut de mână al lui Hristos, în ziua a 16-a a lunii august, în care l-a luat pe el înăuntrul său împărăteasca cetate, cu mare cinste și prăznuire, și l-a pus în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numește Fare, spre apărarea cetății și spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Notă. Chipul cel nefăcut de mână al lui Hristos s-a adus din Edesa în Constantinopol în anul 6452 de la facerea lumii - după mărturia scriitorului de ani al Constantinopolului, Gheorghe Chedrinos -, adică în anul 944 de la întruparea lui Dumnezeu.
daniela · 458 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
17 Aug 2013

Tags Maker is a Text Image Generator to write Messages, Comments or Tags on Pictures 
MARGARITARE DUHOVNICESTI

Când te scoli dimineața din somn, gândește-te că Dumnezeu îți dă ziua pe care n-ai fi putut să ți-o dai singur, și pune deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua care ți s-a dat și adu-o drept jertfă lui Dumnezeu într-o rugăciune de mulțumire și de cerere bună. Cu cât vei face mai cu osârdie acest lucru cu atât mai mult îți vei sfinți ziua, cu atât mai puternic te vei îngrădi în fața ispitelor pe care le în decursul zilei.

Tot așa , când mergi la somn gândește-te că Dumnezeu îti dă odihnă de ostelile tale. Consacră lui Dumnezeu o curată și smerită rugăciune. Buna ei mireasmă îți va apropia pe îngerul tău spre paza ta.

Rugăciunea de dimineață pentru om este întocmai ca roua de dimineață pe plante. Cine se roagă lui Dumnezeu de dimineață, cu o cuvenită luare aminte, e mai fericit și mai liniștit tot restul zilei aceleia. Mintea se ocupă toată ziua cu ceea ce o preocupă de dimineață, ca o piatră de moara, care macină în restul zilei grău sau neghină.

Să ne străduim să punem întotdeauna de dimineață grâu pentru ca vrășmașul să nu toarne neghină. Să petrecem ziua ce începe așa fel încât ea să ne poată duce câtre ziua veșnică, iar nu către noaptea veșnică.

Silește-te ca și în mijlocul ocupațiilor să găsești măcar câteva minute pentru ca să te întorci cu gândul și cu rugăciunea plină de evlavie către Acela care binecuvântează munca cinstită și dă izbândă lucrului bun.

Roagă-te și lucrează! Tu nu ești creat pentru pământ, ci pentru cer. După ostenelile și grijile vieții, ridică-te sus cu mintea și cu inima, revarsă-ți înaintea lui Dumnezeu sufletul în rugăciuni și mulțumiri. Roagă-te! Aceasta este datoria ta, slava ta, fericirea ta. De la muncă treci la rugăciune, de la rugăciune la muncă! Roagă-te și muncește!

Începe și sfârșește-ți ziua cu Dumnezeu. Când mergi către somn adu-și aminte de moarte al cărui chip și tindă este somnul. Adu-ți aminte de cele trecute și nădăjduiește în Domnul pentru cele viitoare. Folosește spre bine pe cele prezente.

PR. ARSENIE BOCA

  


SF. MARIA, REGINA ÎNGERILOR
Adu-ti aminte, o Preamilostiva Fecioara Maria, despre care nu s-a auzit vreodata sa fi venit cineva sa ceara ocrotirea Ta, sa implore ajutorul Tau si sa caute mijlocirea Ta si sa fi fost parasit la nevoie. Însufletit de aceasta încredere, alerg la tine o, Maica Mea, Fecioara a fecioarelor, vin la Tine, în fata Ta, stau ca un pacatos si mahnit. O,Maica a Cuvantului întrupat, nu dispretui cererile mele si, în marea Ta Milostivire, asculta-le si gaseste de cuviinta a le împlini.
Amin.

Cu ce cununi de lauda vom incununa pe Maica lui Dumnezeu, Care s-a aratat scaun cerescului Imparat, care se roaga pentru noi catre Milostivul Dumnezeu si ne izbaveste din faradelegile noastre ? Deci catre dansa sa strigam : Bucura-te, Preacurata, ca prin tine a fost cu noi Domnul puterilor, roaga-te cu deadinsul sa se mantuiasca sufletele noastre.
Cu ce podoabe de cantari vom lauda pe Maica lui Dumnezeu, pe ceea ce s-a invrednicit a fi imparateasa a toate, care s-a aratat mai inalta decat cerurile si mai sfanta decat toti sfintii ? Deci, catre dansa sa strigam : Roaga-te, Preacurata, cu toti sfintii, sa se mantuiasca sufletele noastre.
Cu ce flori duhovnicesti vom incununa pe Maica lui Dumnezeu, care s-a aratat scara cereasca, prin care am aflat lesne suire catre Dumnezeu ? Deci, toti sa ne adunam si sa o laudam strigand : Bucura-te, Preacurata, prin care am aflat har, bucura-te, ca prin tine s-a dat bucuria, bucura-te nadejdea sufletelor noastre, prin care noi toti ne mantuim.
Cu ce mangaietoare cantari vom incununa pe Maica lui Dumnezeu, pe care o lauda ingerii din ceruri cu cantari, fara incetare strigand : Bucura-te marirea noastra, bucura-te mantuirea pamantenilor, bucura-te ceea ce esti scaun Imparatului nostru ? Deci si noi pacatosii, sa strigam : roaga-te, Preacurata, catre Cel pe care L-ai nascut fara stricaciune, sa mantuiasca sufletele noastre.
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh.
Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Veniti toti pamantenii sa facem praznuire Maicii lui Dumnezeu, cea care ne izbaveste pe noi din mainile diavolului, cel ce uraste binele, precum a izbavit pe femeia care se ruga ei si a inviat-o de si-a spovedit pacatul. Vezi, dar, suflete al meu, pentru ce te lenevesti si nu strigi catre Maica lui Dumnezeu : Doamna atotstapanitoare, ceea ce ai nascut cu nespusa minune pe Domnul cel iubitor de oameni, pe Acela roaga-L sa ne miluiasca pe noi.
Admin · 481 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
16 Aug 2013
Imnul Maicii Domnului „Axion Estin“
Icoana Maicii Domnului "Axion Estin" se află în Biserica Protaton, Careia, în Chilia "Adormirea Maicii Domnului", așezată lângă Schitul "Sfântul Andrei". Până spre sfârșitul secolului al X-lea, aceasta era așezată într-o chilie, numită astăzi "Axion Estin". Pe lângă lucrarea acesteia într-un deosebit și duhovnicesc stil, icoana este minunată prin descoperirea rugăciunii "Cuvine-se cu adevărat".

În anul 980, un ucenic se ruga în fața icoanei cu rugăciunea "Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim". Ucenicul se afla singur în chilie, bătrânul său fiind plecat la o priveghere în Biserica Protaton. În acel moment, a apărut Sfântul Arhanghel Gavriil, în chipul unui călugăr pelerin. Ucenicul l-a poftit în chilie și au început amândoi să oficieze slujba Utreniei. Ajungând la cântarea a noua a Canoanelor, ucenicul cânta simplu "Ceea ce ești mai cinstită", cântare păstrată de la Sfântul Cosma Melodul, făcătorul de cântări. Călugărul a cântat astfel cântarea: "Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și preanevinovată și maica Dumnezeului nostru", la care a adăugat rugăciunea pe care deja o știa și ucenicul, "Ceea ce ești mai cinstită". Plăcându-i mult acest adaos, ucenicul l-a rugat pe călugăr să i-o scrie și lui, pentru a o învăța. Îngerul i-a zis: "Adu-mi cerneală și hârtie, pentru a scrie imnul". Ucenicul însă i-a zis: "Nu am nici cerneală, nici hârtie". Apoi, îngerul i-a zis: "Adu-mi o lespede". Atunci, călugărul înger a luat țigla de piatră, de genul celor de pe acoperiș, și a scris cu degetul întreaga rugăciune. În acel moment, ucenicul și-a dat seama că acela nu era un om, ci un înger, anume Arhanghelul Gavriil. Tot atunci, îngerul a dispărut.

Piatra din Careia

La început, icoana era adusă în Biserica Protaton numai de cinci ori pe an, anume de Nașterea Domnului și de Sfintele Paști, în Duminica Sfinților Părinți de pe Muntele Athos, de Adormirea Maicii Domnului și în data de 11 iunie, când se face prăznuirea minunii icoanei.

Părinții athoniți au luat lespedea de piatră și au mers cu ea la împărat și la patriarh, în timp ce icoana cu pricina, în fața căreia s-a rugat călugărul, a fost mutată în Biserica Protaton. Această piatră se păstrează până în zilele noastre. În ziua de luni a Săptămânii Luminate se face procesiune în Careia cu icoana Maicii Domnului "Axion Estin". Ziua în care se face amintire de minunată descoperire a Arhanghelului Gavriil este 11 iunie, când are loc o măreață și deosebită priveghere.

"Cuvine-se cu adevărat" în partiturile bizantine

Încă din cele mai vechi timpuri, de-a lungul istoriei, au existat compozitori care au fost preocupați de compunerea pe notație bizantină a Sfintei Liturghii (ca Hurmuz Hartofilax, Iacov Nectarie Protopsaltul, Nectarie Protopsaltul, Gheorghios Stathis sau numai a unor părți din ea. Astfel de partituri le găsim în manuscrisele grecești, care la rândul lor se păstrează în Sfântul Munte Athos, "Grădina Maicii Domnului", în muzeele marilor mănăstiri ca Vatoped (se găsesc cam o optime din manuscrisele muzicale aghiorite; în afară de acestea se păstrează în biblioteca mănăstirii și cincisprezece codice muzicale ale Schitului "Sfântului Dimitrie"). Astfel, pe lângă tipăriturile grecești mai există și compoziții ale dascălilor de muzică psaltică din țara noastră. Aici putem da numeroase exemple de nume cunoscute, ca Petre Efesiu, Anton Pann, ieromonahul Macarie, Dimitrie Suceveanu, protosinghelul Varlaam, Ștefanache Popescu și alții. Trebuie remarcată într-un mod deosebit munca depusă de psalții (din țara noastră) cu calități deosebite în ceea ce privește traducerea, compunerea sau adaptarea partiturilor de muzică bizantină din limba greacă în limba română; printre cei mai cunoscuți sunt diaconul Constantin Cornel Coman, Virgil Ioan Nanu, Mihail Bucă și alții.

Varianta lui Dimitrie Cunțanu

În culegerea de cântări intitulată "Cântările bisericești după melodiile celor opt glasuri", culese și publicate în 1890 de Dimitrie Cunțan, profesor la Seminarul Teologic din Sibiu și dedicate "Memoriei marelui Andreiu, autorul intelectual al acestei lucrări în semn de pietate și recunoștință", apărută în anul 1890, Dimitrie Cunțan nu a fost preocupat așa de mult de punerea pe note muzicale a mai multor axioane închinate Maicii Domnului. Bineînțeles, în afară de irmoasele la Praznicele Împărătești sau la zile mai importante din punct de vedere duhovnicesc, precum Joia Mare sau Sâmbăta Mare.

Astfel "Cuvine-se cu adevărat" pus pe note de către profesorul Cunțan este unul care poate fi interpretat într-un mod duios, este "aranjat" pe un glas bisericesc dulce, glasul VIII. Din păcate, chiar dacă oralitatea decurge din tradiție, totuși, se observă mai multe variante de interpretare în ceea ce privește acest axion, fiindcă majoritatea studenților teologi (și nu numai) nu urmăresc exact notația pe care a folosit-o Dimitrie Cunțan. Astfel pare destul de îngrijorător faptul că, în general, la strană se denaturează linia melodică și valoarea în sine a partiturilor muzicale.
ioan alexandru david · 821 vizualizari · 1 comentariu
Categorii: Prima categorie
15 Aug 2013


Biserica Ortodoxă cinstește la 15 august, Adormirea Maicii Domnului numită în popor și Uspenia (termenul slav) sau Sfânta Maria Mare. După o pioasă tradiție veche, cunoscută mai întâi în Apus și trecută apoi și în Răsărit, la trei zile după adormirea ei, Sfânta Fecioară ar fi fost ridicată cu trupul la cer, ca și dumnezeiescul ei Fiu.



Adormirea Maicii Domnului este cea mai veche sărbătoare închinată Sfintei Fecioare Maria, deși mărturii despre existența ei nu avem decât începând din secolul al V-lea, când cultul Maicii Domnului începe să se dezvolte foarte mult, mai ales după Sinodul IV Ecumenic, Sinod care a hotărât că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu, cultul ei cunoscând de acum o foarte mare dezvoltare.

Iubiții mei,
în postul acesta și în toată viața noastră ne-am apropiat de Maica lui Dumnezeu cu sfială și cu delicatețe de suflet.
Ne-am apropiat cu lăuntrul nostru, în rugăciune, de simțirea duhovnicească a Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu.
Pentru că așa se cuvine să ne apropiem de cea mai cinstită și mai mărită Sfântă a lui Dumnezeu.
De cea care s-a făcut locaș al Stăpânului și scară pe Care S-a coborât la noi Fiul lui Dumnezeu.
Pentru că Maica lui Dumnezeu dorește să ne învețe maternitatea sa, relația sa de mare iubire cu Fiul ei și cu Dumnezeul nostru, modul în care ea se roagă pentru noi, modul în care Sfinții stau în fața Prea Sfintei Treimi.
De aceea, spre exemplu, Sfântul Maxim Cavsocalivitul (care a trăit în secolul al 14-lea) a primit de la Maica lui Dumnezeu putere asupra demonilor și a fost întărit de ea cu pâine cerească. Dar totodată a mirosit bună mireasmă datorită venirii Maicii Domnului la el și s-a umplut de bucurie și veselie negrăită.
De unde vedem măreția duhovnicească, plină de bucurie, de delicatețe dumnezeiască, pe care o revarsă în viața Bisericii prezența îndumnezeită a Maicii lui Dumnezeu.
Căci noi o cinstim ca vie pe cea vie, al cărei trup nu a mai fost găsit în mormânt, pentru că a fost ridicat la cer de Fiul ei.
De unde relația continuă, neîntreruptă dintre Fiu și Maică, Maica fiind întotdeauna ascultătoare Fiului ei.
Pentru că ascultarea ei e învățată de la Cel care S-a arătat întru toate ascultător Tatălui Său.
Sfintele sale Icoane, cele în care Maica lui Dumnezeu ne descoperă prezența sa duhovnicească, sunt chemări spre Dumnezeu.
Sunt chemări spre a trăi pe viu prezența lui Dumnezeu în persoana Maicii Domnului.
Și Maica lui Dumnezeu, prin Icoanele ei care zboară sau plâng, zâmbesc sau privesc cu profunzime în sufletul nostru, ne învață să ne comportăm în mod complex în viața noastră de evlavie.
Dacă Portărița zboară e pentru ca noi să alergăm pe apă după ea.
Să nu credem că e de ajuns doar să ne rugăm în fața ei…ci trebuie să ne și nevoim a-i căuta voia.
Dacă Maica Domnului plânge într-o anume icoană a ei nu trebuie să credem că plânge doar de bucurie…ci și pentru păcatele noastre.
Iar dacă ne zâmbește într-o anume zi dintr-o icoană a ei sau din alta ne privește cu mustrare…e pentru ca să înțelegem cu ce delicatețe dorește Maica lui Dumnezeu să ne învețe evlavia curată, duhovnicească a vieții cu Dumnezeu.
Însă evlavia curată nu își permite diminutivări cu Maica Domnului și nici iconizări ale persoanei sale de o factură folclorică.
„Măicuță” cred că e un apelativ neserios, pentru că vine dintr-o intimitate cu ea prea…îndrăzneață. Un fel de tragere de șireturi cu Stăpâna lumii.
Pentru că Biserica vorbește despre Născătoarea de Dumnezeu, despre Prea Curata Fecioară, despre Maica Domnului, despre Mireasa Stăpânului, adică cu sobrietate, cu evlavie plină de cutremurare…dar nu îi diminutivează personalitatea în cultul ei.
Pentru că diminutivarea, în această situație, înseamnă bagatelizarea persoanei sale.
Tot la fel, Biserica, nu ne propune o întâlnire cu „Iisuț” sau cu „Domnulețul” nostru…pentru că Biserica vorbește cu claritate, cu demnitate și cu bun simț, cu multă evlavie.
Dar când consideri că teologia iconizată trebuie pictată într-o manieră largă, fără acrivie, fără delicatețe teologică și istorică, tocmai de aceea poți să faci din Maica Domnului un fel de țărancă româncă, cu cosițe la vedere și cu stele în păr…pentru că nu o mai vezi sobru, așa cum o vede Biserica.
Încurajarea lucrului neserios, a raportării neteologice la Dumnezeu și la Sfinți e catastrofală.
Pentru că asta e secularizarea despre care tot vorbim: dezrădăcinarea teologiei și a vieții ortodoxe din Biserică și înțelegerea lor după ureche.
Reinterpretarea non-teologică a teologiei.
Și când ai îndrăzneală rea în ceea ce privește raportarea la Sfinții Bisericii arăți că ai o raportare îndrăzneață la Dumnezeu, de la Care ar fi trebuit să înveți evlavia.
De ce vorbesc despre toate acestea?
Pentru că în praznicul de azi nu suntem chemați la înțelegerea unei simple înmormântări…ci la un eveniment plin de evlavie, plin de reală raportare la Dumnezeu.
Maica Domnului a primit cu bucurie vestea adormirii ei.
Sfinții Apostoli au fost aduși în mod minunat, întru slava Treimii, la prohodirea ei.
Totul s-a făcut cu cuviință bisericească.
Cu evlavie multă, cu cutremurare dumnezeiască.
De aceea suntem chemați să ne întâlnim cu cea care, întru adormirea ei, nu ne lasă pe noi singuri.
Pentru că venim pentru trecut, pentru retrăirea trecutului tocmai pentru ca să ne întâlnim cu prezentul de bucurie și de har pe care Maica lui Dumnezeu îl revarsă în viața noastră.
Și poate că unii se întreabă de ce tot ne scufundăm în trecut, în trecutul Bisericii și al lumii, ca să descoperim viețile Sfinților lui Dumnezeu și ce a făcut Dumnezeu pentru noi…și nu ne raportăm acum, actual, cotidian, la Dumnezeu?
De ce are Biserica nevoie de istorie ca să vorbească despre prezent?
Pentru că prezentul Bisericii nu e rupt de trecutul ei!
Trecutul Bisericii e un continuu prezent, pentru că Maica lui Dumnezeu, căreia noi îi retrăim adormirea, e vie și împreună cu noi la acest eveniment eclesial.
La acest eveniment din care Biserica se hrănește și învață enorm de multe lucruri.
Dar nu numai Sfinții Bisericii participă la viața prezentă a Bisericii, ci întreaga umanitate vie sau adormită, care este sau nu plină de harul Treimii, are de-a face cu viața Bisericii, trăiește din cauza ei, pentru că viața Bisericii e viața lui Dumnezeu cu oamenii și cu întreaga creație.
Postul încheiat azi a fost pentru ca să avem minte clară, lucidă, bucuroasă.
Ca să înțelegem cu delicatețe și să simțim cu revărsare de inimă prezența lui Dumnezeu, a Maicii lui Dumnezeu și a tuturor Sfinților și Îngerilor Lui în viața noastră.
Și cred că suntem bucuroși toți câți suntem împăcați cu Dumnezeu și recunoscători pentru toate binefacerile primite, prin rugăciunile Maicii Domnului, în viața noastră.
Cred că suntem mulțumitori, cu toate căderile noastre cele cumplite…
De aceea suntem prezenți astăzi la praznic, pentru că suntem împreună cu Maica lui Dumnezeu în viața noastră.
Și vrem ca să îi învățăm pe toți să nu hulească persoana și viața ei, Sfintele sale Icoane, toată evlavia Bisericii, pentru că prezența ei în lume, ca rugătoare și susținătoare a noastră în lupta cu păcatul înseamnă propria noastră mântuire.
Prea Curată Stăpână, Pacea și Bucuria întregii lumi, cea care ne înveți pe noi marile tale binefaceri, nu ne lăsa nici acum și nici vreodată, goi și lipsiți de harul tău, ci ne întărește în toate ale noastre cu rugăciunile tale cele preasfinte.
Roagă-te pentru noi neîncetat, Fiului tău și Dumnezeului nostru, ca să înțelegem cum să facem în toate voia Lui.
Cum să cinstim pe Treimea cea Preasfântă și Preadumnezeiască, dintru Care e toată ieșirea cea bună și desăvârșită a slavei cele îndumnezeitoare și cum să ne umplem de mila ta de Maică și de bucuria ta pentru a sluji lui Dumnezeu.
Pentru ca astfel, bucuroși și împliniți în toate zilele vieții noastre, să ne umplem, prin rugăciunile tale, de mila și de ajutorul lui Dumnezeu, Cel în Treime slăvit și închinat, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Rugaciune catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu



Preasfanta stapana, de Dumnezeu Nascatoare, departeaza de la noi, pacatosii si nevrednicii robii tai, trandavirea, uitarea, nerecunostiinta, lenevirea si toate gandurile cele rele si viclene, urate si defaimatoare. Alunga-le de la inimile noastre cele ticaloase si de la sufletele noastre cele intinate si de la mintea noastra cea intunecata. Stinge vapaia patimilor noastre si ne ajuta ca neputinciosi santem. Fereste-ne de aducerile aminte, de deprinderile cele viclene si de toate faptele cele rele, din noapte si din zi si ne izbaveste de ele. Ca prebinecuvantat si preamarit este numele tau cel sfant, in cer si pe pamant, in vecii vecilor. Amin.




 


Mergi la cer
(prohodul adormirii Maicii Domnului 15 august)

Mergi la cer si te așază
Lângă Fiul tău ceresc
Si de-acolo priveghează
Peste cei ce te iubesc.

De dureri si de primejdii,
Tu ne scapă orișicând,
Si in brațele nădejdii
Tu ne tine pe pământ.

După Dumnezeu pe lume,
Toți creștinii te iubesc,
Pe vecie al tău nume
Ne va fi un scut ceresc.

Când in fata ta preasfântă
In genunchi noi ne rugam,
Toți dușmanii se spăimântă
Când cântări iți înălțăm.

Ca si ucenicii plângem
Astăzi adormirea ta,
Laolaltă toți ne strângem
Cerând ocrotirea ta.

Fiului Tău scump si dulce
Rugătoare pentru noi
Să fii totdeauna, Maică,
Si ne scapă din nevoi.


Fie ca din această zi sfântă, în drumul lin al vieții dumneavoastra să răsară mereu câte-o rază de soare care să va aducă fericire și bucurie.
Doamne ajuta!
roberta danieliuc · 559 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
15 Aug 2013
Maica Domnului - modelul adevăratei libertăți
Ne e din ce în ce mai greu să vorbim azi de modele și asta nu pentru că nu le-am avea, ci pentru că libertatea noastră nu se mai lasă ademenită de frumusețe, ci se complace într-un libertinaj consumist ce-i retrage omului modern capacitatea de admirație.
 
Cum să poți vorbi azi de Maica Domnului ca model al adevăratei libertăți, când noțiunile sunt atât de difuze și relative, când Maica Domnului pare doar un personaj de legendă ce mai stăruie pe buzele bunicilor care mai știu să le spună nepoților povești, la marginea patului, înainte de o binemeritată odihnă?
 
Chiar dacă ni se spune mereu că trăim într-o lume liberă și fără constrângeri, observăm la tot pasul forme aberante de constrângere a libertății de expresie și de convingere, chiar în numele acelei libertăți.
 
Modelul pe care ni-l propune Maica Domnului este un model asumat, un model ce ține de alegerea fiecăruia, de dorința noastră de a avea sens. Alegerea spre o viață cumpătată, liniștită, răbdătoare și iubitoare ține de disponibilitatea sufletului nostru spre jertfă, având în fața ochilor sufletești chipul luminos și delicat al Maicii Domnului. Curățenia vieții sale poate deveni pentru noi un model de urmat care ne-ar scoate din rutina unei vieți lipsite de sens și de frumusețe. Opțiunea noastră spre puritate și curățenie ne-ar aduce o disponibilitate nemicșorată spre Dumnezeu, o angajare integrală în dialogul cu Dumnezeu din rolul celui ce răspunde și se dăruiește.
 
Or, tocmai aici Maica Domnului își revarsă chipul luminos către lume prin asumarea liberă a răspunderii și a dăruirii - două aspecte ale vieții noastre pe care le ținem de cele mai multe ori în umbră. Parcă nu dorim să fim prezenți la chemarea Domnului, iar eschivele pe care le folosim sunt de cele mai multe ori copilării.

Fecioara Maria - răspunsul unei umanități iubitoare de Dumnezeu

Maica Domnului se dăruiește deplin Cuvântului, nu numai prin cuvânt, ci prin punerea sa integrală la dispoziția Lui. Cine nu se dăruiește integral lui Dumnezeu, într-o deplină eliberare de patimi, nu-L poate primi integral pe Dumnezeu ca Persoană pentru a-și afla în El personalizarea deplină.
 
Dacă Fecioara Maria a putut aduce prin puritatea ei o contribuție la întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, la asumarea firii umane, aceasta se datorește faptului că ea singură a dus la îndeplinire o putere pe care Dumnezeu de la început  a sădit-o în om  împotriva păcatului. Prin aceasta ea a acoperit toată răutatea oamenilor și i-a arătat pe oameni vrednici de unirea cu Dumnezeu și pământul vrednic de petrecerea lui Dumnezeu pe el.
 
Prin frumusețea ei a arătat lui Dumnezeu frumusețe comună a firii și L-a mișcat spre iubirea de oameni. Propriu-zis, ea s-a deschis deplin lui Dumnezeu și prin aceasta era unită cu El, încă înainte ca El să desăvârșească unirea Lui cu ea prin formarea firii Sale din firea ei. La „plinirea vremii“, de care vorbește Sfântul Apostol Pavel, a contribuit și umanitatea prin ea, făcându-se aptă pentru această inserare a lui Dumnezeu în rândul persoanelor umane, prin asumarea firii noastre în Ipostasul Său, în vederea îndumnezeirii ei.
 
În Fecioara Maria, iubirea dintre Dumnezeu și umanitate prin femeie, iubirea curată de orice nevoie, primește ca răspuns din partea lui Dumnezeu cea mai mare mărturie sensibilă și veșnică a iubirii Sale: Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Este umanitatea înnoită, avea să spună părintele Stăniloae, în Hristos-Dumnezeu venit în maximă apropiere de oameni, Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru a-l îndumnezei pe om. Unirea voințelor divină și umană a îngăduit Duhului Sfânt să lucreze aceasta.

În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă

Modelul adevăratei libertăți pe care ni-l propune Maica Domnului este sfințenia vieții. Sfințenia Mariei ține mai întâi de fecioria ei. Ea este liberă de orice dorință și ispită omenească. Sensibilitatea ei este curată de poftă și egoism. Ea e sfântă prin dăruirea deplină de sine  lui Dumnezeu. Fecioria ei nu înseamnă un simplu status trupesc sau un aspect fiziologic ca atare. Mai presus de toate, este o atitudine duhovnicească și lăuntrică, în afara căreia starea fiziologică ar fi fără sens. Numirea de Pururea Fecioară semnifică mai mult decât o simplă afirmație „fiziologică“. Ea exclude orice dorințe sau pasiuni senzuale și egoiste, orice desfrânare a minții și inimii. Integritatea sau nestricăciunea trupească nu reprezintă decât un semn exterior al curățeniei lăuntrice. Principalul lucru este tocmai puritatea inimii, acea condiție absolut necesară pentru a „vedea pe Dumnezeu“.
 
Libertatea pe care ne-o aduce Maica Domnului în atenție ține de alegere. Există în viața Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât și pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într-un singur cuvânt: „Fie“. Fără el, avea să spună mitropolitul Bartolomeu Anania, ceea ce Dumnezeu intenționa în Buna Vestire ar fi fost un eșec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu și om se dovedește biruitoare, iar consecințele ei răzbat până la sfârșitul veacurilor.
 
Astfel - Buna Vestire devine actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului și o invită la participare. Dacă, prin Adam și Eva, omul se pronunțase împotriva lui însuși, prin Fecioara Maria el se reașază la unison cu Creatorul și se restaurează propria-i libertate, redându-i, în același timp, direcția pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr-un singur cuvânt, Maria e purtătoare de cuvânt a tuturor risipiților ce aspiră la un destin comun, obștea mântuiților Domnului.
 
„Alegerea“ Maicii Domnului ține nu doar de libertate, ci și de modelul vieții pe care și l-a asumat. Sufletul ei era condus numai de Dumnezeu, era liber de patimi și de „dorințe“, păzindu-se de tot gândul rău, cum avea să spună Sfântul Ioan Damaschin. Întreaga sa dorință era îndreptată către lucruri vrednice de dorit și iubit. Ea nu a avut nici o patimă. Ea și-a păzit întotdeauna fecioria în minte, inimă și trup. Aceasta însemna o orientare netulburată a întregii vieți personale către Dumnezeu, o închinare de sine absolută.
 
Și viețile noastre sunt „bântuite“ mereu de momente de răscruce, poate chiar de „bune-vestiri“ prin care Dumnezeu ne cheamă la participare liberă, la ieșire din cercul comodităților diurne, la dobândire de sens. Modelul Maicii Domnului ne este mereu la îndemână ca să ne putem contura propriul sens.
 
Mereu avem nevoie de alegere. Viața însăși ține de propriile alegeri și este „măsurată“ de ele. Cuvântul Mariei: „Fie voia Ta, facă-se voia Ta în mine“ ar putea fi un răspuns care ne-ar vindeca toate neliniștile, pentru că ne-ar așeza în ascultare.
 
În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă, inimă care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei și a bătut și bate ea însăși la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci mântuirea nu e o chestiune de justiție, ci de iubire între Dumnezeu și oameni; iubire care din partea oamenilor a devenit fierbinte și culminantă concentrându-se într-o inimă de mamă și manifestându-se prin ea.
 
Ce frumoasă imagine ne-a lăsat părintele Steinhardt despre Maica Domnului cea mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde cu temeritatea ei de mamă pe Domnul și să-L roage pentru sărmanii muritori. Ce frumos și-o închipuia alergând la poarta Raiului cu o chisea de argint în mână și cu mahrama pregătită pe braț ca să întâmpine pe mucenicii Fiului ei, să-i îmbie cu neînchipuit de bună dulceață și să le șteargă sudoarea frunții și sângele cu mahrama ei cea sfântă.
 
niculae costel · 584 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
13 Aug 2013
O americancă în slujba Bisericii Ortodoxe
Pe Christina Semon am cunoscut-o într-o drumeție la mănăstirile din zona Neamțului. Am fost uimită să întâlnesc o americancă ortodoxă, chiar dacă știam că în Statele Unite numărul creștinilor ortodocși este în creștere. Însă ceea ce m-a impresionat și mai mult a fost să aflu despre ea că era misionară voluntară a Organizației Misionare Creștin-Ortodoxe (OCMC) din SUA.
 
În Ortodoxia americană, îndemnul hristic dat apostolilor de a merge și a învăța toate neamurile despre credința în Sfânta Treime a început a fi transpus în faptă în anii â50 ai secolului trecut. Atunci, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfânta Cruce“ din Brookline, Massachusetts, a fost înființat Comitetul Misiunii, care se ocupa de strângerea de fonduri pentru studenții veniți din Africa. Ulterior, acest comitet a fost reorganizat, astfel încât în anul 1984 a devenit Centrul Misionar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești a Americii. La acea etapă, centrul se ocupa în continuare de oferirea burselor studenților din Uganda, Kenya, Coreea și Mexic, dar și de susținerea seminariilor teologice „Macarie al III-lea“ din Nairobi și „Sfântul Gherman“ din Kodiak, Alaska, și suportul misionarilor Bisericii Ortodoxe a Greciei în Africa. Peste un an, centrul a trimis pentru prima dată grupuri de studiu în Etiopia, Ghana și Kenya.
 
Două decenii mai târziu, centrul, care a fost redenumit Organizația Misionară Creștin-Ortodoxă (OCMC), a început să organizeze anual plecarea a 20 de echipe de misionari în zeci de țări. Deși e țară majoritar ortodoxă, România se numără și ea printre țările în care își desfășoară activitatea voluntari ai OCMC. Christina Semon este unul dintre misionarii aceștia. „Străbunica mea este din Lvov, Ucraina. Ea a imigrat în Statele Unite la începutul anilor 1900, unde s-a căsătorit cu un ungur, așa că rădăcinile mele sunt europene“, își începe povestea Christina.
 
Străbunica ei a fost o femeie credincioasă, astfel că datorită ei credința ortodoxă s-a păstrat cu sfințenie în familie, urmașii fiind toți botezați ortodocși. Străbunicii Christinei s-au stabilit în orașul Scranton, din statul Pennsylvania, unde familia ei locuiește și acum.

De la studii slavice la misionarism în România

Christina a absolvit Facultatea de Studii Slavice a Universității Binghamton din New York, SUA. Dorind să cunoască pe viu cultura slavă, din a cărei sevă s-au hrănit rădăcinile familiei sale, a participat la un  program de schimb de experiență în Rusia, petrecând un an de studii în Sankt Petersburg. Atunci a descoperit că-i place foarte mult să călătorească și să descopere culturi noi. În ultimul an de facultate s-a gândit că ar fi frumos să facă voluntariat, de aceea căuta programe de acest gen. Una din opțiunile ei era să aplice la Corpul Păcii, însă în același timp voia să facă ceva pentru Biserică. Atunci a descoperit OCMC. „Când am aflat scopul organizației, am simțit că a fi misionară e ceea ce vreau să fac cu adevărat“,  povestește cu emoție Christina. Timp de un an, ea s-a ocupat de acumularea fondurilor, deoarece fiecare voluntar OCMC trebuie să se ocupe personal de strângerea banilor pentru misiunea ce urmează să o facă. Dorința de a cunoaște locurile de unde a plecat străbunica ei a motivat-o să aleagă România, dat fiind faptul că OCMC nu avea parteneriat cu Biserica Ucrainei. Stabilită la Cluj în 2009, Christina a fost implicată în două proiecte pe care organizația ce o reprezintă le desfășoară în colaborare cu Departamentul Social al Mitropoliei Clujului, și anume Asociația Filantropică „Christiana“ și Centrul de Consiliere în Adicții „Sfântul Dimitrie Basarabov“. La „Christiana“ ea se ocupa de  activități pentru copii și mamele lor cu statut de social-vulnerabili în cadrul Centrului de servicii sociale „Acoperământul Maicii Domnului“, iar la „Sfântul Dimitrie Basarabov“ făcea terapie ocupațională cu alcoolicii în recuperare.
 
Împreună cu Floyd Frantz, și el voluntar OCMC și director al Centrului „Sfântul Dimitrie Basarabov“, Christina a vizitat Republica Moldova. „Domnul Floyd s-a aflat șase luni în orașul Leova din republică, timp în care a avut posibilitatea să cunoască mai bine oamenii și Biserica de acolo, și atunci a observat că în Republica Moldova tinerii nu se implică în viața Bisericii în aceeași măsură în care aceasta se întâmplă în România. La finalul misiunii mele în România, el m-a încurajat să prelungesc contractul de voluntariat, pentru a face misiune și în stânga Prutului, ca să ajut Mitropolia Basarabiei în dezvoltarea programelor de tineret. Astfel, la invitația și cu binecuvântarea IPS Petru am plecat în Republica Moldova.“

Misiune printre tinerii ortodocși din stânga Prutului

În cei doi ani pe care i-a petrecut la Cluj, Christina a făcut cursuri de limbă română, încât la finalul misiunii sale acolo se descurca de minune la nivel conversațional. Venirea în Republica Moldova urma să fie o provocare din punctul de vedere al limbajului, dată fiind diferența de dialect, însă aceasta nu a speriat-o. Astfel, în aprilie 2011, Christina și-a început activitatea în orășelul Orhei, la Parohia „Sfântul Vasile de la Poiana Mărului“, al cărei paroh este părintele Sergiu Aga. Scopul pe care și l-a propus la început de drum a fost să-i ajute și să-i motiveze pe tinerii din Mitropolia Basarabiei să fie mai activi în viața Bisericii, atât la nivel de parohii, cât și la nivel de mitropolie. „Pentru început am stabilit întâlniri săptămânale cu tinerii care frecventau Biserica «Sfântul Vasile de la Poiana Mărului». În cadrul acestor întâlniri discutam cu tinerii ideile pe care ei le propuneau sau ne gândeam la vreo activitate pe care o puteam organiza în legătură cu sărbătorile religioase.“ În acest fel grupul de tineret al bisericii, ajutat de Christina, a fost capabil să desfășoare câteva activități, printre care pelerinaje, discuții, seri de film, precum și activități de ajutorare a filialei Misiunii sociale „Diaconia“ din Orhei. Această filială se ocupă de implementarea a două proiecte în Orhei: primul are drept scop reintegrarea în societate a orfanelor din regiune și celălalt îi ajută pe copiii din familii social-vulnerabile la îndeplinirea temelor de acasă. Tinerii de la biserică s-au alăturat voluntarilor filialei „Diaconia“ din Orhei și astfel au reușit să ajute la implementarea cu succes a acestor două proiecte.
 
La nivel național, proiectele inițiate de tânăra misionară au avut scopul de a îmbunătăți relațiile de colaborare în domeniul activităților de tineret cu celelalte mitropolii din Patriarhia Română. Christina a primit binecuvântarea IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, de a colabora cu mitropolia pe care o conduce și în acest fel grupul de care avea grijă misionara s-a împrietenit cu tinerii din (Asociația Tinerilor Ortodocși Români) ATOR. Drept rezultat, au urmat diverse activități, la care primii au fost invitați să participe, printre care se numără și taberele de la Durău și Nemțișor. „Mai presus de toate sunt relațiile interpersonale care s-au stabilit între tinerii din grupul nostru și cei din ATOR Iași și ATOR Constanța“, explică Christina.

Vlăstarele vii ale Bisericii, îngrijite de ortodocși americani

Un proiect foarte important pentru ea a fost tabăra de spiritualitate pentru tineri „Apă din Piatră“, pe care a organizat-o anul trecut. A fost prima tabără de acest fel din cuprinsul Mitropoliei Basarabiei, ceea ce i-a bucurat mult pe organizatori. OCMC a trimis și o echipă din cinci voluntari americani, care au avut rolul de formatori ai taberei, fapt care a adus diversitate și a stârnit curiozitatea adolescenților. Pentru organizarea acestei tabere, precum și pentru multitudinea de activități pe care a reușit să le organizeze, Christina a fost distinsă de către Înaltpreasfințitul Petru, Mitropolitul Basarabiei, cu înaltul ordin „Crucea pentru mireni“. Despre aceasta însă, ea nu povestește nimănui, de aceea zâmbește cu modestie când cineva îi amintește de ordin. Tabăra „Apă din Piatră“ a avut continuitate, a doua ediție a acesteia desfășurându-se recent.
 
La fel ca și anul trecut, au participat și cinci voluntari OCMC. „Am avut o enormă satisfacție sufletească la finalul taberei, văzând prieteniile frumoase care s-au înfiripat pe parcursul celor câteva zile. Sper că mitropolia va continua tradiția organizării acestei tabere, cu susținerea noastră, a voluntarilor OCMC.“
 
Voluntarii acestei organizații pot fi atât mireni, cât și preoți. Astfel, părintele Anastasios Bourantas, grec de origine, a făcut parte din echipa de misionari care a vizitat Mitropolia Basarabiei în septembrie 2012, în calitate de moderator al trainingului „Tinerii - vlăstare vii ale Bisericii“. „Părintele Anastasios este responsabil de Departamentul Programe pentru Tineri din cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești din America și are o vastă experiență în lucrul cu tinerii. Rolul său a fost să împărtășească din experiența sa preoților și mirenilor care au participat la trainingurile pe care le-am organizat în Chișinău, Orhei și Cahul.“ Alături de părintele Nicodim Petre, coordonatorul Compartimentului „Asociații de tineret“ din cadrul Sectorului de misiune, statistică și prognoză pastorală al Arhiepiscopiei Iașilor, precum și membri ai Asociației Tinerilor Ortodocși Români, misionarii americani au explicat participanților importanța implicării tinerilor în viața Bisericii și i-au învățat cum să conceapă proiecte. „Roadele acestui proiect nu au întârziat să apară. Au fost organizate câteva pelerinaje la mănăstirile basarabene, precum și o conferință cu tematică antiavort“, își amintește interlocutoarea noastră.

Orhei – a doua casă pentru misionara din Statele Unite

Concomitent cu activitatea misionară, Christina a făcut și studii de masterat la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iași, pe care le-a absolvit cu succes anul acesta. A fost destul de dificil pentru ea, deoarece a fost foarte ocupată cu activitățile pe care le desfășura în Orhei. Pentru a ajunge la cursuri, Christina făcea naveta Orhei-Iași, ceea ce înseamnă aproape 200 km parcurși, inclusiv traversarea frontierei dintre Republica Moldova și România. „În pofida acestor greutăți, m-am bucurat mult să descopăr atâtea lucruri pe care nu le cunoșteam despre Biserică. Într-adevăr, cursurile și lecturile în română au fost o provocare, dar am reușit să învăț foarte multe datorită acestei experiențe și sunt foarte recunoscătoare celor care m-au ajutat să reușesc să absolv.“
 
Christina este acum la finalul misiunii sale, urmând ca pe 20 august să se întoarcă acasă, în Statele Unite. Totuși, Orheiul a reușit să-i devină a doua casă în cei doi ani de activitate. „Sunt foarte recunoscătoare pentru oportunitatea pe care am avut-o de a veni aici și de a ajuta, deoarece Basarabia are un potențial extraordinar. Eu cred că Republica Moldova are multe de oferit lumii, cu puține posibilități, oamenii de aici fac destul de multe pentru Biserică și pentru societate. Ei sunt capabili de sacrificii și le fac cu bucurie și, în același timp, își păstrează simplitatea, curajul și spiritul nealterat de necazuri în pofida multor greutăți. Aici oamenii mi-au dăruit mult mai multe decât le-am putut eu oferi. Ei mi-au schimbat viața și viziunile mele și aștept cu nerăbdare să mă întorc acasă ca să împărtășesc din lucrurile pe care le-am învățat pe parcursul acestor ani.“
 
Despre Ortodoxia pe care a descoperit-o în România, Christina vorbește cu o deosebită dragoste și o sclipire în ochi. „Ortodoxia românească are rădăcini adânci. Aici există atâtea tradiții frumoase: cântările bisericești, rolul clerului în comunitate, obiceiurile pe care le păstrează cu sfințenie credincioșii. În Statele Unite însă, lucrurile stau altfel. Acolo, creștinii ortodocși sunt mult mai puțin numeroși. Însă, indiferent de locul unde ne aflăm, noi toți suntem una în Hristos.“
tatiana codrut · 510 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
13 Aug 2013
Dumnezeu, prin marea Sa milostivire, a trimis neamului omenesc, care petrecuse milenii in sir intr-o cruda inrobire in cele din urma pe fagaduitul Mantuitor.Inainte de a purcede la descrierea acestui minunat si maret eveniment, sa ne aruncam inca o data privirile la starea in care se afla lumea in acea vreme in care S-a intrupat pe pamant, pentru innoirea si mantuirea omenirii, Domnului nostru Iisus Hristos.Acea lume de odinioara era cufundata intr-o totala inchinare la idoli.Oamenii, plini de ura si de invidie, au scaldat cu propriul sange suprafata intregului pamant prin cumplitele razboaie de sabie sau care au fost date vanzarii in piete, asemenea unor dobitoace sau a unor marfuri.
Nenorocile si nevoile abatute asupra omenirii au intrat in istorie ca niste merite ale acestuia.Cotropitorii, stropiti de sangele fratilor, au ajuns sa fie considerati eroi pentru ca, mai apoi, sa fie divinizati.Raufacatorilor, care s-au remarcat prin patimi marsave, le-a fost oferita dupa moarte o deosebita cinste.Satisfacerea celor mai rusinoase patimi a ajuns sa fie considerata cea mai mare bucurie.Multi dintre oamenii napastuiti au incheiat o legatura vadita cuu satana, imbracandu-se in puterea lui.Acest fapt a contribuit atat la intarirea stapanirii lui pe pamant, cat si asupra intregii omeniri.Aceasta stapanire a luat cele mai mari proportii deoarece sub gheara ei a incaput si poporul lui Israel.A urmat scaderea considerabila a acestui popor atat din punct de vedere numeric cat si in sens civil caci au inceput sa-si spuna cuvantul, in mod autoritar, popoarele idolatre care au secat puterea lui launtrica cu care comunica cu Dumnezeu.
Viata traita dupa poruncile Creatorului a curatit in om cugetul si inima acestuia, prin intermediul harului dumnezeiesc, trezindu-i adevarata cugetare duhovniceasca, conform legii.Dar fariseii si carturarii acelor vremuri (asa erau numiti invatatii iudei), s-au straduit sa inlocuiasca aceasta invatatura prin prefacatorie si fatarnicie.Acesti "intelepti", intunecati de mandria satanica, plini de ura si de dispret fata de celelalte paturi ale societatii, robi ai patimilor si incapabili de a avea credinta puternica, din cauza nemasuratei dorinte a slavei lumesti, precum si a lipirii de bunatatile cele pamantesti, dar capabili de a savarsi faradelegi, au acaparat invatatura despre credinta, omitand din ea notiunile despre Dumnezeu.Nu s-au multumit doar cu atat, ci au introdus si ideile proprii lor, atragand intr-acestea pe poporul condus.Din aceasta cauza, foarte putini oameni au mai ramas credinciosi lui Dumnezeu.Insa acei care s-au numarat printre acestia si care s-au desavarsit in cunosterea Creatorului lor isi au numele scrise in Evanghelie.Sa ne pregatim de acum, curatindu-ne cu lacrimile pocaintei, incercand sa ne dezlipim mintea si inima de toate grijile lumesti ca, alaturandu-ne multimii Sfintilor Ingeri, sa ne invrednicim impreuna de contemplarea intruparii lui Dumnezeu - Cuvantul si cu bucurie sfanta sa cantam: "Slava lui Dumnezeu intru cei de sus si pe pamant pace, intre oameni buna voire".(Lc.2, 14)
balla georgeta · 518 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
11 Aug 2013

Sa alergam noi, pacatosii, sa alergam pe cararile Maicii Domnului. Sa ne tinem cu tarie pe urmele pasilor ei si sa nu ne despartim de ea in rugaciunile noastre, plecandu-ne genunchii in fata preasfintei sale icoane, ridicandu-ne mintea la chipul cel dintai, pana cand vom dobandi milele sale si ajutorul la buna vreme spre mostenirea fagaduintei sale ceresti.



Catre tine, Doamna, am ridicat sufletul meu, pentru ca sa nu ma rusinez cu rugaciunile tale la infricosata judecata a lui Dumnezeu, nici sa-si rada de mine vrajmasii mei, iar duhurile rautatii de sub cer, palcurile vicleniei, sa nu impiedice pasii mei, nici sa ma covarseasca cursele mortii. Vino cu blandete in sufletul meu. Fii mie calauza spre patria cereasca si numara-ma impreuna cu fericitul sobor al alesilor lui Dumnezeu!
Judeca-ma, Doamna, caci intru nerautate am umblat, ma voi osteni nadajduind spre tine. Inflacareaza inima mea cu focul iubirii tale si cu braul curatiei tale incinge mijlocul meu. Mila si indurarile tale sunt in fata ochilor mei. ma voi indulci cu glasul laudelor tale, Doamna. Iubit-am fata ta plina de lumina, inchina-ma-voi si voi cinsti stapanirea ta cea sfanta. Marturisiti-va numelui ei, caci sfant este si cunoasteti in veac minunile ei!



Doamna, stralucirea cereasca a fetei tale sa fie luminarea mea si lumina harului tau sa straluceasca deasupra vrajmasilor mei, caci eu voi canta numele tau preaslavit. Sa nu intorci fata ta de la mine. Frumusetea si bunatatea ta le-a dorit sufletul meu si pe tine te cauta inima mea, ziua si noaptea, imparateasa cereasca. Nu lepada harul si milele tale de la noi si voi proslavi intre neamuri slava ta, cu care te-a preaslavit Tatal, Fiul si Sfantul Duh.

Catre tine, Doamna, voi striga si ma vei auzi si in glasul laudelor tale ma voi veseli. Miluieste-ma in ziua stramtorarii mele si cu lumina adevarului tau ma lumineaza. Insusi Domnul te-a dat noua spre mangaierea noastra si tu esti taria noastra si lauda noastra intru Domnul. Voi scoate dar apa darului tau si voi bea din izvorul milostivirii si nu voi inseta in veac.



Aduceti Doamnei noastre, fiii lui Dumnezeu, aduceti Doamnei noastra slava si lauda. Da putere robilor tai, Maica Preasfanta, si binecuvantare celor ce te slavesc si te lauda pe tine. Asculta suspinele din inima ale celor ce cauta la tine si nu lepada rugaciunile celor ce te cheama. Sa fie mana ta intinsa si gata spre ajutorul nostru si urechea ta sa auda glasul nostru amarat si obosit, caci tu esti singura noastra mama iubitoare de fii.

Inalta-te-voi, Doamna, caci tu esti lacasul prea frumos al Preasfantului Duh…
Inalta-te-voi, Doamna, caci m-ai primit in mila ta si m-ai izbavit de ghearele vrajmasului meu sufletesc, potrivnicul meu. Nu ma uita pana la sfarsitul meu pentru pacatele mele, inviaza duhul meu si inima mea cea impietrita o inmoaie intru pocainta, ca si eu sa-ti aduc jertfa de slava si de lauda. Bucurati-va, cerurilor, si sa se veseleasca pamantul, pana cand va mangaia Maica Domnului pe credinciosii sai robi si pe saracii cu duhul ii va milui si va binevoi intru ei.



Spre tine, Doamna, voi nadajdui si nu ma voi rusina in veac. Cu darul tau primeste-ma si cu privirea ta de mama mangaie-ma! Tu esti taria mea si scaparea mea, mangaierea mea si acoperamantul meu si nadejdea mea care nu ma da de rusine. In mana ta de mama aparatoare incredintez sarmanul meu suflet, toata viata mea, ziua mea cea mai de pe urma, ultima suflare si infricosata trecere prin vamile vazduhului.


Arătarea Icoanei făcătoare de minuni, a Maicii Domnului, numită Tolgsca



In anul de la facerea lumii 6822, iar de la Hristos 1314, în zilele Sfîntului Petru, mitropolitul Kievului și a toată Rusia, domnea în Iaroslav binecredinciosul domn David Teodorovici. Iar Prohor, episcopul Rostovului și al Iaroslavului, care de alții era numit Trifon, cercetîndu-și păstoria sa, s-a dus și în mănăstirea Cuviosului Chirii Bieloezerski și de acolo a plecat cu luntrea pe apă în josul rîului Șecsna, care curge în Volga. Și călătorind pe rîul Volga, s-a îndreptat spre cetatea Iaroslav. Iar cînd era aproape la șase stadii de Iaroslav, înserîndu-se, s-a oprit pentru înnoptare la malul cel de sub deal, în partea aceea în care este cetatea și, suindu-se în deal, și-a întins cortul.
Și era oprirea lui în dreptul acelui loc unde, în cealaltă parte de Volga, este o pădure mare și un pîrîu ce se numește Tolga, care se varsă în Volga. Și rămînînd episcopul noaptea acolo, s-a deșteptat la miezul nopții și a văzut lumină în cortul său. Deci, sculîndu-se în grabă și ieșind din cort, a văzut pe toți ce erau cu dînsul dormind - preoți, clerici, slugi și păzitori -, iar lumina cea mare strălucea partea aceea. Și întorcîndu-se el spre rîu, a văzut de cealaltă parte a rîului un stîlp de foc prealuminos, strălucind negrăit, și un pod peste Volga pînă la stîlpul acela; deci se mira episcopul cu spaimă de vedenia aceea. Apoi, rugîndu-se lui Dumnezeu, și-a luat toiagul lui cel arhieresc, a ieșit din cort și a mers la rîu, nedeșteptînd pe nimeni. Deci, suindu-se pe podul cel văzut, mergea pe apă ca pe lemn; căci niciodată nu a fost pod acolo, ci prin dumnezeiasca poruncă i se închegase lui apa și se făcuse ca un pod sub picioarele lui. Apoi, trecînd în partea cealaltă și apropiindu-se de stîlp, a văzut chipul Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ținînd în brațe pe Domnul nostru Iisus Hristos, stînd nu pe lemn, ci în văzduh, la înălțime de la pămînt mai mult de cinci coți, cît să nu o ajungă omul cu mîinile. Și a început episcopul a se ruga cu căldură, închinîndu-se la chipul acela și curgîndu-i lacrimi din ochi; și, rugîndu-se din destul, s-a întors înapoi, uitîndu-și toiagul în locul în care se rugase. Deci, trecînd iarăși podul cel văzut peste rîu, a intrat în cortul său, toți dormind și neștiind nimeni de umblarea sa peste rîul Volga, și s-a odihnit pînă dimineață.
Apoi, făcîndu-se ziuă și toți sculîndu-se din somn, au cîntat Utrenia după obicei. Și cînd era vremea ca episcopul să meargă în luntre, slugile au început a căuta toiagul arhieresc, dar nu l-au găsit și au spus arhiereului că aseară puseseră toiagul în cort și nu se știe ce s-a făcut. Atunci arhiereul, aducîndu-și aminte că uitase toiagul de cealaltă parte a rîului și înțelegînd că Dumnezeu voiește ca minunea aceea să vină la arătare, a arătat cu degetul peste Volga, căci nu putea de lacrimi să grăiască ceva cu limba. Apoi, abia grăind, le-a spus pe rînd ce a văzut și cum a trecut peste Volga; și le-a poruncit să treacă rîul Volga și să ia toiagul din locul ce le-a arătat lor cu degetul.



Și trecînd slugile rîul Volga, au căutat toiagul arhieresc și au aflat în pădure icoana aceea a Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, stînd acum nu în văzduh, ci pe pămînt între copaci, și aproape de ea era toiagul arhieresc. Deci, închinîndu-se icoanei, au luat toiagul și s-au întors la arhiereu, spunîndu-i de icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Atunci arhiereul, lăsînd calea ce ducea spre cetate, a trecut rîul Volga cu toți oamenii ce erau cu dînsul și, văzînd chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cunoscut că este acela pe care l-a văzut noaptea în văzduh, luminat de stîlpul cel de foc și, căzînd, a început a se închina cu osîrdie, vărsînd rugăciuni fierbinți cu lacrimi și sărutînd-o cu dragoste, bucurîndu-se și veselindu-se cu duhul. Și se bucurau și cei ce erau cu dînsul și vărsau lacrimi de bucurie, și făceau multe închinăciuni și rugăciuni.

Și s-a făcut acea minunată arătare a chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în opt zile ale lunii august, în care se cinstește pomenirea Sfîntului Emilian, episcopul Cizicului. Și a început episcopul în același ceas a tăia pădurea cu mîinile sale, curățind locul acela, și a pregătit lemne de biserică. Același lucru l-au făcut toți cu osîrdie și au croit în aceeași zi o biserică mică pe care au și întemeiat-o pînă la amiază. Despre acest lucru s-au înștiințat toți din cetatea Iaroslavului și mulțime multă de oameni a alergat la episcop în acel loc: clerici și mireni, bătrîni și tineri, bogați și săraci, sănătoși și neputincioși, care, văzînd icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, negrăit s-au bucurat și se închinau la ea cu osîrdie, ajutînd la lucrul ce se făcea, tăind lemne și ajutînd meșterilor.
Deci săvîrșindu-se acea mică biserică, episcopul a sfințit-o în aceeași zi spre seară, ducînd în ea acel chip făcător de minuni. Și slujind în ea, a numit-o în numele cinstitei Intrări în biserică a Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, iar prăznuirea arătării icoanei a așezat a se săvîrși în opt zile ale lunii august. Și cîți din popor erau bolnavi atunci, toți au luat tămăduire cu darul Preacuratei Fecioare, Maica lui Dumnezeu. Iar arhiereul a poruncit ca lîngă această biserică să fie mănăstire și a numit egumenul în aceeași zi. De atunci s-a așezat acolo un locaș, întîi mic, iar după o vreme, mai mare și ales. Acel locaș este și pînă acum, păzit fiind de Dumnezeu. El se numește Tolgsca, de la rîul Tolga, care se varsă acolo în Volga.



Iar din ziua arătării acelei icoane făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, au început multe minuni a se săvîrșii, dintre care cele mai alese sunt acestea:
In anul 6900 - adică 1392 de la nașterea lui Hristos -, în ziua de 16 septembrie, pe vremea egumenului Ghermano, cîntînd frații în biserică Utrenia, la a noua pesnă, cînd preotul a zis: “Pe Născătoarea de Dumnezeu și Maica Luminii, întru cîntări cinstindu-o, să o mărim”, îndată din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a curs mir din mîna dreaptă și a umplut biserica de mare și bună mireasmă. Deci toți privind acea minune cu mirare și cu spaimă, au proslăvit pe Dumnezeu și pe Preacurata Lui Maică. Iar după Utrenie au cîntat paraclisul și după ce l-au sfîrșit, au cîntat: “Stăpînă, primește rugăciunea robilor”¦”. Atunci, de la Pruncul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, din piciorul Lui cel stîng a curs mir; astfel că din acea icoană se vedeau curgînd două izvoare de mir, unul din mîna dreaptă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și altul din piciorul stîng al Domnului nostru Iisus Hristos. Iar egumenul și frații, văzînd acestea, se veseleau cu duhul de acea preaslăvită minune și cu lacrimi cădeau la preacurata icoană, primind binecuvîntare din acel sfînt mir pe frunțile lor. Acel mir era dătător de tămăduiri, căci cîți se ungeau cu el, fiind cuprinși de orice neputință, îndată cîștigau sănătate.
După aceea, trecînd cîtăva vreme, un bărbat dregător cu numele Nichita, din Moscova, dinspre părțile Iezerului Alb, a fost trimis de stăpînitor în cetatea Iaroslav. Și venind el cu femeia și cu oamenii săi, a șezut în luntre, ca să călătorească pe apa rîului în sus. Iar acel Nichita avea un fiu născut, copil mic, care nu avea decît patru ani de la naștere. Acel prunc îmbolnăvindu-se pe cale, a murit și l-au adus mort la mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Tolga, vrînd să-l îngroape acolo. Deci tatăl și mama copilului plîngeau în fața icoanei cea făcătoare de minuni a Maicii Domnului și se tînguiau nemîngîiați, căci nu mai aveau alt fiu. Și îngrijind ei trupul mortului, au pregătit groapa și cele de îngropare, de la întîiul ceas pînă la al nouălea. Și cîntîndu-se rugăciunea și obișnuita rînduială deasupra gropii, a înviat pruncul cel mort și a vorbit. Atunci toți s-au înspăimîntat și s-au bucurat, dar mai ales părinții s-au umplut de mare bucurie, deoarece și-au luat copilul viu și sănătos; și au dat mulțumire lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Lui.
Iar după cîțiva ani, cu îngăduința lui Dumnezeu, s-a întîmplat un foc mare în mănăstire și văpaia a cuprins repede întreaga biserică, încît frații nu au putut să deschidă ușile bisericii și să scoată cîte ceva de acolo. Deci biserica a ars cu toate lucrurile ce erau în ea și toți credeau că a ars și icoana cea făcătoare de minuni într-însa și se întristau pentru aceasta foarte. Insă după acel foc au găsit acea sfîntă icoană afară din biserică, în dumbravă, stînd întreagă pe un copac, strălucită cu lumină, fiind scoasă din foc nu de mîini omenești, ci de mîini îngerești.
Deci iarăși au luat-o cu bucurie și îndată au zidit o biserică mai frumoasă decît cea dintîi, înfrumusețînd-o cu toate podoabele, încît acum se vede biserică și mănăstire zidită din piatră aleasă. Iar darul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu nu încetează și acum a face minuni, curgînd ca din izvor din sfînta icoană, dînd tămăduiri la toate neputințele și izgonind duhurile viclene din oameni.
Despre acele minuni se scrie pe larg în locașul acela, iar noi, din cele multe, am pomenit puține, pentru că nu ne ajunge vremea ca să proslăvim pe Dumnezeu, pe Preasfînta Fecioară Maria care L-a născut pe Hristos, și să cinstim cu binecuvîntată închinăciune preacinstita ei icoană, pe care toate neamurile creștine sunt datoare să o cinstească, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

ICOANA MAICII DOMNULUI DE LA MĂNĂSTIREA NEAMȚ – LIDIANCA

Maica Domnului photo: Maica Domnului - M-rea Neamt Neamt-1.jpg

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț este una dintre cele mai vechi și frumoase icoane din țară, renumită ca făcătoare-de-minuni. Istoria acestei icoane ne-a fost însemnată în scris de catre "starețul Neonil", în anul 1839.Această icoană este cunoscută cu numele de Lidianca pentru că ar fi o copie după o icoană a Maicii Domnului din Lida..
Icoana de la Mănăstirea Neamț a fost dăruită domnitorului Alexandru cel Bun al Moldovei, de către împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul, în anul 1402. Icoana este minunată atât prin măiestria cu care a fost lucrată și pentru vechimea ei, cât și pentru faptul că este zugravită pe ambele fețe, pe spatele ei fiind icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.
Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț datează încă din vremea Sfântului Gherman al Constantinopolului. În momentul în care sfântul ajunge în Țara Sfântă, el vede icoana Maicii Domnului de pe stâlpul bisericii din Lida - Lodd. Tradiția și unele vechi însemnări arată că această icoană a fost pictată prin minune pe un stâlp al bisericii din Lida. Biserica din Lida a fost ridicată în cinstea Maicii Domnului, iar în vreme în care Sfinții Apostoli Petru și Ioan propovăduiau prin aceste părți, ei au rugat-o pe Maica Domnului să binecuvânteze biserica și să o sfințească prin venirea ei. Maica Domnului i-a trimis înainte, și ajungând ei în biserică au văzut chipul Maicii Domnului nepictat de mână omenească. Botezându-se mulți, Maica Domnului s-a veselit cu duhul și a dat icoanei puterea facerii de minuni.
În anul 665, mai înainte de a fi hirotonit patriarh al Constantinopolului, sfântul Gherman merge la Ierusalim, spre a se închina la Sfântul Mormânt. Aici, el vede icoana Maicii Domnului "Lidianca". Placându-i foarte mult aceasta icoană, el dă comandă unor pictori să-i facă o copie a icoanei, lucru ce se va și întampla, în anul 665. Pe spatele icoanei se află icoana Sfântului Gheorghe, hramul bisericii din Lodd.
După ce icoana a stat în Constantinopol vreme de 555 de ani, în anul 1400 (sau în 1429) aceasta este dăruita Mitropolitului Iosif și domnitorului Moldovei, de către Patriarhul Metodie și de împăratul Ioan Paleologu (unii zic de împăratul bizantin Manuel Paleologu), spre a o proteja de persecuțiile împotriva icoanelor - iconoclasm.

În anul 1821, icoana Maicii Domnului este scoasă din Mănăstirea Neamț și dusă într-o poiană tainică, de pe Muntele Rusu, în locul în care se află astăzi Schitul Icoana Veche. Aici, icoana a fost îngropată, dimpreună cu alte obiecte de valoare, din pricina turcilor care îi urmăreau pe eteriști.

Astăzi, icoana Maicii Domnului se află în biserica cea mare a Mănăstirii Neamț, închinată Înățării Domnului, fiind cinstită ca făcătoare-de-minuni. Icoana o înfațișează pe Maica Domnului cu pruncul Iisus ținut pe brațul stâng, iar pe verso este pictat Sfântul Gheorghe, fiind ostaș cu capul descoperit, stând pe scaun cu balaurul sub picioare, în mâna dreaptă având sulița, iar în cea stângă sabia.
Pictura este protejată cu o îmbrăcăminte metalică, ornamentată cu pietre prețioase între anii 1844-1845, în timpul starețului Neonil (+1853).



RUGĂCIUNE LA ICOANA MAICII DOMNULUI DE LA MĂNĂSTIREA NEAMȚ- LIDIANCA

Pe stâlpul minții noastre închipuie cuvintele înțelepciunii cerești, Ceea Ce ești Stâlpul rugăciunii care toată lumea o sprijinești. Nu ne lispi pe noi de ocrotirea Ta de Maică, Ceea Ce ești Mângâierea celor împovărați de păcate, Floarea tuturor darurilor cerești, Oglinda îngerilor, Muntele Cel înalt al desăvârșirii, Rai tainic al fecioriei, Tabor înțelegător al tuturor virtuților, Corabia mântuirii păcătoșilor, Căruța Cea de foc a Înțelepciunii, Psalmul Cel scris în cartea inimii, Izvorul rugăciunii neîncetate, Legătură a unirii noastre cu Dumnezeu.
Cu pașii gândurilor umilite ne apropiem de prea luminată icoana Ta, noi, cei ce nu știm a ne ruga din pricina împietririi inimii noastre. Izvorul rugăciunii Tale să adape inima noastră cea lipsită de dulceața cuvântului dumnezeiesc. Ploaia milostivirii Tale să înmoaie pământul cel împietrit al inimii noastre. Laudele împletite Ție de serafimi să întraripeze inima noastră cu dorul cel dumnezeiesc. Suspinurile heruvimilor coborâte în adâncul sufletului nostru să ne tragă pe noi spre înălțimea cugetării smerite. Nu avem inimă înfrântă ca să aducem tânguire vrednică pentru păcatele noastre, nu avem nici pocăința care întărește casa sufletului pe temelia răbdării. Norii patimilor au întunecat cu totul cerul. Sufletului nostru și nu putem privi nici măcar spre strălucirea frumuseții Tale. Purtați suntem de valurile ispitelor și cu greu călătorim pe marea cea sărată a acestei vieți. Îndulcește necazurile noastre cu darul Tău și scrie-ne pe noi în cartea vieții, Ceea Ce ești Carte Ce ai purtat pe Cuvântul vieții, Cel Care prin pătimirea Sa a scos pe Adam din lanțurile durerilor.
Ridică mintea noastră deasupra grijilor lumești și pe piatra răbdării ne așează, Ceea Ce ai născut pe Piatra vieții, Cea Care a sfărâmat pietrele slujirii idolești. Acoperă-ne cu acoperământul Tău cel luminat, Ceea Ce ești Ocrotitoare creștinilor și păzești totdeauna pe robii Tăi cu darul Tău. Ceea Ce lacrimi ai vărsat pentru Fiul Tău pe Care L-ai văzut pironit pe cruce, dă-ne nouă lacrimi de umilință pentru păcatele noastre cu care în fiecare ceas mâhnim milostivirea Stăpânului nostru. Inima Ți s-a rănit când sulița a străpuns coasta Fiului Tău, deci nu trece cu vederea nici rănile sufletelor noastre, ci cu untdelemnul rugăciunii Tale ne întâmpină și ne ridică la înălțimea pocăinței.
Bucură-Te, Rază a înțelepciunii Soarelui Hristos, Turn nebiruit al creștinilor, Cetatea Cea cerească a Luminii, Vasul Cel plin de mirul laudelor îngerești, bucură-Te, Maică a Domnului, Ceea Ce reverși daruri de minuni celor ce cu inimă smerită cad înaintea sfintei Tale icoane, cerând alinarea suferințelor și mare milă. Nu ne uita și pe noi, cei ce, măcar că nu știm a-Ți aduce cuvânt vrednic de laudă, nădăjduim la acoperământul milostivirii Tale.

Imnul Sfantului Maxim Marturisitorul inchinat Preamaritei Stapanei noastre !



“Ce gand va numara si ce lauda va rosti sau ce mana va scrie cu mestesugul cartii multimea nenumarata a harurilor si bunatatilor Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, Pururea-Fecioara, pe care le-a aratat si pe care le arata din zi in zi neamului omenesc? Ea este:
Mijlocitoare arzatoare pentru toti cei ce o cheama pe langa Fiul ei, Hristos-Dumnezeu;
Liman linistit al tuturor celor clatinati de valuri;
Izbavitoare din valurile lumii si ale trupului, calauzitoarea vietii tuturor celor rataciti;
Cautatoare care intoarce pe cei pierduti;
Ajutorul si puterea celor din incercari;
Mijlocitoarea celor robiti;
Invierea lui Adam celui cazut;
Nimicirea lacrimilor Evei;
Mangaietoarea celor ce jelesc;
Scaunul Imparatului, care poarta pe Cel ce poarta toate,
Innoirea lumii invechite;
Scara ce urca la cer, pe care a coborat Dumnezeu pe pamant;
Podul ce duce pamantul la cer;
Uimirea ingerilor;
Rana demonilor;
Radacina supunerii si nestricaciunii;
Pomul cu rod nemuritor;
Cea care a lucrat Lucratorul Cel iubitor de oameni,
Cea care a facut sa infloreasca Radacina mantuirii;
Brazda care a facut sa infloreasca Spicul ce intareste inimile;
Masa ce poarta Fericirea vesnica;
Tamaia adusa lui Dumnezeu spre ajutorul nostru;
Folosul lumii;
Pricina indraznelii celor morti la Dumnezeu;
Maica Bunului Pastor;
Staulul oilor intelegatoare;
Izgonirea vrajmasilor nevazuti;
Cea care deschide usile raiului;
Glasul nesugrumat al apostolilor;
Sprijinul nebiruit al ucenicilor;
Taria si puterea crestinilor;
Zorii Zilei neinsangerate;
Nascatoarea Soarelui dreptatii;
Cea prin care a fost izgonita stapanirea diavolului mancatorului racnitor;
Cea prin care S-a aratat Mantuitorul Hristos, Prietenul oamenilor;
Cea prin care am fost izbaviti de noroiul multor pacate si am fost sloboziti de sub stapanirea feluritelor patimi;
Ridicarea oamenilor si caderea demonilor;
Stanca Vieti din care curge apa nemuririi pentru cei insetati;
Stalpul Luminii ce calauzeste si lumineaza pe cei intunecati;
Vasul cu Mana pogorata din cer;
Pamantul fagaduintei care odrasleste blandetea;
Floarea nestricaciunii;
Cununa podoabelor;
Pilda vietii ingeresti;
Pomul stufos la umbra caruia se odihnesc cei osteniti;
Nascatoarea care ne-a izbavit din robia inselatorului;
Ajutorul nostru in fata Dreptului Judecator;
Cea care sterge zapisul greselilor noastre;
Vesmantul celor goi de tot binele;
Usa tainei celei mari;
Slava neindoielnica a credinciosilor;
Cea care cuprinde pe Dumnezeu Cel Necuprins;
Scaunul sfant al Celui ce sade pe heruvimi;
Locuitoare impodobita de slava pe langa serafimi;
Cea care uneste ingeri si oameni;
Cea care a unit fecioria si nasterea, fiind in acelasi timp Fecioara far prihana si Maica a lui Imanuel;
Cea prin care s-a dezlegat blestemul, prin care s-a deschis raiul;
Cheia Imparatiei;
Pricina bunatatilor vesnice;
Vasul intelepciunii lui Dumnezeu;
Comoara Proniei Lui;
Stalpul fecioriei;
Usa Vietii;
Temeiul innoirii noastre;
Pricina milostivirii dumnezeiesti fata de oameni;
Cununa Soarelui Celui Nevazut;
Stralucirea lipsita de umbra a Luminii;
Scanteierea ce face sa straluceasca sufletele;
Tunetul ce loveste pe vrajmasi si demonii inselatori;
Cea care face sa salte Izvorul Vietii,
Baia care curata gandurile;
Potir ce revarsa bucuria;
Cortul Cuvantului lui Dumnezeu;
Sfanta Sfintelor mai presus de orice sfintenie;
Chivotul ales al Duhului Sfant;
Cununa cinstita a imparatilor ce slujesc lui Dumnezeu;
Cinstea si podoaba arhiereilor vrednici si sfinti;
Turnul neclatinat al Bisericii sobornicesti;
Meterezul neapropiat al cetatii credinciosilor;
Despre care David a spus: Cina ma va duce la cetatea cea intarita, care este adunare credinciosilor veniti din adunarile paganilor;
Cea care vindeca neputintele noastre;
Nadejdea si ajutorul sufletelor noastre.



Te laudam si pe tine, Imparateasa binecuvantata si slavita, care ai de-a pururea milostivire de noi si suferi pentru toate chinurile noastre si ceri Fiului tau sa nimiceasca pacatele si ispitele noastre.

Prin tine s-a dezlegat blestemul maicii dintai,
Prin tine s-a rupt peretele vrajbei,
Prin tine s-a nimicit stapanirea mortii,
Prin tine am biruit asupra pacatului,
Prin tine s-a sadit fecioria intre oameni,
Prin tine invatam hotararea in faptele bune,
Pein tine ni s-a dat intelepciune, smerenie si iubire,
Iar noi nu ne vom arata biruitori dupa masura in care am fost biruiti, ci mult mai mult. Am fost izgoniti din Eden si prin tine am primit deopotriva cerul si Edenul. Am cules rodul pomului cunostintei si am pierdut pomul vietii, dar prin tine am dobandit pe Ziditorul pomului. Prin neascultare am fost dezbracati de vesmantul cel dumnezeiesc, dar prin tine ne-am imbracat in Dumnezeu si suntem uniti cu El si ne-a dat puterea de a ne face fii lui Dumnezeu. Acestea sunt darurile si harurile tale pentru noi, o, Fecioara si Nascatoare de Dumnezeu, care ne-ai daruit viata in care erai tu.
O, Maica Prea Curata, ajuta-ne sa implinim cuvantul Fiului tau si Dumnezeului nostru. Amin.



Va doresc un sfarsit de saptamana binecuvantat.
Doamne ajuta!

Admin · 1128 vizualizari · 1 comentariu
Categorii: Prima categorie
10 Aug 2013
În Biserica Ortodoxă, învățătura despre Maica Domnului ocupă un loc important, deoarece stă în strânsă legătură cu învățătura despre Iisus Hristos și despre mântuirea neamului omenesc, despre împăcarea omului cu Tatăl ceresc. Referirile explicite din Filocalie la Maica Domnului sunt puține la număr și destul de succinte.

Cu toate acestea, Părinții filocalici au meditat adânc încă de la început asupra semnificațiilor ascunse referitoare la Maica Domnului.

Cu toate că nu-și propun să dezvolte pe această temă studii sistematice de dogmatică, Părinții filocalici ne-au transmis învățături însemnate, prin scrierile și cuvântările lor, de laudă către „preaneprihănita și preacurata Fecioară“ (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, cuv. 9, în col. Filocalia, vol. 6). Când vorbesc despre Maica Domnului, Părinții folosesc cuvintele cele mai bogate în cuprins, de o rară frumusețe poetică și profundă teologie, iar toată această bogăție și frumusețe nu pot fi înțelese decât duhovnicește, prin acceptarea paradoxalului, miraculosului, așa cum au fost transmise Bisericii prin Tradiție. Scrisul lor, deși pare, nu este hiperbolic, nu este țesut din exagerări poetice, pentru că nu exprimă mai mult decât este ea în realitate, toate evenimentele scripturistice din viața Sfintei Fecioare intrând în sfera neobișnuitului, care covârșește cuvântul și gândul. Cuvintele Părinților sunt imne de laudă și de mulțumire către Maica Domnului sau cuvinte adresate ucenicilor pentru a le spune ceea ce de-a dreptul nu se poate spune. Tocmai de aceea, înainte de a începe laudele sale către Maica Domnului, în imnele scrise de dânsul, Sf. Efrem Sirul se ruga către dânsa așa: „Gura mea este prea mică ca să pot vorbi despre tine și limbă nu am ca să arăt tainele tale. Nu am glas și cuvânt ca să povestesc frumusețea ta. Poruncește-mi ca să spun despre tine!“.

Pentru a se apropia cineva de sfințenia celei mai cinstite decât heruvimii, se cere, înainte de toate, curăție, sfințenie. Pentru a vorbi despre cea care însumează toată taina teologiei, este necesară o minte de teolog. Deci, singurii în măsură să ne învețe despre Născătoarea de Dumnezeu, prin toate descoperirile minunilor celei mai mărite fără de asemănare decât serafimii, sunt sfinții, care, prin curăția lor, au dobândit „mintea lui Hristos“ (I Cor., 2, 16). Acest lucru le cuprinde pe toate.

Iubirea Sfinților Părinți față de Maica Domnului, rod al cunoașterii, admirației și recunoștinței

Maica Domnului este așezată în vârful piramidei creaturii, este cea mai înaltă din toată făptura văzută și nevăzută, pentru că ea nu numai că este mai slăvită decât toți oamenii, ci este „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii“. Ea este cu adevărat plină de daruri ale sufletului și ale trupului. Referindu-se la aceste lucruri, Sf. Ioan Gură de Aur din operele căruia s-au inspirat adesea Părinții filocalici scrie: „Nimeni nu este asemenea în viață cu Fecioara Maria. Cercetează, omule, zidirea toată cu cugetul tău și vezi dacă este ceva asemănător sau mai mult decât sfințenia Fecioarei de Dumnezeu Născătoare. Străbate pământul, privește marea împrejur, cutreieră văzduhul, pătrunde cu mintea ta cerurile, amintește-ți de toate puterile cele nevăzute, și vezi dacă există o altă minune la fel cu aceasta în întreaga fire“ (Cuvânt despre Fecioara Maria).

Părinții filocalici o laudă pe Maica Domnului pentru că ei, cu ochii cei curați ai inimii lor, au văzut-o pe ea mai apropiată decât orice făptură de Fiul ei și nedespărțită de El. Cu cât iubeau mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult iubeau și cunoșteau pe Născătoarea de Dumnezeu. Iubirea Sfinților Părinți față de Maica Domnului a fost rod al cunoașterii, admirației și recunoștinței.

Știm că Sfântul Grigorie Palama, teolog filocalic, mărturisește că de mic copil a avut întotdeauna pe Maica Domnului ca apărătoare, căreia i-a împletit mai apoi cuvinte de laudă care sunt adevărate capodopere teologice, după nenumărate descoperiri ale ei în lumina dumnezeiască. Mai târziu, la Sfântul Munte, ca ascet, rugându-se Maicii Domnului în neîncetatele lui rugăciuni, în repetate rânduri a văzut-o în vedenie și, prin mijlocirea ei, a primit darul teologiei. Și Sfântul Nicodim Aghioritul, cel care a adunat textele Părinților filocalici în colecția „Filocalia“, în limba greacă, la anul 1782, era cuprins de o adâncă iubire duhovnicească pentru Maica Domnului.

Deci, sfinții au avut o dorință nepotolită de preamărire a împărătesei Cerurilor. Cu cât înțelegeau din mărețiile ei, se minunau și admirația lor se transforma în iubire manifestată în imne și cântări. Și tot ce nu puteau să prindă cu mintea, ci numai cu simțirea, devenea substanță a altor tresăriri și aclamații ale sufletului.

Noi suntem fii ai Maicii Domnului și frați ai lui Hristos

Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață că noi suntem fii ai Născătoarei de Dumnezeu și frați ai lui Hristos, căci „precum Fiul ei, și Dumnezeu s-a făcut Hristos și Dumnezeul nostru, dar a fost și fratele nostru, așa și noi, o, negrăită iubire de oameni!, ne facem fii ai Născătoarei de Dumnezeu, Maica Lui, și frați ai lui Hristos. Căci toți sfinții sunt aceasta prin nunta cea preaneprihănită și preanecunoscută săvârșită cu ea și în ea, datorită căreia Fiul lui Dumnezeu e din ea și sfinții sunt din El“ (Sf. Simeon, op. cit). Același Sfânt - Simeon - menționează că Maica Domnului L-a născut trupește pe Hristos, în chip de negrăit și fără bărbat. Iar sfinții toți Îl au ca unii ce L-au zămislit pe El după har și după dar. Și „încetând ea să zămislească și să nască, Fiul ei a născut și naște în fiecare zi pe cei ce cred în El și păzesc sfintele Lui porunci“ (Ibidem).

După ce Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat din fecioara Maria și S-a născut din ea trupește în chip de negrăit și mai presus de cuvânt, fiindcă nu se mai poate întrupa sau naște trupește iarăși din fiecare din noi, ne împărtășește spre mâncare trupul Său preacurat, pe care l-a luat din trupul neprihănit al Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Și mâncând acest trup al Lui, fiecare din noi, cei credincioși, care îl mâncăm cu vrednicie, Îl avem întreg în noi pe Dumnezeu Cel întrupat, pe Însuși Fiul lui Dumnezeu și Fiul Preacuratei Fecioare Maria, Care șade de-a dreapta lui Dumnezeu și Tatăl. Din sfinți nu ia trup, ci le împărtășește lor trupul Său îndumnezeit.

Deci, Maica Domnului este „Stăpâna și Împărăteasa și Doamna tuturor sfinților, iar sfinții toți sunt slujitorii ei, precum Maica este a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt fiii ei, întrucât se împărtășesc din preacuratul trup al Fiului ei“ (Ibidem).

Fecioara Maria - Născătoare de Dumnezeu

Pentru ca Fiul lui Dumnezeu să poată coborî printre oameni, să vină în maximă apropiere de ei și să-și asume firea urmașilor lui Adam pentru a o înnoi dinăuntru, El trebuia să găsească în cuprinsul lumii create un vas ales apt de a deveni receptacul divinității și de a zămisli un fiu preacurat al cărui ipostas avea să fie Însuși Logosul divin.

Fecioară și Maică, Făptură Umană și Mamă a Celui ce este Dumnezeu, fiică muritoare să nască pe Dumnezeu Cel fără de început, sunt paradoxuri pentru necredincioși. Dar ceea ce la oameni este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință, legile firii sunt biruite. Fecioara Maria ia în pântece de la Duhul Sfânt și naște pe Dumnezeu-Fiul.

Referitor la aceasta, Petru Damaschinul spune: „Minunatu-s-a de aceasta cerul, și marginile pământului s-au umplut de uimire, că Dumnezeu S-a arătat oamenilor trupește și pântecele tău s-a făcut mai cuprinzător decât cerurile. Pentru aceasta, Născătoare de Dumnezeu, pe tine te măresc cetele îngerilor și oamenilor“ (Petru Damaschinul, Învățături duhovnicești, Filocalia 5). Fecioara Maria e Născătoare de Dumnezeu pentru că Dumnezeu-Cuvântul s-a întrupat și s-a făcut om și S-a unit la zămislire cu templul (umanitatea) pe care l-a luat din ea. Nașterea lui Iisus din Fecioara Maria depășește orice altă minune, cum ne încredințează Petru Damaschinul spunând: „Și nimeni nu poate întreba despre ale Tale. Pentru că sunt mai presus de minte, fire și de înțelegere. Cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu Te mărturisim pe Tine, cei mântuiți prin Tine, Fecioară curată, mărindu-Te împreună cetele netrupești, pentru că: Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putință oamenilor, spre care nu cuteză a căuta cetele îngerești; iar prin Tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Care mărindu-L împreună cu oștile îngerești, pe Tine te mărim... Născătoare de Dumnezeu, tu ești viața cea adevărată, care ai odrăslit rodul vieții, singur Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii...“ (Ibidem).

Precum putem ușor constata, dincolo de toate cele câte

s-au scris, că Maica Domnului rămâne mai presus de minte și de cuvânt, de vreme ce Dumnezeu-Cuvântul S-a unit cu ea, dar nu cum se unește cu făpturile raționale care se fac vrednice de îndumnezeire prin energiile dumnezeiești necreate, nici după ființă, ci după ipostas.

Prin ea, Fiul lui Dumnezeu a putut deveni om deplin și astfel, fiind asemenea în toate cu primul Adam, născut fără sămânță omenească, a izbăvit de păcate pe om. În acest sens, Sfântul Simeon ne spune: „...precum Eva cea dintâi a născut din împreunare și din sămânța lui Adam și din ea și prin ea s-au născut toți oamenii, așa și Născătoarea de Dumnezeu, primind pe Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl în loc de sămânță, L-a zămislit și L-a născut numai pe Unul-Născut din Tatăl dinainte de veci și Unul-Născut și întrupat din ea, în zilele de pe urmă“ (Ibidem). Numai ea, stând între Dumnezeu și oameni, L-a făcut pe Dumnezeu Fiu al omului, iar pe oameni fii ai lui Dumnezeu.

Maica Domnului - preacurată și preaneprihănită

Încă din primele secole creștine, evlavia credincioșilor a înconjurat persoana Sfintei Fecioare Maria cu o cinstire care a întrecut cinstirea celorlalte persoane sfinte, fiind mai presus decât toți sfinții, deoarece ea este mai apropiată de Iisus Hristos, fiind astfel „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii“.

Sfântul Simeon o numește „preaneprihănita și preacurata fecioară“ și explică: „O numesc pe aceasta neprihănită și preacurată în asemănare cu noi, oamenii de atunci, comparând-o cu aceia și cu noi, robii ei; față de Mirele ei însă și Părintele Aceluia, ea e om, dar e curată și preacurată, și mai curată, și mai neprihănită decât toți oamenii din toate neamurile. Pe aceasta a ales-o pentru Fiul Său“ (Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.). Din această repetiție: „curată și preacurată, și mai curată, și mai neprihănită“, observăm cât de mult au insistat Părinții când a fost vorba de curăția sufletească a Maicii Domnului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, referindu-se la fecioria Născătoarei de Dumnezeu, arată că nașterea s-a făcut în chip minunat, fără de sămânță, iar Fecioara Maria a rămas fecioară și după naștere: „...zămislirea Lui (lui Hristos - n.n.) s-a făcut în chip minunat, fără de sămânță, iar nașterea, mai presus de fire, fără stricăciune, căci Dumnezeu, născându-Se din maică, îi strângea prin naștere legăturile fecioriei mai mult decât firea“ (Sf. Maxim, Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, vol. 2).

Fecioară să nască și după naștere să rămână iarăși fecioară este o altă antinomie a credinței creștine. Rațional, este un nonsens, dar privit cu ochii credinței, nimic nu se arată mai adevărat decât ca fecioară să nască pe Dumnezeu sub umbrirea Sfântului Duh, iar după naștere să rămână iarăși fecioară.

„Pe cine va găsi deci Dumnezeu deopotrivă cu El, ca să-Și aducă Sieși mireasă de la el?“

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre Maica Domnului ca Mireasă: „Asemănatu-s-a Împărăția cerurilor, împăratului care a făcut nunți fiului său și a chemat pe mulți. De care împărat vorbește, dacă nu de Însuși Tatăl Său și Dumnezeu? Și cui altcuiva a făcut nuntă, dacă nu Fiului Său Unul-Născut și Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos însuși? Dar cu cine sau cu ce împărat a primit Stăpânul și Împăratul tuturor să facă înțelegerea de căsătorie? Fiecare din noi, oamenii, când vrea să aducă o mireasă fiului său, se grăbește să ia pe fiica celui mai de vază și mai slăvit și mai bogat. Pe cine va găsi deci Dumnezeu deopotrivă cu El, ca să-Și aducă Sieși mireasă de la el? Căci zice proorocul: «Cel ce ține în mâna Lui marginile pământului și pe cei ce locuiesc în el, ca pe niște lăcuste» (Isaia 40, 22). Iar în alt loc: «Dumnezeu cel veșnic, Care a întocmit marginea pământului» (Isaia 40, 28) și «a întemeiat pe nimic stâlpii lui» (Iov 38, 4-6) … Deci Cel ce este așa, să vedem a cui fiică a luat mireasă și a făcut nuntă Fiului Său. Vreți să aflați a cui? Mărimea coborârii Lui îmi amețește gândul și mă cutremur să v-o spun. Dar încrezându-mă în bunătatea Lui, voi spune: și-a luat mireasă pe fiica celui ce s-a răzvrătit împotriva Lui și a celui ce a săvârșit desfrânare și ucidere: ca să spun așa, a unui desfrânat și ucigaș“ (Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.). Este vorba despre o nuntă mistică între Dumnezeu și oameni. Fecioara Maria este mireasa lui Dumnezeu, unită cu El printr-o nuntă mistică, ea prin învoire de bunăvoie făcând posibilă întruparea Fiului lui Dumnezeu. Trupul luat prin ea, Hristos l-a făcut ca templu sfânt pentru Sine Însuși.

În continuare, Sfântul Simeon ne vorbește despre negrăita coborâre a lui Hristos la noi, arătându-ne nouă pildă de smerenie:

„Vezi ce bunătate și coborâre de negrăit? Vezi ce covârșitoare iubire de oameni? Vezi mărimea iubirii și bunătății? Învață de aici, tu, cel ce-ți închipui lucruri mari despre tine, să te smerești și să fii modest, și niciodată să nu te înalți asupra cuiva, chiar dacă ai fi cel mai mare împărat dintre împărați, cel mai vestit dintre conducători, cel mai bogat dintre toți bogații; învață privind la Domnul tuturor, la Sfântul sfinților, la fericitul Dumnezeu și singurul Stăpânitor, la Cel ce locuiește în lumina neapropiată (I Tim., 6, 15-16), Care coboară astfel și-Și aduce mireasă Fiului Său Unul-Născut de la cel ce s-a răzvrătit, El, Cel nevăzut, Cel necuprins, Cel nepătruns, Făcătorul și Ziditorul tuturor, pentru tine și pentru mântuirea ta.

Și cine e cel ce a săvârșit ucidere și desfrânare, pe a cărui fiică și-a ales-o Sieși ca mireasă? David, fiul lui Iesei, care a omorât pe Urie și a preacurvit cu femeia lui (Regi 11, 2-5). Pe fiica acestuia, pe Maria, preaneprihănita și preacurata Fecioară, a ales-o El de mireasă“ (Ibidem).

Sfântul Simeon mai arată că această nuntă este „preaneprihănită și preanecunoscută săvârșită cu ea și în ea, datorită căreia Fiul lui Dumnezeu e din ea și sfinții sunt din El“ (Ibidem).

Maica Domnului - urzitoare de nesfârșită rugăciune

Dacă pe sfinți care sunt „prieteni“ sau „casnici“ apropiați ai lui Dumnezeu îi chemăm ca ei să fie solitori și împreună-rugători cu noi la Dumnezeu, Prea Sfintei Fecioare Maria îi cerem nu numai să se roage pentru noi, ci ea însăși să ne ajute, în calitate de Maică a Fiului lui Dumnezeu, fapt de care se leagă mijlocirea ei specială pentru noi. Referitor la acest lucru, Petru Damaschinul spune: „Cu adevărat Născătoare de Dumnezeu Te mărturisim pe Tine, cei mântuiți prin Tine, fecioară curată, mărindu-Te împreună cu cetele netrupești…“ (Petru Damaschinul, op. cit.).

În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae menționează că „...toți scriitorii bisericești bizantini socotesc că ceea ce a avut atingere cu Hristos rămâne mai departe izvor de putere dumnezeiască. Faptul de a fi avut atingere cu Hristos nu aparține numai trecutului, ci are o permanentă actualitate. Iar mai intim a fost unit cu Hristos sânul Maicii Domnului. Bizantinii socotesc unirea aceasta permanentă, Fiul rămânând unit cu Maica și după naștere, cum rămâne veșnic unit cu Tatăl. De aceea, sânul Maicii Domnului e izvor de energie în mod direct“ (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 92).

Maica Domnului se află pe culmile cele mai înalte, neexprimat de înalte, ale curăției și ale rugăciunii. Părintele Stăniloae, referindu-se la aceasta, menționează: „Nu e copilăresc lucru să fie socotită exterioară lui Hristos, exterioară Duhului Sfânt și bogăției Lui de lumină și har, în lucrarea ei de nesfârșită rugăciune? Ea se umple de Duhul Sfânt tocmai prin rugăciune, mai bine zis e plină mereu de Duhul Sfânt întrucât e mereu în neîntreruptă rugăciune“ (Ibidem, p. 124). Ea și dăruiește direct din bogăția pe care o are cu ea, de la Dumnezeu, în baza unirii ei maxime cu Hristos.

Maica Domnului - prima isihastă și ocrotitoarea isihaștilor

Maica Domnului s-a consacrat de la început lui Dumnezeu pe care nu-L vedea și Căruia Îi vorbea numai în rugăciune, se consacrase unui templu pământesc și trecător, templul din Ierusalim, apoi se va consacra Dumnezeului întrupat, Fiului lui Dumnezeu devenit și Fiul ei. Ea L-a iubit pe Mântuitorul înainte de a-L iubi cineva dintre oameni și nimeni dintre oameni nu L-a iubit așa de mult ca ea. Ea a fost pentru toți sfinții model de sfințenie, râvnă, nevoință și liniștire. Ea este și cea mai mare și mai înțeleaptă făptură care s-a nevoit, prima și cea mai mare isihastă, pentru că „deși L-a născut (pe Hristos) și trupește, dar L-a avut întreg în sine totdeauna și-L are și acum și pururea, și duhovnicește, și-L are la fel, în chip nedespărțit“ (Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.), astfel, Hristos, care a fost unit cu ea trupește până la naștere, rămâne unit cu ea, mai desăvârșit decât cu oricine, și după aceea, în mod spiritual, tainic.

Preacinstirea Maicii Domnului

Sfânta Fecioară Maria se bucură în Ortodoxie de o deosebită cinstire, de o „supracinstire“, adică de o cinstire care întrece pe a tuturor sfinților, chiar și pe a ucenicilor Mântuitorului, căci ucenicii cei mai apropiați au petrecut numai câțiva ani cu El, dar ea a fost și a rămas cu El de la început până la sfârșit. Cinstirea Maicii Domnului trebuie să aibă un corespondent real în viața noastră, noi fiind chemați să-L întrupăm duhovnicește pe Mântuitorul, în sufletul nostru.

Orice credincios ortodox știe că, în ordinea vieții morale și sacramentale, Maica Domnului este modelul suprem al viețuirii noastre în Hristos. Ea s-a ridicat la culmea desăvârșirii, ea care a fost aleasă dintre toate femeile lumii, pentru a deveni altar curat al Fiului Său iubit. Credinciosul o venerează cu acea conștiință că, cinstind-o pe ea, îl preamărim pe Hristos. Preasfânta Fecioară s-a bucurat de o cinstire deosebită din partea credincioșilor încă din timpul vieții, deoarece persoana ei a fost mereu asociată în chip firesc cu cea a divinului Mântuitor.

Observăm că, atunci când descrie necuprinsele măreții ale Maicii Domnului, cuvântul sfinților deodată devine cântare, laudă și preamărire. Ei știau că, oricâte ar spune despre ea, niciodată nu vor găsi cuvinte să cânte îndeajuns pe Maica Domnului, necunoscând limite pentru preamărirea ei. De asemenea, niciodată nu vor putea exprima adâncimea tainei și nici a o lăuda după cuviință. „Și nimeni nu poate întreba despre ale Tale (zice Petru Damaschinul). Pentru că sunt mai presus de fire, de minte și de înțelegere“. Așa că, cel mai înalt mijloc de a slăvi pe Maica lui Dumnezeu e de a întrebuința «imnul tăcerii». Aceasta nu înseamnă răceală și lipsă de mare evlavie iubitoare, ci, dimpotrivă, cel mai adânc jar al inimii.

Suntem îndemnați de Părinții filocalici să cinstim pe Împărăteasa Cerului, urmând-o deplin în smerenie și supunere până să facem ceea ce și ea a făcut, ca să ne putem învrednici de înfierea ei.

Fiii Maicii Domnului cunosc plinătatea rodnică și sacră a votului tăcerii. Îndeosebi ei sunt marea armată tăcută a monahilor isihaști. Și noi știm că tăcerea isihaștilor rugăciune este.




dima claudiu daniel · 710 vizualizari · 1 comentariu
Categorii: Prima categorie
08 Aug 2013
Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla sărbătorită astăzi în Biserica Ortodoxă
Această floare duhovnicească și mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători - Neamț, din părinți binecredincioși și iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ștefan Joldea Armașul, avea dregătorie ostășească, așa cum și numele îl arată, fiind paznic al Cetății Neamțului și armaș, adică făuritor de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Mama sa, al cărei nume nu este cunoscut, se îngrijea de cele pentru casă și de buna creștere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora și Maghița (Marghiolița).

Fiica mai tânără s-a mutat curând la Dumnezeu, iar fericita Teodora a fost căsătorită de către părinți, împotriva voinței ei, cu un tânăr evlavios din Ismail. Neavând copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragoste pentru Iisus Hristos și arzând de dorința unei vieți cu totul curate, închinate numai Lui, s-au învoit să îmbrățișeze viața monahală. Marii sihaștri, vechii ei sfătuitori, ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile și munții din ținutul Neamț, precum și duhovnicul care îi cunoștea firea evlavioasă și râvna pentru rugăciunea de taină, o îndemnau spre viața de sihăstrie.

Astfel, fericita Teodora a îmbrățișat cinul monahal la Schitul Vărzărești - Vrancea, iar după doi ani, soțul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, primind numele de Elefterie. Așa a binevoit Dumnezeu să-i povățuiască pe amândoi pe calea sfințeniei și a mântuirii.

Fiecare călugăriță din schit se nevoia cu mare râvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora întrecea pe toate celelalte surori cu rugăciunea, cu smerenia și cu nevoința duhovnicească.

După câțiva ani, năvălind turcii în părțile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzărești. Atunci toate surorile din obște s-au risipit în pădurile seculare din partea locului, așteptând să treacă primejdia și mânia lui Dumnezeu. La fel a făcut și Cuvioasa Teodora. S-a retras în munții Vrancei împreună cu stareța ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mâna lui Dumnezeu, în post și rugăciune, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig și tot felul de încercări.

Răposând stareța ei, fericita Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeiești, a părăsit munții Vrancei și s-a retras în părțile Neamțului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria și Sihla. După ce, mai întâi, s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț, egumenul lavrei a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de acolo. Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredințată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o să rămână acolo până la moarte, dacă va putea răbda asprimea vieții pustnicești, iar de nu va putea suferi ispitele și frigul iernii, să se așeze la o sihăstrie de călugărițe.
Așa a ajuns fericita Teodora în munții Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, care se afla aproape de schit și de peștera care îi poartă numele. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăție mulți ani, ostenindu-se singură în post și rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi și mii de metanii, departe de lume. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtășea cu Sfintele Taine și îi ducea cele de trebuință.

După un timp, a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu știa locul și aspra ei nevoință. Cu timpul i s-au rupt și hainele, iar ca hrană avea doar măcriș, fructe de pădure și alune. În această școală a liniștii și nevoinței a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării și al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni și era ca un diamant strălucitor în munții Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfânt.

Năvălind turcii să prade mănăstirile și satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peștera ei din apropiere. Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din fundul peșterii, cum se vede până astăzi, iar fericita s-a izbăvit de moarte. În această peșteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieții sale. Rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, fața i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurilor lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită până astăzi Fântâna Sfintei Teodora.

Ajungând Sfânta Teodora aproape de sfârșitul vieții și cunoscând că o cheamă Hristos la cereștile locașuri, unde este odihna și desfătarea tuturor sfinților, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca s-o împărtășească cu Preacuratele Taine. Astfel, cu rânduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că păsările duceau fărâmituri spre Sihla și a trimis doi frați să vadă unde anume se duc. Călăuziți de mâna lui Dumnezeu, frații au ajuns noaptea aproape de peștera Sfintei Teodora și au văzut-o cum se ruga cu mâinile înălțate spre cer, învăluită în lumină ca de foc. Atunci, înfricoșându-se, au strigat, iar Cuvioasa, chemându-i pe nume, le-a cerut o haină ca să se acopere, căci era goală, și le-a spus să coboare la Sihăstria și să aducă un duhovnic ca s-o împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Călăuziți de o lumină cerească, frații au mers repede la schit și dimineața au adus la peșteră pe ieromonahul Antonie și ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora și-a făcut cuvenita spovedanie și și-a destăinuit viața, ostenelile și ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieștile Taine și, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate, și-a dat duhul în mâinile Lui. Apoi părinții au făcut slujba înmormântării și au îngropat sfântul ei trup în peșteră. Aceasta s-a petrecut în al treilea deceniu al secolului al XVIII.

Trupul Sfintei Teodora a rămas tăinuit în peșteră până după anul 1830, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a așezat moaștele ei în raclă de preț și le-a depus în biserica schitului, spre închinare. Apoi, zidind o biserică nouă la moșia lui din satul Miclăușeni - Iași, le-a adus în această biserică și multă lume venea aici să se închine, primind ajutorul Cuvioasei. În anul 1856 familia Sturza a convenit cu starețul Mănăstirii Pecerska din Kiev să dea sfintele moaște în schimbul unor veșminte preoțești și arhierești. Așa s-au înstrăinat moaștele Sfintei Teodora din patria ei și se păstrează în catacombele de la Pecerska, așezate în raclă de mult preț, pe care sunt scrise aceste cuvinte în limbile română: Sfânta Teodora din Carpați și slavonă: Sveti Teodora Carpatina.

Aceasta este, pe scurt, viața Sfintei Teodora de la Sihla și acestea sunt faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, numărându-se în cetele sfinților, fiind socotită cea mai aleasă nevoitoare pe care a odrăslit-o vreodată țara noastră. Credincioșii din Moldova o cinstesc ca sfântă îndată după adormirea ei și merg în pelerinaj la peștera și chilia ei de la Schitul Sihla.

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat-o, trecând-o oficial în rândul sfinților, cu zi de prăznuire la 7 august.

Printre lăcașurile de cult care o au ca ocrotitoare se află și biserica mare a Mănăstirii Sihăstria.


“Prima româncă trecută în rândurile sfinților”







Ieșind din moartea pietrei, cu ochiul obosit,
Deodată vezi o stâncă cu vârful ruginit.
E vatra suferinței, e peștera în care
Martira Teodora aflat-a alinare.
Aici, sfânta femeie, ducând un aspru trai,
Vedea prin rugăciune minunile din rai.
În fața grotei sfinte, o piatră se arată.
Pe fruntea ei pleșuvă, de fulgere brăzdată

Săpat e din natură, un mic rotund bazin
Ce-n orișicare vreme cu apă este plin.
Sfințenia și taina aicea predomnesc.
Pădurea, apa, stânca, tăcute se privesc.
Doar micul licurici, a tufelor făclie
Împrăștie în noapte lumină albăstrie.
Aici rășina albă, tămâia bradului
Carpatice arome trimite cerului.
Și-adesea, către seara, când clopotul se plânge,
Când glasul rugăciunii încet prin văi se stânge,
Călugării din Sihla, bătrânii munților
La piatra Teodorei înalță ruga lor.

(din volumul Poezii al lui N. Beldiceanu, București, 1893

Rugăciune către Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla



O , Prea Cuvioasă Maică Teodora, care din copilărie pe Hristos L-ai iubit și pentru dragostea Lui în toată viața ta te-ai nevoit; multe nevoințe și ispite ai suferit și în viața cea pustnicească, cu darul lui Dumnezeu ai sporit. Cu mulțimea înfrânării și a lacrimilor celor duhovnicești, sufletul tău l-ai luminat și în singurătatea pustiei cu isprăvile faptelor tale celor bune ai strălucit. Pustia Sihlei cu viața ta o ai sfințit și pildă sihaștrilor te-ai făcut. Iar Prea Bunul Dumnezeu, la vremea cuvenită, sfințenia vieții tale a descoperit-o și ca pe o comoară ascunsă lumii te-a arătat.
De aceea și noi nevrednicii, cu evlavie și cu credință, cerem sfintele tale rugăciuni, și te chemăm, roagă-te Prea Înduratului nostru Mântuitor, ca și noi păcătoșii în vremea vieții noastre și în vremea sfârșitului nostru să dobândim mila și mântuirea Lui, spre a slăvi și a ne închina în veacul de acum și în cel viitor Tatălui și Fiului și Sfântului Duh în vecii vecilor. Amin!

Admin · 454 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
07 Aug 2013
  La nivelul teologiei răsăritene există o tensiune între istorie și eshatologie care s-a manifestat și prin diferitele tradiții interpretative ale textelor sfinte. Minunea Schimbării la Față a Domnului este considerată din prisma tradiției isihaste ca prototipul vederii lui Dumnezeu și al experienței luminii dumnezeiești, iar din perspectiva istorică, ea trimite la venirea întru slavă a Fiului lui Dumnezeu de la sfârșitul veacurilor. Pentru a ilustra aceste două direcții am recurs la scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur ca exponent al direcției istorico-bisericești și ale Sfântului Grigorie Palama, exponent al isihasmului.  
 
Schimbarea la Față a Domnului este consemnată de evangheliștii sinoptici (Matei, Marcu, Luca) și este plasată de toți cu ceva vreme înainte de intrarea Domnului în Ierusalim. Martorii minunii au fost Apostolii Petru, Ioan și Iacov, iar după informația Sfântului Luca că ucenicii „erau îngreuiați de somn“, se pare că Schimbarea la Față a Domnului a avut loc noaptea. De aceea se poate face o legătură, din pricina momentului la care a avut loc și a perplexității ucenicilor, cu prinderea din Grădina Ghetsimani și chiar cu Învierea Domnului. Informațiile evangheliștilor sunt simple. Toți consemnează că Hristos S-a schimbat la față înaintea ucenicilor: „Și a fost că pe când se ruga, înfățișarea feței Sale a devenit alta și îmbrăcămintea Lui albă strălucind. Și iată, doi bărbați vorbeau cu El, aceștia erau Moise și Ilie“ (Luca 9, 29-30).
 
Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur minunea de pe muntele Tabor este semnul dovedirii dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos, dar și a legăturii sale cu legea și cu proorocii Vechiului Testament, reprezentați de Moise și Ilie. „Unii oameni ziceau că Hristos este Ilie, alții că este Ieremia sau altul din proorocii cei vechi, de aceea a trebuit să se arate lângă Hristos cei mai însemnați dintre trimișii dumnezeiești ai Vechiului Testament, spre a arăta ce deosebire mare este între Domnul și slujitorii Săi, și pentru ca Petru, cu dreptate, să poată avea laudă de la Domnul când L-a numit Fiu al lui Dumnezeu“, arată Sfântul Ioan.
Apărarea în fața acuzelor fariseilor

Prezența celor doi sfinți alături de Hristos vine să arate, în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, că Hristos nu putea fi vinovat de acuzele care îi erau aduse de farisei: că nu păzește sâmbăta (Ioan 9, 16) și că este hulitor de Dumnezeu (Ioan 10, 33). „Moise a dat Legea, iar iudeii trebuiau să tacă aici, că Moise n-ar fi trecut cu vederea ca aceasta să fie încălcată și, desigur, n-ar fi arătat stimă călcătorului Legii și vrăjmașului Dătătorului de Lege. De asemenea, ei trebuiau să știe că Ilie, acest râvnitor pentru cinstea lui Dumnezeu, nu s-ar fi arătat la chemarea lui Hristos dacă Acesta S-ar fi ridicat împotriva lui Dumnezeu și cu nedreptate S-ar fi numit pe Sine Dumnezeu și deopotrivă cu Tatăl.“ Sfântul Ioan Gură de Aur spune că lângă Hristos s-au arătat Moise și Ilie pentru a arăta că Hristos este stăpânul vieții și al morții, iar norul luminos care îi învăluia pe ucenici și glasul Tatălui din nor sunt o întărire a dumnezeirii Mântuitorului Hristos, care a fost mărturisită mai înainte de Schimbarea la Față de Petru la Cezareea lui Filip (Matei 16, 16). „Când Domnul îngrozește, Se arată în nor întunecat, precum s-a întâmplat în Sinai, aici El însă n-a voit să îngrozească, ci să învețe, de aceea norul era luminos. Tatăl a strigat: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit». Ca să nu se poată cineva îndoi despre cine este vorba, Moise și Ilie s-au făcut nevăzuți când s-a sfârșit glasul acela. Dar ce a voit Domnul să zică prin acele cuvinte? Dacă Acesta este Fiul Meu Cel iubit, nu te teme, o, Petre, că tu cunoști puterea Lui și ești convins că El iarăși va învia! Dacă tu nu știi aceasta, apoi îmbărbătează-te pentru glasul Tatălui, căci dacă Dumnezeu este puternic, precum și este cu adevărat, apoi dovedit este că și Fiul este puternic precum Tatăl. Dacă El este Fiul Cel iubit, nu te teme, căci nimeni nu părăsește pe cel iubit. Nu te teme, căci dacă și tu iubești pe Domnul foarte mult, Dumnezeu Tatăl Îl iubește și mai mult. «Întru Dânsul am binevoit», zice Dumnezeu Tatăl. Nu Îl iubește doar pentru că L-a născut, ci și pentru că El este întru totul deopotrivă cu Tatăl și de aceeași voie“, explică Sfântul Ioan Gură de Aur.

„La sfârșitul veacurilor, El va veni întru deplina strălucire a Tatălui“

Sfântul Ioan Gură de Aur este preocupat în cuvântul său la Schimbarea la Față de felul cum a trebuit să înțeleagă apostolii martori semnificația acestui eveniment pe care îl pune în legătură cu întreaga istorie a mântuirii din Vechiul Testament, dar și cea care urmează după momentul de pe Tabor, în special Pătimirile și Învierea Domnului. Sfântul Ioan afirmă că vederea slavei lui Dumnezeu o va avea fiecare om la sfârșitul lumii, când Domnul va veni întru slavă să judece viii și morții. „Desigur, fericiți au fost cei trei Apostoli care au văzut pe Domnul strălucind pe munte. Dar și noi, numai dacă vom voi, putem să vedem pe Iisus strălucit, nu ca dânșii pe munte, ci încă și mai strălucit. Atunci, fiind cu ucenicii Săi, S-a arătat numai într-o astfel de strălucire pe cât ei suportau, dar la sfârșitul veacurilor, El va veni întru deplina strălucire a Tatălui și înconjurat nu numai de Moise și Ilie, ci și de nenumărata oștire a îngerilor, a arhanghelilor și a heruvimilor“,  spune părintele Bisericii.

Experiența luminii taborice în tradiția isihastă

În viziunea Sfântului Grigorie Palama, Schimbarea la Față a Domnului este începutul îndumnezeirii firii umane prin experiența luminii dumnezeiești sau a harului sfințitor și îndumnezeitor. „Hristos deschide ochii Apostolilor Săi, iar aceștia, cu privirea transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Său. Fură deci ei înșiși schimbați la față și primiră puterea de a vedea și cunoaște schimbarea survenită în natura noastră, datorate unirii sale cu Cuvântul.“ Unirea ipostatică a naturii umane cu firea dumnezeiască în persoana Fiului lui Dumnezeu arată că Trupul lui Hristos este punctul de iradiere al harului și al luminii dumnezeiești, fără ca acesta să fie desființat. Pentru Sfântul Grigorie Palama, lumina inteligibilă și harul lui Dumnezeu pot fi experimentate de cel care se preocupă cu isihie încă pe când se află în trup în această viață. Lumina de pe Tabor reprezintă energiile dumnezeiești necreate care izvorăsc din Ființa inaccesibilă a Sfintei Treimi și care îndumnezeiesc natura umană. Sfântul Grigorie Palama arată că experiența luminii taborice ca trăire eshatologică a sfințeniei și iubirii lui Dumnezeu nu se realizează numai la sfârșitul veacurilor, ci se împlinește în interiorul istoriei ca pregustare a darurilor viitoare.

„Doamne, nu mă lăsa să mă întorc în lume, în viața cea plină de suferință“

Experiența personală a luminii dumnezeiești se poate vedea în mărturiile părinților duhovnicești îmbunătățiți, care exprimă lumina dumnezeiască sub forma unei bucurii nepământești și a unei dulceți care umplu toată ființa umană. Redăm în continuare mărturia monahului Gheron Iosif Isihastul, trăitor în Sfântul Munte Athos, trecut la Domnul în 1959. „Și într-o bună zi am avut mai multe trăiri duhovnicești. Toată ziua plânsesem cu lacrimi amare, iar spre seară, cam pe la apusul soarelui, mă odihneam și eram epuizat după vărsarea atâtor lacrimi. Mă uitam la Biserica Schimbării la Față din vârful muntelui și, sfârșit de oboseală, îl chemam pe Domnul în rugăciune. Și deodată, parcă un vânt tare s-a stârnit, bătând în direcția mea. Dintr-odată, sufletul mi s-a umplut de o mireasmă de nedescris, iar inima a început să rostească rugăciunea lui Iisus de la sine, ca un ceasornic. M-am ridicat atunci, plin de har și de o imensă bucurie, și am intrat în chilie, iar aplecându-mi bărbia în piept, am început a rosti rugăciunea. Și de-abia am spus-o de câteva ori, că am avut o minunată contemplare a lui Dumnezeu. Deși eram în chilie cu ușa închisă, parcă mă aflam în cer, într-un loc minunat, într-o deplină pace și liniște sufletească. Odihnă deplină. Mă gândeam doar atât: Doamne, nu mă lăsa să mă întorc în lume, în viața cea plină de suferință, ci lasă-mă să rămân aici. Apoi după ce m-am odihnit după voia Domnului, mi-am revenit în sine, aflându-mă iar în peșteră.“
ioan alexandru david · 549 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
06 Aug 2013

Sfântul Ioan Iacob este unul dintre sfinții pe care pământul românesc i-a odrăslit spre slava lui Dumnezeu. Pentru viața lui îngerească și pentru pilda vie de credință, sfântul român este prăznuit în fiecare an la data de 5 august, el fiind canonizat pe 20 iunie 1992. Cu metania la Mănăstirea Neamț, cuviosul s-a nevoit 24 de ani în Țara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât și în pustiul Hozeva.

Sfinții pot fi venerați în multe chipuri, însă un loc aparte îl ocupă zidirea de biserici care să le fie dedicate. În cinstea Sfântului Ioan Iacob s-au ridicat în țara noastră numeroase lăcașuri, unul dintre cele mai frumoase și monumentale fiind cel din curtea Seminarului Teologic „Veniamin Costachi“ de la Mănăstirea Neamț, locul de unde sfântul a plecat, atras fiind de Dumnezeu, într-o continuă mișcare ascendentă pe treptele harului.

„În anul 1999, în ziua de 5 august, în ajunul hramului, o părticică din cinstitele moaște ale Sfântului Ioan a fost dăruită acestei biserici de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei. Noi, profesorii seminarului, am întâmpinat moaștele cu mare bucurie și emoție. Au fost prezenți atunci elevii seminarului și numeroși credincioși. Această frumoasă biserică este pregătită drept casă în care să fie aduse sfintele sale moaște întregi, căci a ajuns la treapta sfințeniei în Țara Sfântă, iar revenind la mănăstirea de metanie, să fie pricină de sfințenie pentru întreg poporul român cel dreptcredincios. Baldachinul și racla din această biserică, special pregătite, așteaptă pe Sfântul Ioan Iacob... acasă. În așteptarea sfintelor sale moaște întregi, suntem încredințați că acolo sus, la Tronul Mântuitorului Hristos, alături de Maica Domnului și de toți sfinții, avem un rugător din neamul nostru românesc care mijlocește pentru toți“, a declarat pentru "Ziarul Lumina" pr. Ioan Mihoc, directorul Seminarului Teologic „Veniamin Costachi“ de la Mănăstirea Neamț.

Sfântul Ioan Iacob, de la a cărui naștere s-au împlinit 100 de ani, s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, fostul județ Dorohoi, astăzi județul Botoșani. Mama sa Ecaterina și-a dat sufletul în mâinile Domnului, la șase luni după ce l-a născut pe Ilie, căci așa se numea sfântul înainte de intrarea în monahism. După doi ani de la moartea mamei sale, moare și tatăl său Maxim, în război, în toamna anului 1916. La maturitate, Sfântul Ioan va evoca pe părinții săi, precum și starea sa de a fi orfan, în poezii foarte duioase și pline de sensibilitate, cum ar fi poezia „În brațele părintești“: „Rămas de mic orfan în lume,/ Ca un copil al nimănui,/ Mi-am pus nădejdea mea în Domnul,/ Cerând de-a pururi mila lui...// Când tatăl meu, cum zice psalmul,/ Și maica mea m-au părăsit,/ Atuncea Domnul cel din ceruri,/ La sânul milei m-a primit...“. „Cu o adâncă înțelegere a vieții, așa cum se întâlnește de obicei la copii încercați de necazuri la o vârstă atât de timpurie, trist și interiorizat, tânărul Ilie Iacob a urmat cursurile Gimnaziului Mihail Kogălniceanu din Lipcani. Bacalaureatul l-a susținut în anul 1932 cu rezultate foarte bune. În timpul gimnaziului, pe lângă materiile studiate, se ocupa cu citirea Sfintei Scripturi, a unor cărți duhovnicești, precum și a multor opere literare, ba, mai mult, de pe atunci scria versuri care erau foarte apreciate de dascălii săi. Fiindcă bunica sa a dorit cu dinadinsul să se retragă în mănăstire pentru viață monahală și n-a reușit, deoarece a trebuit să-l crească pe nepotul ei, ea lasă ca un adevărat testament ca acesta să îmbrace chipul îngeresc și să-i împlinească sfântul ei dor. Tânărul Ilie, fiind o fire profund religioasă, cu o educație creștinească puternică, își conturează vocația monahală în special datorită bunicii sale. Astfel, după terminarea gimnaziului, după ce s-a închinat la biserica cu hramul «Sfântul Nicolae» din satul natal, după ce a sărutat cu lacrimi mormintele părinților și bunicii sale, la vârsta de numai 20 de ani, își îndreaptă pașii spre vestita mănăstire a Neamțului“, a mai spus pr. director Ioan Mihoc.

Printre ispite și mari nevoințe

Starețul Mănăstirii Neamț, Episcopul Nicodim, i-a încredințat fratelui Ilie ascultarea la infirmerie, pe lângă un cunoscut farmacist, schimonahul Iov. Astfel a deprins lucrarea de mare preț a vindecării trupului și sufletului. Era foarte smerit, ascultător și tăcut. Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei suferinzi. Pe 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Patimi, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism de arhiereul Valerie Moglan. În sufletul monahului Ioan a încolțit dorința de a pleca în Țara Sfântă, locul unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul Hristos, pentru a trăi acolo o viață pustnicească și pentru a-și afla desăvârșirea. „După o călătorie anevoioasă, în condițiile de atunci, cu trăsura până la Târgu Neamț, apoi cu mașina până la Piatra Neamț, cu trenul până la Constanța, iar ultima parte cu vaporul pe Marea Neagră, pe Marea Egee, apoi pe Mediterană, până în Alexandria Egiptului și apoi, pe o furtună mare, până în portul Haifa de pe țărmul Țării Sfinte. Cu sufletul plin de bucurie, dar și de cutremurare sfântă, Cuviosul Ioan pășește pe urmele pașilor Domnului, închinându-se cu evlavie la toate locurile sfinte, în special la Sfântul Mormânt. Se va nevoi timp de opt ani în Mănăstirea «Sfântul Sava» și pe lângă rugăciunea particulară, priveghere și înfrânare, rămâne cunoscut în analele acestei mănăstiri ca infirmier, sau îngrijitor de bolnavi, pentru care viețuitorii de acolo îl numeau pe drept cuvânt «doctorul» mănăstirii. Întrucât Biserica Ortodoxă Română avea două așezăminte în Țara Sfântă, unul în Ierusalim și altul la Iordan, lângă Ierihon, pe locul unde a botezat Sfântul Ioan Botezătorul, Cuviosul schimonah Ioan Iacob va fi numit egumen al schitului românesc în mai 1947. Pentru împlinirea acestei demnități a fost hirotonit diacon, apoi preot de către arhiepiscopul Epifanie al Filadelfiei din cadrul Patriarhiei Ierusalimului. Fiindcă dorea să se nevoiască mai mult, se retrage din egumenie și își îndreaptă pașii spre Mănăstirea «Sfântul Gheorghe Hozevitul». Aici a petrecut în post și rugăciune, răbdând frigul, foamea, setea, arșița, boala, lipsurile de tot felul și multe ispite. Noaptea se odihnea puțin pe o rogojină. Citea mult din Sfânta Scriptură și din operele Sfinților Părinți. În vara anului 1960, bolnav fiind își simțea sfârșitul aproape. Pe 4 august s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineața și-a dat sufletul în mâinile Domnului“, a spus pr. prof. Viorel Laiu, spiritualul seminarului de la Mănăstirea Neamț.

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț a fost un trăitor al pustiei, comparabil prin virtute cu marii asceți ai deșertului egiptean, de aceea Biserica neamului său îl așteaptă să revină pe meleagurile natale.

Admin · 496 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie
05 Aug 2013

Veniti sa ne inchinam Imparatesei noastre, Nascatoare de Dumnezeu!
Veniti sa ne inchinam Fecioarei noastre, Imparatesei noastre, Nascatoare de Dumnezeu!
Veniti sa ne inchinam si cadem la Insasi Doamna, Fecioara Maria, Imparateasa noastra, Nascatoare de Dumnezeu!



Ne inchinam tie, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, care prin nasterea ta ne-ai aratat noua Lumina cea adevarata, imparateasa cerului si a pamantului, nadejdea celor fara de nadejde, ajutatoarea celor fara de ajutor, mijlocitoarea tuturor pacatosilor. Tu ne acopera si ne apara de toate nevoile si necazurile sufletesti si trupesti si fii noua, te rugam, aparatoare, cu sfintele tale rugaciuni!
Ne inchinam preabinecuvantatei tale zamisliri si nasterii tale din sfintii tai parinti, din Ioachim si Ana! te rugam, Doamna noastra, sa ne dai viata fara de pacat, ca sa zamislim si sa nastem roade de pocainta!
Ne inchinam Intrarii tale in Biserica Domnului, prunca de 3 ani fiind si te rugam, lumina noastra, sa ne faci, cu rugaciunile tale, Biserica a Duhului Sfant!
Ne inchinam Bunei tale Vestiri, Preacurata Fecioara de Dumnezeu Nascatoare, cand, prin lucrarea Sfantului Duh, la glasul Arhanghelului, ai zamislit Cuvantul Tatalui si te rugam, lumina noastra, sa ne binevestesti noua, celor deznadajduiti, mantuirea!
Ne inchinam Nasterii tale, cand L-ai intrupat si L-ai nascut pe Hristos, Mantuitorul lumii, si ai devenit astfel Maica lui Dumnezeu cea slavita si prea inaltata de toate faptura, si te rugam, lumina noastra, fa-te tuturor Maica milostiva, acum si in veacul viitor!
Ne inchinam curatiei tale, tie, ceea ce esti neintinata, fara sminteala, fara pieire, Preacurata, si te rugam, lumina noastra, curateste-ne de toata spurcaciunea trupului si a duhului, cu rugaciunile tale!
Ne inchinam si cinstim durerile tale, pe care le-ai rabdat in vremea patimilor de buna voie ale Fiului tau, cand s-a implinit proorocia lui Simeon, caci prin insusi sufletul tau a trecut sabia si te rugam, lumina noastra, sa ne adormi patimile cele trupesti, cu ajutorul tau!



O, Preasfanta Imparateasa, Nascatoare de Dumnezeu, primeste aceasta mica rugaciune si o du Fiului tau si Dumnezeului nostru, ca sa ne mantuiasca si sa lumineze pentru tine sufletele noastre! Privind la chipul tau prea sfant, ca si cum te-am vedea cu adevarat pe tine insati, Nascatoare de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste si din toata inima cadem si ne inchinam in fata Celui ce este mai inainte de veci, in fata Pruncului pe Care Il ții in bratele tale, in fata Domnului nostru Iisus Hristos!
O, Preasfanta noastra Doamna, imparateasa cerului, prea slavita Stapana Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu, adevarata mangaiere a tuturor intristatilor, viata si invierea tuturor ce nadajduiesc spre tine! Apleaca, o, Doamna, prea curatele tale urechi spre rugaciunea noastra pe care ti-o aducem noi, nevrednicii robii tai!
O, Maica noastra milostiva, arata mila ta spre noi, cei care suntem plini de intristare si ne aflam pururi in pacate si nu ne dispretui pe noi,mult pacatosii robii tai!



O, Maica noastra prea frumoasa! Tu esti pricinuitoarea tuturor bunatatilor, invierea muritorilor si izbavirea celor pierduti! Primeste aceasta nevrednica rugaciune a robilor tai cazuti si mult pacatosi,in acest ceas de amara plangere si dureroasa cerere, caci indraznim acum a grai catre tine, Preasfanta Doamna Imparateasa, Nascatoare de Dumnezeu, aceasta rugaciune si chemare plina de bucurie, zicand impreuna cu ingerii: Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te, Marie, cea plina de dar, caci ai zamislit cu trup pe Fiul lui Dumnezeu! Bucura-te, ca tu L-ai nascut! Bucura-te, ca tu L-ai hranit! Bucura-te ca Lui i S-au inchinat magii! Bucura-te, ca pe Hristos in Biserica dupa 3 zile L-ai aflat! Bucura-te, ca tu insati ai fost luata la cer! Bucura-te, ca ai intrecut pe ingeri cu fecioria si pe sfinti cu slava!Bucura-te, ca tu faci pacea pe pamant! Bucura-te, ca locuitorii cerului, toti, iti sunt ascultatori! Bucura-te, ca tu poti sa ceri tot ce vrei de la Fiul tau, Hristos, Dumnezeul nostru! Bucura-te, ca tu te-ai invrednicit sa fii aproape de Sfanta Treime! Bucura-te, ca esti mama oamneilor inraiti care alearga la tine cu credinta! Bucura-te, ca bucuria ta in veci nu se sfarseste! Bucura-te, cea plina de dar, Domnul este cu tine!
O, Preasfanta Doamna, Stapana, Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu, primeste nevrednica noastra rugaciune si pazeste-ne de moarte naprasnica si da-ne pocainta inaintea sfarsitului nostru!

O, preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, Maica cerescului Imparat, prea buna noastra nadejde, Prunca dumnezeiasca de mai inainte de veci aleasa, nadejdea celor deznadajduiti, mantuirea pacatosilor, prietena sarmanilor, imbracamintea celor goi, celor necajiti mangaiere si bucurie, acoperitoarea celro obijduiti si tuturor celor ce sunt in necazuri sau napaste, ajutatoare si aparatoare! O, preamilostiva Doamna Fecioara Nascatoare de Dumnezeu, vezi-mi nevoia, necazul si durerea mea. Ajuta-ma pe mine, saracul si neputinciosul, spurcatul si deznadajduitul, intristatul, necajitul si lipsitul de nadejde si ia de la mine tristetea, ca pe o straina. Tu stii necazul meu, dezleaga-l tu, ceea ce esti fara de prihana, dupa cum vrei si poti. Nu ma lasa sa cad in deznadejde, caci nu am alt ajutor decat numai pe Fiul tau, pe Pruncul cel mai inainte de veci si pe tine, Maica lui Dumnezeu!
O, Stapana lumii, o, imparateasa intregii fapturi, o, porumbita preasfanta, privesc la minunata ta icoana cu Pruncul cel mai inainte de veci, imi plec genunchii cu suspine si cu zdrobirea inimii, imi plec capul pana la pamant, cauta cu ochiul tau cel milostiv la mine, preabuna Nascatoare de Dumnezeu si asculta, atotbuna, si nu te indeparta, ci binevoieste sa ma miluiesti si nu lepada suspinul meu, caci nimeni din cei ce alearga la tine nu iese rusinat, ci cere harul si primeste darul tau spre folosul cererii. Amin.



Va doresc tuturor un Post binecuvantat, plin de roade sufletesti!
Doamne ajuta!
Admin · 817 vizualizari · 1 comentariu
Categorii: Prima categorie
02 Aug 2013

1, 2, 3 ... 33 ... 66  Pagina urmatoare