Google-Yahoo!
Image and video hosting by TinyPic Image and video hosting by TinyPicImage and video hosting by TinyPic 

"Fii împacat cu sufletul tau si atunci cerul si pamântul se vor împaca cu tine. "(Sfântul Isaac Sirul)



FONDATOR : Cristian Stefan Popescu ( cristiboss56 )

Multumesc tuturor celor care ostenesc pentru realizarea acestui blog , un colectiv de Oameni minunati !

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitatori: 2

Anunt

Arhive

Alegeti o tema



Categorii

rss Sindicalizare

CUVANT LA ADORMIREA MAICII DOMNULUI !
Când Hristos Dumnezeul nostru a voit să mute pe Maica Lui cea de Viață Născătoare iarăși prin îngerul obișnuit i-a vestit mai dinainte evenimentul adormirii. Pentru ca nu ca la ceilalți oameni moartea fiind neașteptată să-i facă tulburare celei ce urma să se mute. Căci cunoștea despărțirea sufletului de trup și că aceasta face duhul oamenilor mari foarte întristat. Ca să nu se tulbure în însăși firea trupului mutându-se în mod neprevăzut, ca una care nu cunoaște mai dinainte propria ei ieșire, Ceea ce l-a născut pe Dumnezeu, cunoscătorul a toate, este trimis la ea îngerul întărind-o pe ea cu cuvintele înseși ale lui Hristos:
Vremea este, zice Domnul, să te iau pe tine, Maică. Precum ai umplut de bucurie pământul și pe cei de pe pământ, ceea ce ești plină de daruri, bucură acum iarăși și pe cele cerești. Luminează sălașurile Tatălui. Călăuzește și duhurile sfinților. Căci văzând ele cinstita ta mutare către Mine străjuită de îngeri vor fi încredințați cu credință că prin tine și partea lor se va sălășlui în lumina Mea. Vino, dar, cu veselie. Bucură-te și acum, precum și mai înainte. Prin toate ai vrednicia plină de har a mângâierii. Ca atunci când M-ai zămislit pe Mine ți s-a vestit să te bucuri, bucură-te și acum când ești căutată de Mine să te iau. Nu te tulbura părăsind lumea cea stricăcioasă cu doririle ei. Stricăciunea ei las-o. Fiindcă pe cei din lume nu-i vei lăsa orfani de ajutorul tău. Ci ca și Mine care nefiind din lumea aceasta veghez și chivernisesc pe cei din lume. Tot așa și ocrotirea ta nu se va lua până la sfârșitul celor din lume. Să nu te tulbure necruțarea trupului. Căci se va întoarce la o viață mai vie, la odihna bucuriei, la pace nestăpânită, la petrecerea cea fără de grijă, la desfătarea nepătimirii, la sălășluire neîmprăștiată, la desfătarea cea fără de sfârșit, lumina cea nepătrunsă, la ziua cea neînserată, la Mine Însumi, Făcătorul a toate și al tău. Căci unde sunt Eu, acolo este viața veșnică, bucurie neasemuită, locuință neegalată, petrecere nestricată. Unde sunt Eu, acolo vei fi și tu, nedespărțită Maică, întru nedespărțit Fiul. Căci unde este Dumnezeu acolo este toată bunătatea, toată dulceața, toată strălucirea. Nimeni dintre cei ce au văzut slava Mea nu a mai voit să o lase pe ea. Nimeni venind întru odihna Mea, nu a mai căutat iarăși cele ale lumii stricăcioase. Să fie întrebat Petru dacă este vreo asemănare între lume și Muntele Tabor când a văzut în el pentru puțină vreme slava Mea.
Pe când petreceai tu în lumea celor stricăcioase, în vedere ți-am arătat puterea Mea. Dar mutându-te din viață față către față Mă voi arăta ție. Dă fără supărare pământului ale sale. Al Meu este trupul tău. Și fiindcă în mâna Mea sunt marginile pământului nu va răpi nimeni nimic din mâna Mea. Al Meu este trupul tău, crede, căci Eu în pântecele tău am șezut cu dumnezeirea. Sufletul tău îndumnezeit va vedea slava Tatălui Meu. Trupul tău cel nepătat va vedea slava Fiului Lui Unuia Născut. Preacurat duhul tău va vedea slava Preasfântului Duh.
Nu se va lăuda moartea cu tine. Căci ai născut Viața. Vas al Meu ai fost. Nu-l va sfâșia această zdrobire a căderii aducătoare de moarte. Nu îl va înnegri pe el umbrirea întunericului. Vino degrab la Cel ce S-a născut din tine. Căci vreau să te bucur ca un fiu datornic. Să-ți răsplătesc sălașurile pântecelui de maică. Plata alăptării. Răsplătirea creșterii. Încredințarea inimii tale. Unic fiu dobândindu-mă, Maică alege mai degrabă să locuiești împreună cu Mine. Căci nu știu să-ți fi atras iubirea altui fiu. Eu Maică Fecioară te-am arătat. Eu te voi face maică ce se bucură de Fiu. Eu voi arăta lumea datoare ție și odată mutată voi slăvi și mai mult numele tău. Eu te voi zidi pe tine zid lumii, punte a celor învăluiți de valuri, arcă a celor mântuiți, toiag celor călăuziți, mijlocitoare păcătoșilor scară care poate să-i urce pe oameni la cer.
Vino cu bucurie. Deschide tu Raiul pe care rudenia ta cea de un neam cu tine, Eva, l-a închis. Intră întru bucuria Fiului tău. Lasă Ierusalimul de jos, aleargă spre cetatea cerească, fiindcă de Ierusalimul de jos vei fi slăvită peste puțin Plângere mare, ca plângerea după o livadă de rodii doborâtă în câmpie, precum este scris. Culcă-te și numai de formă în locașul mormântului din Ghetsimani. Căci nu te voi lăsa multă vreme orfană în el. Voi veni la tine de îndată ce vei fi pusă în mormânt, nu iarăși zămislit de tine cum odinioară M-am sălășluit întru tine, ci luându-te pe tine cu mine mai degrabă tu să locuiești împreună cu Mine. Pune în lăcașul din Ghetsimani trupul tău care ai îndrăznire, precum și Eu mai înainte de patimă Mi-am plecat acolo genunchii pentru omenească rugăciune. Preînchipuind adormirea ta, Mi-am plecat și Eu într-un astfel de loc genunchii mei cei luați din trupul tău. Așa cum eu după plecarea genunchilor de atunci am ieșit spre moartea cea de voie și de viață făcătoare prin cruce, la fel și tu, după depunerea moaștelor tale îndată te vei muta la viață.
Iată și ucenicii mei ajung la tine prin care vei fi înmormântată cu cinste și evlavie, fiii duhovnicești ai luminii Mele. Pe care, precum tu însăți mărturisești, ți i-am dăruit spre înfiere. Și fiind înmormântată de ei, socotește că ești îngropată de mâinile Mele. Căci nu trebuie ca tu să fii înmormântată de alții, decât de apostolii Mei, întru care sălășluiește Duhul cel Sfânt. Care și împlinesc persoana Mea pentru cinstea ieșirii tale, Preacurată.
Aceste vestiri auzindu-le Maica lui Dumnezeu, s-a bucurat cu bucurie mare, disprețuind cu desăvârșire vremelnica viață a celor omenești. Și aprinzând torțe mari în toată casa cheamă iubitele ei rude și vecine își deretică prin casă, împodobește cu flori patul ca pe un pat al unei nunți feciorelnice, pe care l-a udat cu lacrimile rugăciunilor dorul ei de până atunci de toată noaptea pentru Hristos, Fiul ei. În așternutul meu, zice Scriptura, L-am căutat pe Cel ce L-a iubit sufletul meu. Pregătește cu râvnă cele ale ieșirii. Face cunoscută mutarea ei, arată cele vestite ei de înger. Arată și cununa dăruită ei. Era cununa din ramuri de finic, simbol al biruinței asupra morții și preînchipuire a vieții celei neveștejite. Ca să fie încredințată cea care avea să se mute că a stăpânit asupra stricăciunii precum și Cel născut din ea, Hristos, a biruit iadul. Această ramură de finic, pe care pruncii evreilor cei iubitori de Dumnezeu o scuturau slavoslovind lui Hristos, Cel ce se apropia de patimă ca Unuia care avea să fie biruitor al morții, strigând: Osana întru cei de sus. Adică Mântuiește Cel ce ești întru cei de sus. Căci Osana, pe evreiește se tâlcuiește mântuiește. Căci așa cum acolo ramurile de finic vesteau de mai înainte moartea lui Hristos cea plină de biruință printr-un semn simbolic, tot așa și cununa de finic dăruită Născătoarei de Dumnezeu era o încredințare a biruinței asupra stricăciunii celei de moarte făcătoare.
Plângeau cele chemate, se tânguiau cei adunați la ea. Brăzdau toată casa, ca să spunem așa cu râuri de lacrimi. O rugau pe ea să nu fie lăsați orfani. Iar ea zicea: Voia Fiului meu să fie cu mine. Așa vrea Dumnezeul meu, și Îl voi slăvi pe El. Dumnezeul părintelui meu și Îl voi înălța pe El. Fiul cel născut de mine cu trup. Părintele și Făcătorul și Dumnezeul maicii mele. Dacă voi, părinți fiind, și prin unire din întinăciune ați dobândit prunci stricăcioși, nu răbdați nici o clipă să fiți despărțiți de ei, cum atunci eu, avându-L Fiu pe Dumnezeu și având inimă neîmpărțită către El, fiindcă fără de bărbat L-am născut pe El nestricăcios și în feciorie, nu sunt oare mai mult decât voi biruită de dor? Voi vă mângâiați unul pe altul pentru pierderea pruncilor, dar eu fiind învrednicită acum să-L am pe Dumnezeu și pe Hristos și Unul Născut, cum oare nu mă voi duce cu bucurie la El, Cel veșnic Viu și viață dând tuturor?
După ce a grăit acestea dintr-odată s-a făcut un vuiet de tunet puternic și furtună și norul din care ucenicii lui Hristos ca niște picături de rouă au fost vărsați pe pământ, au venit toți laolaltă la casa Fecioarei. Și văzând-o pe ea, s-au închinat ei cu dragoste și aflând de la ea motivul venirii lor, acestea au spus către ea: Fiindcă te-am avut pe tine împreună cu noi în vremelnicia acestei lumi, Maica lui Dumnezeu, și ca și cum L-am fi văzut pe Hristos, așa ne mângâiam văzându-te pe tine, pentru aceea ne întristăm de mutarea ta. Dar fiindcă atât prin puterea dumnezeiască, cât și prin râvna trupească de maică, ai cerut să pleci la Dumnezeu, ne bucurăm cum se cuvine de cele împlinite cu tine și de cele ce se întâmplă cu folos. Căci și noi prin tine primim încredințarea vieții veșnice și pe tine mijlocitoare la Dumnezeu te-am dobândit odată mutată la El. Căci nici nu este potrivit ca Maica lui Dumnezeu să petreacă în mijlocul acestui neam strâmb și desfrânat, ci să se mute petrecând în corturile cerești și nestricăcioase.
Acestea zicându-le erau nemângâiați în lacrimi. Iar ea spune către ei: Bucurați-vă fii duhovnicești ai Fiului meu. Amintiți-vă de cuvintele Lui cum la vremea patimii ne-a poruncit nouă să nu facem plângere bucuria lumii. Și astăzi nu-mi faceți plângere bucuria mea, a celei ce mă mut. Ci trupul meu precum am pregătit eu înmormântați-l toți pe pat. Căci cred că voi fi înmormântată de înseși mâinile Fiului meu, îngropată fiind cu credință de voi ucenicii Lui.
Printre aceștia ajunge și Pavel apostolul, ca unul care a lungit mult propovăduirea. Bate la ușa casei. Îi deschide acestuia cu bucurie stăpânul casei Ioan apostolul și cel care a luat la casa sa pe Fecioara ca pe o maică el, cel feciorelnic de la Hristos Însuși. Văzându-l pe Pavel apostolii, s-au înviorat punându-l să șadă cu cinste mai înaintea tuturor. Îl primește pe acesta cu veselie Fecioara. Se aruncă Pavel la picioarele ei care au purtat pe Dumnezeu și aflând pentru ce a venit și el, cu mare suspin înlăcrimat deschizând gura lui gata mereu spre învățătură, o laudă cu glas mare pe Fecioara dintre care iată câteva laude:
Bucură-te, Maica vieții și temeiul propovăduirii mele. Bucură-te, izbânda călăuzirii de către mine a sufletelor. Căci dacă nu L-am văzut pe Hristos în trup, văzându-te pe tine în trup, m-am mângâiat ca și cum L-aș fi văzut pe Hristos, ceea ce ai dăruit trup Celui fără de trup spre îmbrăcare. Căci dorul meu de Hristos se împlinește prin chipul tău. Eu pe tine până ieri te-am propovăduit neamurilor că ai născut pe Dumnezeu cu trup. De acum înainte voi învăța că tu te-ai mutat la El ca să le fac cunoscut neamurilor că mântuirea lor depinde de puternica ta mijlocire. Ca să aibă și acestea ocrotire nestrămutată la Dumnezeu.
După ce multe altele au fost aduse de Pavel Născătoarei de Dumnezeu rugăciuni cu laude, cum am putut afla, Fecioara își ia rămas bun de la toți. Apoi se întinde în patul pregătit de ea însăși, își aranjează trupul ei fără prihană cum a voit și ca în somn își dă duhul. Sau mai bine zis se desparte de trup în veghere, libere de stricăciune lăsând rămășițele ei. După ce și-a încredințat cu glas mare duhul ei fără vină lui Hristos și Dumnezeu și Fiului ei după trup, îndeamnă Petru pe cel împreună cu el corifeu, pe Pavel, să facă după obicei rugăciune la moaștele Fecioarei. Refuză Pavel spunând că aceasta este mai potrivit lui Petru să o facă în calitate de Păstor. Încredințează Petru lui Pavel smerindu-se pentru multa lui osteneală în propovăduire. Nu se învoiește Pavel deloc, păzind porunca lui Hristos în privința lui Petru. Face așadar Petru rugăciunea. Ridică ceilalți apostoli pe umeri pătuțul, petrecând la mormânt cu laude și cu lumini trupul Fecioarei cu cinste și evlavie.
A curs mulțime nenumărată de popor la îngropăciunea Celeia ce a născut viața. S-au mirat de neașteptata ei mutare. S-au minunat și de venirea prin văzduh a apostolilor de la margini. Căci s-a răspândit faima despre ei în tot Ierusalimul. Fiindcă într-o clipă s-a făcut ceață ca și când ar fi fost furtună și ca un tunet, ca ploaia și roua duhului care suflă i-a picurat pe ei la casa Fecioarei. Dar un om deșert dintre necredincioșii evrei (căci aceștia sunt deșertarea deșertărilor ca unii care fac sminteli și sunt certăreți mereu puși pe zavistii), tinzându-și mâinile lui fărădelege, în mâinile acestora pururea este fărădelege, mișcă piciorul patului, îndrăznind să tulbure trupul Preacuratei și încercând să arunce la pământ tronul cel trupesc netemându-se de Cel Preaînalt. Dar îndată i se taie mâinile, făcându-se pildă și cutremur iudeilor cei ce s-au purtat pururea cu nerușinare față de Hristos. Se apropie moaștele de mormânt. S-au reținut apostolii cu frică și respect în chip bineplăcut lui Dumnezeu să se atingă de trupul Fecioarei. Și pe de o parte, ucenicii pentru că știau că trupul Preacuratei este vas preacinstit, au arătat o lăudată frică să se atingă de trupul ei. Iar poporul, pe de altă parte, pentru sfințirea lui, se lupta să smulgă ceva din cele de îngropăciune ale ei. Dar nimeni nu și-a pus mâinile pe ea. Căci aveau înaintea ochilor cutezanța evreului dat ca pildă. Prin învoirea și alegerea de obște a apostolilor, Petru și Pavel au prins de un capăt și de altul al patului cu acoperământul, care atârna liber, ca să pună moaștele în mormânt, atingându-se de acoperământ și nu punând mâna direct preaslăviții și preaevlavioșii apostoli, cei care pentru dorul de Dumnezeu au arătat în chip vădit frica Lui, cei înalți prin smerenie și munți cerești. Slujitori cinstiți și plinitori ai dragostei lui Hristos, cei ce pe Fiul prin maică, și pe Maică pentru Fiul au cinstit în chip mai presus de cinste. Cei care pentru Dumnezeu Cel ce S-a făcut trup au slujit sincer Maicii Lui, celeia ce I-a dăruit Lui trup. Din ale căror mâini, în văzul tuturor, trupul fără prihană al Fecioarei a fost răpit. Și cel ce l-a răpit pe el era nevăzut tuturor. Căci era Dumnezeu cel nevăzut. Iar acoperământul, pe nor ușor pe cea proorocită după trup nor ușor s-a arătat atunci ușor în mâinile apostolilor în bătaia vântului. Au cunoscut ucenicii venirea lui Hristos împreună cu îngerii la Maică, de care fiind încredințați că a fost mutată, au dat slavă lui Dumnezeu în glasul laudei lor acestea grăindu-le către popor: „Bărbați israeliți, aceasta să vă fie cunoscut vouă că s-a arătat tuturor despre Maria, maica lui Hristos după trup, venind cu noi și cu voi moartă la acest mormânt, a fost luată din mâinile noastre. Nimeni să nu se arate necredincios în aceasta. Nimeni să nu ne învinuiască pe noi în chip mincinos și cu privire la aceste moaște ca și în cazul trupului lui Hristos de furt. Iar dacă va auzi cineva aceasta de la conducător sau de la arhierii voștri, fără grijă să mărturisiți adevărul și nu minciuna. Fiți martori ale celor pe care le-ați văzut, fiți și voi noi îngeri în trup cei care ați venit astăzi la mormânt. Înaripați-vă limba voastră întru adevăr. Spuneți și voi: Iată locul unde s-a îngropat Fecioara, dar s-a mutat Maria, Născătoarea Vieții. Iată și acoperământul fără ceea ce fusese înfășurată înlăuntru, căutând pe cea strânsă în el, pe cea pe care o înfășa ca pe o neînsuflețită și pe care acum dorește să o înfășoare ca însuflețită. Fiți și voi femei mironosițe ale celei ce s-a mutat. Alergați, vestiți mutarea ei din mormântul primitor al vieții.
Fericit ești și tu satul Ghetsimani care te-ai aflat aproape de slava grădinii lui Iosif. Acolo Petru și Ioan alergând și găsind giulgiurile au crezut că Hristos a înviat. Dar întru tine Ghetsimani noi toți, ucenicii Mântuitorului și mulțimea adunată la această înmormântare a Pururea Fecioarei Maria, am văzut mutată pe cea înmormântată și pusă în mormânt. Care fără nici o împotrivire, mai înainte ca de a se închide mormântul cu piatra, aceasta s-a făcut nevăzută. Ca nu cumva fiind depusă aici fără peceți și fără pază, să se facă temei potrivit celor necredincioși să vorbească despre furt. Dar iată, lăudată fiind și deșertând mormântul, l-a lăsat gol și a umplut Raiul cu slava sa și are odihna vieții cerești. Și este împreună locuitoare cu desfătarea lui Dumnezeu. Acestea sunt cuvintele apostolilor despre tine, Maica lui Dumnezeu.
Dar de ajuns îmi sunt mie cuvintele cele aduse ție de mine din cutezanță, fără de prihană Stăpână, (este lipsit veacul acesta de cei ce îndrăznesc să te laude pe tine), la acestea voi opri lauda. Amintește-ți de robii tăi creștini. Du înaintea lui Hristos rugăciunile tuturor, nădejdile tuturor. Întărește credința, unește Bisericile. Împărăția o fă purtătoare de biruință. Luptă împreună cu oștirile noastre. Pace lumii dăruiește, izbăvindu-ne pe toți din primejdii și ispite. Roagă-te pentru fiecare să fie arătat neosândit în ziua răsplătirii. Ai cuvintele vieții, rugăciunile mijlocirii tale la Dumnezeu pentru noi. Căci tu ești ceea ce pururea ai făcut și nu încetezi să faci minuni mari cu noi. Și numele cel sfânt al tău este fericit de îngeri și de oameni în neamurile neamurilor de acum și până în veacul veacurilor. Amin.
(Sfântul Gherman al Constantinopolului, Omilie la Adormirea Maicii Domnului)
roxana mateescu · 197 vizualizari · 0 comentarii
14 Aug 2018
Biserica Ortodoxă sărbătorește la 6 august Schimbarea minunată la Față a Domnului nostru Iisus Hristos, în Muntele Taborului, în fața ucenicilor Săi, Petru, Ioan și Iacov, după cum aflăm din Sfânta Scriptură a Noului Testament, de la Sfinții Evangheliști Matei (17, 1-9), Marcu (9, 2-9) și Luca (9, 28-36) și din a doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru (1, 16-18).
Părintele profesor dr. Ene Braniște spune că această sărbătoare este menționată în documente în prima jumătate a secolului al V-lea, iar la început a fost aniversarea anuală a sfințirii bisericii zidite de Sfânta Împărăteasă Elena pe Muntele Tabor, secolul al IV-lea. El arată că această sărbătoare s-a generalizat în Răsărit până în secolul al VIII-lea.
Despre timpul Schimbării la Față a Domnului, IPS Părinte Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, spune că: „Schimbarea la Față a lui Hristos, pe Muntele Taborului, a avut loc cu puțin timp înainte de Patima Lui, și anume cu 40 de zile înainte ca Hristos să pătimească și să fie răstignit. De altfel, scopul Schimbării la Față a lui Hristos a fost acela de a-i întări pe ucenici în credința că El este Fiul lui Dumnezeu, pentru a nu fi zdruncinați de cele câte aveau să vadă în zilele următoare. În troparele Bisericii se vădește acest adevăr. Într-unul dintre ele psalmodiem: «Mai îna*inte de cinstita Crucea Ta și de Patimă, luând pe cei mai aleși dintre sfințiții ucenici, Stăpâne, în Muntele Taborului Te-ai suit...» Și în Condacul praznicului se spune: «Dacă Te vor vedea răstignit, au să cunoască Patima cea de bunăvoie și lumii să propovăduiască că Tu ești cu adevărat raza Tatălui». Sărbătorirea pe data de 6 august nu este întâmplătoare, pentru că precedă cu 40 de zile sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie), care este socotită la fel ca Vinerea Mare”.
În timpul Schimbării la Față a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe Muntele Tabor, lumina necreată a prezenței lui Dumnezeu a revelat celor trei ucenici, care Îi erau cei mai apropiați, firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos. Ei au putut, prin harul lui Dumnezeu, să vadă această lumină. În troparul ortodox de la sărbătoarea Schimbării la Față se spune despre ucenici că au experiat această lumină „pe cât li se putea”.
„Lumină este Tatăl, Lumină este Cuvântul, Lumină și Duhul Sfânt”
Așa cum la Botezul lui Hristos S-a revelat Sfânta Treime, la fel și la Schimbarea Lui la Față de pe Tabor se revelează Dumnezeul Treimic. A doua Persoană a Sfintei Treimi - Care S-a întrupat - a strălucit înaintea ucenicilor și a arătat slava dumnezeirii Sale. Tatăl a adeverit că Acesta este Fiul Său cel iubit, iar Duhul Sfânt era norul luminos care i-a umbrit pe ucenici. Dumnezeul Treimic este Lumină, pentru că Lumina este strălucirea dumnezeirii, vederea harului Sfintei Treimi. În troparele Bisericii se cântă: „Lumină este Tatăl, Lumină este Cuvântul, Lumină și Duhul Sfânt”. Chipul lui Hristos a strălucit ca soarele, glasul Tatălui a fost vedere puternică a luminii, iar norul, care era prezența Duhului Sfânt, era, de asemenea, luminos. De aceea, așa cum spune Sfântul Grigorie Palama, tocmai în acel moment ucenicii nu au mai putut rezista și au căzut cu fața la pământ.
În punctul culminant al vederii lui Dumnezeu s-a auzit glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 17, 5). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că aici Tatăl Își arată marea Sa dragoste către Fiul Său după fire, Cel Unul-Născut. Dragostea Tatălui este triplă, mai întâi pentru că Hristos este Fiul Său, și orice părinte își iubește fiul, în al doilea rând, pentru că Fiul este iubit și, în al treilea rând, pentru că a binevoit întru El. Glasul Tatălui vine din norul luminos, lucru care arată deoființimea Tatălui cu Duhul Sfânt și, desigur, deoființimea celor trei ipostasuri dumnezeiești.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel arată că „Evanghelia sărbătorii Schimbării la Față a Domnului are mai multe înțelesuri teologice adânci despre taina mântuirii noastre, taina Bisericii și taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Prima semnificație duhovnicească a acestui praznic împărătesc constă în arătarea slavei Învierii Domnului Iisus Hristos înainte de pătimirile și moartea pe cruce, pentru a le arăta ucenicilor că Cel care va suferi pe cruce este Domnul slavei și că El face aceasta din iubire pentru oameni. A doua semnificație a sărbătorii este arătarea slavei Preasfintei Treimi, prin norul luminos care era o mărturie a prezenței Duhului Sfânt și prin glasul Tatălui Ceresc care mărturisea despre Iisus. A treia semnificație duhovnicească a Schimbării la Față a Domnului este arătarea slavei celei de-a doua veniri a Sa la sfârșitul veacurilor, motiv pentru care Biserica a rânduit această sărbătoare în ultima lună a anului bisericesc. A patra semnificație duhovnicească este că slava necreată este slava harului Preasfintei Treimi care se împărtășește tuturor celor care vor crede în Hristos. Evanghelia, ca și textele liturgice, ne învață că sărbătoarea aceasta este a bucuriei, a luminii, care ne arată viitorul nostru ultim, că omul nu este făcut pentru moarte, pentru mormânt, ci pentru viață veșnică. Nu este făcut pentru întuneric, ci pentru lumina neapusă din Împărăția cerurilor”.
Consemnarea unui eveniment istoric de pe Muntele Tabor
Sinaxarul sărbătorii din 6 august ne relatează că: „Domnul nostru Iisus Hristos, în anul treizeci și trei al nașterii Sale și în al treilea an și cel de pe urmă al propovăduirii sale, apropiindu-se spre patima cea de bunăvoie pentru mântuirea noastră, S-a dus în laturile Cezareei lui Filip, după cuvintele pe care I le-a zis Petru: «Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu...», și acolo a început a spune ucenicilor Săi că I se cade să meargă în Ierusalim, să pătimească mult de la bătrâni, de la arhierei și de la cărturari, și să fie ucis. (...) Deci, trecând șase zile de la ziua aceea în care a grăit aceste cuvinte, Domnul a plecat din latura Cezareei lui Filip, în hotarele Galileei și a venit la Muntele Taborului (…) și a luat numai pe trei din ucenici: pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, și S-a suit cu dânșii în munte să se roage. Acolo, depărtându-Se puțin de cei trei ucenici la un loc înalt, Se ruga; iar cei trei ucenici (…) au adormit. (…) Deci, dormind ei, Hristos S-a schimbat la față, strălucind cu slava dumnezeirii Sale și, din porunca Lui, I-au stat înainte doi proroci, Moise și Ilie, care grăiau cu Dânsul despre ieșirea Lui care avea să Se săvârșească în Ierusalim. Și, deșteptându-se apostolii, au văzut slava Lui cea negrăită, fața cea luminoasă ca soarele, hainele Lui albe strălucind ca zăpada și doi bărbați stând și grăind cu dânsul întru slava aceea, și s-au înspăimântat. Și îndată au cunoscut - Duhul Sfânt descoperindu-le lor - pe bărbații aceia că erau Moise și Ilie, și au înțeles vorba lor pentru patima lui Hristos cea de bună voie. Deci stăteau cu cutremur, ascultând cele ce se grăiau și îndulcindu-se de vederea slavei celei dumnezeiești, pe care au văzut-o pe cât putea vederea ochilor trupești să îngăduie, pentru că atât le-a arătat lor Domnul, cât firea omenească să nu se lipsească de vederea ochilor și de viață.(…) Și dorind să se îndulcească neîncetat de acea slavă a lui Hristos și de vederea sfinților proroci, Petru a luat îndrăzneală și a zis: «Doamne, bine este nouă să fim aici și să facem trei colibe: una Ție, una lui Moise și una lui Ilie». Aceasta grăind-o Petru, norul luminos care a pus înaintea lui Hristos pe amândoi prorocii, și iarăși, prin voia Lui cea dumnezeiască, urma să-i ia pe dânșii și să-i ducă pe fiecare la locul său, acela a umbrit pe apostoli, înconjurând vârful muntelui. Atunci apostolii mai mult s-au temut, când, apropiindu-se de Hristos, au intrat în nor, și întru acel ceas s-a auzit glas din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultați! Un glas ca acesta venind de sus, de spaima aceea mare n-a mai rămas putere în apostoli, pentru că s-au temut foarte și au căzut cu fețele la pământ. Și căzând ei, slava Domnului s-a luat de la vederea lor și prorocii au fost duși la locurile lor; iar Domnul, apropiindu-Se, S-a atins de ucenicii care zăceau la pământ, zicându-le: Sculați-vă și nu vă temeți! Și ridicându-și ochii ucenicii, nu au văzut pe nimeni decât numai pe Iisus Hristos singur.”
niculae costel · 154 vizualizari · 0 comentarii
04 Aug 2018
Într-adevăr, postul, acest doctor al sufletelor noastre are puterea, la unii, să reprime înfierbântările și zburdările trupului, la unii să domolească mânia, la alții să alunge somnul, la unii să stimuleze dorința pentru fapta bună, în altă parte să curățească mintea și să-l elibereze pe om de gândurile viclene, în altă parte să domesticească limba cea neîmblânzită și cu frica lui Dumnezeu să o împiedice și să nu o lase deloc să spună cuvinte fără folos și rele. Altora le acoperă în chip nevăzut ochii și nu-i lasă să se rotească încoace și încolo, ci face pe fiecare să ia aminte la sine însuși și-l învață să-și amintească păcatele și lipsurile sale.

(Sfântul Simeon Noul Teolog)

Postul păzește pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân; părul alb împodobit cu postul, este mai vrednic de respect. Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită; este frâu pentru oamenii în floarea vârstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei. Acestea sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă. (Sfântul Vasile cel Mare)

Postul adevărat este abținerea de la orice lucru rău. (Sfântul Teodor Studitul) 

Dacă postul a fost necesar în rai, cu atât mai mult este necesar în afară de rai. Dacă a fost un medicament util înainte de rană, cu atât mai mult este util după rană. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Postul este medicament. Și dacă medicamentul este de mii de ori folositor, adeseori se face inutil și chiar păgubitor datorită lipsei de experiență a celui care îl folosește. Pentru că trebuie să știm și timpul în care îl folosim și cantitatea medicamentului și natura trupului acelora care îl vor primi și anotimpul anului și dieta corespunzătoare și multe altele, dintre care, dacă omitem numai unul, acesta strică pe toate celelalte mai sus însemnate.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Postul ocrotește orice virtute. Este începutul luptei spirituale, cununa celor cumpătați, frumusețea fecioriei și sfințeniei, strălucirea cumințeniei, începutul vieții creștine, mama rugăciunii, izvorul cumințeniei. El învață liniște și este înaintemergătorul tuturor celorlalte fapte. (Sfântul Isaac Sirul)

Patimile cu nimic nu se sting atât de mult, cât se sting cu cumpătarea. Dacă cineva se luptă și motivul lui este prefăcătoria sau credința că lucrează virtutea, el nu se luptă cu înțelepciune. Dar cel care este cumpătat nu gândește că lucrează virtutea, nici nu vrea să fie lăudat ca ascet, ci știe că prin cumpătare vine înțelepciunea și cu ajutorul ei vine smerenia.
(Avva Dorotei)

Postul acela este adevărat care este prezent în toate, pe toate le curățește și pe toate le vindecă. (Sfântul Grigorie Palama) 

Ești bogat? Nu insulta postul, socotindu-l nevrednic să stea cu tine la masă.
(Sfântul Vasile cel Mare) 

Postul învață pe toți nu numai cumpătarea de la mâncăruri ci și ocolirea și îndepărtarea de iubirea de argint, de nesaț și de orice răutate.
(Sfântul Vasile cel Mare)

Sunt foarte multe lucrări care se fac de către oameni și din natura lor sunt bune, dar motivate de anumite cauze pierd calitatea acestora. Postul, privegherea, rugăciunea, milostenia, primirea de oaspeți sunt din natura lor fapte bune, dar când se fac din prefăcătorie nu mai pot fi considerate fapte bune. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Postind să nu zici că nu mai poți posti datorită unei boli, pentru că mereu cei care au oprit postul din cauza unei oarecare boli, după vindecarea lor au căzut din nou în boala aceea. Ai început ceva bun, nu lăsa pe cel potrivnic să te oprească, pentru că puterea lui se anulează prin răbdarea ta. Într-adevăr, cei care călătoresc pe mare așteaptă vânt prielnic, dar de multe ori vine vânt din direcție opusă. În cazul acesta, marinarii nu descarcă vaporul din cauza vântului, ci se luptă cu el. Când acesta încetează, ei își continuă călătoria. Așa și noi, când un duh luptă împotriva noastră trebuie să ținem crucea și să săvârșim fără frică călătoria noastră. (Cuvioasa Siglitikia) 

Postul e marea armă împotriva ispitelor, precum plăcerea este începutul tuturor păcatelor. (Teofilact al Bulgariei) 

Dacă postul ar cârmui viața noastră, atunci viața n-ar mai fi atât de plină de plâns și de tristețe. (Sfântul Vasile cel Mare) 

Să arătăm cât de vechi este postul, să arătăm că toți sfinții l-au primit ca pe o mpștenire strămoșească și l-au păzit, transmițându-l din tată în fiu. Așa s-a păstrat acest bun și a ajuns din neam în neam până la noi.
(Sfântul Vasile cel Mare)

Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăință. Iar pocăința fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post. (Sfântul Vasile cel Mare) 

Pentru cei ce postesc de bună voie, postul le este folositor tot timpul pentru că demonii nu îndrăznesc să atace pe cel ce postește, iar îngerii, păzitorii vieții noastre, stau cu plăcere lângă cei ce-și curățesc sufletul cu post.
(Sfântul Vasile cel Mare)

Odată Avva Siluan și ucenicul lui, Zaharia, au vizitat o mânăstire, unde, înainte de plecare li s-a dat să mănânce puțin. La drum, ucenicul a găsit apă și voia să bea. Atunci Avva Siluan i-a spus:
– Zaharie, astăzi ținem post fără apă și fără mâncare.
– Dar, părinte, n-am mâncat noi la mânăstire?
– Da, dar ceea ce am mâncat, a fost mâncarea iubirii. Acum, copilul meu, putem să ținem postul nostru.
(Avva Siluan)

Chiar de la început, creind Dumnezeu pe om, numaidecât l-a dus și l-a predat în mâinile postului și, ca unei mame iubitoare și ca unui dascăl iscusit, i-a încredințat mântuirea lui. (Sfântul Vasile cel Mare)

Trebuie și noi, creștinii binecredincioși, să postim întotdeauna, mai ales miercurea, pentru că atunci a fost vândut Hristos Domnul și vinerea, pentru că a fost răstignit.
De asemenea, avem datoria să postim și în toate celelalte posturi, precum i-a luminat Sfântul Duh pe Sfinții Părinți ai Bisericii și ne-au scris ca să postim, să omorâm patimile, să smerim trupul care este ca un lup…Când trăim cu puțin, trăim cu ușurință și când mâncăm multe avem nevoie de cheltuieli mari. Acum eu pot trăi cu 100 g pâine. Pe acestea le binecuvântează Dumnezeu pentru că sunt necesare, dar nu voi putea mânca 110 g pentru că pe cele 10 g le condamnă, ele aparținând celui flămând.
(Sfântul Cosma Etolos)

Mulți oameni, când vine vremea ca să intre în post, par că stomacul lor va fi sub împresurare îndelungată. De aceea au grijă să-l încarce cât se poate cu mâncare și cu băutură. Aceiași oameni când ies din post, par că au petrecut o perioadă foarte îndelungată de foame și de închisoare grozavă de la care abia s-au salvat. De aceea se îndreaptă fără nici o măsură spre mese și mâncare, par că vor să piardă, din mâncarea fără saț, tot ce au câștigat prin post. (Sfântul Ioan Gură de Aur) 

Săracilor, primiți postul, tovarășul vostru de casă și de masă!
Slugilor, primiți postul, odihna necontenitelor voastre osteneli!
Bogaților, primiți postul, doctorul care vă vindecă bolile, ce vă vin din pricina prea multelor mâncăruri, postul care, prin schimbarea mâncărurilor, vă face mai plăcute bucatele de care vă săturaserăți din obișnuința cu ele!
Bolnavilor, primiți postul, mama sănătății voastre!
Sănătoșilor, primiți postul, păzitorul sănătății voastre!
(Sfântul Vasile cel Mare) 

Știm că Moise prin post s-a urcat pe munte. Că n-ar fi îndrăznit a se apropia de vârful muntelui care fumega, nici n-ar fi cutezat să intre în nor dacă n-ar fi fost înarmat cu postul. Prin post a primit poruncile scrise pe plăci de degetul lui Dumnezeu. Sus, pe munte, postul a prilejuit darea legii; iar, jos, la poalele lui, lăcomia la mâncare a înebunit pe oameni să se închine idolilor. (Sfântul Vasile cel Mare)

senior editor blog · 106 vizualizari · 0 comentarii
01 Aug 2018
Postul Adormirii Maicii Domnului a început miercuri, 1 august 2018.

Această perioadă de postire amintește credincioșilor atât de virtuțile alese ale Sfintei Fecioare, cât și de postul cu care ea însăși, după tradiție, s-a pregătit pentru trecerea la cele veșnice.

Încă din primele secole, postul acesta nu se ținea peste tot în același timp și în același mod. Creștinii din Antiohia posteau doar o singură zi, la praznicul Schimbării la Față a Domnului.

În partea Constantinopolului se postea doar patru zile. Doar creștinii din Ierusalim posteau opt zile. Această situație a făcut ca Biserica să ia atitudine asupra stabilității acestui post.

Astfel, în anul 1166, la Constantinopol a avut loc întrunirea unui sinod prezidat de Patriarhul locului respectiv, Luca Chrisoberg, unde s-a hotărât ca „postul să înceapă în ziua de 1 august și să se termine în dimineața zilei de 15 august, când începem sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului”.

Vorbind despre importanța postului Adormirii Maicii Domnului, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a evidențiat faptul că acest post este unul „al bucuriei și evlaviei noastre față de Maica Domnului”.

„În această perioadă se citesc Paraclisele Maicii Domnului și se fac pelerinaje la bisericile închinate Maicii Domnului. De asemenea, se intensifică rugăciunile către Maica Domnului, cerându-i ca să ne ocrotească, să ne păzească de tot răul, de toate necazurile și în mod deosebit să ne ajute să sporim în dragostea față de Hristos, față de Biserică și de toți sfinții lui Dumnezeu”, a spus Preafericirea Sa.

Momentul Adormirii Fecioarei Maria nu este consemnat în Sfânta Scriptură, dar mărturia lăsată de Dionisie Areopagitul lămurește faptul că Fecioarei Maria i s-a descoperit momentul morții – adormirii sale, iar Apostolii care erau în diferite țări spre a împlini misiunea de propovăduire au fost aduși pe nori la sicriul Maicii și, desigur, au înălțat rugăciuni și cântări până în momentul îngropării ei în satul Ghetsimani.

În această perioadă de două săptămâni, Biserica recomandă credincioșilor înfrânarea și îi îndeamnă la rugăciune și fapte bune.

senior editor blog · 69 vizualizari · 0 comentarii
01 Aug 2018
Rugăciunea este, prin excelență, un act de credință în Dumnezeu. Modelul desăvârșit de rugăciune este Rugăciunea Domnească, în care rostim: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri, Sfințească-se numele Tău; Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ. Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi; Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri; Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin!” (Matei 6, 9-13). Rugăciunea Domnească este alcătuită de Domnul nostru Iisus Hristos la rugămintea unuia dintre Apostoli: „Doamne, învață-ne și pe noi să ne rugăm” (Luca 11, 1). Atunci Mântuitorul i-a învățat rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9-13). Când rostim această rugăciune, rostim cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos și ne rugăm în numele Lui, de aceea se numește Rugăciunea Domnească.

Această rugăciune este cea mai de seamă dintre toate rugăciunile. Marea putere a rugăciunii Tatăl nostru stă în faptul că prin ea nu numai că ne rugăm împreună cu Iisus Hristos, Ci ne rugăm cu înseși cuvintele Mântuitorului. În rugăciunea Tatăl nostru avem cereri pentru toate trebuințele sufletești și trupești; pentru toate bunătățile cerești și pământești. Toate câte le cerem în rugăciunile noastre se află cuprinse în Rugăciunea Domnească. De veți străbate toate rugăciunile, zice Fericitul Augustin, nu veți afla nimic care să nu fie cuprins în Rugăciunea Domnească. 
La începutul secolului al II-lea, Sfântul Policarp (Scrisoarea către Filipeni 6) amintește de ea ca parte din cultul creștin. Didahia (cap. 8) recomandă să se rostească de trei ori pe zi de către fiecare creștin. Din secolul al IV-lea a intrat în rânduiala Sfintei Liturghii, și până astăzi se cântă de adunarea credincioșilor. Alături de alte „rugăciuni începătoare” este nelipsită din cultul creștin public. Tatăl nostru este modelul de rugăciune al creștinului din toate timpurile, fiind definitorie pentru toți creștinii.

senior editor blog · 98 vizualizari · 0 comentarii
05 Iun 2018
Astazi Biserica a intrat în Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel



Biserica a intrat în Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, Postul Sâmpetrului, care precede sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel din 29 iunie. Despre vechimea acestui post mărturisesc în secolul al IV-lea Constituțiile Apostolice, iar Leon cel Mare numește acest post: „postul de vară” sau al Cincizecimii. Spre deosebire de celelalte posturi care au o durată fixă acest post are o durată variabilă de la an la an, deoarece începutul lui e în funcție de data variabilă a Paștilor.

Acest post a fost instituit în cinstea celor doi apostoli și în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde acte mai importante. Prin ținerea acestui post se cinstesc darurile Sfântului Duh, care s-a pogorât peste Apostoli la Cincizecime, de aceea în vechime acest post se numea în vechime Postul Cincizecimii.

Din punctul de vedere al modului de postire acest post este cel mai ușor, Biserica dezlegând la untdelemn și vin marți și joi, iar sâmbăta și duminica la pește.

Vă dorim post cu folos duhovnicesc!

senior editor blog · 55 vizualizari · 0 comentarii
04 Iun 2018
Atat timp cat traim pe pamant suntem intr-un necontenit razboi duhovnicesc cu diavolii. Si ca sa iesim biruitori din el, trebuie sa-l ducem dupa o anumita schita, dupa un anumit plan, spune Sfantul Teofan Zavoratul. Am mai spus anumite lucruri despre importanta dezvoltarii gandurilor bune in viata noastra si intr-un alt articol. Acum vom aduce alte marturii de la Sfintii Parinti, folosindu-ne si de unele din articolul anterior, pentru a schita un plan de lupta duhovniceasca, cat mai eficace pentru noi. Daca vom citi Filocalia cu luare aminte si de mai multe ori, vom gasi la Sfintii Parinti trei idei principale care pot face obiectul acestui plan de lupta duhovniceasca: 1. Totul depinde de gandurile ce le dezvoltam cu mintea noastra. 2. E neaparat nevoie sa ne silim pe noi insine pentru a cugeta ganduri bune in toata clipa. 3. Gandurile bune sunt cele despatimitoare, care ne ajuta sa luptam cu cele opt patimi mai generale. Ele trebuie dezvoltate tot mai nuantat, pana ce ajungem sa avem tot timpul o viziune de ansamblu asupra lucrurilor si persoanelor. Si pentru ca am amintit mai sus de Filocalie, sa nu se creada ca ne putem apuca de citirea ei fara a citi in prealabil alte scrieri ale Sfintilor Parinti, care sa ne usureze intr-o oarecare masura intelegerea Filocaliei.
Multi Sfinti Parinti filocalici spun ca diavolul vrea sa ne distruga sufletele noastre prin gandurile rele pe care ni le insufla neincetat. Insa cand vom ajunge datorita atentiei la ganduri, sa nu mai ignoram pe niciunul dintre ele, vom face fata tuturor atacurilor demonice, dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Din moment ce toata realitatea se rezuma in final la ganduri (idei sau ratiuni) si ele stau la baza intregii zidiri a lui Dumnezeu, asupra lor e necesar sa avem toata atentia mintii noastre. S-a spus in articolul anterior ca, dupa Sfantul Marcu Ascetul, nu se pot naste patimile fara de ganduri. Ca gandurile rele nu pot fi distruse fara a desfasura cu mintea ganduri bune, contrare lor. Si ca atat binele cat si raul sporesc in functie de gandurile ce le desfasuram. De asemenea, s-a aratat ca, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, e necesar sa avem grija sa nu intrebuintam rau ideile sau gandurile, pentru a nu fi siliti sa intrebuintam rau si lucrurile. Asta pentru ca pacatul are loc mai intai in mintea noastra. De aceea, Sfantul Ioan Scararul spune, referindu-se la patima desfranarii, ca: „Toti dracii se lupta sa intunece mintea noastra, apoi ii insufla cele placute lor. Caci, daca mintea nu va fi adormita, comoara nu se va jefui. Dar cel al curviei mai mult decat toti. Acesta, intunecand adeseori mintea conducatoare, ii face pe oameni sa savarseasca acele lucruri, pe care numai cei iesiti din minte le savarsesc. De aceea, trezindu-se mintea dupa o vreme, ne rusinam nu numai de cei ce ne vad, ci si de noi insine, pentru faptele, pentru vorbele si pentru infatisarile noastre necuviincioase si ne uimim de orbirea noastra de mai inainte. De aceea, multi cunoscand aceasta s-au oprit de la rau” (Filocalia IX). Si cum reusesc cel mai bine diavolii sa faca aceasta? Doar daca pot sa ne aduca imagini desfranate inca din copilarie si sa ne faca sa ne indulcim cu ele, nestiind cat de grav va fi lucrul acesta pentru viitorul nostru. Caci obisnuindu-ne de la aceasta varsta cu placerea desfranarii, asa cum se poate manifesta ea in trupul si mintea copilareasca, dupa aceea o vor inradacina si mai tare in suflet prin mijlocirea mediului tot mai desfranat in care suntem siliti sa ne ducem viata. Si chiar daca in timp ne dam oarecum seama ca nu e buna aceasta indulcire cu placerea desfranata, obisnuindu-ne insa cu ea din copilarie, ne face sa revenim adesea asupra ei si sa intarim astfel patima in noi. Dar raul desfranarii nu se opreste aici. El ne slabanogeste cel mai mult cele 3 puteri ale sufletului dupa Sfantul Isidor Pelusiotul si Sfantul Ioan Scararul. Si ne face sa abordam apoi toata realitatea doar prin prisma sentimentului sau a poftei, dupa cum zice Sfantul Isaac Sirul. Nu ne lasa sa dominam cu ratiunea, pe celelalte doua puteri ale sufletului: sentimentul si vointa. Si in aceasta consta tot raul din lume, adica in a nu domina cu ratiunea noastra, raportata mereu la cea dumnezeiasca, sentimentul si vointa noastra, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul. Avand in vedere cele de mai sus, Sfintii Parinti, ca de pilda Sfantul Macarie cel Mare, ne cer sa nu hranim gandurile rele aduse de diavoli in mintea noastra. Caci prin ele ne vin momelile demonice si tot prin ele se naste si consimtirea cu pacatele, spune Sfantul Grigorie Sinaitul. „Este cu neputinta, zice Sfantul Grigorie Sinaitul, a face vreun bine sau rau daca nu este momit mai intai gandul tau” (Filocalia VII).
Sigur ca ratiunea, sentimentul si vointa nu sunt despartite intre ele in lucrarea lor. Dar rolul principal il are ratiunea sau, mai bine zis, mintea ca adanc al ratiunii. De aceea Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca „daca mintea cuiva cauta pururea spre Dumnezeu, pofta (sentimentul) lui de asemenea creste covarsitor dupa dragostea dumnezeiasca, iar iutimea (vointa) lui se intoarce intreaga spre iubirea dumnezeiasca”. Iar intr-un alt loc din Filocalia II, de unde am dat citatul dinainte, zice ca „in care lucruri zaboveste mintea, in acelea se si largeste. Si cu lucrurile in care se largeste, cu acelea isi nutreste si pofta si iutimea.” Sfantul Teofan Zavoratul zice si mai clar ca „un gand aduce un alt gand si din ele se naste dorinta. O dorinta si inca una dau nastere consimtirii.” (Calea spre mantuire) si mai spune ca diavolul arareori ne ataca prin sentimente si voiri (vreri). Atacurile sale sunt tot timpul prin ganduri, care sunt mai iuti ca sentimentele si vrerile ce ni le-ar aduce.
Ceea ce trebuie sa stim bine e ca sentimentele noastre devin mai adanci, mai puternice si vrerile mai neclintite, in functie de multimea gandurilor bune, pe care e nevoie sa ne silim a le agonisi pe tot parcursul vietii noastre. Dupa Parintele Dumitru Staniloaie chiar faptele bune ce au la baza gandurile si care aduc in noi un spor de vointa, acesta e bazat pe un spor de cunostinta. Data fiind importanta capitala a gandurilor, poate de aceea Dumnezeu e numit uneori „Minte” de Cuviosul Nichita Stithatul si „Cugetare” de Sfantul Maxim Marturisitorul. Iar sufletul nostru „minte si intreg minte” de Cuviosul Calist Catafigiotul. E vital pentru noi ca sa fim necontenit atenti la gandurile ce ne trec prin mintea noastra, spre a le alunga pe cele rele si a le dezvolta mereu pe cele bune. Sa ardem patimile din noi zice Cuviosul Nichita Stithatul si mai ales pe cel al iubirii de slava desarta cu „fulgerile dogmelor si intelesurilor (gandurilor) celor dumnezeiesti”. Dar iata mai pe larg cum e bine sa lucram cu gandurile, pentru a alunga de la noi duhul slavei desarte si al mandriei, dupa Cuviosul Nichita Stithatul: „Cand acest drac necurat si foarte viclean te va momi pe tine, care ai sporit in virtute, cu inaltime de scaune, aducandu-ti in amintire si inaltandu-ti lucrarea, ca pe una mai presus de a altora, ba soptindu-ti ca esti destoinic sa calauzesti si suflete, prinde-l pe el cu mintea si nu-l lasa sa scape, daca ai luat putere de sus sa faci aceasta. Si prinzandu-l, du-te cu gandul la vreun lucru netrebnic pe care l-ai facut si dezvaluindu-l pe acesta inaintea lui, zi catre el: Oare cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici sa urce la un asemenea scaun de conducere si ti se pare destoinic sa povatuiasca suflete si sa le aduca mantuite lui Hristos? Daca tu zici acestea, am tacut. Deci, neavand acela ce sa-ti raspunda, se va mistui ca fumul de rusine si nu te va mai supara cu atata putere. Iar daca nu este in viata ta mai presus de lume vreo fapta sau vreo lenevie netrebnica, pune-te fata in fata cu poruncile si cu patimile Domnului si vei afla ca-ti lipseste atat de mult din desavarsire, cat ii lipseste unui lac ca sa fie mare. Caci dreptatea oamenilor e atat de mult mai prejos decat dreptatea lui Dumnezeu, pe cat e de mult pamantul in privinta maririi mai prejos de cer si tantarul mai prejos de leu” (Filocalia VI). Nu ne ramane decat sa fim atenti la gandurile ce ne trec prin minte spre a le dezvolta tot timpul cum vrea Dumnezeu. Caci „mintea rationala nu poate fi in nelucrare nici pentru cea mai scurta clipa” dupa Cuviosul Calist Catafigiotul.
Cred ca am constatat cu totii ca desi facem uneori eforturi sustinute sa nu mai savarsim cele rele, totusi nu dam deloc inainte si tot le facem. Asta pentru ca nu stim ca trebuie sa ne silim sa desfasuram necontenit ganduri bune cu mintea noastra si nu doar cand ne aducem aminte de acest lucru. Diavolul stie ca biruinta omului si infrangerea lui si toate ale celui ce se nevoieste isi au temeiul in gandul lui. Si ca ajunge o mica neatentie a mintii si invoire cu gandurile pacatoase ca sa-l faca sa pacatuiasca fie si macar cu gandurile si cuvintele. Si de aceea se lupta sa-l surprinda pe om in clipele de neatentie a mintii, zice Sfantul Isaac Sirul. Iar Sfantul Macarie cel Mare spune ca daca mintea e doar putin usuratica si cade in ganduri necurate, acestea nimicesc gandurile cele bune si pustiesc sufletul. De aceea, Sfantul Ioan Scararul ne invata ca, cel ce vrea sa se mantuiasca, nu poate fi fara de grija in privinta gandurilor, nici in cel mai scurt timp, pana la moartea sa. Iar Sfantul Petru Damaschin zice ca „nu este ceva care sa ne ajute la tot lucrul bun, ca rugaciunea curata, nici piedica la dobandirea virtutilor, ca imprastierea si ratacirea cugetarii, chiar daca e de scurta vreme” (Filocalia V). Dupa Sfantul Macarie cel Mare, Sfantul Teofan Zavoratul si alti Sfinti Parinti, atunci cand nu suntem ocupati cu dezvoltarea gandurilor bune, se substituie diavolul puterilor noastre sufletesti si gandeste, simte si voieste el in locul nostru. Cei mai multi in acest caz, credem ca suntem noi insine cei ce facem aceasta, nedistingand gandurile noastre de cele demonice. Astfel gandesc mai ales cei ce sunt tinuti de ganduri hulitoare. Or, daca am distinge tot timpul gandurile noastre de cele demonice, am iesi de sub posedarea demonica. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca daca am avea o minte curata, am dezvolta doar ganduri bune la vederea lucrurilor si a persoanelor, chiar atunci cand prin ele diavolul ne-ar ispiti foarte tare. Sa zicem ca am vedea niste alimente, mere de pilda. Daca avem minte curata, cand le vedem, nu sesizam doar aspectul lor ca sunt mari, frumoase etc. ci ii multumim intai lui Dumnezeu ca ni le-a dat spre hrana noastra. Ca pot fi mancate si fara a fi gatite si astfel avem mai mult timp pentru Dumnezeu. Ba chiar cand le mancam ne gandim sa-i miluim si pe altii cu ele, ca noi suntem favorizati in timp ce altii nu le pot avea spre mancare, ca poate sunt privati de libertate si nu li se da de mancare mai multe zile etc. Iar vazandu-le in alt context sa ne faca sa cugetam si alte ganduri asemanatoare. De nu vom face asta din prima clipa in care percepem ceva cu simturile noastre si mai ales cu vazul, ci vom sta pasivi cu mintea noastra, diavolul va dezvolta in locul nostru ganduri care sa ne provoace lacomia pantecelui in cazul alimentelor, desfranarea in cazul persoanelor sau ura sau alte patimi.
Dar iata mai pe larg in citatul de mai jos, din cartea Taina si semnificatia bataliei de la Kosovo a Sfantului Nicolae Velimirovici, cum ar trebui sa gandeasca o minte curata in privinta lucrurilor si a persoanelor: „Tot ceea ce percepe omul care alege imparatia lumeasca din aceasta lume el accepta a fi drept realitatea insasi si o evalueaza in relatie cu propriile sale interese. Daca el priveste o pepita de aur, el nu se gandeste la aur ca la un obiect creat de Dumnezeu si nici nu cauta in el semnificatia simbolica a aurului; in schimb el se gandeste doar la placerile pe care si le-ar putea satisface cu aurul acela. Daca vede tarina altuia, el nu se gandeste la minunea de recolta care creste din pamant; in schimb el se gandeste la profitul pe care i l-ar aduce acea tarina ori alta asemenea ei. Daca acesta vede un miel alb pe o pajiste verde, el nu se gandeste la miel ca miel; in schimb el se gandeste la miel ca fel de mancare la cina. Daca se intalneste cu sotia altuia el nu se gandeste la ea ca mama si nici macar ca la o creatie artistica a nemuritorului Artist; in schimb, el cugeta la lucruri rusinoase si insultatoare. Daca este conducatorul unei natiuni el nu se gandeste cu cutremur la responsabilitatea sa fata de Dumnezeu si fata de poporul sau, si nici nu-I cere Domnului intelepciune ca sa-si poata carmui cu vrednicie natiunea. In schimb el se gandeste doar la ceea ce ii datoreaza poporul. In ceea ce-i priveste pe vecinii sai, carmuitori ca si el, acesta se gandeste doar la felul in care ii poate umili, le poate rasturna guvernele sau cuceri tarile. Drept urmare tot cugetul omului care-si alege imparatia lumeasca este trupesc, lumesc si animalic.
Mintea unuia ca acesta e cu totul intunecata in fata adevarului, cu totul acoperita de panze de paianjen. Si el isi intinde chiar paienjenisul mintii sale pretutindeni in jurul sau – iar aceste paienjenisuri sunt cugetele prostesti, intunecate si aberante ale mintii sale. Pe de alta parte, omul care alege vesnica si nemuritoarea imparatie a cerurilor, cugeta la toate prin Creatorul tuturor. Cand vede aurul el se gandeste la Cel care a creat acest frumos metal si l-a ascuns in tainitele pamantului. In plus se mai gandeste la stralucirea adevarului pe care o simbolizeaza acest metal din perspectiva duhovniceasca si la virtutile sufletului pe care el le simbolizeaza din perspectiva morala. Cand vede tarina vecinului el cugeta la ea mai intai ca la proprietatea lui Dumnezeu, la o tarina in care Dumnezeu insusi este cel dintai si principalul lucrator. Ca atare el lauda in cugetele sale truda stapanului tarinei care a curatat-o si a ingrijit-o, a arat-o si a semanat-o. Iar inlauntrul sau el se roaga Stapanului universului sa binecuvinteze marele efort al acelui om si sa dea rodnicie tarinei sale astfel incat copiii omului sa poata fi hraniti si sa-L slaveasca pe Cel Ce este Creatorul lor. Daca el vede un miel pe pajiste el se gandeste la Atotinteleptul Proniator care il imbraca atat de minunat pe miel, hranindu-l si pazindu-l. Daca se intalneste cu sotia altuia el se gandeste cu respect la ea ca la o mama, careia Tatal ei si al sau i-a poruncit sa implineasca o sarcina aparte si sa afle o cale de mantuire in timpul acestui scurt exil pe pamant. Daca este conducatorul unei natiuni el se gandeste cu cutremur la responsabilitatea sa fata de Dumnezeu si de poporul sau; El ii cere intelepciune lui Dumnezeu, spre a-si putea calauzi cu vrednicie natiunea spre slava lui Dumnezeu. Inlauntrul sau el ii binecuvinteaza pe vecinii sai conducatori si se roaga la Dumnezeu pentru ei si pentru natiunile lor ca pentru propriii sai frati”.
Indeletnicirea cu ganduri bune la vederea lucrurilor si a persoanelor mistuie patimile, atat pe cele mai trupesti, cat si pe cele mai duhovnicesti pana le facem tot mai rar si cu gandurile, zic Cuviosul Teodor al Edesei si Sfantul Maxim Marturisitorul. Insa sa nu credem ca vom putea sa cugetam necontenit ganduri bune, daca nu-l vom avea pe Dumnezeu, ca insotitor neincetat in cugetarea lor. Pentru aceasta, Sfintii Parinti filocalici numiti neptici sau trezvitori, cer sa facem neincetat rugaciuni scurte ca: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul!” sau „Doamne miluieste-ma!” sau altele. Si pentru a ne usura ajungerea la rugaciunea neincetata Sfantul Ioan Scararul si Sfantul Isihie Sinaitul ne sugereaza sa o legam de respiratia noastra. Si chiar cugetarea smerita ar fi bine sa o legam de respiratie, zice Sfantul Isihie Sinaitul. Iar cugetand smerit tot timpul, vom ajunge sa avem si lacrimi, semnul adevaratei pocainte dupa Sfantul Isaac Sirul, Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfantul Petru Damaschinul si alti Sfinti Parinti. Lacrimile nu vin decat dupa alungarea din noi a gandurilor trecatoare la cele din lumea aceasta si doar daca ne gandim la pacatele noastre si osanda ce ne asteapta daca nu ne vom pocai pe masura lor. Cugetarea smerita o vrea Dumnezeu de la noi, caci prin ea ne imbunatatim si prin ea ne intarim. Ajunge ca ea singura sa stea inaintea lui Dumnezeu si sa graiasca pentru noi zice Sfantul Isaac Sirul. De la Sfantul Ioan Scararul aflam ca lacrimile sunt fiicele gandurilor smerite, caci cele lipsite de ganduri sunt ale firii necuvantatoare. De aceea, dupa acest sfant, ar trebui sa ne tanguim toata viata pentru pacatele savarsite. „Nu vom fi invinuiti, o, prieteni, la iesirea sufletului, ca nu am savarsit minuni, nici ca n-am teologhisit, nici ca n-am fost vazatori, dar vom da negresit socoteala lui Dumnezeu ca n-am plans”. (Filocalia IX). Si ne mai spune ca in toate cele ce le facem, sa avem ca scop dobandirea smereniei. Daca nu se va realiza scopul acesta sa nu le mai facem. Sfantul Petru Damaschin ne zice ca atunci mergem bine duhovniceste, cand ne vedem pacatele noastre in toata amanuntimea lor, ca pe nisipul marii: „Acesta este inceputul luminarii sufletului si dovada sanatatii lui, caci lacrimile venite poate inainte de aceasta si asa-zisele cugetari dumnezeiesti, si strapungerea si cele asemenea, sunt ca o bataie de joc si o inselaciune a dracilor, mai ales daca li se intampla acestea celor ce petrec in mijlocul oamenilor si in imprastiere cat de mica. Pentru ca nu este cu putinta celor ce mai au inca vreo legatura cu ceva din cele sensibile (ale lumii acesteia – n.n.), sa biruiasca patimile” (Filocalia V).
Auzim uneori pe unele mame plangandu-se de copiii lor pe care i-au pus de mici sa posteasca si sa se roage si i-au dus regulat la biserica, ca atunci cand s-au facut mari, s-au stricat cu totul si nu-si explica cum s-a ajuns la aceasta. Si este adevarat cele ce spun despre felul cum i-au crescut. Numai ca, desi i-au pus sa posteasca si sa se roage, si i-au dus regulat la biserica, nu s-au ostenit sa-i obisnuiasca inca de cand puteau pricepe, sa surprinda sensurile cuvintelor rugaciunilor pe cat se putea, si sa cugete ganduri contrare celor opt patimi mai generale cu care ne ispiteste diavolul. Adica: mandria, slava desarta, mania, invidia, iubirea de arginti (de cele materiale), lacomia pantecelui, desfranarea si lenevia. Si de aceea prea putin le-au folosit copiilor cele ce au facut aceste mame crestine pentru ei. Si noi insine prea putin ne folosim de participarea la slujbe, daca nu ne vom sili sa surprindem in cuvintele rugaciunilor ce le facem sau auzim in altar si la strana, gandurile ce ne pot ajuta in lupta cu patimile. Caci toate cuvintele rugaciunilor si ale scrierilor sfinte ce se citesc sau canta la strana, au in ele invataturi despre dogme, despre vietile sfintilor pe care trebuie sa-i imitam in trairea noastra, despre erezii, despre lupta cu patimile si despre alte lucruri. Invataturile despre lupta cu patimile nu putem insa sa le surprindem, pentru ca nu am citit la Sfintii Parinti scrieri ce vorbesc intr-o mai mare masura despre despatimire. De aceea nu putem ajunge sa dezradacinam patimile din noi. Unii Sfinti Parinti cand ii vedeau pe ucenicii lor, dintre monahi, entuziasmati de cantarile ce le auzeau pe la bisericile de mir, le taiau cu totul entuziasmul lor. Nu pentru ca nu ar fi fost folositoare si ele ci pentru ca ziceau ei, nu atat la ele ar trebui sa le fie gandurile, cat la acele cuvinte din ele sau din Sfintele Scripturi sau scrierile Sfintilor Parinti, care le aduc in suflet strapungere a inimii, smerenie si plans pentru pacatele lor. De aceea, Sfantul Pimen cand a venit la el unul care vorbea despre lucruri duhovnicesti inalte, nici n-a vrut sa stea de vorba cu el. Abia cand acesta, la sugestia ucenicului acestui Sfant Parinte, a inceput a-l intreba despre cum trebuie dusa lupta cu cele opt patimi mai generale si cum trebuie dobandita smerenia, fara de care nimeni nu se poate mantui, abia dupa aceasta a stat de vorba cu el. Si daca si in cele sfinte trebuie sa cautam mai intai si tot timpul pe cele ce ne ajuta in lupta cu patimile, ce sa zicem de celelalte cuvinte sau ganduri pe care le deprindem in scoli sau le auzim in conversatiile cu semenii nostri? Sfantul Macarie cel Mare spunea ca ne putem ocupa de multe invataturi si meserii, dar daca ele nu ne intaresc mintea cu ganduri despatimitoare care sa ne ajute la biruirea patimilor din noi, n-am facut nimic. Nu ne folosesc la nimic ci ne incurca mult la mantuire. In cazul acesta, chiar de nu vor fi de acord unii, literatura laica cade in totalitate, cu rare exceptii, privind invatarea unor meserii strict necesare si mantuitoare. Chiar literatura duhovniceasca trebuie lasata la o parte daca nu-i are ca autori ai ei pe Sfintii Parinti, ne invata Sfantul Ignatie Briancianinov. Iar Sfantul Grigorie Palama in polemicile sale cu ereticii catolici, Varlaam si Achindin, spunea despre monahii isihasti pe care ii apara, ca acestia nu vedeau adaugandu-se niciun folos din invatatura de afara (laica), la cea care le venea din Evanghelie. „Caci aceia, zicea Sfantul Grigorie Palama, dau cea mai mare insemnatate poruncilor lui Hristos si indeamna pe toti numai spre acestea, ca spre singurele in stare sa conduca sufletul omenesc la asemanarea cu Dumnezeu, sa-l desavarseasca si sa-l indumnezeiasca” (Filocalia VII). Dar ca sa vedem mai bine cat de nefolositoare pentru mantuire este literatura laica si ceea ce numim noi civilizatie europeana mai ales, sa citim cartea Sfantul Nicolae Velimirovici Prin fereastra temnitei si pe cea a Cuviosului Iustin Popovici Omul si Dumnezeul-om. Sfantul Ioan Scararul spune ca cele ce le citim trebuie sa ne foloseasca la mantuire, iar citirea unor asemenea scrieri, fac de prisos citirea altora. Cunosc persoane care au citit sute de carti duhovnicesti si unii chiar peste o mie de astfel de carti, dar daca atunci cand au dat peste cele despre despatimire sau smerenie, nu le-au citit de mai multe ori si nu s-au orientat dupa aceea ca sa citeasca mereu astfel de carti, cu nimic nu s-au folosit din tot cititul lor. Au ramas aceiasi oameni impatimiti, ba poate le-a crescut si pretuirea de sine datorita multelor carti ce le-au citit. Pentru ca si scrierile Sfintilor Parinti care ne invata despre dogme sau intelegeri mai adanci ale textelor Sfintelor Scripturi, daca nu ne vorbesc in chip special despre despatimire, ne desfata doar mintea noastra si nu ne fac sa ne schimbam viata noastra. O spun Sfintii Varsanufie si Ioan ale caror invataturi le gasim in Filocalia XI. Ei spuneau adesea celor ce-i intrebau despre diverse lucruri duhovnicesti, ca timpul ce ni s-a dat noua e pentru a ne lupta cu patimile noastre si a plange si a ne tangui pentru pacatele noastre. De aceea, cand ii mai intrebau unii despre unele nedumeriri, raspunsul il incepeau cu „frate, pentru ca si eu si tu suntem nerabdatori, lasam patimile noastre si intrebam de alte lucruri in locul lor”. Sfantul Petru Damaschinul cere sa citim doar acele scrieri ce ne ajuta a bineplacea lui Dumnezeu si sa stergem citirile nefolositoare de mai inainte prin citiri din scrierile dumnezeiesti, potrivit masurii noastre duhovnicesti, iar „in afara de acestea sa nu citim nimic. Caci ce trebuinta este sa ia [cineva] duh necurat in loc de Duh Sfant”? (Filocalia V) in acelasi duh cu Sfantul Petru Damaschinul ne sfatuieste si Sfantul Isaac Sirul cand spune ca, cunostinta nefolositoare pentru despatimire trebuie inlaturata din suflet putin cate putin, pana o parasim de tot, si numai asa va intra in suflet cunostinta cea duhovniceasca. Stramosii nostri citeau putin, e drept, dar cele citite erau doar lucruri foarte folositoare de suflet. Scara Sfantului Ioan Scararul de pilda, pe care o gasim in Filocalia IX, era cunoscuta de cercurile largi ale credinciosilor tarilor Romanesti din secolul XVI, dupa cum zice Parintele Dumitru Staniloaie. Deci e necesar sa avem mare grija la tot ce gandim, citim sau auzim. Caci de nu o vom face, ne vom asemana in acest caz cu diavolii care „isi cheltuiesc toata puterea cugetarii data lor dupa fire in preocuparea cu nimicul”, dupa cum zice Sfantul Maxim Marturisitorul in Filocalia III. Sa nu ne temem ca citindu-i doar pe Sfintii Parinti, si mai ales pe cei filocalici, care ne vorbesc cel mai mult despre despatimire, vom ramane cumva neinformati referitor la marile provocari cu care se confrunta Biserica noastra drept-slavitoare. Semenii nostri si mass-media chiar si fara voia noastra ne vor tine la curent cu toate. Insa solutii viabile pentru a le face fata, nu vom gasi decat la Sfintii Parinti si in rugaciunea catre Dumnezeu.
Dar sa revenim si la alti Sfinti Parinti ce ne vorbesc despre necesitatea dezvoltarii necontenite doar a gandurilor despatimitoare. Sfantul Macarie cel Mare zicea ca, atunci cand vrem sa parasim deprinderile cele rele, vom vedea ca la temelia lor stau gandurile rele si impotriva lor trebuie sa venim cu ganduri despatimitoare. Iar cand va vedea Dumnezeu ca facem astfel, ne va da neincetat ganduri cu care sa ne izbavim de cele opt patimi mai generale. Sfantul Teofan Zavoratul ne arata ca „pacatul ce se apropie de noi va fi strajuit de ganduri si imagini care il ascund si il apara, iar nevoitorul, la randul lui, va nimici aceste scuturi viclene prin ganduri si imagini contrare”. Sfintii Varsanufie si Ioan spun ca trebuie sa ajungem neaparat pana la stadiul celui mai inaintat duhovniceste care rapune gandurile rele prin ganduri bune contrare lor, ajutandu-ne in acelasi timp si de rugaciunea catre Dumnezeu. Nu facem nimic daca fugim de locul ispitei. Unde mergem dam tot peste acele ispite. Trebuie reprimate prin ganduri despatimitoare si invinse definitiv.
Dar una dintre cele mai folositoare metode pentru a ne despatimi, poate cea mai eficace dupa unii Sfinti Parinti, o constituie analizarea gandurilor ce ne trec prin minte pentru a vedea calitatea lor. Atunci il depistam usor si pe diavol cand ne sugereaza gandurile rele. Si vedem clar ca nu trebuie facute anumite fapte, pentru ca au la baza ganduri scurte, netemeinice si absurde. Iar unul dintre Sfintii Parinti ce ne ofera cel mai adesea modele de astfel de analize in scrierile sale e Sfantul Ioan Gura de Aur. E bine sa citim in acest sens cartea Despre fericire, apologia vietii monahale si despre cresterea copiilor. Vom vedea cat de gresit cugetam in privinta tuturor aspectelor vietii noastre si cat de departe suntem de mantuirea noastra prin aceasta. Sfantul Maxim Marturisitorul spune foarte clar: „Mintea, aplecandu-se spre cele vazute, intelege lucrurile potrivit cu firea, prin mijlocirea simturilor. Si nici mintea nu e rea, nici intelegerea cea dupa fire, nici lucrurile, nici simturile. Caci acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu. Ce este rau atunci? Vadit este ca patima asociata la intelesul cel dupa fire. Si deci ea poate sa lipseasca din cugetarea intelesurilor, daca mintea privegheaza” (Filocalia II). Asadar, patima poate lipsi din „cugetarea intelesurilor”, deci esenta ei o constituie gandurile cele rele, ce pot lipsi „daca mintea privegheaza”, adica se sileste sa macine necontenit gandurile despatimitoare. Asa se face ca daca cugetam bine, cand vedem o femeie desfranata, nu lasam nicio clipa mintea sa o vada ca cel tinut de desfranare, ca pe un obiect care poate sa-i satisfaca placerile trupesti in diverse chipuri, ci pe langa gandurile simple ce ni se nasc in minte cand o vedem, adica cele referitoare la infatisarea ei, chipul cum e imbracata etc. noi cugetam cu mintea la cele ce sunt in interiorul trupului ei. Acesta, daca ne gandim bine, vom vedea ca nu e in sine decat „flegma, sange si suc al unei hrane in putrezire” si „nervi si vine si pielite si artere” cum zice Sfantul Ioan Gura de Aur. Iar cand ne gandim la sufletul ei nu putem sa nu vedem slabanogirea puterilor sufletesti si mai ales a mintii ei. In plus sa nu ramanem doar la aceste ganduri, ci sa incercam sa ne ridicam la unele mai generale, mai cuprinzatoare, dupa cum ne spun Sfintii Parinti. De pilda, Cuviosul Nil Ascetul, Nichita Stithatul, Sfantul Isaac Sirul si altii, ne sugereaza sa o vedem pe respectiva femeie si in privinta trecutului ei si mai ales a viitorului ei. Caci cel ce poate sa vada sfarsitul la care ajung deopotriva toate, nu are nevoie de alt invatator pentru lepadarea cugetelor celor rele, zice Sfantul Isaac Sirul.
Deci daca ar fi sa cugetam mai cuprinzator, privind o astfel de femeie, daca vom gandi la trecutul ei, sa ne spunem ca poate a mostenit o astfel de aplecare spre patima aceasta de la parinti sau de la educatia rea sau de la mediul in care a trait. Iar gandindu-ne la viitor, sa ne spunem ca-si poate pierde sufletul ei daca va ramane nepocaita pana la sfarsitul vietii sau ca se poate schimba ca sa moara in stare de pocainta. Ca reusind sa se mantuiasca se va ruga si pentru ai sai de pe pamant ca sa fie ajutati si ei la mantuire, atat cat se vor lasa ajutati s.a.m.d. Si astfel vom dezvolta ganduri tot mai generale. Adica n-o vom vedea pe femeie doar la timpul prezent, ci si la cel trecut si mai ales la cel viitor.
Noi pacatuim cand cugetam rau, ne indulcim cu sentimentul sau simtirea noastra de cugetele noastre si cand consimtim cu ele. Astfel are loc savarsirea pacatului in minte, iar daca imprejurarile sunt favorabile, adica nu sunt martori, le facem si cu fapta unii. Desi cei mai multi din cei de azi nu se mai rusineaza nici de oameni si nu se tem nici de Dumnezeu sa le faca si cu fapta in fata tuturor, spre sminteala multora. Dar rolul hotarator in desfasurarea pacatului il are cugetarea noastra. De aceea, pentru cei mai sporiti duhovniceste, unii Sfinti Parinti ne cer ca atunci cand ne impresoara cugetele rele, sa aruncam si noi cu repeziciune in ele, unul dupa altul, cugetele cele bune si asa usor usor vom scapa de impresurarea lor. Asa ne invata Cuviosul Calist Catafigiotul in Filocalia VIII. Insa trebuie alternata aceasta aruncare in lupta a cugetelor celor bune cu rugaciunea catre Dumnezeu si cu vorbirea cu noi insine in taina sufletului nostru, dupa cum ne sfatuieste in sensul acesta Sfantul Teofan Zavoratul si Cuviosul Isaia Pustnicul. „Pretutindeni, gandurile mintii si reflectia inimii sunt cele ce incununeaza si osandesc pe om”, zice Cuviosul Isaia in Filocalia XII. Sfintii Parinti spun ca rugaciunea, vorbirea cu sine si reflectia trebuie facute in taina sufletului nostru. Deoarece diavolul nu ne poate cunoaste interiorul, gandurile noastre deci, decat prin manifestarile exteriorizate prin trup si prin cuvintele vorbite.
Vrajmasul nevazut nu are putere decat asupra celui care nu cugeta ganduri despatimitoare neincetat, a celui ce nu se imbogateste cu noi si noi astfel de ganduri. A celui ce nu ajunge sa aiba tot timpul o viziune de ansamblu asupra lucrurilor si persoanelor. Biruinta in razboiul duhovnicesc depinde foarte mult de o astfel de viziune de ansamblu, dupa Sfantul Teofan Zavoratul. Iar Parintele Staniloaie explicandu-l pe Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca, pe masura ce ne ridicam la ganduri tot mai nuantate si mai generale in cunoasterea si trairea noastra, ne apropiem si de Ratiunea suprema, de Mantuitorul. Deci sa ne silim sa cugetam ganduri despatimitoare tot mai nuantat, mai cupinzator, neincetat, si sa avem tot timpul o viziune de ansamblu asupra lumii.
Concluzii
Nu ne ramane decat sa ne silim pe noi insine sa desfasuram gandurile noastre, tinand cont de acest plan de lupta duhovniceasca. Bazat pe ideile principale de care s-a vorbit pana acum. in incheiere incercam in randurile ce urmeaza sa vedem in linii mari, cum ar gandi mintile sanatoase sau ar fi bine sa gandeasca dupa Sfintii Parinti.
Copiii nostri ar trebui invatati inca de pe cand pot pricepe binisor sa cunoasca mereu cu mintea gandurile ce stau la baza lucrurilor si persoanelor. Sa fie orientati spre bucuriile ce le aduc mintii gandurile bune si nu spre placerile trupesti sau intelectuale, dar rele. Daca ne gandim la patima lacomiei pantecelui, sa-i obisnuim de mici cu orice fel de mancare usor de gasit si simplu de gatit. Sa le aratam avantajele unor astfel de mancaruri. Rapesc putin timp in agonisirea si pregatirea lor si le lasa cat mai mult timp sa-l petreaca duhovniceste. Mai ales in rugaciune si citirea Sfintilor Parinti. in timp ce mananca sa le punem sa asculte inregistrari cu cuvinte de folos de la Sfintii Parinti. Daca nu gasim destule, sa ne inregistram pe noi insine, citind cele mai importante scrieri. Ca sa aiba astfel cuvinte de folos pentru mult timp. Daca asculta aceste cuvinte, inca din pantecele mamelor lor, nu vor refuza sa le asculte nici in restul vietii lor. Sa le aratam prin nenumarate cuvinte si formulari, ca de se vor obisnui cu putine in ceea ce priveste cele trupesti: hrana, imbracaminte si locuinta, vor avea foarte multe de castigat. Se vor putea adapta usor, din mers, la cele mai vitrege conditii de viata. Gasim material destul pentru a comunica astfel cu ei in scrierile Sfantul Ioan Gura de Aur. incepand cu tratatul sau Despre cresterea copiilor, apoi continuand cu toate scrierile sale, mai ales cu talcuirile Evangheliilor dupa Sfintii Apostoli Matei si Ioan cu cele la Epistolele Sfantului Apostol Pavel si la cartea Faptele Apostolilor. Au aparut pana acum doar talcuiri la Epistolele: Romani si I si II Corinteni. Pe celelalte sa ne silim sa le gasim, fie si intr-o editie mai veche si sa ni le insusim dimpreuna. Mai ales partea de la sfarsit, numita „partea morala” care e foarte practica si importanta. Trecand la patima desfranarii, asa cum am aratat si mai inainte, referindu-ne la analizele ce le face patimilor Sfantul Ioan Gura de Aur, sa-i obisnuim sa analizeze valoarea persoanelor cu care stau de vorba, in functie de bogatia de idei bune a mintii lor. Sa stie bine ca in functie de toate gandurile ce le au in mintea lor, asa le va fi si viata celor cu care se imprietenesc. Si mai ales a celor cu care vor sa se casatoreasca. Sa le demonstram mereu din scrierile Sfintilor Parinti si mai ales ale Sfantul Ioan Gura de Aur, ca persoanele desfranate cu care vor sau sunt siliti sa intre in contact, sunt de o mare saracie a mintii lor. Pot fi persoane foarte inteligente, minti enciclopedice, foarte savante, dar, daca nu-si vor avea orientate toate gandurile lor spre Dumnezeu, nu au nici o valoare. Ba pot fi foarte periculoase atat timp cat nu se ingrijesc de moralitatea tuturor gandurilor lor. Sa le aratam lipsa valorii unor astfel de persoane din slabiciunea vointei lor, cand e vorba de a face fapte bune. insa nu sporadic ci in mod continuu. Cand vor sti sa cunoasca bine caracterele oamenilor, ei insisi cunoscandu-se foarte bine pe sine de mici, nu vor avea esecuri in relatiile cu ei si mai ales in casnicie. Vor fugi ca de ciuma de persoanele desfranate si vor cauta doar frumusetea duhovniceasca, care ramane o mare comoara si pe pamant si in vesnicie.
La fel sa facem si in privinta patimii iubirii de cele materiale si a confortului trupesc. Sa le aratam ca un om care a locuit intr-o casa modesta, pe care si-a facut-o el insusi din materiale usor de gasit si in mare parte refolosibile, cu usurinta se va muta in alta parte, daca situatia o va cere. Ei trebuie sa stie ca timpul s-a scurtat in aceste vremuri si vom da socoteala daca l-am pierdut in zadar. Daca am pierdut prea mult timp pentru asigurarea strictului necesar, pentru o viata traita cat mai ascetic. Sa stie ca, daca vor merge bine duhovniceste, vor trebui sa progreseze in a se multumi cu cat mai putin pentru trup si nu invers, cum ne sugereaza lumea sa fim. Daca pana la un moment dat au trait intr-o casuta foarte modesta ca dimensiuni si utilitati, la urmatoarea mutare, datorita vitregiilor vietii, sa poata fara nicio problema sa traiasca intr-una si mai mica si modesta, care sa le asigure doar un acoperis deasupra capului.
Cele spuse mai sus par curata nebunie, dar daca l-am citi des si cu luare aminte doar pe Sfantul Ioan Gura de Aur, tot ce s-a tradus in romaneste pana acum, am vedea ca e vorba de cea mai sanatoasa gandire posibila, mai ales pentru vremea de acum. Si apoi, trebuie sa ne asteptam sa fim socotiti nebuni daca gandim si traim cum au scris Sfintii Parinti. Daca ar mai predica cineva ca Sfantul Ioan Gura de Aur azi, n-ar mai fi lasat. Nu s-ar fi lasat „bunii crestini” de azi pana nu l-ar fi redus la tacere. De ar fi venit si Mantuitorul pe pamant, „bunii crestini” l-ar fi rastignit din nou. O zice chiar Cuviosul Serafim Rose. Doar s-a profetit ca in vremurile de acum lumea va innebuni si le va face putinilor oameni sanatosi nenumarate necazuri (Sfantul Antonie cel Mare). Iar la finalul istoriei ii vor si omori sau vor conlucra cu zel la uciderea lor. Si apoi daca ar fi sa ne asemanam cu Sfintii sau sa mergem pe calea lor, pe masura ce inaintam in viata, ar trebui sa dam tot mai putin timp trupului. Ca si ei, care pentru asta erau socotiti „ingeri in trup”. Tot timpul era petrecut de ei in rugaciunea pentru ei insisi si pentru lume.
Revenind la copii, sa stie de asemenea ca nu trebuie sa stea deloc fara a munci, cel putin cu mintea. Cand stau, intra diavolii pe fir, gandesc, simt si voiesc in locul lor si slabesc puterile sufletului lor. Iar de nu li se impotrivesc la timp si in mod sustinut, ii pot pierde cu totul. Multe boli psihice si tendinte de sinucidere de azi se datoreaza acestei leneviri a mintii noastre in a-si face lucrarea ei. Am vazut mai la inceput ca, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, raul se datoreaza nelucrarii necontenite cu mintea noastra, asa cum vrea Dumnezeu sa lucram, adica nedominarii sentimentelor si vrerilor noastre de catre mintea noastra. Iar daca ar fi sa ne gandim la patimile mai duhovnicesti, ca invidia, mania, mandria si slava desarta, sa analizam pentru copii, gandurile ce stau la baza acestor patimi si sa le dam ca solutii, gandurile bune contrare lor si obisnuirea cu rugaciunea neincetata. Sa-i obisnuim sa surprinda cat mai multe sensuri din cuvintele rugaciunilor si sa le spunem ca pentru asta vor gasi sprijin in scrierile Sfintilor Parinti. Pentru patimile mai duhovnicesti sa le citim si sa-i punem sa citeasca atunci cand pot ei: Vietile Sfintilor, Proloagele, Patericul egiptean, Limonariul lui Ioan Moshul, ca sa aiba continut bogat de ganduri bune cu care sa lupte cu patimile acestea mai greu de invins. Sa le aratam cat de greu e sa locuiasca cu oameni tinuti de astfel de patimi si pericolul care exista sa nu le surprinda la timp, de nu s-au izbavit ei insisi in mare parte de ele. Apoi chinul ce-l vor avea de se vor casatori cu astfel de persoane. Faptul ca de ele nu vor putea divorta decat tinand cont de legea lui Dumnezeu. Adica, cand le vor prinde in adulter sau vor parasi credinta ortodoxa. Chiar de traim vremuri cumplit de grele pentru a da o buna crestere copiilor nostri, fiind impiedicati de legile demonice de peste tot, totusi, in mare masura vom putea face ceva, avand in vedere ca-i avem la mana noastra inca de cand se nasc, dupa cum zice Sfantul Ioan Gura de Aur. Caci prunci fiind, ei ne pun la dispozitie cu usurinta gandurile lor, pe care le putem corecta cand sunt rele si indrepta pe fagasul cel bun. Daca ar fi sa gandim sanatos, asemenea unor parinti ai caror fii au devenit Sfinti, ii vom da cat mai tarziu la scoala, tocmai pentru a nu fi viciati de ceilalti copii ai parintilor iresponsabili. De cresa si gradinita nici nu poate fi vorba, oricat de greu ne-ar fi. La fel cand e vorba de joaca cu alti copii. Sa-i ducem mai degraba in sanul naturii, pe la manastiri, unde este mai multa viata duhovniceasca si sa-i obisnuim cu continutul scrierilor Sfintilor Parinti, inca dinainte de a veni pe lume, cum s-a spus. Sa-i ferim cat putem de literatura laica, de mijloacele moderne de invatare: calculator, internet… De fapt, de vor fi fost obisnuiti inca dinainte de a se naste cu cuvintele si cantarile cele dumnezeiesti, si tot timpul de la aparitia lor pe lume, vor refuza ei insisi toata literatura si cugetarea cea rea.
Astfel crescuti copiii, se vor cunoaste foarte bine pe ei insisi si pe semenii lor. Doar cei duhovnicesti ii cunosc pe toti si buni si rai si sunt cunoscuti la randu-le, de cei asemenea lor. Vor sti sa-si aleaga sufletul pereche si vor reusi sa fie impreuna pana la moartea unuia dintre ei. Atat in problemele mai putin importante, dar mai ales in cele mai importante, cei doi vor gandi la fel, adica dupa Sfintii Parinti. Si asta pentru ca inainte de a se lua, nici n-au stat la discutii cu cei ce nu erau intr-o continua imbogatire a mintii lor cu cuvinte despatimitoare, dumnezeiesti. Daca au facut-o, a fost doar pentru a-i ajuta pe cei slabi si doar cand ei insisi erau destul de intariti duhovniceste, pentru a-i ajuta pe altii sa se despatimeasca.
Si pentru ca Sfintii Parinti au profetit ca in vremurile de pe urma preotia va fi foarte greu de dus, nu vor lua jugul ei decat cei cu sufletul asemenea marilor Sfinti Parinti de pana acum. Cei ce se vor baga totusi in preotie, vor sti sa-si aleaga sotiile si isi vor alege cele mai mici parohii posibile. Nu vor intra in preotie decat daca li se vor da astfel de parohii. Sotiile lor vor cunoaste tot atat de bine pe Sfintii Parinti ca si ei, inclusiv scrierile filocalice si vor fi alaturi de sotii lor, ducandu-si viata in cele mai vitrege conditii, pana la sfarsitul lor. Iar ca duhovnici, data fiind decaderea duhovniceasca a crestinilor de azi, astfel de preoti nu vor avea decat cativa crestini la impartasit, ceva mai multi la dezlegat de pacate, fara a fi insa impartasiti atat timp cat cer canoanele (hotararile) Sfintilor Parinti, iar pe restul crestinilor parohiei ii vor primi doar pentru sfatuit. Nu vor putea dezlega de pacate pe astfel de crestini pentru ca nu vor fi dispusi sa accepte canonisirea pe masura pacatelor lor si nu vor vrea sa puna in fapta canonul primit la spovedanie, dupa invatatura Sfintilor Parinti. Nu vor fi deloc dispusi sa se angajeze in lupta cu patimile lor. Insa atunci cand vor vrea sa-si schimbe viata si duhovnicul se va schimba in atitudinea fata de ei. Vor avea mare grija astfel de preoti sa nu-si piarda sufletele pentru pacatele pastoritilor lor. Chiar daca ei vor avea viata curata se vor pierde din cauza pastoritilor lor, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur. De aceea Pravila bisericeasca, a parintelui Nicodim Sachelarie ar trebui citita cat mai des, iar Pidalionul macar in posturile de peste an, caci atunci au mai multi oameni la spovedit. E neaparat necesar sa citim in acest sens, cu totii, Carte foarte folositoare de suflet a Sfantului Nicodim Aghioritul.
Cat priveste pe crestini in general, se vor retrage din profesii daca vor fi pusi sa faca pacate pierzatoare de suflet. Vor sfatui la asta si pe copiii lor si pe apropiatii ce vor sa mai gandeasca cat de cat sanatos. Nici nu se vor apropia de profesii precum cele de ginecologi. Nu vor vrea sa se angajeze aici nici ca portari sau femei de serviciu. Date fiind pacatele mari ce se fac in aceste locuri. Daca e sa ne gandim bine, multe profesii au devenit si vor deveni mai ales in viitor, total incompatibile cu crestinismul. N-avem decat sa ne retragem unul dupa altul in agricultura. Nu pentru a face mare lucru aici, ci pentru a ne asigura strictul necesar de la un an la altul. Tot timpul petrecandu-ni-l intr-o viata ascetica si in rugaciune pentru noi insine si pentru lume, si in citirea scrierilor Sfintilor Parinti. Pana ajungem la lacrimi sau plans interior necontenit, semnul adevaratei pocainte dupa Sfintii Parinti. Iar cand Dumnezeu ne-o va cere, sa ne dam viata pentru El, pentru a noastra mantuire.
dima claudiu daniel · 84 vizualizari · 0 comentarii
04 Mai 2018

Învierea lui Iisus Hristos nădejde învierii noastre


Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creștinătății, un eveniment copleșitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din generație în generație, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie. Întruparea și Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viața oricărui om, deoarece reprezintă începutul și temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea. Suntem neputincioși să cuprindem în cuvinte și cu rațiunea minunea în sine, fiindcă depășește posibilitățile noastre de înțelegere. Exemplul cel mai grăitor al tainei praznicului sunt valurile numeroșilor creștini care iau parte la această sărbătoare a bucuriei, a împăcării și luminii, lumină care potrivit tradiției trebuie dusă și în case.


Nu putem să vorbim despre Paște sau Învierea Domnului fără să spunem că „Paște” în ebraică „pesah”, sau πάσχω în limba greacă, luat în sens stric creștin înseamnă trecerea Mântuitorului de la moarte la viață. Paștele nu este un simplu ritual liturgic, nu este un mit, o viziune, o poveste sau un spectacol, ci realitatea revelată de Iisus Hristos, ce a fost mărturisită, văzută și constată de mulți martori. Învierea Domnului a fost descoperită încă din vremea patriarhilor, prorocilor și drepților din Legea Veche, iar în timpul activității Sale pe pământ Mântuitorul le-a vestit ucenicilor despre patimile, moartea și Învierea Sa după trei zile (Marcu 8, 31).


Hristos este numit Paștile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ține mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viață. Dacă Hristos n-ar fi murit și nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credința, nădejdea și viața noastră, căci fără moartea și Înviere Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viață corporală ameliorată, ci este făgăduința făcută de Iisus încă din timpul vieții Sale, că fiecare persoană, care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viața divină. Prin Învierea lui Hristos și prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecințele căderii în păcat sunt depășite din punct de vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în care fiecare om încearcă să-și însușească în mod subiectiv aceste roade.


Omul, dar și întreaga creație a lui Dumnezeu, se împărtășește de darurile Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume trupul nu mai este întunecat, opac, ci este copleșit de spirit, fiind treapta culminantă a sfințeniei care anticipează starea trupurilor la învierea de obște. Roadele Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în viața religios-morală, în operele de cultură, de artă, în descoperirile oamenilor de știință și în faptele de binefacere individuale sau generale ale Bisericii.


Toate aceste aspecte biblice și teologice care au fost expuse se reflectă cu prisosință în frumusețea și bogăția slujbelor pascale.

senior editor blog · 189 vizualizari · 0 comentarii
07 Apr 2018
Virtute (greacă αρετη; latină virtus) este deprinderea și stăruința statornică de a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morală întreagă, biruind diversele ispite venite din partea Celui Rău. Veghea și rugăciunea sunt armele pentru a birui ispitele precum spune chiar Mântuitorul:Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită.(Mt26.41)
Virtuțile sunt de două feluri
a)Virtuți teologice
1) Credința este una din cele trei virtuți teologice (alături de nădejde și iubire) prin care omul crede în existența Sfintei Treimi (Dumnezeu-Tatăl, Iisus Hristos și Duhul Sfânt), a duhurilor (îngerii și demonii), a lumii ca zidire a lui Dumnezeu, în tainele Bisericii, în învierea morților, în Judecată și în (raiul și iadul) care urmează după viața pământească.
2) Nădejdea în Dumnezeu și în făgăduințele sale (învierea morților, viața veșnică în rai) este una din cele trei virtuți teologice. Omul nu trebuie să-și pună nădejdea în el (în forțele proprii, în banii săi) sau în alții, nu trebuie să se deznădăjduiască indiferent de păcatul săvârșit, dar nici să nădăjduiască fără frică în mila lui Dumnezeu. El trebuie să-și pună nădejdea numai în Dumnezeu, să păzească poruncile Domnului și el va fi scăpat din nevoi și ajutat, urmând, la venirea a doua a lui Hristos, să intre în stăpânirea pământului.
3) Iubirea (dragostea) este cea mai mare dintre cele trei virtuți teologice (celelalte două fiind credința și nădejdea) precum spune apostolul Pavel (1Cor13.13). ,,Dumnezeu este dragoste” (1Ioan4.8,16) și dragostea este de la Dumnezeu (1Ioan4.7), arată apostolul Ioan. Ea este, nesfârșită (1Cor8.8), asemenea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel învață că fără iubire toate virtuțile (darul grăirii în limbi străine, darul proorociei, darul cunoașterii totale, darul credinței perfecte, darul milei absolute, darul ascezei) nu folosesc la nimic. Cel ce are dragoste nu suferă de păcate- continuă apostolul Pavel- căci dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire. Cel ce iubește are și celelalte virtuți, este și îndelung-răbdător, și bun, se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul, încheie Pavel (1Cor13.4-7). ,,Cine acoperă o greșală, caută dragostea, dar cine o pomenește mereu în vorbirile lui, dezbină pe prieteni.”, învață Solomon (Prov17.9) Ura stârnește certuri, dar dragostea acoperă toate greșelile, arată același Solomon (Prov10.12). ,,Prin dragoste și credincioșie omul ispășește nelegiuirea, și prin frica de Domnul se abate de la rău.”, învață același Solomon (Prov16.6). Porunca iubirii lui Dumnezeu și porunca iubirii aproapelui cuprind toată Legea și toți proorocii, după cum spune Iisus (Mat22.37-40). Tot Mântuitorul spune că trebuie să ne iubim unii pe alții așa cum ne-a iubit El.(Ioan13.34) Există mai multe feluri de iubire: iubirea oamenilor de către Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu (de către oameni), iubirea aproapelui. Iubirea aproapelui are mai multe cazuri particulare: iubirea bărbat-femeie, iubirea părinți-copii, iubirea vrăjmașilor, iubirea străinilor, iubirea stăpânului de către rob, iubirea dintre prieteni, iubirea de sine.
b) Virtuți morale
1) Înțelepciunea și priceperea sunt virtuți morale care înseamnă păzirea și împlinirea legilor și poruncilor lui Dumnezeu.
2) Smerenia este o virtute morală care constă în ajutarea, slujirea, punerea mai presus a celorlalți. Ea este opusă mândriei, egoismului și slavei deșarte. Smerenia se însoțește cu inocența și curățenia copiilor, cu înțelepciunea, cu harul Domnului, cu cinstea și cunoștința căii Domnului și, în scurtă vreme, cu bogăția, slava, mântuirea și viața veșnică. Dumnezeu înviorează duhurile smerite și mângâie pe cei smeriți. Biblia oferă atât modele de smeriri (Nabucodonosor, Ahab, Manase) cât și modele de smerenie (Iosia, Ezdra, psalmistul David, Fecioara Maria, apostolul Pavel și modelul suprem, Iisus). Smerenia trebuie să fie podoaba tuturor, apostoli precum Pavel sau oameni obișnuiți, bărbați sau femei, tineri sau bătrâni, săraci sau bogați.
3) Sinceritatea , adică respectarea adevărului. Adevărul este o valoare pe care omul trebuie s-o respecte și s-o caute. El are două sensuri: primul se referă la adevărul cel știut de om (rezultat din corespondența cu faptele reale) iar al doilea sens se referă la calea dreaptă a credinței creștine. În primul sens omul trebuie să umble în adevăr, adică să evite minciuna, să spună tot adevărul (respectând confidențialitatea unor informații profesionale sau personale). În al doilea sens adevărul credinței creștine eliberează pe om din robia păcatului. Mântuitorul nostru ,,voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului; de aceea preotul trebuie ,,să îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăința, ca să ajungă la cunoștința adevărului”; Dumnezeul cel Viu este ,,stâlpul și temelia adevărului. Iisus însuși este ,,calea, adevărul și viața.” Duhul Sfânt este ,,duhul adevărului”. Apostolul Iacov arată că întoarcerea la adevăr a unui rătăcit mântuiește un suflet de la moarte, acoperind multe păcate.
4) Cumpătarea adică evitarea lăcomiei de băutură și mâncare, dar și cumpătarea în îmbrăcăminte (Prov7.10) și în vorbă
5) Răbdarea este o virtute care constă în puterea de a îndura greutățile și neplăcerile vieții, de a aștepta în liniște evenimentele vieții și intrarea în împărăția lui Dumnezeu. Ea este roada Duhului, podoaba sufletului, mediul prielnic în care cuvântul lui Dumnezeu face roadă. Pierderea răbdării poate duce la revolta față de Dumnezeu. Înțelepciunea, dragostea și necazurile, ca încercări ale credinței, aduc răbdare. Nădejdea creștină, care vizează lucrurile nevăzute, și anume împărăția lui Dumnezeu, necesită răbdare prin însăși natura ei. Creștinul trebuie să fie răbdător și neclintit în crâncene încercări ca Iov , răbdător ca prigoniții apostoli, sau ca Hristos care, nevinovat fiind, a răbdat moarte de ocară pentru a ne curăța de păcate. Creștinul trebuie să fie conștient că prin credință și răbdare moștenim făgăduințele căci ,,cine va răbda până la sfârșit, va fi mântuit”.
6) Stăruința în bine (perseverența) este o virtute morală care constă în perseverența în păzirea poruncilor, în rugăciune și în împărtășirea de tainele Bisericii.
7) Blândețea este o virtute morală care constă într-o atitudine calmă, domoală, pașnică, prietenoasă, caldă, înțelegătoare, omenoasă față de cei din jur. Ea este o roadă a Duhului, o îmbrăcăminte a inimii care trebuie căutată. Ea domolește mânia și înțelepciunea adevărată este însoțită întotdeauna de blândețe. Creștinii vor învăța și îndrepta pe alții cu blândețe, iar necredincioșii trebuie să fie blânzi cu cei care-i învață. Psalmistul ne încredințează că cei blânzi vor avea belșug de pace iar Mântuitorul arată că cei blânzi vor moșteni pământul la sfârșitul acestui veac. Modelul suprem este Iisus, cel care este blând și smerit cu inima, păstorul care călăuzește blând oile sale.
8) Pacea
9) Prietenia este una din virtuțile morale, care constă în a iubi oricând, chiar și în nenorocire.
10) Iertarea este una dintre virtuțile creștine fundamentale. Ea este una din caracteristicile definitorii ale lui Dumnezeu, care este iertător, dar și drept, potrivit unei măsuri și a unei pedagogii care întrec puterea de înțelegere omenească. În Legea Veche existau anumite păcate pentru care erau rânduite jertfe de ispășire a păcatelor, care aduceau iertarea acestora. De asemenea, o dată la șapte ani era instituit anul iertării în care cei care împrumutaseră bani erau obligați să-și ierte datornicii; oamenii erau în același timp chemați să nu refuze vreun împrumut în preajma acestui an și să nu-l dea cu părere de rău, ci să-i ajute pe cei lipsiți pentru a diminua sărăcia din țară. Tot în acea zi se citea și Legea în auzul poporului. Botezul lui Ioan era botezul pocăinței spre iertarea păcatelor. Iisus a venit pe pământ având, în calitatea sa de Dumnezeu, puterea de a ierta păcatele, pe care și-o exercită în câteva cazuri, scandalizând pe mulți care nu ajunseseră să recunoască în El dumnezeirea adevărată. Iisus, care-i învață pe apostoli rugăciunea Tatăl nostru, arată că atunci când ne rugăm, noi trebuie să cerem lui Dumnezeu să ne ierte greșalele noastre precum iertăm și noi greșiților noștri și, mai mult, ne spune că dacă nu vom ierta acestora, nici Dumnezeu nu ne va ierta nouă greșelile. Mântuitorul ne învață ce trebuie să facem când cineva greșește față de noi. Iisus a transmis puterea de a ierta păcatele apostolilor care au transmis-o la rândul lor preoților. Iertarea păcatelor se obține astăzi prin spovedanie și împărtășanie în cadrul Bisericii. Există și o iertare care este un păcat și anume iertarea infractorilor de către judecători, care este o scârbă înaintea Domnului.
11) Mila este o virtute morală prin care este ajutat cel în nevoie. Una dintre caracteristicile esențiale ale lui Dumnezeu este mila: ,,Dumnezeu [este] iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare și de dreptate, care păzește adevărul și arată milă la mii de neamuri Domnul” (Ieșirea 34,6–7). Tradiția Bisericii arată că se face vinovat de un păcat împotriva Duhului Sfânt acela care păcătuiește neîncetat bazându-se pe faptul că Dumnezeu, fiind milostiv, îl va ierta la nesfârșit; la fel cel care și-a pierdut nădejdea în mila lui Dumnezeu, crezând că păcatele lui sunt atât de mari încât ele nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu. Acestea două sunt păcate împotriva virtuții teologice a nădejdii. Omul trebuie sa urmeze modelul de milostenie al lui Dumnezeu:Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv”, îndeamnă Iisus (Luca 6, 36) precum a făcut tatăl fiului risipitor cu fiul său care s-a pocăit. Cel ce este milostiv își face bine sufletului propriu prin mila sa, îl cinstește pe Dumnezeu și este binecuvântat de Acesta care îl răsplătește în nenumărate feluri. Sufletul binefăcător va fi săturat, și cel ce udă pe alții va fi udat și el, ne încredințează Solomon.(Proverbe 11,25) Mila trebuie făcută în ascuns, fără să știe stânga ce face dreapta, cum spune Iisus, și cu bucurie, cum spune apostolul Pavel. Cel milostiv face daruri și acordă împrumuturi. Mila este una din podoabele creștinului. Modele de milă au fost Iov, Tabita, Corneliu, Pavel și, mai presus de toate, Iisus, care s-a milostivit de toți bolnavii cărora le-a dăruit tămăduirea. Mila poate îmbrăca însă și forme negative, atunci când se referă la mila față de infractori care se traduce prin nepedepsirea acestora pentru infracțiunile comise (Deuteronom 13.8; 19,13; 19, 21; Evrei 10,28).
12) Dreptatea este una din virtuțile morale. Ea constă în respectarea atât a poruncilor, îndemnurilor creștine cât și a legilor țării.
13) Hărnicia este una din virtuțile morale care constă în a munci cu sârg și care duce la sporirea cinstită a veniturilor.
senior editor blog · 147 vizualizari · 0 comentarii
18 Mar 2018
Patimile reprezinta cel mai coborat nivel la care poate cadea fiinta omeneasca. Ele coplesesc vointa, incat omul patimilor nu mai este om al vointei, ci se spune despre el ca este un om "stapanit", "robit", "purtat" de patimi.
O alta caracteristica a patimilor este ca in ele se manifesta o sete fara margini, care-si cauta astampararea, si nu si-o poate gasi. Blondel spune ca ele reprezinta setea dupa infinit a omului intoarsa intr-o directie in care nu-si poate afla satisfactia. Acelasi lucru il spune si Dostoievski.
De fapt, ceea ce spune Nil Ascetul despre stomac, ca devine prin lacomie o mare ce nu poate fi umpluta, se potriveste pentru orice patima.
Infinitatea aceasta pururea nesatisfacuta se datoreaza atat patimii in sine, cat si obiectelor cu care cauta sa se satisfaca. Obiectele pe care patimile le cauta nu pot sa le satisfaca, pentru ca ele sunt finite si, ca atare, nu corespund setei nemarginite a patimilor. Sau, cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul , omul patimas se afla intr-o continua preocupare cu nimicul, caci cauta sa-si astampere setea infinita cu nimicul patimilor sale, o data ce obiectele pe care le inghit acelea se transforma in nimic, fiind prin firea lor reductibile la nimic. De fapt, patima are prin fire de-a face numai cu obiecte, iar pe acestea le cauta numai pentru ca pot fi complet sub stapanirea eu-ului, la discretia lui. Dar obiectele sunt prin firea lor finite, atat ca izvoare de satisfactie, cat si ca durata, trecand usor in neexistenta, prin consumare. Chiar cand patima are nevoie si de persoana umana pentru a se satisface, o reduce si pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede si foloseste din ea numai latura de obiect, scapandu-i adancurile indefinite ascunse in latura de subiect.
Iar setea infinita a patimilor in sine se explica prin faptul ca fiinta umana, avand o baza spirituala, are o tendinta spre infinit care se manifesta si in patimi; dar in patimi aceasta tendinta este intoarsa de la autenticul infinit, care este de ordin spiritual, spre lume, care da numai iluzia infinitului. Omul, fara sa fie el insusi infinit, nu numai ca este capabil, dar este si insetat de infinit si tocmai de aceea este capabil si insetat de Dumnezeu, adevaratul si singurul infinit. Este capabil si insetat de infinit nu in sensul ca ar fi in stare sa-l dobandeasca, sa-l absoarba in fiinta lui - caci atunci insasi fiinta umana ar deveni in­finita, sau ar fi virtual infinita -, ci in sensul ca poate si trebuie sa se alimenteze spiritual din infinit si la infinit, cautand si putand sa traiasca intr-o continua comunicare cu el, intr-o participare la el. Dar omul n-a voit sa se multumeasca cu aceasta participare la infinit, ci a voit sa devina el insusi centrul infinitului, sau a crezut ca este un asemenea centru, lasandu-se amagit de setea dupa infinit a firii sale.
Neintelegand deci ca setea infinita a firii sale nu este o indicatie a infinitatii acestei firi, caci infinitul adevarat nu poate avea o sete, - ci numai un semn al capacitatii sale de comunicare cu infinitul, care nu este propriu firii sale -, fiinta umana, in loc sa se multumeasca de a ramane si de a progresa in comunicarea cu adevaratul infinit, a voit sa devina ea insasi infinitul, cautand sa absoarba in sine sau sa-si subordoneze tot ce se preta la aceasta relatie de subordine fata de sine, adica obiecte moarte, lucruri finite. In loc sa-si astampere setea de infinit cautand infinitul ca ceva deosebit de sine, prin gravitatia sa spre un centru caruia sa i se subordoneze a cautat sa adune toate in jurul sau, ca in jurul unui centru. Dar nefiind in sine un centru real, natura aceasta a sa s-a razbunat, facandu-l in realitate sa alerge tot el dupa lucruri, ba chiar robindu-l lor. Caci patima, ca fuga neostoita dupa lume, in loc sa fie o expresie a suveranitatii centrale a fiintei noastre, este mai degraba o forta care ne poarta fara voia ei, este semnul unei caderi a fiintei noastre intr-o accentuata stare de pasivitate.
Firea noastra, vrand-nevrand, tot trebuie sa-si manifeste tendinta dupa un centru in afara de ea. Prin patimi, centrul acesta a fost mutat de la Dumnezeu, la lume. Astfel, patimile sunt produsul unei porniri intortocheate ale firii, sau a unei firi care si-a pierdut tendinta simpla si rectilinie; in ea se intalnesc doua tendinte, sau o tendinta care nu poate merge pana la capat, ci se intoarce impotriva ei. Patima este un nod de contraziceri. Pe de o parte, ea este expresia unui egoism, vrand sa faca toate lucrurile sa graviteze in jurul sau; pe de alta, ea denota o transformare a lumii exclusiv intr-un centru de preocupari. Pe de o parte, patima este un produs al vointei de suveranitate egocentrica; pe de alta, este o forta care-l coboara pe om la starea unui obiect purtat incoace si incolo fara voia lui. Pe de o parte, ea cauta infinitul; pe de alta, se alege cu nimicul.
Spiritul, care este indefinit si capabil sa se umple de infinit si insetat de primirea lui in sine, in loc sa caute legatura cu spiritul infinit, cauta sa se umple cu obiecte finite si trecatoare, nealegandu-se cu nimic si setea lui ramanand mereu nesatisfacuta.
Patima este astfel ceva irational. Totul pe lume este rational, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, avand temeiul intr-o ratiune divina; numai patima este irationala. Suprema ei irationalitate se arata in faptul ca, desi omul patimas isi da seama tot mai mult ca lucrurile finite nu pot raspunde aspiratiei lui dupa infinit, iar aceasta constatare il umple de plictiseala si descurajare, totusi el continua sa se lase purtat in momentul urmator de patima sa egocentrica, de parca prin ea ar absorbi infinitul, nedandu-si seama ca infinitul adevarat este un spirit liber care nu poate fi absorbit fara voia sa, caci este subiect cu care trebuie sa intre in comuniune ca libertate, cu alta libertate. De pilda, lacomul stie ca nici o mancare nu-i va satisface vreodata lacomia, iar cel ce uraste simte ca semenul pe care il uraste nu-i poate stinge focul urii, chiar daca va fi consumat total de ea. Rational ar fi ca nici lacomul, nici cel ce uraste sa nu se lase chinuiti de aceste patimi. Dar nu o face nici unul, persistand in chinurile lor irationale.
Prin irationalitatea lor, prin caracterul lor amagitor, prin abaterea omului de la tinta sa adevarata, patimile tin fiinta umana intr-un intuneric de nestiinta. Prin lupta impotriva patimilor se urmareste, asadar, scaparea fiintei umane de nestiinta, intoarcerea ei spre adevarata infinitate a lui Dumnezeu, ca tinta a vietii sale, si eliberarea spiritului sau de sub robia lumii si de sub tirania pe care o reprezinta patimile. Acesta este sensul nepatimirii.
In vechea literatura duhovniceasca, patimile sunt socotite in numar de opt, sau, cand slava desarta este unita cu mandria, in numar de sapte. Acestea sunt: lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de arginti, mania sau ura, intristarea, trandavia, slava desarta si mandria. Ele coincid in fond cu cele sapte pacate capitale: lacomia, desfranarea, avaritia, mania, invidia, lenea si mandria, daca identificam invidia cu intristarea.
Unele dintre patimi sunt ale trupului, altele, ale sufletului. Dar stransa unitate dintre trup si suflet face ca patimile trupesti sa fie impletite cu cele sufletesti, sau sa se conditioneze reciproc. Scriitorii ascetici socotesc ca la cei mai tineri, lacomia pantecelui le produce pe toate celelalte. Caci ea pune in miscare pofta desfranarii, si amandoua acestea au nevoie de bani pentru a se satisface, iar cel ce se vede lipsit de obiectele care satisfac aceste trei patimi se intristeaza, precum daca vrea cineva sa i le rapeasca, sau sa puna mana pe ele inaintea lui, se manie. La cei mai in varsta insa, principala patima este mandria. De aceea, slava desarta si mandria pot fi si ele un efect al lacomiei si al avutiei adunate. Dar se poate intampla si cazul invers: din iubirea de slava si din mandrie sa caute omul avutie pentru a-si desfasura luxul, care-i aduce laudele oamenilor, si pentru a privi de sus la ceilalti; sau se intristeaza si se manie cand nu este destul de onorat.
Tocmai aceasta interconditionare a patimilor trupesti, pornite de la lacomia pantecelui, si a celor sufletesti, pornite de la mandrie, fac pe aceiasi scriitori duhovnicesti care au declarat lacomia pantecelui ca cea dintai patima, sa declare apoi "mandria, ca primul pui al diavolului". Caci poate fi cineva mandru si fara sa se fi indopat cu mancari, precum sunt destui asceti mandri pentru asceza lor. S-ar putea deci spune ca exista un indoit circuit, care duce de la lacomia pantecelui la toate patimile - inclusiv la cele sufletesti - si de la mandrie, iarasi, la aproape toate patimile, inclusiv la unele trupesti. Lacomia pantecelui si mandria reprezinta una si aceeasi sete egocentrica a omului, sub aspectul indoit al fiintei sale psiho-fizice. Exista o conditio­nare stransa intre biologic si spiritual, un domeniul influentand pe celalalt atat in decaderea, cat si in refacerea omului. Aici se deschide un vast camp de cercetare a amanun­telor interdependentei intre biologic si spiritual.
Atat lacomia, cat si mandria isi au radacina in iubirea egoista de sine, ca un absolut autonom si independent. "E clar, zice Sfantul Maxim Marturisitorul, ca cine poseda egoismul, poseda toate patimile". Iar egoismul reprezinta o rupere de Dumnezeu, ca centru, deosebit de mine, al existentei mele; si intrucat omul nu poate exista prin sine insusi oricat si-ar da aceasta iluzie, reprezinta o gravitatie spre lume.
Asadar, uitarea de Dumnezeu fiind ultima cauza a patimilor, tamaduirea de ele trebuie sa inceapa de la credinta, adica de la revenirea la o cat mai deasa pomenire a Lui. Prin aceasta, se va pune prima frana egoismului, ceea ce se va manifesta practic prin infranare in sens larg: infranarea poftelor trupesti si infranarea mandriei, prin smerenie. b) Subordonand spiritul fiintei noastre pornirilor inferioare, dar nereusind sa-l reduca cu totul la tacere, patimile produc o sfasiere si o dezordine in fiinta noastra si, prin aceasta, o slabire a ei. Dar ele nu au acest efect numai asu­pra subiectului lor. Ele produc o dezordine si in relatiile dintre subiectul lor si semenii lui. De multe ori, patima se intinde de la primul ei subiect inspre viata altuia. Lacomia unuia provoaca lacomia altuia, ca aparare a aceluia de lacomia primului. Aproape orice patima cauta sa reduca pe semeni la treapta inferioara a unor obiecte. Dar aceia cauta sa se apere, iar din aceasta aparare se naste o lupta, care adeseori nu se opreste la simpla aparare, ci merge la ran­dul ei pana la tratarea celui dintai subiect al patimilor, ca obiect. Egoismul si ingustarea subiectului patimilor trezeste, prin aparare si revolta, egoismul, ingustarea si saracirea celorlalti. Patimasul nu-si dauneaza numai sie, ci si altora. Patimile au ca victime nu numai subiectul lor, ci si pe semenii lui. Patima nu-si manifesta efectul de slabire, de pustiire si de dezordine numai in cel patimas, ci si in ceilalti. Ea ii loveste pe aceia, si aceia reactioneaza de cele mai multe ori in acelasi fel. Desfranatul uzeaza de alte persoane ca de obiecte ale placerilor lui; dar prin acestea le face si pe acelea desfranate, care cauta la randul lor sa uzeze de alte persoane ca de obiecte.
Cel mandru trezeste prin imitatie, sau prin reactie, mandria in alte persoane; iar raporturile de mandrie ce se nasc astfel intre persoane sunt contrare raporturilor normale de armonie; comunitatea umana se faramiteaza. Membrii se devora intre ei ca reptilele, cum spune Sfantul Maxim.loobis. Toate patimile sunt opusul iubirii adevarate, singura care restabileste armonia normala intre oameni.
Astfel, patimile produc si intretin haosul intre oameni. De aceea Hristos, intemeind Biserica, urmareste prin ea restabilirea unitatii sau sobornicitatii umane. Dar restabilirea aceasta nu este posibila fara slabirea patimilor in ei.
O metoda a curatirii de patimi este atat infranarea de la patimi a celui ce obisnuia sa fie subiectul prim al lor in raport cu ceilalti, cat si retinerea celorlalti de a raspunde prin patimile lor, rabdand si persistand in a iubi pe cei ce se comporta fata de ei in chip patimas. Aceasta ii fereste nu numai pe ei de molipsirea de patimi, ci are efect tamaduitor si asupra celor ce vor sa-i faca victimele patimilor lor, precum opreste deteriorarea si mai accentuata a relatiilor dintre membrii comunitatii umane. De aceea ne-a poruncit Iisus sa nu raspundem raului cu rau, ci sa iubim si pe vrajmasii nostri. Sfantul Isaac Sirul spune: Tu deosebi pe cel vrednic de cel nevrednic, ci sa-ti fie toti egal de buni, caci in felul acesta vei putea atrage si pe cei nevrednici la bine" (Cuv. 23). Sau: "Sileste-te, cand intalnesti pe aproapele tau, sa-l cinstesti peste masura lui. Saruta-i mainile si picioarele si tine-i mainile pe ochii tai, si lauda-l si pentru cele ce nu le are". "Iubeste-i pe pacatosi si nu-i dispretui pentru greselile lor". "Prin aceasta si prin unele ca acestea ii atragi la bine" (Cuv. 6). Precum iubirea leaga pe oameni, asa patimile destrama legaturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezordinii launtrice si interpersonale. Ele sunt zidul ingrosat pus intre noi si Dumnezeu, ceata asezata pe transparenta lui Dumnezeu pentru firea noastra, facuta transparenta pentru Dumnezeu.
Parintele Dumitru Staniloae
senior editor blog · 216 vizualizari · 0 comentarii
06 Mar 2018
Rugăciunea, în gândirea Sfinților Părinți, este vorbirea minții cu Dumnezeu, hrană și curățire a minții, zid sigur, portar al virtuților, omorâre a patimilor, întărire a sufletului, vedere a celor nevăzute, încredințare a celor dorite, ipostas al celor nădăjduite, îndemn la virtuți, vlăstarul blândeții și al lipsei de mânie, rodul bucuriei și al mulțumirii, alungarea întristării și a descurajării, legătura gândurilor și înțelegerea supremă a minții, urcușul minții spre Dumnezeu și lepădarea de toate pentru dobândirea a toate. Ea este cunoștință a lui Dumnezeu, pecetea și bucuria lui Hristos, arvuna Duhului Sfânt, mișcare îngerească și puterea celor netrupești, propovăduirea apostolilor, lucrarea credinței și încredințarea inimii, nădejde de mântuire, securea care taie deznădejdea, dovedirea nădejdii, semn de curăție și simbol al sfințeniei, baia curăției și arătarea botezului, veselia sufletului și semn al împăcării, raza soarelui minții și luceafăr al inimii, întărirea creștinismului, lucru al pustnicilor și petrecerea sihaștrilor, arătarea împăcării cu Dumnezeu și unirea omului cu Dumnezeu, puterea susținătoare a lumii, maica lacrimilor și totodată fiica lor, punte împotriva ispitelor, peretele din mijloc împotriva necazurilor, zdrobirea războaielor, veselia viitoare, izvorul virtuților, pricinuitoarea darurilor, propășirea nevăzută, descoperirea celor viitoare, judecata și scaunul de judecată a lui Hristos, înainte de scaunul judecății viitoare.
Rugăciunea constă în a-ți împreuna cugetul cu evlavie, cu străpungerea inimii, cu mărturisirea păcatelor și cu suspine nevăzute și cu o dispoziție nepătimașă câștigată prin deprindere și care răpește mintea prin dragoste desăvârșită spre înălțimea spirituală.
Rugăciunea neîncetată este aceea care nu se isprăvește din suflet niciodată
Sfântul Marcu Ascetul spune că toate câte le vorbim sau le săvârșim fără rugăciune ni se arată mai pe urmă sau greșite, sau vătămătoare, dovedindu-ne lipsiți de sens prin cele ce urmează.
Rugăciunea neîntreruptă constă în a avea mintea alipită de Dumnezeu, în a depinde și a te încrede pururea în El. Când ai ajuns în vremea rugăciunii să nu-ți mai tulbure mintea nimic din cele ale lumii, să știi că te afli în hotarele nepătimirii, deoarece starea cea mai înaltă a rugăciunii este aceea în care mintea a ajuns în afară de trup și de lume și a devenit cu totul imaterială și fără formă. Căci, cel ce se roagă nu trebuie să se oprească din urcușul său, pentru că numai așa mintea va putea urma Celui ce a străbătut cerurile pentru noi, lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Rugăciunea neîncetată este aceea care nu se isprăvește din suflet niciodată. Ea nu se arată privitorilor în întinderea mâinilor sau în înfățișarea trupului și în sunetul limbii, ci se face cunoscută celor ce știu să înțeleagă, în meditația cugetării, în lucrarea minții și în pomenirea lui Dumnezeu cu umilință stăruitoare. Taina rugăciunii nu se săvârșește în vreme și în loc hotărât, ci ea înseamnă mișcarea necontenită a minții în jurul lui Dumnezeu, fapta ei stă în învârtirea sufletului în jurul lucrurilor dumnezeiești, iar sfârșitul ei este lipirea cugetării de Dumnezeu și înălțarea la un singur duh cu El.
Sfântul Ioan Carpatinul spune că precum unirea cu focul face fierul cu neputință de pipăit, așa rugăciunile dese fac mintea mai puternică în războiul împotriva vrăjmașilor care se silesc cu toată puterea să ne insufle o anumită neplăcere pentru stăruirea în rugăciune, știind-o pe aceasta minții apărătoare iar lor vătămătoare.
Din rugăciunea curată izvorăsc virtuți ca: înțelegerea, blândețea, dragostea, înfrânarea, ajutorul, care vin numai de la Dumnezeu, deodată cu mângâierea, iar frumusețea dobândirii acestora stă în aceea că mintea are pururea o dorință nesăturată după întâlnirea cu Dumnezeu.
Rugăciunea curată este urmată de cunoștință și umilință
Dacă rugăciunea nu este împodobită de smerita cugetare, simplitate și bunătate, rugăciunea aceasta, sau mai bine-zis păruta rugăciune, prea puțin ne poate folosi. Pentru că, dacă nu vedem în noi roadele dragostei, ale păcii, bucuriei, simplității, smeritei cugetări, blândeții, nevinovăției, credinței, îndelungii-răbdări, înseamnă că răbdăm ostenelile fără de nici un folos, căci ostenelile primim să le răbdăm pentru folosul roadelor. Deci, dacă nu se află în noi roadele celor de mai sus, fără îndoială că este de prisos lucrarea. Unii ca aceștia nu se deosebesc întru nimic de fecioarele cele nebune, care pentru că nu au avut în inimi untdelemnul duhovnicesc, care este lucrarea virtuților prin Duhul, au fost numite nebune și au fost lăsate afară de cămara de nuntă a Împăratului, neprimind nimic pentru osteneala fecioriei. Petrecând un singur ceas la rugăciune, gândurile omului sunt duse spre lucruri nemărginite și necuprinse, încât în acel ceas omului îi vine să plece cu sufletul deodată cu rugăciunea.
Rugăciunea curată este urmată de cunoștință și umilință, căci mintea și cugetul ce se înfățișează lui Dumnezeu printr-o simțire puternică și printr-o rugăciune fierbinte sunt urmate și de umilința sufletului. Iar dacă mintea, cuvântul și duhul aleargă și cad înaintea lui Dumnezeu, cea dintâi prin luare aminte, cel de-al doilea prin chemare, iar cel de-al treilea prin umilință și dragoste, întreg omul dinlăuntru liturghisește lui Dumnezeu. Iar dacă în toată lucrarea va fi nelipsită rugăciunea, această maică a bunătăților, nu vei ațipi până nu vei primi pe Mirele care te va duce înlăuntru și te va umple de slavă și de veselie negrăită. Căci ea înlătură toate piedicile, netezește cărarea virtuții și o face ușoară celui ce o caută, depărtează gândurile pătimașe, alungă înțelesurile lumii și izgonește cele vremelnice.
Rugăciunea din inimă face să răsară dragostea dumnezeiască care trezește mintea spre descoperirea celor ascunse. Atunci, mintea unindu-se cu dragostea rodește înțelepciunea și prin înțelepciune dă rostire celor tainice. Puterea rugăciunii este înțelepciunea mișcată de Duhul Sfânt. În acest caz mintea se face nematerială și luminoasă, formând într-un chip negrăit un singur Duh cu El. Deci, rugăciunea este o lucrare neobosită produsă de har, din care se naște un izvor de sfințită veselie ce atrage la ea mintea și o scoate din nălucirile întinate și de multe feluri.
Rugăciunile sunt nervii sufletului, căci precum trupul este susținut laolaltă prin nervi și prin el se mișcă în chip unitar, persistă și își menține tăria, iar dacă îi taie cineva pe aceștia, desface toată armonia trupului, tot așa sufletele se armonizează și se susțin laolaltă prin rugăciune, și prin ea străbate drumul evlaviei.
Rugăciunea ce se săvârșește înlăuntrul inimii, însoțită de luarea aminte și trezvie, fără nici un alt gând, deci și fără nici o nălucire, face mintea prin cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” să se întindă în întregime spre însuși Domnul Iisus Hristos, pomenit în chip nematerial și negrăit; iar prin cuvântul: „miluiește-mă”, o face să se întoarcă și să se miște spre ea însăși, nesuportând să nu se roage pentru sine. Într-o astfel de stăruință, inima înghite pe Domnul și Domnul înghite inima și cele două se fac una. Această rugăciune are nevoie de timp îndelungat și de osteneală pentru ca să scoată pe vrăjmaș din întinderile inimii și să se sălășluiască în ea în chip vădit Hristos. Căci, numai prin curăția minții omul vine la vederea tainelor lui Dumnezeu, după care mintea vede descoperiri și semne.
Rugăciunea destramă și risipește norii patimilor
Rugăciunea dă sufletului și puterea Duhului spre lucrare, iar cel ce s-a făcut părtaș de Darul Duhului primește puterea mai presus de fire, învățătura mai presus de lume și mângâierea dumnezeiască. Când simți dulceață sau străpungere în rugăciune, rămâi în acea stare, căci atunci se află păzitorul care se roagă împreună cu noi. Sau cum spune Sfântul Pavel: „Omul lăuntric primește prin rugăciune cuvinte negrăite pe care nu este cu putință omului a le spune” (II Corinteni 12, 4).
Rugăciunea destramă și risipește din suflet norii patimilor și luminează mintea cu lumina veseliei și a mângâierii. Vederile arătate sfinților, atât celor vechi-testamentari cât și celor nou-testametari, au avut loc în vremea rugăciunii, deși au fost situații în care Dumnezeu nu a ascultat unele rugăciuni (Ieșirea 32; 30-35; Isaia 1, 15; 29, 13; Ieremia 7, 16; 11, 14; Amos 7, 8-9). Numai prin rugăciune, care este duh și viață, aducem în suflet bunăvoința luminoasă a lui Dumnezeu și sălășluirea Lui, ne facem biserică a lui Dumnezeu cu pregătire pentru odihnirea în El. Pomenirea continuă în rugăciune a lui Dumnezeu pune stăpânire pe întinderea sufletului. Sobornicitatea sau comuniunea dă putere rugăciunii, iar cel ce se roagă sporește în sine când știe că rugăciunea lui este însoțită de a altora. Dumnezeu nu se slăvește altfel de către noi de cum a fost slăvit de către Fiul. Fiindcă prin acelea prin care a slăvit Fiul pe Tatăl Său, prin acelea a fost slăvit și Fiul de către Tatăl. Și aceleași trebuie să le facem și noi cu sârguință, ca prin aceleași să slăvim pe Cel ce primește să se numească „Tatăl nostru cel din ceruri” și să fim slăviți de El cu slava Fiului în Care a fost înainte de a fi lumea prin El. Numai prin rugăciune, în care sunt ascunse toate visteriile dragostei, ni se împărtășesc puterea mai presus de fire, învățătura mai presus de lume și mângâierea dumnezeiască precum darurile cele mai mari ale Sfântului Duh pentru ca și noi să împărățim, întocmai cu Apostolii, împreună cu El în împărăția lui Dumnezeu și Tatăl.
Bibliografie:
Sfântul Calist Patriarhul, Filocalia VIII , EIBMBOR, București, 1979, p. 259.
Sfântul Evagrie Ponticul, Filocalia I , Ed. Harisma, București, 1993, p. 109.
Sfântul Grigorie Sinaitul, Filocalia VII, EIBMBOR, București, 1977, pp. 131-133.
Sfântul Ioan Carpatinul, Filocalia IV , Ed. Harisma, București, 1994, p. 164.
Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia IX , EIBMBOR, 1980, p. 403.
Sfântul Isaac Sirul, Filocalia X , EIBMBOR, București, 1981, pp. 81-82, 179.
Sfântul Marcu Ascetul, Filocalia I , Ed. Harisma, București, 1993, p. 324.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia II , Ed. Harisma, București, 1993, pp. 39, 76, 93.
Sfântul Nichita Stithatul, Filocalia VI , EIBMBOR, București, 1977, pp. 288-289.
Sfântul Simeon Metafrastul, Filocalia V , Ed. Harisma, București, 1995, pp. 311-312, 358.
Sfântul Teodor al Edesei, Filocalia IV , Ed. Harisma, București, 1994, p. 237.
Sfântul Teognost, Filocalia IV , Ed. Harisma, București, 1994, p. 270.
Sfântul Teolipt al Filadelfiei, Filocalia VII , EIBMBOR, București, 1977, p. 54, 58.
Sfinții Calist și Ignatie Xanthopol, Filocalia VIII , EIBMBOR, București, 1979, pp. 74-75, 110-112
ioan alexandru david · 378 vizualizari · 0 comentarii
02 Mar 2018
DRAGI CITITORI AI ACESTUI BLOG , ASTĂZI VOI POSTA DIN SFANTUL GRIGORIE PALAMA , DESPRE POST ȘI INFRANARE , ȚINÂND CONT CA SUNTEM IN POSTUL MARE ȘI SUNT CONVINS CĂ ÎNVĂȚĂTURILE CE LE VEȚI LECTURA VĂ VOR FI DE FOLOS !
Post binecuvântat!

1. Sunt unele părți din mare care hrănesc monștri uriași, ce au înfățișarea unor balene, iar corăbierii ce plutesc pe acolo atârnă clopote de corăbii, pentru că, speriați de zgomotul lor, să fugă acești monștri. Însă și marea vieții noastre hrănește monștri mulți și îndestul de fioroși, vreau sa spun patimile cele rele și demonii încă și mai răi care le poartă de grijă. Navighează pe marea aceasta ca o corabie Biserica lui Dumnezeu, și, în loc de clopote, are pe învățătorii cei duhovnicești, ca să îndepărteze, prin sunetele cele sfinte ale învățăturii lor, fiarele cele din cugetare. Aceasta închipuia și veșmântul lui Aaron, căci avea clopoței frumos sunători atârnați de el. Și aceasta era o vestire dumnezeiască, al cărei glas trebuia au­zit în vremea când slujea Aaron lui Dumnezeu.

2. Noi însă, prefăcând litera în duh, vom face să vă răsune vouă acum în chip duhovnicesc, și mai cu seamă în timpul postului, atunci când fiare văzute și nevăzute ne asaltează cu îndârjire.Fiarele văzute sunt lăcomia pântecelui și bețiile și celelalte de acest fel; iar alte fiare într-ascuns stau la pândă: slava deșartă și îngâmfarea și buna părere despre sine și fățărnicia. Dar [cuvintele] acestea sunt sunetul și scăparea înaintea unor asemenea fiare, și paza temeinică a celor ce se nevoiesc postind.

3. Așadar postul și neînfrânarea sunt potrivnice între ele, precum potrivnice sunt viața și moartea. Iar postul este o poruncă a vieții, de o vârstă cu firea omenească, întrucât obârșia și-o trage din rai, dat fiind de către Dumnezeu lui Adam, drept pază a vieții și a harului celui dumnezeiesc. Iar neînfrânarea este chip al morții trupului și a sufletului, fiind dată de către diavol lui Adam în Eden, cu viclenie, prin Eva, spre căderea de la viața de veci și spre înstrăinarea de la harul cel dumnezeiesc. Fiindcă Dumnezeu nu a făcut moartea, nici nu se bucură de pieirea celor vii. Vrea cineva să găsească viață și har în Dumnezeu și de la Dumnezeu? Să fugă atunci de neînfrânarea aducătoare de moarte și să vină degrabă la postul cel dumnezeiesc și la cumpătare, ca să se întoarcă el întru bucuria raiului.

4. Moise, postind patruzeci de zile pe munte, s-a înălțat spre culmea vederii lui Dumnezeu și a primit tablele cuvioșiei. Poporul iudeilor, jos, îmbătându-se, a alunecat către nelegiuire, căci au făcut, topind aur, un idol în chip de vițel,asemenea zeului Apis al egiptenilor, iar dacă Moise nu ar fi stat [rugător] înaintea lui Dumnezeu, milostivindu-se mai înainte din pricina uciderii celei fără de milă a celor de același neam, nu i-ar fi cruțat câtuși de puțin pe ei [vezi Ieșirea32]. Așadar, dacă și noi avem trebuință de milostivi­rea lui Dumnezeu, să nu ne îmbătăm cu vin, nici să nu ne îmbuibăm peste măsură, căci de aici se trag desfrâul și nelegiuirea.

Văzător al lui Dumnezeu a fost și Ilie, dar mai înainte s-a curățit și el prin post. A dobândit și Daniel vederea lui Dumnezeu și arătarea unuia dintre arhangheli, înfățișând ce i-a deslușit lui cele ce aveau să fie, dar mai întâi a rămas în post și nemâncare douăzeci de zile întregi [Daniel 10:2]. Iar alt prooroc a fost ucis de un leu, dar el a mâncat împotriva poruncii lui Dumnezeu. Cunoașteți cu toții pe Isav, fiul lui Isaac, care din pricina lăcomiei pântecelui a pierdut și celelalte drepturi ale celor dintâi născuți, și binecuvântarea părintească. Să ne temem și noi ca nu cumva, dedându-ne la această lăcomie a pântecelui, să cădem de la binecuvântarea aceea făgăduită nouă și de la moștenirea Tatălui celui Prea înalt. Și să vă amintiți spre pildă de cei trei tineri care, învrednicindu-se cu postul, au călcat în picioare, cu tălpile goale și nevătămate, focul de șapte ori aprins în Babilon împotriva lor.

5. Dacă și noi ne vom osteni cu postul cel adevărat, și vom călca în picioare jăratecul patimilor, și-l vom stinge, și vom străbate nevătămați cuptorul încins ce va să fie, când focul va pune la încercare lucrarea fiecăruia dintre noi,ce va spune oare Domnul Dumnezeul proorocilor, Cel Care, luând trup pentru noi, S-a făcut om, arătându-ne nouă chipul biruinței împotriva diavolului, căci postind pe deplin l-a biruit pe acela, deși diavolul îl îmboldise cu tot felul de ispite? Grăit-a Domnul către ucenicii Săi, cu privire la demonul acela surd și mut: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post” [Marcu 9:29; vezi și Omilia 12].

6. Dar vă voi arăta acum vouă, fraților, care este postul cel plăcut lui Dumnezeu și adevărat. Pe acesta se cuvine să-l cunoașteți, ca să nu aducem noi laudă postului celui trupesc în sine și pentru sine, ci să-l lăudăm ca lucrător pentru alte virtuți, de folos sufletului. Pentru că și dumnezeiescul Pavel spune că osteneala trupească este de puțin folos [I Timotei 4:8]. De aceea și Părinții cei purtători de Dumnezeu, care grăiesc din cele trăite de ei, nu îngăduie posturile prea îndelungate, ci ei socotesc că este mai de cinste și mai bine primit a mânca o singură dată pe zi și a nu se sătura. Și pe acesta îl numesc post măsurat și cumpănit, ceea ce spune și Sfânta Scriptură: „să nu fim înșelați de saturarea pântecului și de plăcerea gâtlejului”, ci să ne lepădăm de dorința de a mai mânca și alte bucate, ca să fie cantitatea și calitatea hranei potrivite puterii și constituției celui hrănit, spre a se păstra, pe cât este cu putință, sănătatea sa.Căci, dacă se hrănește cu măsură cel slăbit din bucatele ce i se așează înainte, și care să fie pe potriva slăbiciunii sale, atunci fapta aceasta nu înlătură sfințenia lui. Cel slăbit nu va adăuga la bucatele neapărat trebuincioase altele ce sunt foarte de prisos, ci el trebuie să caute hrana și nu trufia, potolirea setei și nu beția, folosul cumpănit al hranei și nu lipsa de măsură, și neînfrânarea, și abuzul de hrană.

7. Așadar acesta este începutul postului celui adevărat și plăcut lui Dumnezeu, iarrostul pentru care a fost rânduit creștinilor și cinstit de către ei este curățirea sufletului. Care este folosul lepădării de hrana trupească, dacă ești biruit de cugetări și de patimi trupești?Care este folosul să te abții de la vin și să fii chinuit de sete, dacă chiar neîmbătându-te cu vin – după cuvântul celui ce spune: „Vai de cei ce nu se îmbată cu vin!” – ai sufletul tulburat de invidie și de mânie? Care este folosul să te înfrânezi de la o masă plăcută și bogată, dar să ai sufletul lipsit de smerenie? Sau care este folosul să-ți ungi trupul cu untdelemn, dar să nu-ți smerești sufletul cu post, după cuvântul lui David? Care este folosul să fugim de mireasma împrăștiată din multe mâncăruri, dar să avem mintea păgubită prin gânduri și cugetări de­șarte, și să fim lipsiți de folosul rugăciunilor noastre către Dumnezeu?

8. Din această pricină este un post bun acela săvârșit spre slăbirea poftei, pentru smerirea sufletului, pentru abaterea urii, pentru stingerea mâniei, pentru ștergerea ținerii de minte a răului, pentru lucrarea curată a minții și a rugăciunii. Dacă ai de toate și ești avut, să dai tu din prisosul hranei tale pen­tru mângâierea celor lipsiți și nevoiași. De vei posti în felul acesta, nu numai că vei muri lumii cu Hristos, dar împreună cu El vei învia și vei împărați în veacul veacurilor. Căci vei avea aceeași fire cu El printr-un astfel de post, asemănându-te morții Lui, dar făcându-te părtaș și învierii Lui, spre moștenirea vieții întru El.

Cel ce postește, dacă este ispitit, biruiește pe ispititor. Dacă nu este ispitit însă, păstrează pacea sufletului și a trupului său, dar, după Pavel, el își rănește trupul, chinuindu-l și supunându-l robiei [I Corinteni 9:27], din teama ca nu cumva să fie nepus la încercare. Iar dacă Pavel se teme, nu se cuvine oare cu atât mai mult să ne înfricoșăm noi? Deci acela care postește supune robiei trupul său și face să fie încercat sufletul său; iar cel ce îngrașă trupul său, care după puțin timp va fi nimicit, nemâncând ca să trăiască, ci mai degrabă trăind ca să mănânce, precum viețuitoarele cele necuvântătoare pregătite pentru junghiere, și acela care adaugă celor neapărat trebuincioase ceea ce prisosește, sau acela care mânat de pofte își ațâță trupul, sau pur și simplu îl dă iubirii de plăcere cuibărite în trupurile omenești, acela nu face nimic altceva decât să pregătească viermilor din pământ o hrană mai îmbelșugată.Așadar bine cântă și David în Psalmi: „Ce folos ai de sângele meu, de mă cobor în stricăciune?” [Psalmi 29:9].

9. Prin urmare, postind și hrănindu-te cu înfrânare, fără să pui deoparte pentru mâine ceea ce prisosește azi, și precum Domnul sărăcind ne-a făcut pe noi bogați, tot astfel și tu, cititorule, flămânzind în chip nesilit, să saturi pe cel ce este flămând fără de voia sa.Atunci postul îți va fi ca un porumbel ce poartă o ramură de măslin și care binevestește sufletului tău izbăvirea din potop. Căci așa grăiește marele proo­roc Isaia:

„Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, amenințarea cu mâna și cuvântul de cârtire; dacă dai pâinea ta celui flămând și saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric și bezna ta va fi ca miezul zilei” [Isaia 58:9-10].

Dacă nu vrei să dai cele ce sunt ale tale, măcar, abține-te să iei cele străine și să nu dobândești lucruri care nu îți aparțin, răpind și strângând, în chip potrivnic Legii, de la cei săraci, ca nu cumva să auzi că ți se spune, pe bună dreptate, de către Prooroc:

„Este oare acesta un post care îmi place?”, zice Domnul. „Să-și plece capul ca o trestie, oare acesta se cheamă post? Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Atunci lumina ta va răsări ca zorile și tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu”[prescurtare după Isaia 58: 5-8].

10. Prin urmare, dacă nu vei da din ale tale celui sărac, deși ale tale îți prisosesc, cel puțin să nu le răpești pe acestea de la cel sărac. Pentru că Stăpânul tuturor, Hristos, trimițând foc peste cei puși de-a stânga Sa și părăsindu-i blestemului, nu îi osândește totuși pe aceștia ca răpitori, ci ca pe unii care, deși sunt datornici, nu dau ce datorează. Așadar răpitorii și cei nedrepți nu se vor înfățișa la judecată și nu-i vor sta înainte [Judecătorului], ci vor merge pe dată la osândă foarte mare, ca unii ce nici aici, pe cât se pare, n-au prea stat înaintea lui Dumnezeu.Fiindcă spune Scriptura: „Cei ce mănâncă pe poporul Meu ca pâinea, pe Domnul nu L-au chemat” [Psalmi 13:4]. Cel bogat, căruia i-a rodit țarina, și cel ce este înveșmântat în porfiră și în vizon, vor fi osândiți, pe bună dreptate, nu ca unii ce au nedreptățit pe cineva, și ca unii care nu au împărțit celor săraci cele dobândite. Pentru că cele adunate în vistierii sunt obștești, din hambarele rapturilor lui Dumnezeu. Cum să nu fie hrăpăreț și nesățios cel ce acaparează cele obștești, chiar dacă nu este precum acela ce fură cele ce sunt ale altora în chip vădit? Dacă cel dintâi va răbda ca un slujitor rău împărțirea înfricoșătoare, cel de al doilea – vai! – va fi supus unor pe­depse mai cumplite și mai grele încă, și nici unul dintre ei nu va fi în stare să scape de acestea, de nu vor primi, în chip prietenesc, pe cei săraci; de cel dintâi nu va administra bine cele încredințate lui de către Dumnezeu, și de celălalt nu va cheltui bine cele adunate în chip mârșav.

11. Marele Pavel, scriind tesalonicenilor (ce sunt negreșit strămoși ai noștri) cu privire la iubirea de frați, spune:

„Despre iubirea frățească nu aveți trebuință să vă scriu, pentru că voi înșivă sunteți învățați de Dumnezeu ca să vă iubiți unul pe altul” [I Tesaloniceni 4:9].

12. Domnul a grăit așadar către unii: „Dacă ați fi fii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam” [Ioan 8:39]. Să ne temem și noi înșine de cuvântul aces­ta, care aici nu este grăit către noi, ci cu privire la ziua aceea înfricoșătoare, care să nu se ivească, zi în care înrudirea se judecă din asemănarea celor săvârșite. Când toți cei care au îndrăgit sărăcia întru Hristos sau pe cei săraci, cei care au disprețuit slava, cei care au îndrăgit înfrânarea, cei care au fost nu doar ascultători ai poruncilor din Evanghelii, ci și împlinitori ai lor, aceia vor fi una, în chip minunat, căci spune Scriptura: „Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” [Ioan 17:22]. Atunci, în chip lămurit, sabia cea drept judecătoare a Duhului va despărți pe fiu de tatăl său și pe fiică de mama sa, și va face să fie separați de cei ce nu sunt asemănători prin purtările și năravurile lor. Dar, dacă acolo va fi așa, cu atât mai mult va fi aici, unde cel ce pe toate le știe spune: „Nu vă cunosc pe voi”, grăind către cei ce nu se aseamănă cu El prin virtute. Pentru că ei nu se învrednicesc, pe cât se pare, de chipul Celui ceresc. Ei nu se fac milostivi, precum este Tatăl tuturor; ei nu pun laolaltă cele ce le aparțin cu cei lipsiți și săraci, precum Acela Care dă tuturor în dar bunătățile Sale. Ei nu s-au făcut binefăcători celor apropiați lor, nici nu i-au făcut pe cei îndepărtați de ei, prin facerea de bine, să le devină apropiați; și, din pricina acestei deosebiri, Cel bun nici nu îi cunoaște, nici nu locuiește în cei asemenea lor. Dacă Acela este așa, la fel sunt și cei ce viețuiesc aici potrivit cu El, iar cei care împărătesc cu El acolo vor grăi desigur aceleași cuvinte, chiar și celor înrudiți după sânge, dacă aceia nu li se vor vădi apropiați prin virtute.

13. Deci dacă cineva ar spune: „Eu sunt copilul tău”, sau „Același tată avem”, sau„Eu sunt frate cu tine”, atunci acel cineva ar auzi, vai, că fratele nu este răscumpărat și izbăvit [doar pentru că este rudă de sânge] și că tată nu e nimeni altul decât Unul Dumnezeu! Dacă ai fi copil al meu, mi-ai urma mie; acum însă ești al acelui tată ale cărui pofte le lucrezi; pleacă și rămâi cu el în veacul veacurilor, căci eu nu te cunosc pe tine, pentru că toate ale lui Dumnezeu sunt ale mele, însă tu nu ești al lui Dumnezeu! Aceste vorbe, „ale mele” și „ale tale”, sunt izgonite dintru cele de aici, iar noi le-am urât pentru tot restul vieții, drept care am și devenit moștenitori ai împărăției acesteia. Deoarece acest fel de a vorbi, după părerea dumnezeieștilor Părinți, este rece, lipsit de legătura dragostei, ca unul din care Hristos a fost izgonit. Și celor stăpâniți de patima aceasta [a posesiei], ea le pricinuia atunci iubirea de sine, iubirea de arginți, ura față de frați și tot soiul de alte răutăți, iar acum îi dă de rușine.

[…]

Sursa: Sfântul Grigorie Palama,„Omilii”, volumul I, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătrașcu și stilizată de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 2000, pp. 181-191

senior editor blog · 205 vizualizari · 0 comentarii
02 Mar 2018
Certificatul de naștere !
Cat de veche este credinta ortodoxă?
Dacă sunteți romano catolic, este bine sa știți că, până în anul 1054, Biserica Catolica a fost una cu cea Ortodoxă. În acel an, Papa de la Roma s-a desparțit de cele patru Patriarhate apostolice (Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim) și a început să facă schimbări dogmatice. Astfel, Biserica Catolica este veche de 1 000 de ani.
Dacă sunteți luteran, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către Martin Luther, un fost călugăr din Biserica Catolică, în anul 1517.
Dacă aparțineți Bisericii Anglicane, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către regele Henric al VIII în anul 1534, deoarece Papa nu i-a acordat dreptul de a divorța și a se recăsători.
Dacă sunteți prezbiterian, religia dumneavoastră a fost înființata de John Knox în Scoția, în anul 1560.
Dacă sunteți congregaționist, religia dumneavoastră a fost inițiată de către Robert Brown, în Olanda în anul 1582.
Dacă sunteți protestant episcopal, religia dumneavoastră a fost o ramură a Bisericii Anglicane, înființată de către Samuel Senbury în coloniile americane, în secolul 17.
Dacă sunteți baptist, îi datorati principiile religiei dumneavoastră lui John Smyth, care a lansat-o la Amsterdam în anul 1606.
Dacă apartineti Bisericii Daneze Reformate, îl recunoașteți ca fondator pe Michelis Jones, deoarece religia dumneavoastră își are originile în New York, în anul 1628.
Dacă sunteți metodist, religia dumneavoastră a fost fondată de către John și Charles Wesley în Anglia, în anul 1774.
Dacă sunteți mormon, bazele religiei dumneavoastre au fost puse de catre Joseph Smith în Palmyra, New York, în anul 1829.
Dacă sunteti membru al Bisericii Armata Salvării, secta dumneavoastră a fost inițiată de catre William Booth, în Londra, în anul 1865.
Dacă sunteti membru al Bisericii Scientologice, anul în care aceasta religie s-a născut este 1879, iar cea care a fondat-o este Mary Baker Eddy.
Daca apartineti uneia dintre organizatiile religioase cunoscute sub numele „Biserica Nazarineanului”, „Evanghelia Penticostala,” „Biserica Sfânta” sau „Martorii lui Iehova”, religia dvs este una dintre sutele de noi secte fondate de oameni în ultima sută de ani.
Dacă sunteti Creștin Ortodox, religia dumneavoastră a fost fondată în anul 33 de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu s-a mai schimbat din acel moment.
Biserica noastră are acum 2 000 de ani vechime și, din acest motiv, Ortodoxia, Biserica Apostolilor și a Sfinților Părinți, este considerata cu adevărat „Una Sfânta Sobornicească și Apostolească Biserică”.
Aceasta este cea mai importanta moștenire pe care putem să o transmitem tinerilor acestui nou mileniu.

Pr. Dr. Mitiades Efthimi
senior editor blog · 303 vizualizari · 0 comentarii
26 Feb 2018
Sfântul și Marele Post este stadion duhovnicesc al virtuților, timp de pocăință și rugăciune, de trezvie și de umilință, perioadă de post, de curățire sufletească și de iertare. Toată această binecuvântată perioadă este o călătorie sfântă, ce ne-o pune înainte Sfânta noastră Biserică în fiecare an, pentru fiecare creștin ce râvnește să pășească împreună cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să învie și să se facă părtaș al veșnicei Sale Împărății.

Biseria noastră, ca o mamă iubitoare, prin Tainele ei mântuitoare, prin dumnezeieștile Liturghii mai înainte sfințite, cu Vecerniile umilincioase, cu iubitul de popor Imn Acatist al Născătoarei de Dumnezeu, cu Pavecernițele Mari, cu Marele Canon al pocăinței, vine să ne trezească și ne invită la nevoința înfrânării, a rugăciunii, a binefacerii și la un drum al pocăinței de suflet mântuitoare.

Acest scop îl are Sfântul și Marele Post și ni-l reamintește în fiecare zi, prin sfințitele cântări ale Triodului: „Începutul umilinței și al pocăinței, înstrăinarea de cele rele, înfrânarea patimilor spre care să ne grăbim, tăind toată lucrarea cea vicleană”. Lupta împotriva răului cere pocăință, lepădarea răutăților, înfrânarea patimilor și tăierea răutăților. Și în această luptă se aruncă cei care râvnesc după Dumnezeu și astfel devin părtași și ai biruinței finale.

Necesitatea de „a ne curăți pe noi de toată boala trupească și sufletească” este o dorință fundamentală a fiecărui creștin adevărat, iar acest lucru ni-l dăruiește Sfântul Duh:

când facem roade vrednice de pocăință,când dăruim iertare fraților noștri,când ne stăpânim gândurile noastre neastâmpărate prin puterea rugăciunii,când evităm judecarea și osândirea aproapelui nostru,când miluim pe săraci și îi ajutăm pe cei în suferință,când participăm la Sfintele Taine șicând ne rugăm pentru toți oamenii.

În acest fel vine pacea lui Dumnezeu și răsplătește inima și mintea noastră, cu harul și prezența dumnezeiască.

Mai ales în aceste zile ne înalță și imnologia Bisericii noastre, care este împodobită cu imne minunate și insuflate de Dumnezeu, pe care de Dumnezeu purtătorii Părinți, cu credință și evlavie, le-au scris și le-au predat Bisericii spre slava Dumnezeului în Treime lăudat și spre cinstea și lauda Sfinților noștri.

Un loc aparte în cântările de laudă ale Bisericii noastre îl dețin imnele care sunt închinate Doamnei și Stăpânei lumii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria. Cântările închinate Maicii Domnului, cântările de la Slujbele Praznicelor Maicii Domnului, toate aceste rugăciuni ale Sfinților noștri Părinți iubitori și ale imnografilor exprimă bogăția mângâierii Maicii lui Dumnezeu față de neamul omenesc, dar și evlavia profundă, credința și dragostea creștinilor către Preacântata Maica a lui Dumnezeu și a întregii lumi.

Este cunoscut faptul că un loc deosebit în sufletele creștinilor ortodocși îl ocupă cântarea de mulțumire Acatistul Bunei Vestiri (Imnul Acatist al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu), care constituie o rugăciune alcătuită de poporul lui Dumnezeu, ce exprimă nesfârșita recunoștință și mulțumirile noastre calde către Pricinuitoarea mântuirii, a bucuriei, a nădejdii, dar și a păcii lumii, care este Mireasa nenuntită și cea pururea fericită și prea nevinovată Ocrotitoare și Ajutătoare a neamului nostru. Cu vrednicie și cu dreptate se cuvine să o lăudăm și să o slăvim pentru nemărginitele ei binefaceri către noi.

Starețul meu ne îndemna să spunem în fiecare ziAcatisul Bunei Vestiri, spre slava și cinstea sfântului nume al Maicii Domnului și pentru folosul și mângâierea sufletului nostru.  

Trezvia și invocarea numelui lui Dumnezeu și al Preasfintei Maicii Sale sunt virtuți dătătoare de lumină, care nasc lumina și bucuria în viața noastră. Și cu cât mai mult se împletește existența noastră cu asceza duhovnicească și cu rugăciunea, cu atât ne pregătim pe noi înșine să suportăm încercările îngăduite de Dumnezeu; cu cât conștientizăm păcatele noastre, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu vine și locuiește înlăuntrul nostru, curățind mintea și inima noastră de conștiința vicleană.

Toată această nevoință binecuvântată este încununată de bucuria Învierii, care nu este doar o bucurie pascală, ci și o împărtășire de bunătățile cerești încă din această viață.

Mă rog ca greutățile vremii de astăzi să se schimbe în binecuvântări pentru locul nostru și pentru întreaga lume. În aceste zile sfinte ale Postului Mare, să intensificați rugăciunile către Înduratul Dumnezeu și către Maica noastră, așa cum facem și noi aici, în Sfântul Munte. Să trăiască fiecare propria sa schimbare prin pocăință, pentru a prisosi mila lui Dumnezeu care se dă, după cum spune Domnul nostru, celor smeriți, simpli și supuși credincioși și să ne învrednicim și de bucuria Învierii Domnului.

Post binecuvântat!

Arhimandrit Alexie, egumenul Sfintei Mare Mănăstiri Xenofont, Sfântul Munte Athos

stefania · 211 vizualizari · 0 comentarii
26 Feb 2018

Lasă-te răstignit și nu răstigni. Lasă-te bârfit și nu bârfi. Fii blând și nu fi zelos în rău…Veselește-te cu cei ce se veselesc și plângi cu cei ce plâng, căci acesta este semnul curăției. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoși. Fii prieten cu toți oamenii, dar fii singur în cugetul tău. Fii părtaș la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău să fii departe de toate. Nu mustra pe cineva și nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în viețuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a greșit și acoperă-l; și dacă nu poți lua asupra ta greșelile lui și nu poți primi cercetarea și rușinea în locul lui, rabdă-l măcar și nu-l rușina…

De nu te liniștești cu inima, liniștește-te măcar cu limba. Și dacă nu poți pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simțuri. Și de nu ești singur în cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău. Și de nu poți lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. Și de nu poți sta la priveghere, priveghează măcar șezând pe patul tău sau chiar întins pe el. Și de nu poți posti două zile, postește măcar până seara. Și de nu poți măcar până seara, postește măcar să nu te saturi.

De nu ești curat în inima ta, fii măcar curat în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ți în jale măcar fața ta. De nu poți milui vorbește măcar cu un păcătos. De nu ești făcător de pace, fii măcar iubitor de îmbunare. De nu te poți strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De nu ești biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândrești față de cei vinovați. De nu izbutești să închizi gura celui ce bârfește pe soțul tău, păzește-te măcar să nu te faci părtaș în aceasta cu el…

De iubești blândețea, rămâi în pace. Și de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înțelepciunea și nu aurul. Îmbracă-te în smerenie și nu în mătase. Caută să dobândești pacea și nu împărăția…
Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ți sporească în suflet până când vei simți în inima ta aceeași milă pe care Dumnezeu o are față de lume!

(Cuvinte despre sfintele nevoințe ale Sf. Isaac Sirul, Filocalia X)
niculae costel · 186 vizualizari · 0 comentarii
25 Feb 2018
În fiecare an prima duminică din Postul Mare se numește Duminica Ortodoxiei. Această sărbătoare a fost stabilită în anul 843 când prima duminică din Postul Mare a căzut în data de 11 martie. Atunci s-a sărbătorit victoria credinței ortodoxe asupra tuturor ereziilor care au tulburat viața Bisericii, multe sute de ani.

Ultima erezie care a fost condamnată la sinodul al VII-lea ecumenic din 787 a fost erezia iconoclastelor. Această erezie a făcut mult rău Ortodoxiei pentru că datorită luptei împotriva icoanelor, acestea au fost distruse, prin ardere, în piețele publice după ce erau smulse din biserici sau din casele credincioșilor. Din păcate, hotărârile sinodului al VII-lea ecumenic au putut fi aplicate abia în anul 853 când bisericile precum și casele credincioșilor au fost din nou împodobite cu icoane. Totodată s-au condamnat din nou toate ereziile care eu existat în Biserică de la începutul istoriei ei.

Biserica Ortodoxă este mama noastră duhovnicească. Ea ne naște spiritual prin Sf. Botez, ea ne hrănește și crește cu hrană duhovnicească și ea ne oferă posibilitatea de a dobândi viața fericită în veșnicie.

De aceea considerăm că Duminica Ortodoxiei este sărbătoarea mamei noastre duhovnicești. Ortodoxia însăși este o sărbătoare permanentă. Ea este izvor de bucurie, care nu vine din trăirea unei plăceri, ci din trăirea cu Hristos.

Credința ortodoxă ne ajută să vedem ceea ce este dincolo de realitatea fizică, fără a nesocoti realitatea fizică.
În acest sens, un element reprezentativ al ortodoxiei este icoana ortodoxă care ne pune în legătură cu lumea spirituală, lumea de dincolo de limitele fizice deși ea este un obiect fizic. Ca și fotografia unei persoane dragi plecată din lumea aceasta, icoana este o punte între noi și cei plecați în lumea sfinților și a sfințeniei. Toate icoanele au pe lângă chipul fizic și aura lor spirituală, reprezentând tărâmul sfințeniei. În acest mod cinstirea icoanelor în Duminica Ortodoxiei este eșezată în mod fericit.

Credința ortodoxă este credința iubirii jertfelnice a omului ca prelungire a iubirii jertfelnice a lui Hristos, de aceea să ne străduim să trăim în iubire jertfelnică și să fim bucuroși și mândri că suntem fii ai Bisericii Ortodoxe.



stefania · 224 vizualizari · 0 comentarii
25 Feb 2018
SFANTA SPOVEDANIE
In cele ce urmeaza, m-am gandit sa vorbesc cate ceva despre taina Sfintei Spovedanii.
Una din marile datorii duhovnicesti, atat ale monahilor, cat si ale crestinilor, este spovedania pacatelor. Trebuie sa stim mai intai ca toti gresim inaintea lui Dumnezeu, unii mai mult, altii mai putin, si nimeni nu este fara de pacat.
Acest lucru ni-l arata Sfanta Scriptura care zice :
Toti multe gresim. Iar de vom zice ca pacat nu avem, pe noi insine ne inselam si adevarul nu este in noi; iar daca ne vom marturisi pacatele, credincios si drept este Dumnezeu, ca sa ne ierte noua pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata intinaciunea si nedreptatea.
Daca mi-am marturisit cu cainta si cu pregatire cuvenita si m-am spovedit curat, preotul, numai daca a pus mana pe cap si a zis : " Dumnezeu sa te ierte ", pacatele mele s-au ridicat.
Iar daca nu m-am dus cu cainta si cu pregatire cuvenita la cel mai iscusit duhovnic, si n-am stiut sa ma marturisesc curat, sa descopar toate pacatele mele, sa primesc canon pentru ele si sa le parasesc, pot sa fac o mie de dezlegari, ca pacatul, otrava, a ramas tot in mine, de nu m-am dus pregatit.
De aceea folosul, valoarea cea scumpa a Sfintei Spovedanii nu tine de preot, ci de mine. Eu, daca ma duc cu toata sfintenia, cu toata convingerea in fata lui Dumnezeu - ca, atunci cand ma duc in fata preotului, inaintea lui Dumnezeu ma duc, ca preotul este numai un martor -, trebuie sa-i spun toate pacatele mele.
Altfel crezi ca in ziua judecatii preotul poate sa-ti ajute ceva, daca n-ai spus drept ? Doamne fereste ! Preotul n-a putut dezlega la spovedanie decat ce i-ai spus tu. Iar daca tu ai avut vreo rezerva si ai tinut vreun pacat nespus, toate pacatele le ai indoite. Asa spun Sfintii Parinti, pentru ca ai crezut ca Dumnezeu nu stie ce ai facut tu.
Iata care sunt conditiile pe care trebuie sa le implineasca spovedania :
1. Spovedania trebuie sa se faca inaintea duhovnicului. Deci, eu cand ma duc la spovedanie inaintea preotului, ma duc in fata lui Dumnezeu. Preotul este un simplu martor. In ziua judecatii el atat poate spune, cat i-am spus eu. Ce nu i-am spus, nu-i dezlegat nici pe pamant, nici in cer. Dar eu, daca m-am dus la spovedanie si i-am spus toate si preotul mi-a facut dezlegare cu mainile pe cap, eu sunt dezlegat.
2. Spovedania trebuie sa fie completa si sa nu se ascunda nimic din cele faptuite, cum am spus mai inainte. Ai auzit ce spune Sfantul Apostol Pavel ? Cuvantul lui Dumnezeu este mai ascutit decat toata sabia cea cu doua taisuri si strabate pana la despartitura trupului de a duhului, cea mai inalta unire intre om si Dumnezeu.
3. Spovedania trebuie facuta de buna voie, dupa marturia Duhului Sfant, care zice : si din voia mea ma voi marturisi Lui;
4. Spovedania trebuie sa fie facuta cu umilinta,
caci inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi;
5. Spovedania sa nu fie prihanitoare, adica sa nu dam vina pe nimeni, nici pe oameni, nici pe vreo alta zidira a lui Dumnezeu, nici chiar pe diavoli. La spovedanie numai pe noi sa ne invinuim si sa ne prihanim, cum zice Sfantul Ioan Scararul : " A mea este buba, a mea este rana; dintru a mea lenevire s-a facut, iar nu dintr-a altuia ".
6. Spovedania se cuvine sa fie dreapta, adica sa spui adevarul, spune cum ai facut toate, fara rusine. Isus Sirah spune : Este rusine care aduce pacat si este rusine care aduce slava si har.
Rusinea aceasta pe care o suferi la spovedanie te scuteste pe tine de rusinea aceea pe care o vom suferi cu totii la ziua cea infricosata a Judecatii lui Dumnezeu.
7. Spovedania sa fie hotaratoare. Sa luam inaintea duhovnicului o mare hotarare de a nu mai pacatui, ajutandu-ne noua dumnezeiescul har, si sa voim mai bine a muri de mii de ori decat a mai pacatui de acum inainte cu vointa noastra.
Sfantul Vasile cel Mare zice : " Nu se foloseste de marturisire, nici se marturiseste, cel ce zice la spovedanie numai ca a gresit, insa ramane iarasi in pacat si nu-l uraste ". Toata pocainta ta intru aceasta consta, adica sa te hotarasti a-ti schimba viata.
Cand ma duc la marturisire cu parere de rau si cu pocainta, si imi cunosc gresalele, ii spun preotului cate tin eu minte. Dar ca sa tii minte si sa faci o marturisire intreaga, nu te duce cu ochii legati la preot, ca diavolul iti ia mintea si uiti. Cu o saptamana sau doua inainte, stai intr-o camera linistita, ia-ti un caiet si scrie toate pacatele tale din copilarie pana in ziua spovedaniei.
Ce pacate am eu pe constiinta, de cande eram copil mic, cand eram de cinci ani, cand eram de sapte ani, cand eram in clasa intai la scoal, cand eram in clasa a doua, cand eram intr-a noua, cand eram fata mare, inainte de casatorie, sau dupa casatorie, cand eram militar, cand eram flacau.
Scrie, ca si diavolul a scris. Avem contabil bun, ingerul rau pe umarul stang, care scrie tot, si ingerul cel bun pe umarul drept, care scrie si el faptele cele bune ale omului.
Si atunci uite ce-i. Stii ca nimic necurat nu va intra intru Imparatia cerurilor ? De aceea, cel mai mare bine pe care poti sa-l faci unui om, este acesta. Daca vezi ca s-a imbolnavit in casa la tine, tata sau mama sau ginerele sau nora sau fata sau baiatul sau fratele, cine a slabit de boala si se apropie de moarte, nu se poate un bine mai mare decat sa-i aduci preotul repede. Nu doctorul. Doctorul este un bolovan de pamant ca si tine ! Preotul a luat dar de la Dumnezeu. Nu ati auzit in Evanghelie ? Ce veti lega voi pe pamant, va fi legat si in ceruri si ce veti dezlega voi pe pamant, va fi dezlegat si in ceruri !
Daca ai reusit sa-l spovedesti curat inainte de moarte, i-ai salvat sufletul. Cand se duce la vami, sufletul care a avut pacate, daca le-a dezlegat preotul aici, Duhul Sfant a sters tot de pe tabelele lor. Crapa, mor de ciuda diavolii : " Ia uita-te, domnule ! L-am avut in mana ! " Duhul Sfant i-a sters pacatele. Aceasta putere le-a dat Dumnezeu preotilor, ca daca nu dadea Dumnezeu aceasta putere preotilor, nimeni din oameni nu s-ar fi mantuit.
Dar Dumnezeu, Cel ce a facut cerul si pamantul, a stiut cum sa faca pentru a mantui lumea. Cand a inviat Hristos aceasta putere le-a dat Apostolilor. Ce le-a spus la Apostoli ? A suflat asupra lor si le-a zis : Luati Duh Sfant; carora le veti tine pacatele, tinute vor fi si carora le veti ierta, iertate vor fi si orice veti dezlega voi pe pamant, va fi dezlegat si in cer ... Ce, fratilor, voi nu ati citit ? Nu ati auzit Evanghelia ?
Deci, cand vezi ca esti bolnav de moarte, nu alerga la doctor, ca poate te omoara acela si mori nemarturisit. Intai spovedeste-te si apoi du-te si la doctor, daca este cazul, dar tu sa fii martusrisit. Daca ai murit, gata, te-ai usurat ! Ca vei muri in mainile doctorului, ca vei muri acasa, tu sa fii marturisit. Insa intai doctorul sufletelor, ca el te va scoate din iad. Asa. Si nu te gandi ca n-are dar.
Dupa o spovedanie curata, trebuie sa primim un canon, pe care trebuie sa-l tinem. Cel ce se spovedeste are mare datorie de a-si face canonul dat pentru a scapa de chinul cel vesnic al iadului.
Vedem in Sfanta Scriptura ca prin canon s-au curatit toti cei ce au pacatuit inaintea Domnului. Altfel, cel ce a primit canon si nu-l face, nu se poate curati de lepra pacatului si nici sufletul sau nu este slobozit din robia dracilor.
Este bine stiut ca cel ce se pocaieste cu adevarat, nu numai ca primeste canonul dat de duhovnicul sau, ci singur cere mai mult canon, stiind ca ori aici vremelnic, ori dincolo vesnic, pacatosii trebuie sa-si faca canonul.
Iar canonul sa fie dupa masura puterii fiecaruia. Ai auzit ce spune Sfantul Marcu Ascetul ? " Cata deosebire are arama de fier si fierul de gateje - adica de vreascuri -, atata deosebire este intre un trup si altul ". Altul este din fire sanatos si tare si poate sa posteasca si sa nu manance pana seara; iar altul, saracul, daca n-a mancat de doua - trei ori pe zi, cade jos. In toate acestea se cauta scopul. De aceea dreapta socoteala este imparateasa faptelor bune.
Tu crezi ca pe dracul il intreci la fuga ? El intr-o clipa este la marginea pamantului. Numai cu asta il intreci : daca te smeresti si te socotesti a fi praf si cenusa si pacatos si neputincios si nevrednic de a trai pe pamant. Numai de smerenie se teme diavolul ! De alta nu se teme el. Poti sa fii tu nevoitor cat ii lumea, daca nu stii sa ceri iertare, esti batjocorit de diavoli.
De aceea, fratilor, sa ne ajute mila Domnului sa castigam oleaca de smerenie si dreapta socoteala, fiindca in lumea aceasta sunt curse si ispite si fel de fel de nedumeriri pamantesti si duhovnicesti. Dar sa avem in toate dreapta socoteala. Ca padurea nu se teme de cel ce incarca o data mult pe o caruta. Stie ca mai la vale se rupe osia si se strica carul. ea se teme de acela care ia cate un lemnisor si-l duce acasa. Asa si vrajmasul, nu se teme de cel care incepe cu multa nevointa, ca oboseste si ramane. Ci, se teme de cel care ia cate oleaca asa, incet, incet.
Sfantul Teodosie spune : " De lucrezi cate putin, cate putin se imbogateste cineva si la cele trupesti si la cele duhovnicesti !". Cate oleaca ! Asa sa luati fapta buna, cate oleaca si sa va para rau ca n-ati facut mai mult.
- Cand se face spovedania generala ? au intrebat unii credinciosi.
- O data pe an tebuie sa faci spovedania generala din mica copilarie. Sfantul Nicodim Aghioritul spune : O data pe an, in Postul Mare, este bine sa faci spovedania generala. Stii de ce ? Pentru smerenie. Te ajuta mult sa-ti aduci aminte pacatele. Eu ma marturisesc, dar dracul ma face sa uit pacatele mele cu care am maniat pe Dumnezeu.
Dar eu, cand fac spovedania generala, mi le face ingerul cat muntele in fata mea. " Vezi cine esti ? " Smerenia ! Si atunci, mai mult se apropie Dumnezeu de noi, cand noi ne smerim din adancul sufletului.
- Dar ce incredere avem ca ni s-au iertat toate pacatele prin spovedanie ?
- Dar dumneata daca ai spalat o rufa bine, curata, si daca se mai murdareste, nu o mai speli din nou ? Nu pui soda si lesie si o pui la uscat ? Precum camasa trebuie spalata, asa si sufletul trebuie spalat mereu prin deasa spovedanie.
dar Sfintii parinti si mai ales Sfantul Nicodim Aghioritul avea o invatatura pentru duhovnic : " Sfatuieste-i, o! duhovnice, la spovedanie deasa si curata pe toti ". O data in an se face spovedania generala din nou. Si asta-i pentru smerenie si pentru ca omul sa nu uite neputintele lui, cu care a suparat pe Dumnezeu. Asa este.
De aceea trebuie sa ne pocaim, sa ne para rau. Pentru ca Dumnezeu este atat de milostiv si de bun,ca nu mai tine minte raul ce-am facut, daca noi ne intoarcem din toata inima si ne marturisim.
Ati vazut ce spune proorocul Isaia : Intoarceti-va catre Mine si Ma voi intoarce catre voi, fiii oamenilor. De vor fi pacatele voastre ca mohoraciunea, ca zapada va voi albi, si de vor fi ca roseala, ca luna le voi face albe si nu voi mai pomeni cele dintai ale voastre.
In bunatatea Lui cea fara margini, El stie neputinta noastra, ca gresim cu voie si fara voie, cu stiinta si cu nestiinta. Nu este clipa cand nu gresim inaintea Domnului. Dar nimeni nu stie firea omului mai mult ca Dumnezeu, caci El ne-a facut din nimic.
De aceea, cum ne intoarcem catre El cu lacrimi, cu parere de rau, cu spovedanie curata, ne si iarta. Cine are pacate mai grele trebuie sa faca oleaca de canon, ca Dumnezeu totdeauna este gata sa ne primeasca si sa ne ierte, caci suntem zidirea Lui.
Nimeni nu L-a facut pe Hristos sa coboare din cer, decat mila Lui, dragostea Lui pentru oameni. I-a fost mila de neamul omenesc. Ca atat de multa dragoste are fata de neamul omenesc, incat auzi ce spune Sfantul Ioan Evanghelistul :
Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Unul nascut, Fiul Sau, L-a trimis in lume sa mantuiasca neamul omenesc.
A venit Mantuitorul Iisus Hristos, nu numai sa ne invete ce trebuie sa facem, ci pentru ca sa sufere pentru noi suferinte, batjocuri, scuipari, batai si moarte pe Cruce, pentru ca sa scoata neamul lui Adam din iad, care statea acolo de 5508 ani, cat au fost, de la primul Adam, pana la venirea Noului Adam - Hristos.
Deci, sa avem catre Dumnezeu inima de fiu, si sa-L iubim din toata inima. Iar cand am gresit ceva, indata sa cerem iertare si sa alergam la marturisire, ca sa-L impacam pe Dumnezeu, caci l-am suparat, ca Domnul niciodata nu tine minte raul. Daca vede ca ne-am intors, se intoarce si El catre noi.
Sa avem catre noi inima de judecator. Adica cum ? Sa ne judecam. Oare, ce gandim noi ii place lui Dumnezeu ? Ce vorbim noi oare ii place lui Dumnezeu ? Ce fac eu acum oare ii place lui Dumnezeu ?
Si indata constiinta ne spune da sau nu. Caci de se va judeca omul pe sine, nu va cadea in judecata lui Dumnezeu ! Sa ne facem judecatori noau insine : " Mai, aceasta nu-i bun ce fac, aceasta nu-i bun ce vorbesc; aceasta nu-i bun ce intentionez eu sa fac ! "
Catre aproapele sa avem inima de mama. Ai vazut o mama buna ? Chiar daca are copii mai multi si daca unul o supara, o nacajeste in fel si chip, ea are mila de toti. Daca vede ca un copil de-al ei a cazut in apa si se ineaca, sau in foc, si striga : " Mama, nu ma lasa ! ", ea uita tot. Uita ca a suparat-o si se duce catre dansul si-l scapa, chiar cu riscul vietii.
Ca asa este mama ! Adevarata mama nu mai tine minte raul. Atat iubeste pe copii. Iata, asa trebuie sa avem si noi inima noastra fata de toti. Sa ne fie mila de toti, si de straini si de ai nostri. Asa cere Dumnezeu in Sfanta Evanghelie.
N-ai vazut closca ? Are atati apui si daca i-ai luat numai unul, iti sare in cap, macar ca are multi. Asa si mama cea buna isi pune sufletul pentru copii. Aceasta inima de mama o cere Dumnezeu de la noi. S-o avem fata de toti. Cand a fi unul, care chiar de ne-a facut rau, chiar de ne-a suparat, insa cand il vom vedea ca este la necaz, sa sarim sa-l ajutam, ca sa vada el ca noi avem dragoste si nu tinem minte raul pe care ni l-a facut el. Numai asa vom fi fii ai lui Dumnezeu dupa dar.
FOLOSUL DESEI SPOVEDANII
Acum sa spunem pe scurt despre cele cinci foloase ale desei spovedanii.
Preabunul Dumnezeu a pus in lume Taina aceasta a Spovedaniei, ca daca n-ar fi fost aceasta dupa botez, nimeni nu s-ar putea mantui. Cine reuseste sa faca o spovedanie curata, reuseste sa faca al doilea Botez; dupa cum ati vazut ca zice preotul la molifta : " De vreme ce cu al doilea botez te-ai botezat, dupa randuiala tainelor crestinesti ".
Taina Marturisirii sau a Spovedaniei, este una din cele sapte Taine si cuprinde patru parti.
Prima parte este durerea inimii pentru pacate.
Sa-i para rau si sa planga pentru pacatul prin care a suparat pe Dumnezeu.
A doua este spovedania prin viu grai la duhovnic.
A treia este facerea canonului, prin hotararea in fata preotului ca-l va face.
A patra parte, cheia Sfintei Spovedanii, este dezlegarea pacatelor, prin punerea mainilor preotului pe capul credinciosului. Acesta, dupa canonul 8 al Sinodului I Ecumenic, se numeste epicleza duhovniciei, adica venirea Duhului Sfant peste capul celui ce s-a marturisit curat. Ca nu se poate incheia taina Sfintei Spovedanii, decat atunci cand a pus preotul mana pe capul celui ce se marturiseste, dupa cum arhiereul pune mana pe capul diaconului sau al preotului, cand il hirotoneste si vine Duhul Sfant prin succesiune apostolica.
Deci, la fel si aici, Duhul Sfant vine prin mana preotului, sa dezlege sufletul care s-a spovedit.
Dar spovedania, fiind o spalare sau un botez duhovnicesc al sufletului, dupa Botezul cel dintai, este o taina prin care se iarta pacatele omului prin dezlegare de la duhovnic si este bine sa se faca cat mai des.
Dumnezeiescul parinte Ioan Gura de Aur zice asa in cartea care se numeste " Putul " sau " Fantana " pe romaneste : " De este cu putinta, o, crestine, si in fiecare ceas sa te marturisesti la duhovnic ".
de ce ? Pentru ca nu este clipa si minut cand nu gresim lui Dumnezeu. Deci, daca gresim in fiecare clipa lui Dumnezeu, este prea de nevoie sa se faca deasa spovedanie, sa spalam sufletul prin marturisire curata cu cainta si canon, pentru ca se innegreste haina sufletului nostru cea curatita la Botez, prin tot felul de pacate, din ceas in ceas si din minut in minut.
In vremea veche a crestinismului patristic, crestinii se marturiseau in fiecare zi la duhovnici. Dar pe vremea aceea se si impartaseau in fiecare zi, cum arata la Fapte : ... si erau toti in biserica, cand s-a intemeiat Biserica, si staruiau in invatatura Apostolilor si in impartasire, in frangerea painii si in rugaciune. ... iar toti cei ce credeau erau laolalta si toate le aveau de obste.
Astfel s-a intemeiat prima obste apostolica.
Toate le dadeau Bisericii si pe ei insisi se dadeau lui Hristos. Pe vremea aceea, dupa terminarea slujbei, si masa se dadea in biserica, mesele agape. Mai tarziu s-au scos in pridvorul bisericii si pe urma acasa la crestini, fiind binecuvantate de Sfintii Apostoli.
Spovedania se facea la inceput in fiecare zi. Mai tarziu oamenii, rarind cu Sfanta Impartasanie, au rarit-o si cu Sfanta Spovedanie. Si vedeti acum de-abia se mai spovedesc in cel;e patru posturi. Atata s-a racit credinta si evlavia, mai ales fata de Spovedanie, si chiar de impartasirea cu Preacuratele Taine, care aduc cel mai mare folos si putere de crestere duhovniceasca a sufletelor noastre prin harul Duhului Sfant, care vine peste noi prin aceste Sfinte Taine.
Aici vom vorbi, nu numai despre Spovedanie, ci despre foloasele desei spovedanii.
Foloasele desei spovedanii sunt cinci.
Primul folos al desei spovedanii, este acela ca pacatul nu prinde radacini in noi si se strica din suflet cuibul satanei.
Diavolul, vazand ca te spovedesti des, te caiesti, te rogi si-l parasti mereu, zice asa : " Degeaba ma ostenesc cu dansul, ca se duce mereu la preot si se spovedeste, si-l dezleaga, si eu nu castig nimic. Mai bine ma duc la cei care dorm, care n-au grija de mantuire, care nu se spovedesc cu anii, ca aceia nu mi se mai impotrivesc !".
Cine se spovedeste des, stie ce a gresit, ca tine minte. Daca nu s-a spovedit de cateva zile : " Mai, ce-am facut ?". El indata isi aduce aminte, iar daca lasa sa treaca o luna sau doua sau poate si un an, de unde sa tina el minte ?
Ca intr-o zi daca s-ar ispiti omul pe sine, stai undeva intr-un unghi de casa, intr-un colt si pandeste-ti gandurile tale numai timp de doua ceasuri, sa vezi in cate feluri umbla mintea. Si la cate pacate se duce daca n-o strunesti cu rugaciunea si cu frica de Dumnezeu. Dar intr-o zi sau doua ? Dar umbland in societate cu lumea si vorbind cu lumea si vazand si auzind, cat se incarca sufletul nostru pe constiinta in fiecare ceas ?
deci primul folos al desei spovedanii este acesta. Si sa tineti minte ca prin marturisire deasa, pacatele nu pot prinde radacini adanci in inima celui ce se marturiseste.
Al doilea folos al desei spovedanii este ca omul tine minte usor greselile facute de la ultima spovedanie, pe cand cel ce se marturiseste rar, cu anevoie poate sa-si aduca aminte de toate cate a facut. Astfel, multe din pacate raman nespovedite si, prin urmare, neiertate. Pentru aceea diavolul i le aduce aminte in ceasul mortii, dar fara de folos, caci i se leaga limba si nu le mai poate marturisi.
Vai de acela care se duce la marturisire si spune o seama de pacate si o seama nu le spune; sau le spune si pe acelea, dar nu sincer cum le-a facut. Cauta cuvinte de acoperire; asa de ici de colo, crede el ca poate minti pe Dumnezeu, ca nu stie Dumnezeu cum s-a facut pacatul si in ce fel ? El crede ca trebuie sa-i spuna duhovnicului cateva pacate si, daca l-a dezlegat, este iertat.
Duhovnicul dezleaga numai ce aude; celelalte pacate raman legate, ca acela n-a fost sincer si nicidecum nu reuseste sa se usureze. Deci a doua pricina ca spovedania sa fie buna, trebuie sa fie sincera si curata. Tot ce tine minte omul sa spuna, ca nu-i spune preotului. Preotul e un om de tarana ca si noi. El a primit puterea de a lega si dezlega pacatele, prin lucrarea Duhului Sfant.
Al treilea folos al celui ce se marturiseste des,
chiar daca i s-ar intampla sa cada in pacat de moarte, indata alearga si se marturiseste si intra in harul lui Dumnezeu, si nu sufera sa aiba pe constiinta greutatea pacatului, fiind deprins a se curati des prin spovedanie.
Al patrulea folos al desei spovedanii este ca pe unul ca acesta, il afl amoartea curatit si in harul lui Dumnezeu, avand mare nadejde de mantuire.
Dupa marturia Sfantului Vasile cel Mare, diavolul merge totdeauna la moartea dreptilor si a pacatosilor, cautand sa afle pe om in pacate spre a-i lua sufletul.
La cei ce se marturisesc des si curat nu poate afla nimic, deoarece s-au marturisit luand dezlegare pentru pacate.
Al cincilea folos al desei spovedanii este ca unul ca acesta se opreste si se infraneaza de la pacate, aducandu-si aminte ca dupa putine zile se va marturisi din nou si va primi canon de la duhovnic, acesta mustrandu-l pentru cele facute.
Acesta care se spovedeste des, cand isi aduce aminte de rusinea ce-o s-o aiba de la duhovnic, de canonul pe care o sa-l primeasca, se opreste de la pacat. Omul are atata putere impotriva pacatului, ca toti diavolii din iad, daca ar veni, n-au ce-i face, daca vrea sa nu faca pacatul; caci i-a dat Dumnezeu o putere mare, de la Botez, sa biruiasca ispitele diavolilor.
Daca n-as avea puterea aceasta, n-ar fi iad nici pedeapsa pentru pacat. Voi nu auziti in Psaltire ce spune Duhul Sfant ? Doamne, caci cu arma buneivoiri ne-ai incununat pe noi. Si iarasi spune Solomon : Dumnezeu l-a zidit pe om, l-a lasat in mana sfatului sau.
Daca vrea sa faca pacatul, il face, daca nu, nu. Diavolul numai ii da in gand, iar el daca este prost si se amageste, il face. Poti sa spui tu in ziua judecatii : " Doamne, diavolul m-a dus la crasma, diavolul m-a dus la muierea cutare, diavolul m-a dus la furat, diavolul m-a dus la betie, diavolul la avort, la toate ! " Iar diavolul vas pune atunci : " Doamne, sa-m i arate martori, ca m-a vazut cand il duceam de mana la crasma, la desfrau sau la avort !".
Apoi va zice omului : " Vezi ca esti prost ? Eu ti-am dat in gand sa faci pacatul. Daca ai fost prost, te-ai dus tu singur ! Nu te-am dus eu de man ! Daca m-ai ascultat esti al meu !".
Deci prin deasa spovedanie se strica cuibul satanei. Ai vazut cocostarcul ? Face cuib pe casa la tine; si-i o pasare foarte fina. Daca i-ai stricat cuibul o data, de doua ori, nu-ti mai vine acolo. Stie ca-i esti dusman. Asa si noi, daca-i stricam cuibul satanei, el nu mai vine repede. Si acesta este un om care tine sufletul curat, ca nu poate suferi pacatele.
Deci al cincilea folos al sfintei spovedanii este indoit. Mai intai ca stricam cuibul satanei din suflet si al doilea ca nu ne gaseste moartea nespovediti.
Cel ce are obicei sa se marturiseasca des, nu lasa rugina pacatului sa se prinda de mintea si inima lui; cine isi pliveste ogorul lui des, simte cand incolteste pacatul si indata il smulge din suflet prin spovedanie. Pe acel amoartea nu-l gaseste nepregatit.
Uite, acum um parinte a murit la noi, duhovnicul Natanail. A venit la mine vineri, s-a spovedit dupa indreptarul de spovedanie pe care il au duhovnicii, s-a impartasit cu Preacuratele Taine, iar peste cateva zile s-a dus la Domnul, zicand rugaciuni.
Acest suflet, desi s-a dus repede, era pregatit. A fost om intelept. Dar noi ce zicem ? " Lasa ca m-oi spovedi la anul !". Nu ! Sa nu amanam, ca nu stim cand ne cheama Hristos ! Parintele Natanail n-a stiut ca moare. Dar ingerul Domnului l-a ajutat, fiindca el avea obicei in fiecare saptamana sa vina la marturisit. Nu a avut cand sa se stranga rautatea, ca au fost dezlegate la spovedanie toate pacatele, pana si cele mai mici.
Sa nu credeti dumneavoastra ca pacatele mici nu sunt grave ! Si pe acelea trebuie sa le marturisim, ca auzi ce spune Evanghelia : Nimic necurat nu va intra intru imparatia cerurilor.
Parintele Cleopa
roxana mateescu · 220 vizualizari · 0 comentarii
23 Feb 2018
Iubirea lui Dumnezeu pentru om se revelează mai ales în jertfă, prin aceasta ea făcându-se mai evidentă: "Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El și-a dat viața pentru noi" (I In. 3, 16). În suferințele Sale, Iisus n-a vrut de la om altceva decât un singur lucru: să accepte a răspunde cu iubire la iubirea ce i se arată. Prin iubirea Sa, Hristos a vrut salvarea omului. "Crucea este cheia tainei iubirii lui Hristos. Fără Cruce am fi știut ceva despre iubire în general, dar n-am fi știut nimic despre iubirea lui Dumnezeu față de noi."

Prin moartea lui Hristos pe cruce, Dumnezeu își învederează negrăita Lui bunătate (dragoste) față de lume" (Dumitru Belu, Despre iubire). În al doilea rând, crucea ne arată o iubire care, pentru salvarea celuilalt, nu se dă în lături de la nici o suferință. Dumnezeu nu ne putea da o altă dovadă mai mare de iubire, decât moartea lui Iisus Hristos pentru răscumpărarea noastră. Dumnezeu și Domnul L-a dat pentru dragostea Sa pe Însuși Fiul Său la moarte prin cruce. "Că așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat la moarte pentru ea (Ioan 3, 16). Nu pentru că n-a putut să ne izbăvească pe noi în alt chip, ci a voit să ne învețe prin aceasta pe noi dragostea cea folositoare. Și ne-a apropiat pe noi de Sine în moartea Unuia-Născut Fiului Său. Și dacă ar fi avut ceva mai de preț decât pe Fiul Său, și aceasta ne-ar fi dat-o, ca să se afle în El neamul nostru. Și pentru dragostea Lui cea mare n-a voit să silească libertatea noastră, deși putea să o facă, ci să ne apropie de Sine, prin dragostea cugetului nostru" (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, 81, în Filocalia…, vol. X). Potrivit Sfântului Nicolae Cabasila, "două particularități îl caracterizează pe cel ce iubește și îi asigură biruința: faptul de a face bine, prin toate mijloacele, obiectului iubirii sale și, la nevoie, de a suferi pentru el dureri și chinuri teribile. Această a doua mărturie de iubire este mult superioară celei dintâi, ori, Dumnezeu era neputincios să o dea fiind nepătimitor ... Atunci El născocește această umilință, caută să se pună în starea de a putea îndura dureri și chinuri pentru a convinge de iubirea Sa pe cei pentru care va suferi atât" (Sf. Nicolae Cabasila, Viața în Hristos, IV).

Când vorbește despre pătimirile lui Hristos pe cruce, Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: "Dacă mă întreabă cineva: ce lucru mare a făcut Hristos? Eu voi lăsa cerul, pământul, marea, învierea multor morți și alte minuni și voi arăta doar crucea, care este mai slăvită decât toate. Crucea este vrerea Tatălui, slava (Fiului) Unuia Născut, desfătarea Sfântului Duh, podoaba îngerilor, siguranța Bisericii, mândria lui Pavel" (Despre Cruce, 2). În alt loc, același Sfânt Părinte zice: "Pentru aceasta Îl numesc pe Hristos Împărat, pentru că Îl văd răstignit. A se jertfi pentru cei conduși este fapta unui împărat" (Cuvântări la Praznice Împărătești). Atunci când face referire la negrăita dragoste a lui Dumnezeu pentru oameni, autorul patristic menționat precizează: "Cum? Nu numai că a dat pe Fiul Său Cel iubit, ci în așa fel, încât să fie crucificat. Admiră bogăția iubirii sale față de om; pe Fiul Său iubit l-a dat pentru cei vrednici de ură" (Comentar la Efeseni, Omilia I, 2).

"Hristos iubește pe fiecare om cu aceeași dragoste cu care iubește întreaga lume"

Mântuitorul Hristos numește moartea Sa jertfă și spune că pentru aceasta a venit, pentru a se jertfi (Mt., 20, 28). El nu ar fi refuzat să se jertfească chiar și numai pentru unul dintre noi, căci ne iubește pe fiecare cel mai mult. "Hristos iubește pe fiecare om cu aceeași dragoste cu care iubește întreaga lume" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia II, 8 la Epistola către Galateni), pentru că fiecare om este unic în fața lui Dumnezeu și mai valoros decât toate galaxiile la un loc, deoarece numai pe om l-a făcut Dumnezeu după chipul Său, cu posibilitatea de a ajunge la asemănarea cu El și a poseda prin har ceea ce El posedă prin fire; omul este și veriga de legătură dintre lume și Dumnezeu, "căci în firea omenească s-a amestecat o anumită înrudire cu Divinitatea" (Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic, VI). Scopul suprem al operei de răscumpărare este fericirea umană, finalizată și împlinită prin învierea Sa din morți. Hristos Și-a arătat iubirea Sa pentru noi nu numai prin crearea noastră și a lumii din nimic, prin Întrupare, pătimirile și moartea pe cruce, dar și prin Înviere, Înălțarea la cer, trimiterea Duhului Sfânt și prin pronia Sa care este evidentă din priveliștea tuturor celor pe care le vedem. După Înălțarea Sa la ceruri, Hristos nu ne lasă singuri, ci se dăruiește întreg pentru fiecare în parte, la fiecare Sfântă Liturghie. La rândul nostru, aducem la Sfântul Altar ceea ce avem mai prețios - însăși viața noastră, simbolizată în darurile de pâine și vin. Hristos vrea să ne ajute din interiorul nostru. El intră în componența omului prin cea mai intimă și mai deplină unire, pentru o inhabitare reciprocă, a lui Hristos în el și a omului în Hristos. Mântuitorul dorește să fie interior nouă, să fie în noi. În acest sens, în Sfânta Scriptură citim că, după Învierea Sa din morți, pe drum spre Emaus, El se arată celor doi ucenici - Luca și Cleopa (Lc., 24, 13-32). Ei nu l-au cunoscut, cu toate că Hristos le tâlcuia locurile din Scripturi care vorbeau despre El. Când s-a făcut că pleacă mai departe, cei doi L-au rugat stăruitor să rămână la ei. Stând la masă, a binecuvântat pâinea, a frânt-o (ceea ce la evrei numai stăpânul casei săvârșea acest lucru) și le-a dat lor. Atunci ei L-au cunoscut, dar în acel moment El s-a făcut nevăzut de la ochii lor, ascunzându-se cum numai El știe în pâinea binecuvântată cu care ei au rămas. N-a mai dorit să fie un vizavi, exterior lor, ci interior, devenind astfel Viața vieții lor.

Dumnezeu caută prin toate numai folosul omului

Referindu-se la taina iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu, Părintele Stăniloae menționa: "Iubirea lui Dumnezeu țâșnește de pretutindeni, din toate lucrurile și împrejurările, arătându-se în toate felurile" (Pr. Dumitru Stăniloae, nota 597, în Filocalia…, vol. VIII). Dumnezeul nostru, care este prin excelență iubire, caută prin toate numai folosul omului, îl iubește pe acesta mai mult decât se iubește el însuși pe sine și depășește în daruri gândurile omului. "Ai un Stăpân mai afectuos decât un părinte - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - și mai grijuliu decât o mamă, mai îndrăgostit decât un mire și o mireasă, care socotește că odihna Lui e mântuirea ta și se bucură mai mult decât tine de izbăvirea de primejdii și de moarte… și care arată orice fel de iubire: cea care o are un părinte pentru copii, o mamă pentru rodul pântecului ei, agricultorul pentru via sa, constructorul pentru meșteșugul său, mirele pentru mireasă, tânărul pentru o tânără, o iubire care vrea să îndepărteze de la tine cele rele tot atât pe cât e de departe răsăritul de apus, pe cât e mai înalt cerul față de pământ - căci am arătat și aceasta -, sau mai bine zis nu numai atât, cu mult mai mult, cum am arătat punând în mișcare cuvântul despre acestea și îndemnându-te să nu te oprești la imagini, ci să le depășești prin raționamente. Căci pronia lui Dumnezeu e de netâlcuit, purtarea Lui de grijă e necuprinsă, bunătatea Lui e negrăită, iar iubirea Lui de oameni cu neputință de adulmecat" (Scrisori din exil, VIII).

Pentru ca noi să trăim în iubire, Creatorul nu dă porunci despotice, ci lansează apeluri iubitoare. "Iubește și fă ce vrei" (Fer. Augustin, In Epist. Ioan., VII, 8), spune Fericitul Augustin, căci dacă cineva iubește pe Dumnezeu și pe semeni nu mai poate greși. Dumnezeu nu pune interdicții, nu ne silește să alegem binele, ci ne recomandă norme dătătoare de viață. "Nu ne silește Dumnezeu, Cel prisositor de bun (la bine), ca nu cumva siliți fiind și neascultând, mai mare osândă să avem" (Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia…, vol. V). El nu violentează libertatea persoanelor care pot alege între a trăi în afara lui Dumnezeu sau în comuniune cu El. Astfel, iubirea Lui rămâne tot timpul în stare de jertfă. Dar omul nu-și poate odihni sufletul până nu simte iubirea lui Hristos în el și până nu răspunde cu iubire iubirii Lui, căci sufletul uman are o nesfârșită sete de iubire, iar această sete nu și-o poate potoli decât prin înălțarea către Hristos, Care o satură, umplând-o și mai mult de dorul după iubirea Lui. De aceea a fost trimis Duhul Sfânt în lume, pentru a ne dărui apa înnoirii duhovnicești, pentru ca noi, adăpându-ne prin Duhul, (să primim și să) iubim pe Hristos (Sfântul Atanasie cel Mare, Epistola I către Serapion), iar prin Hristos, pe Tatăl. Parafrazându-l pe Sfântul Nicolae Cabasila, putem spune că, dacă ochiul a fost creat pentru a căuta lumina și a se sătura de ea, iar urechea pentru sunete și toate celelalte după rostul lor, atunci dorința sufletului se împlinește numai când găsește pe Dumnezeu, căci așa este sortit sufletului să nu-și afle liniștea decât în Hristos, deoarece El singur este și Binele și Adevărul și tot ceea ce-l poate bucura pe om.

Păcatele omului nu întrec dragostea lui Dumnezeu pentru acesta

Hristos, prietenul păcătoșilor (Mt. 11, 19), iubește, iartă pe acel pe care l-a ales și l-a rânduit coroană a creației și rege al ei, "făcând sărbătoare cerească din întoarcerea celui ce se căiește" (Sfântul Simeon Metafrastul, Parafrază în 150 de capete, 71). Mulțimea păcatelor și fărădelegilor omului nu întrece dragostea lui Dumnezeu pentru acesta, ci El are îndelungă răbdare și așteaptă mult pocăința fiecăruia dintre oameni, însă această certitudine nu trebuie să-l îndemne pe credincios la augmentarea păcătoșeniei, ci să-i stimuleze curajul pocăinței. Chiar după ce noi, oamenii, cădem în nenumărate greșeli și fărădelegi, ofensându-L și jignindu-L, Dumnezeu ne cheamă, ne așteaptă îndemnându-ne să venim spre El, ne cheamă așa de mult și cu o așa stăruință, de parcă nu noi i-am fi greșit, ci de parcă El ne-ar fi greșit nouă. În acest sens, Sfântul Grigorie Dialogul spune: "Dar Dumnezeu vorbește și înapoia spatelui, căci îl cheamă să se întoarcă la El și după săvârșirea păcatului. El recheamă pe acela care s-a îndepărtat de El. Nu ține seama de păcatele săvârșite. Aceluia care se reîntoarce îi deschide inima Sa plină de milostivire … Dacă nu ne temem de dreptatea Lui, ar trebui, cel puțin, să ne rușinăm că nu am răspuns chemării milostivirii" (Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale, Edit. IBMBOR). Oricât de mult bine ar săvârși și oricâte virtuți ar împlini omul în viața aceasta, ele nu se ridică la înălțimea cinstirilor și a iubirii lui Dumnezeu revărsate din belșug spre el: "Chiar de am muri de nenumărate ori pentru Dumnezeu, chiar dacă am săvârși toată virtutea, totuși, aceste fapte ale noastre nu sunt nici pe departe la înălțimea cinstirilor cu care ne-a cinstit pe noi Dumnezeu. Gândește-te la cele ce-ți spun: Dumnezeu n-are nevoie de nimic de la noi, ci Își este de-ajuns; ne-a adus din neființă la ființă, ne-a dat suflet, cum nu are nimeni pe pământ, a sădit raiul, a întins cerul… și dac-ai încerca să vorbești despre toate, bunurile și frumusețile date de Dumnezeu omului, ar trebui să povestești nespus de mult, fără însă a ajunge vreodată să le spui pe toate" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre căință). În duh filocalic, Sfinții Varsanufie și Ioan observă: "Dacă ai cunoaște cum trebuie darul lui Dumnezeu, chiar dacă toți perii capului tău ți-ar fi tot atâtea guri, n-ai putea să-L preamărești pe El, sau să-I mulțumești după vrednicie. Dar cred că tu îți dai seama de aceasta" (Sfântul Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, răsp. 113, în Filocalia…, vol. XI).

Viața spirituală este o împărtășire de iubire, de Dumnezeu

Parcurgând literatura patristică putem conchide că viața spirituală nu este o viață de legi, porunci și dispoziții, ci o viață de împărtășire de iubire, de Dumnezeu. Fiecărui creștin ce răspunde prompt iubirii Lui Hristos îi modelează chipul după chipul Său, căci aceasta este lucrarea iubirii, de a preface pe cel ce iubește în chipul celui iubit. Astfel, "dacă iubești pe Dumnezeu, dumnezeu vei fi; dacă-l iubești pe diavolul, diavol vei fi; iar de iubești trupul, trup vei fi. Înseamnă deci că lucrul cel dintâi al dumnezeieștii iubiri este a uni pe cel ce iubește cu cel iubit" (Fericitul Augustin). Iubirea produce în inima celui ce o îmbrățișează un adevărat reviriment și festin spiritual. Referindu-se la iubire ca putere de a schimba inimi și de a converti cugete la Dumnezeu-Iubire, Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: "Iubirea este un mare învățător și poate să-i întoarcă pe oameni de la rătăcire, să le schimbe felul de viață, să-i îndrume spre filosofie. Ea poate să facă din pietre oameni" (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 33, 6 la I Corinteni). Aceeași idee o găsim și la Fericitul Augustin, care afirmă: "Nimic nu-i atât de dur și de inflexibil care să nu fie biruit de focul iubirii" (Fericitul Augustin, De moribus Ecclesiae, II, XXII, 41). Când inima i se deschide Dumnezeului-Iubire, și-L primește pe Acesta să troneze în ea, nimic nu o mai bucură și o împlinește pe deplin, bucuria aceasta a prezenței lui Dumnezeu întrecând orice altă bucurie sau plăcere omenească, căci, așa cum spunea Fericitul Augustin, "iubirea lui Dumnezeu e un hoț, care, spre norocul tău, te jefuiește și te fură de toate, ca să nu mai ai altceva sau pe altcineva decât pe Dumnezeu (Fer. Augustin). Cel ce iubește cu adevărat pe Dumnezeu nu va mai iubi, nu se va mai îngriji de bani, de avuții, nici de părinți, nici de slava vieții, nici de prieteni, nici de frați și, peste tot, de nimic pământesc" (Sf. Ioan Scărarul, Scara), în sensul că, în viața lui, acestea nu primează iubirii.

Pe Dumnezeu Îl iubim pentru că este iubire, ni S-a revelat ca iubire absolută, pe om îl iubim pentru că Dumnezeu l-a iubit și l-a prețuit mai întâi și suntem datori să iubim creația lui Dumnezeu pentru că este opera Lui, frumoasă, armonioasă și vrednică de a fi iubită. Iubind toți pe Dumnezeu, toți pot să devină una, căci iubirea este cea care călăuzește lucrurile și le unește. În duh filocalic, Ava Dorotei menționează că "lumea este ca un cerc și în mijlocul acestuia se află Dumnezeu, iar liniile care pornesc de la margine către centru sunt drumurile, adică cetățile oamenilor (…) iată deci care este natura iubirii… cu cât ne apropiem de Dumnezeu în iubire față de El, cu atât ne unim întreolaltă prin iubirea lui Dumnezeu" (Ava Dorotei, Învățătura 6, 9).

Iubirea, din punct de vedere creștin, are ceva din imago Dei inscripționată în viața noastră și în elementele constitutive ale universului. Omul, prin însăși firea lui, simte nevoia de a intra în legătură directă cu Dumnezeu Cel personal, prin continua transcendere spre Absolut, căci i s-a sădit în suflet puterea de a iubi. Persoana umană este mânată lăuntric spre deschiderea prin iubire, pentru că ea are ca fundament care a creat-o și o susține cu această tendință, comuniunea treimică de Persoane, ca veșnică și supremă deschidere reciprocă în lumina iubirii. Dumnezeu vrea să I se răspundă îndată chemării la iubirea oceanică din care El dorește să dea valuri întregi, însă face aceasta doar în funcție de dorința și setea fiecăruia. El e îndrăgostit de oricare dintre noi, ne dă orice, cu o singură condiție: să ne îndreptăm spre El ca să putem primi. Omul este invitat să răspundă lui Dumnezeu cu iubirea lui și să răspundă tuturor oamenilor cu puterea iubirii smerite și jertfelnice ce o dobândește din comuniunea strânsă cu El. Bunii creștini nu-L iubesc pe Dumnezeu pentru frumusețea Raiului, nici pentru frica Iadului, ci Îl iubesc pentru bunătatea Lui, pentru dragostea Lui nemărginită arătată lor și întregii creații, iar El nu-i va lipsi pe ei de moștenirea veșnică, căci pe El îl vor moșteni.

Distincția spirituală a creștinului este iubirea aproapelui în numele lui Dumnezeu

Iisus Hristos a arătat că distincția spirituală a creștinului este iubirea aproapelui în numele lui Dumnezeu. Concluzia pe care o trage Sfântul Ioan Gură de Aur cu privire la acest fapt este următoarea: "Dragostea este începutul, rădăcina, izvorul și maica tuturor bunurilor (…) Acesta este chipul ucenicilor Domnului, calitatea deosebită a robilor lui Dumnezeu, semnul de recunoaștere al Apostolilor: "Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei" (Ioan 13, 35). În care, spune-mi? Nu în puterea de a învia morții, de a curăța leproșii sau de a alunga demonii (…), ci "dacă veți avea dragoste unii față de alții" (Ioan 13, 35)" (Contra anomeilor despre neputința de a înțelege pe Dumnezeu, Omilia 1, 1). În scrierile lor, Sfinții Părinți lasă să se întrevadă că dragostea ne face asemenea lui Dumnezeu. Alte fapte bune se văd numai la oameni, de pildă lupta cu poftele, războiul împotriva desfrâului, a mâniei și a diverselor patimi, însă dragostea o avem de comun cu Dumnezeu. Cum dragostea nu cere altă recompensă decât un răspuns de dragoste, așa Dumnezeu nu cere pentru dragostea Sa decât pe a noastră, să nu iubim doar cu vorba, ci mai ales să transpunem iubirea în faptă.

Nici un om "nu va putea cuprinde în cuvinte după vrednicie iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Nici chiar dacă s-ar aduna toate limbile oamenilor la un loc, nu vor putea să exprime măcar o parte din iubirea Sa de oameni" (Sf. Chiril al Alexandriei, Cateheze, II).

Prin iubire, credinciosul înaintează la nesfârșit în Iisus Hristos, Acesta ajutându-l să ajungă prin har unde a ajuns omenitatea Lui prin unirea ipostatică. Omul poate înainta la infinit în trăirea comuniunii de dragoste a Sfintei Treimi, făcându-și proprie tot mai mult această dragoste, și mulțumind totodată Iubirii pentru dragostea Ei.
dima claudiu daniel · 199 vizualizari · 0 comentarii
20 Feb 2018
Prima săptămână a Postului Mare este numită "Săptămâna duhovnicească" !
La începutul Postului Mare, părintele Silviu Tudose, asistent universitar în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din București și parohul Bisericii "Sfântul Ilie-Gorgani", ne vorbește despre primii pași în acest urcuș către Învierea Domnului.
De ce prima săptămână a Postului Mare este numită "Săptămâna duhovnicească"?
Ceea ce spuneți este adevărat, chiar dacă toate săptămânile vieții noastre ar trebui să fie "duhovnicești". Nu există un timp în care să nu fim ai lui Dumnezeu sau în care să nu fim datori a ne împărtăși de Duhul Sfânt.
Săptămâna despre care vorbim are un caracter aparte, fiind privită ca un model pentru celelalte săptămâni ale postului. Toți creștinii suntem chemați acum la un mod de viață ascetic, pentru a începe cum se cuvine lupta cu ispitele și călătoria către Sfintele Paști. Pe vremea Imperiului bizantin erau suspendate în această săptămână activitățile publice, pentru a înlesni oamenilor o viețuire în post și rugăciune. Aceste zile, ale primei săptămâni din post, au fost comparate cu primele zile din viața unui monah, petrecute în post aspru și rugăciune. La un astfel de început bun suntem chemați cu toții, consacrându-ne mai mult viața lui Dumnezeu, cu post și rugăciune.
De ce luni și marți sunt zile aliturgice?
Pentru că sunt zile de ajunare, în care nu se săvârșește Sfânta Liturghie. Ajunarea este incompatibilă cu slujirea Liturghiei. De aceea a și apărut Liturghia Darurilor înainte sfințite, ca o rânduială de împărtășire seara, după o zi de ajunare. În primele două zile ale postului nu se săvârșește nici măcar această Liturghie, mulți creștini reușind să ajuneze complet. Au fost și sunt monahi care reușesc acest lucru până vineri seara, când se împărtășesc la Liturghia Darurilor înainte sfințite.
Ce slujbe sunt săvârșite în prima săptămână a Postului Sfintelor Paști și cum pot fi ele caracterizate?
Nu trebuie să creadă cineva că în primele zile ale postului, dacă nu se săvârșește Sfânta Liturghie, lipsesc și celelalte slujbe. Dimpotrivă, programul liturgic este format din Utrenie, Ceasuri, Mijloceasuri, Pavecerviță și Miezonoptică, fiecare rânduială fiind îmbogățită cu lecturi din Sfânta Scriptură, în special din psalmi, precum și cu multe rugăciuni și imne specifice acestei perioade. Astfel, în cadrul slujbei Ceasurilor, bunăoară, sunt inserate catisme, pericope scripturistice și patristice, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, toate acestea contribuind la crearea unei atmosfere ascetice potrivită Postului Mare. Întâlnim o trecere de la psalmodie la imnologie, momentele zilei punctate prin slujbele Ceasurilor fiind astfel sfințite. În primele patru zile, în cadrul Pavecerniței, se citește câte o parte din bine cunoscutul Canon al Sfântului Andrei Criteanul, care va fi citit integral din nou în miercurea celei de-a cincea săptămâni a postului.
Atmosfera generală a slujbelor din prima săptămână a Postului Mare nu este fundamental diferită de cea a celorlalte săptămâni. Părintele profesor Alexander Schmemann o numea foarte inspirat "tristețe strălucitoare", gândindu-se că felul în care sunt alcătuite slujbele acum îmbină tristețea pentru păcat cu bucuria pocăinței și a iertării. Slujbele sunt vizibil mult mai lungi ca de obicei, astfel încât dacă cineva dorește să participe la toate va petrece mare parte a timpului în lăcașul de cult. Lungimea aceasta, datorată și multor repetiții ale unor cuvinte sau gesturi (de exemplu "Doamne, miluiește", rugăciunile începătoare, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul sau metaniile), a fost interpretată ca un chip al rugăciunii neîncetate. Înțelegem de aici rostul duhovnicesc al lungimii slujbei, de a-l ajuta pe om să se deprindă cu rugăciunea, care îi aduce mult folos. În același timp, toate slujbele au și un rol pedagogic sau de instruire în credință.
Ați pomenit de Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Care ar fi cuvintele din ea care vă plac cel mai mult?
Sunt tentat să spun că nu pot face o "ierarhie" între cuvintele din Rugăciunea Sfântului Efrem, mai ales că toate mi se potrivesc, așa cum cred că se potrivesc oricărui creștin. Altfel spus, cred că am nevoie să scap în egală măsură de duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert, tot așa cum curăția, gândul smerit, răbdarea și dragostea sunt lucruri pe care le doresc, dar care mă părăsesc de multe ori.
Ce ați spune unui creștin al zilelor noastre, foarte prins cu obligațiile pe care le presupune viața modernă, dacă v-ar întreba cum să petreacă prima săptămână a Postului Mare?
Aș încerca să-l conving că nu trebuie să facă o diferențiere clară între prima săptămână și celelalte. Așa fac unii creștini care au impresia că dacă postesc prima și ultima săptămână "se achită" onorabil de datoria postirii. E ca și când ai dori să treci un râu și folosești un pod căruia îi lipsește partea din mijloc.
În ceea ce privește felul în care un credincios trebuie să petreacă prima săptămână, ideal ar fi să reușească să intre în "atmosfera" postului, cu foarte multă discreție și cu dorința de a se apropia cu adevărat de Dumnezeu. Ceea ce îl ajută cel mai mult este ajunarea și participarea la slujbele din biserică, începând cu "Vecernia iertării", care se săvârșește în seara Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai. Chiar dacă obligațiile zilnice îl împiedică să participe la toate, să încerce să ajungă la Pavecerniță, în primele patru zile, în cadrul căreia, așa cum am spus mai înainte, se citește și Canonul Sfântului Andrei Criteanul, un minunat prilej de a medita la păcatele proprii și de a face o rugăciune de pocăință. După ce participi la o astfel de slujbă, ești mult mai păzit în lupta cu ispitele și mult mai întărit în cele duhovnicești.
De asemenea, ar fi minunat dacă tot acest efort l-ar ajuta să și mărturisească păcatele înaintea duhovnicului și, dacă este posibil, să primească Sfânta Împărtășanie la Liturghia Darurilor înainte sfințite sau în Duminica Ortodoxiei.
O primă săptămână a postului petrecută într-o atmosferă de rugăciune, de asceză trupească, de împăcare cu Dumnezeu prin lacrimile pocăinței, va contribui esențial la dobândirea păcii sufletești și la continuarea cu folos a călătoriei spre slăvita Înviere a Domnului.
senior editor blog · 239 vizualizari · 0 comentarii
20 Feb 2018
În vremea aceea a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine? Și răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar după ce S-a botezat Iisus, în clipa când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El. Și iată, un glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.' (Matei 3, 13-17)

Sărbătoarea Botezului Domnului, numită și Epifania sau Teofania, este una dintre cele mai mari sărbători ale creștinătății. Ea are o semnificație deosebită pentru viața creștină, deoarece nimeni nu poate deveni creștin fără Botez.

Taina Sfântului Botez este poarta de intrare în Biserică și în Împărăția cerurilor. Știm aceasta din convorbirea Mântuitorului Iisus Hristos cu unul din învățații Legii vechi, și anume cu Nicodim, care era un om înțelept și duhovnicesc. Iisus îi spune acestuia că 'de nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu' (Ioan 3, 3). La întrebarea lui Nicodim: cum va putea un om în vârstă să se nască din nou?, Mântuitorul îi răspunde: 'De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția cerurilor' (In. 3, 5).

Așadar, Taina Sfântului Botez este taina nașterii din nou, taina nașterii duhovnicești a persoanei. Prin nașterea biologică sau trupească, omul se naște pentru viața aceasta pământească și merge spre moarte din cauza păcatului strămoșesc care s-a transmis tuturor oamenilor ca predispoziție sau înclinație spre păcat. Deci, cine se naște fizic întru Adam, ca om, se naște pentru a muri fizic, însă cine se naște spiritual întru Hristos prin Botezul cu apă și Duh Sfânt, se naște pentru a trăi veșnic, potrivit cuvintelor Mântuitorului: 'Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu' (Ioan 11, 25).  De aceea Sfântul Apostol Pavel ne spune: 'Precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia' (I Corinteni 15, 22).

Deci, în Taina Sfântului Botez se pregătește începutul învierii oamenilor, mai întâi învierea sufletului din păcat, prin credință, viață curată și fapte bune, iar apoi, la Învierea cea de obște, și învierea trupului din stricăciune, pentru a trăi veșnic în iubirea Preasfintei Treimi. Așadar, legătura tainică între Botezul din Biserică și începutul intrării omului în Împărăția cerurilor este conținutul cel mai profund al Tainei Sfântului Botez. Nimeni nu poate intra în Împărăția cerurilor dacă nu se naște din apă și din Duh în Biserică.

Apa este folosită la Botez pentru a arăta că după cum ea este element esențial pentru viața trupului, tot așa este Duhul Sfânt necesar pentru viața spirituală a ființei umane, atât pentru suflet, cât și pentru trup, întrucât Duhul Sfânt îi dăruiește omului harul înfierii, îl curățește de toată întinăciunea, îl conduce la înviere și îi dăruiește viața veșnică în lumina Sfintei Treimi.

Botezul Mântuitorului Iisus Hristos este pregătire pentru Botezul creștin

Hristos nu avea nevoie să fie botezat de către Ioan, pentru că era fără de păcat, dar întrucât a luat asupra Sa condiția umană, adică a intrat în lumea marcată de păcat și moarte, El Se botează pentru mântuirea oamenilor, pentru a arăta fiecărui om că are nevoie de curățire și de schimbare. Această schimbare sau înnoire înseamnă că omul cel vechi al păcatului neascultării trebuie să moară, ca să se nască omul cel nou care trăiește veșnic în comuniune de ascultare și iubire cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Sărbătoarea Botezului Domnului, a Epifaniei sau a Teofaniei, este și sărbătoarea arătării Preasfintei Treimi, pentru că la Botezul Domnului S-a arătat, deodată, lucrarea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Această minune dumnezeiască s-a făcut când Mântuitorul Iisus Hristos a ieșit în public și S-a botezat în apele Iordanului, la vârsta de 30 de ani. Atunci, deodată cu Persoana lui Dumnezeu Fiul devenit Om din iubire pentru oameni, Se arată și Celelalte două Persoane ale Preasfintei Treimi. Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară peste Fiul lui Dumnezeu devenit Om, îndată după ce a ieșit din apele Iordanului, iar glasul Tatălui ceresc se aude zicând: 'Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit' (Matei 3, 17). Din acest motiv, troparul Botezului Domnului pune accentul tocmai pe arătarea Preasfintei Treimi: 'În Iordan, botezându-Te Tu, Doamne, închinarea (adorarea) Treimii s-a arătat, că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea (tăria) cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție'.

De la Botezul Domnului am învățat, în mod deosebit, că Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, este Unul din Sfânta Treime. Taina aceasta a cunoscut-o mai întâi Maica Domnului, când îngerul i-a spus cum va naște un Prunc, deși ea nu a cunoscut bărbat, și anume: 'Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se naște din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema' (Luca 1, 35). Vedem așadar că întreaga Sfântă Treime a lucrat întruparea sau înomenirea Fiului, deși numai Fiul S-a făcut Om.

Însă, la Botezul Domnului Iisus Hristos în Iordan, ceea ce știa numai Maica Domnului s-a arătat public, când Fiul Care S-a făcut Om este însoțit și confirmat de glasul Tatălui din ceruri: 'Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit' (Matei 3, 17), și de către Duhul Sfânt Care coboară peste El sub formă de porumbel. Deci, am putea spune că sărbătoarea Botezul Domnului, Epifania sau Teofania, este și serbare a arătării Preasfintei Treimi întrucât la Botezul Domnului în Iordan S-a arătat întreaga Sfântă Treime. În lumina Botezului Domnului Hristos înțelegem de ce Botezul creștin se săvârșește în numele Sfintei Treimi, adică în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Mântuitorul Însuși, la sfârșitul Evangheliei după Matei, înainte de a Se înălța la ceruri, poruncește Apostolilor Săi să meargă și să învețe neamurile credința în Iisus Hristos și să le boteze în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (cf. Matei 28, 19). După cum Sfânta Treime a fost prezentă la Botezul Mântuitorului Hristos, tot așa Sfântă Treime este prezentă și când se botează fiecare om pentru a deveni creștin. Deci, prin Botezul Său, Mântuitorul Iisus Hristos a pregătit botezul creștin. În acest sens, Biserica lui Hristos se constituie la Cincizecime prin Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli și prin botezul mulțimilor de oameni în numele Sfintei Treimi (cf. Fapte 2, 41). Din acest motiv sărbătoarea Sfintei Treimi este acum îngemănată în calendar cu sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt sau a Cincizecimii (Luni după Duminica Rusaliilor), iar la rugăciunile începătoare, rugăciunea Preasfântă Treime urmează după rugăciunea Împărate ceresc. Deci, Duhul Sfânt împărtășește iubirea Preasfintei Treimi și face Biserica plină de Sfânta Treime.

Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat în Iordan de către Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan, Sfântul Ioan a simțit sfințenia Lui și I-a zis: 'Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine?' (Matei 3, 14), pentru că el s-a născut pe cale naturală și purta în firea lui păcatul strămoșesc, însă Mântuitorul S-a născut fără de păcat, adică mai presus de fire, de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria.

Mântuitorul îi răspunde lui Ioan: 'Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea' (Matei 3, 15). Cu alte cuvinte, nu este o necesitate ca Iisus Hristos să Se boteze, fiindcă El este fără de păcat, dar întrucât, în mod liber, ia asupra Sa păcatul lumii, El împlinește dreptatea, adică voia lui Dumnezeu Tatăl ca Fiul Său să fie Mântuitorul lumii. El S-a făcut purtătorul condiției umane, al unei vieți care este amestecată cu moartea, pentru ca să dăruiască oamenilor muritori viața Lui cea fără de moarte veșnică.

Când Mântuitorul Se botează, cerurile se deschid și Duhul Sfânt coboară peste umanitatea lui. Aceasta înseamnă că și atunci când se botează un om, adult sau copil, în Biserică, cerurile se deschid și harul Duhului Sfânt introduce pe om în viața Sfintei Treimi. Preotul care săvârșește Botezul doar arată vizual lucrarea cea nevăzută a Sfintei Treimi, deoarece când se botează un om, adult sau copil, Hristos Domnul, Arhiereul veșnic, îl botează pe acesta prin lucrarea Duhului Sfânt și prin bunăvoința Tatălui. 

Ultimele cuvinte din Evanghelia de astăzi sunt cheia înțelesului Botezului, și anume: 'Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit' (Matei 3, 17). În Dumnezeu Fiul devenit Om, Dumnezeu Tatăl iubește întreaga umanitate. Prin urmare, când se botează un om, glasul Părintelui ceresc spune tainic: acesta este fiul Meu cel iubit, pentru că Dumnezeu Tatăl cuprinde în iubirea Sa veșnică pentru Fiul Său pe fiecare om botezat, devenit creștin, care poartă numele lui Hristos.

Când se botează un copil, primește binecuvântare nu numai copilul respectiv, ci și familia și Biserica întreagă, pentru că Botezul nu este numai un eveniment personal, ci și unul comunitar, eclesial. Cu fiecare nou botezat se arată o dată în plus iubirea veșnică a Preasfintei Treimi pentru oamenii care doresc bucuria și viața veșnică din Împărăția Preasfintei Treimi.

Din acest motiv, Botezul este un izvor de mare bucurie pentru familie, pentru parohie și pentru Biserica întreagă, sobornicească. 

Copiii care nu sunt botezați, sub pretextul că nu sunt suficient de maturi ca să înțeleagă Taina Botezului, sunt lipsiți de o binecuvântare unică, aceea a unirii lor personale cu Sfânta Treime în Sfânta Biserică, iar dacă se întâmplă să moară nebotezați, ei nu se pot bucura deplin de bucuria vieții veșnice, după cum spun Sfinții Părinți.

Biserica Ortodoxă consideră că trebuie sfințită nu numai viața matură a omului, ci și copilăria și tinerețea lui

Când se botează copilul, în aceeași zi el primește și Taina Mirungerii, rostindu-se formula: pecetea darului Sfântului Duh. Atunci copilul botezat primește o mulțime de daruri duhovnicești spre a fi cultivate, iar apoi el, mergând la biserică împreună cu mama, tata, bunica și cu alți copii, crește duhovnicește în iubirea de Dumnezeu și de Biserică.

Totodată, în aceeași zi în care copilul primește Botezul și Mirungerea, în mod obișnuit la vârsta de 6 săptămâni, el primește și Sfânta Taină a Euharistiei. Aceasta nu se amână pentru mai târziu sub pretextul că nu o înțelege copilul la vârsta de 6 săptămâni. De fapt, nici la o vârstă înaintată nu înțelegem cum pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Domnului, dar înțelegem că în Taina Sfintei Euharistii sau a Sfintei Împărtășanii se află iubirea sfântă a lui Dumnezeu pentru noi, Care ne dăruiește viață veșnică.

Faptul că Biserica botează copiii, îi mirunge și îi împărtășește în aceeași zi arată că un copil este o persoană umană întreagă. După cum Dumnezeu Copilul, Care S-a născut în peștera din Betleem, era Persoană, tot așa fiecare copil botezat este o persoană pusă în legătură de iubire eternă cu Persoanele Sfintei Treimi. El nu este o parte dintr-un om, ci el este un om întreg, este o persoană și are o valoare unică și eternă. Copilul nu este la început un animal care devine apoi om, ci din momentul conceperii sale, copilul este om, iar prin Botez, el devine persoană binecuvântată, având un nume și un chip îndreptat spre numele și chipul Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, deoarece după chipul Sfintei Treimi a fost creat omul când Dumnezeu a zis: 'Să facem om după chipul și asemănarea Noastră' (Facere 1, 26), folosind pluralul tainic al lui Dumnezeu Unul și Multiplu, adică Dumnezeul-Treime.

Vedem așadar cât de mare este demnitatea de a fi creștin. Când se botează un om, o ființă biologică rațională devine o ființă teologică, eclesială, purtătoare de Dumnezeu. Copilul botezat este introdus în iubirea Preasfintei Treimi. El primește numele unui sfânt, pentru a arăta că de fapt calea Botezului este calea sfințeniei vieții prin harul Preasfintei Treimi.

La Botez, adultul sau copilul, prin nașul său, face un legământ, și anume un legământ pentru toată viața, adică depune voturi baptismale, întrebări și răspunsuri (asemenea voturilor monahale).  Prima întrebare: Te lepezi de satana? și de toate lucrările lui? și de toți slujitorii lui? și de toată slujirea lui? și de toată trufia lui? Răspuns: Mă lepăd de satana. Și apoi la întrebarea: Te unești cu Hristos?, răspunsul este: Mă unesc cu Hristos! Iar la întrebarea: Și crezi Lui?, răspunsul este: Cred Lui, ca unui Împărat și Dumnezeu! Toate acestea le făgăduiește cel care se botează sau nașul pentru copil, ca început de viață nouă în Hristos prin harul Duhului Sfânt.

Așadar, toată viața celui botezat trebuie să fie o lucrare sfântă de lepădare de satana și de lucrările lui, adică de păcat, de toată răutatea, și o unire cu Hristos prin împlinirea poruncilor dumnezeiești. În măsura în care omul se leapădă de satana și de toate lucrările lui și se unește cu Hristos, în aceeași măsură el simte bucuria harului și iubirii lui Dumnezeu în viața sa. 

De aceea, creștinul adevărat este un om al iubirii jertfelnice și al bucuriei sfinte chiar și atunci când trece prin necazuri. Sfântul Apostol Pavel spune în acest sens: 'Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (...) Nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru' (Romani 8, 35, 38-39).

Sărbătoarea Botezului Domnului - bucurie mare pentru un popor creștin

În această zi a Botezului Domnului, noi, românii, ne aducem aminte cu bucurie că poporul nostru a fost botezat sau creștinat nu la comandă de sus în jos, ci a fost creștinat lent, profund și pașnic de-a lungul mai multor veacuri pe când se forma ca popor nou în istorie din daci și romani. Deci, nu avem o dată, un an al creștinării noastre ca popor. Există o legătură tainică de iubire între Hristos și fiecare popor creștin, dar mai ales între Hristos și popoarele care au suferit mult pentru a-și păstra de-a lungul încercărilor istoriei identitatea lor creștină. De aceea, cu bucurie și speranță ne gândim la faptul că pe stema țării noastre se află vulturul purtător de Cruce înălțându-se spre cer, pentru a ne arăta că avem o vocație creștină pentru eternitate, că purtăm taina Crucii ca taină a biruinței asupra suferinței prin speranță și asupra morții prin Înviere, de la începuturile noastre ca popor creștin și până la sfârșitul istoriei. Prin urmare, poporul român purtător de Cruce și de Înviere își arată demnitatea sa dacă nu își uită Botezul său, legătura lui cu Hristos Cel răstignit și înviat ca parte constitutivă a identității și existenței sale.

Am văzut înainte de Crăciun și la Crăciun mulțimea de copii frumoși care au cântat colinde, ca niște îngeri, lăudând pe Pruncul Iisus, pe Dumnezeu Care S-a făcut Copil, adică S-a făcut Om pentru noi oamenii, ca să ne descopere taina iubirii părintești a lui Dumnezeu și să ne dăruiască viața Lui cea veșnică. Dar toate aceste frumuseți: ale copiilor care colindă de Crăciun, ale mănăstirilor, ale bisericilor, ale troițelor, ale sărbătorilor sfinte și ale tradițiilor luminoase, tot ceea ce a  fost creat ca frumusețe în arta de inspirație creștină, în muzică, tot ceea ce este frumos și înălțător spiritual în poporul român dreptcredincios sunt roade ale Sfântului Botez, ca legătură a lui de iubire sfântă cu Hristos, cu întreaga Sfântă Treime și cu toți sfinții pe care îi cinstește Sfânta Biserică.

Sfințirea cea Mare a apei - reînnoire a bucuriei Botezului și sfințire a vieții și activității creștinului în lume

Trebuie să amintim că în ziua sărbătorii Botezului Domnului, la finalul Sfintei Liturghii, se săvârșește Sfințirea cea Mare a apei. Această apă pe care Duhul Sfânt o sfințește este apă de binecuvântare, apă de sfințire a sufletului și a trupului și a naturii înconjurătoare, dar și izvor de bucurie pentru oamenii care o primesc cu credință, evlavie și  dragoste.

Sfințirea cea Mare a apei sau Aghiasma Mare, care se săvârșește numai cu prilejul sărbătorii Botezului Domnului, este una dintre cele mai frumoase slujbe ale Ortodoxiei. Ea se săvârșește în afara bisericii pentru că Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat nu într-un spațiu închis, ci în râul Iordan. De obicei, această slujbă se săvârșește lângă un râu curat sau un izvor, iar dacă nu se poate acolo, aceasta se săvârșește în apropiere de biserică, unde sunt vase multe cu apă, pregătite cu multă grijă și cu multă evlavie pentru momentul acesta sfânt.

Sfințirea cea Mare a apei are mai multe părți, iar prin conținutul ei scoate în evidență mai întâi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, iubire arătată în Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos și în Botezul Său în Iordan. De aceea, rugăciunile și cântările acestei zile fac legătura între Nașterea Domnului și Botezul Domnului, dar și între Botezul Mântuitorului și mântuirea oamenilor, a celor care cu credință și bucurie au primit Botezul în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. La sărbătoarea Botezului Domnului se sfințește firea apelor, așa cum ne spune o cântare din această slujbă: 'astăzi se sfințește firea apelor'. Astfel, Biserica ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos este preamărit astăzi în mod deosebit de către întreg Universul, de creația întreagă. De ce? Pentru că El a venit să mântuiască pe oameni, dar și să pregătească un cer nou și un pământ nou. Astăzi se sfințește creația întreagă ca pregătire a ei pentru înnoire și transfigurare în cerul nou și pământul nou din Împărăția cerurilor (vezi cartea Apocalipsa, cap. 3).

Frumusețea și bogăția rugăciunilor din slujba numită Sfințirea cea Mare a apei ne îndeamnă să fim cu luare aminte. Numai atunci primim binecuvântare cu adevărat și ne folosește gustarea apei sfințite, când ascultăm slujba sfințirii ei cu credință, cu frică de Dumnezeu și cu dragoste.

Dacă o primim cu credință și cu evlavie, în primul rând, Aghiasma Mare ne sfințește sufletele și trupurile noastre, casele noastre și tot spațiul în care ne desfășurăm activitatea. Prin această sfințire a naturii cu apă sfințită, Biserica Ortodoxă arată că Dumnezeu trebuie mărturisit și lăudat nu numai în biserică, ci și în afara ei. Iar noi trebuie să fim creștini nu doar în zi de duminică, ci creștini în toate zilele, în orice loc ne-am afla. Apa sfințită ne aduce aminte că suntem botezați cu apă și cu Duh Sfânt și suntem creștini, fii ai lui Dumnezeu-Tatăl după har în iubirea Lui nesfârșită față de Fiul Său Iisus Hristos Care S-a făcut Om, din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor.

Aghiasma Mare se gustă pe nemâncate timp de opt zile, pentru că ea ne cheamă să căutăm viața și bucuria veșnică în iubirea Preasfintei Treimi (cifra 8 fiind simbolul veșniciei și al infinitului).

În al doilea rând, Aghiasma Mare ne aduce vindecare de boli sufletești și trupești. Trăim într-o vreme în care omul este foarte încercat de tot felul de boli sufletești și trupești. Însă boala sufletească cea mai mare este păcatul, adică lipsa de iubire față de Dumnezeu și față de semenii noștri. În acest sens, apa sfințită ne vindecă, întrucât ne înmulțește credința și dragostea față de Dumnezeu și față de semenii noștri.

În al treilea rând, Aghiasma Mare ne aduce eliberare de patimi și alungarea duhurilor celor rele. Foarte adesea, omul simte că deși dorește să facă binele, totuși nu are putere suficientă pentru a săvârși binele, deoarece duhul cel rău îl îndeamnă pe om să săvârșească răul. Însă apa sfințită îi dă omului putere să biruiască ispitele și să ducă lupta cea nevăzută împotriva duhurilor rele, prin rugăciune, post, spovedanie și Împărtășanie.

De aceea, să ne rugăm Domnul Iisus Hristos să ne dăruiască bucuria de a fi binecuvântați cu apa sfințită, noi și casele noastre, cei dragi ai noștri și toate activitățile noastre, pentru ca viața noastră să fie lumină din lumina lui Hristos și bucurie din bucuria sfinților, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin.

Structura BOR | Pat

niculae costel · 295 vizualizari · 0 comentarii
05 Ian 2018

1, 2, 3 ... 44 ... 87  Pagina urmatoare