Google-Yahoo!
Image and video hosting by TinyPic Image and video hosting by TinyPicImage and video hosting by TinyPic 

"Fii împacat cu sufletul tau si atunci cerul si pamântul se vor împaca cu tine. "(Sfântul Isaac Sirul)



Ultimele comentarii

Mosule Stau pe geam si nu am ...

01/03/2015 @ 20:47:27
de catre L imi


...

01/03/2015 @ 00:37:37
de catre L imi


De luat aminte !Doamne ajuta-ne, lumineaza-ne ...

12/01/2015 @ 16:53:53
de catre balla georgeta


Rugaciune Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui ...

06/01/2015 @ 12:45:25
de catre balla georgeta


Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu miluieste-ne pe ...

13/10/2014 @ 19:06:48
de catre radu alecsandru


Calendar

Mai 2018
LunMarMierJocVinSamDum
 << < > >>
   1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031 

Anunt

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitatori: 8

rss Sindicalizare

Linkuri

    Afisarea articolelor postate de: senior editor blog

    Rugăciunea este, prin excelență, un act de credință în Dumnezeu. Modelul desăvârșit de rugăciune este Rugăciunea Domnească, în care rostim: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri, Sfințească-se numele Tău; Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ. Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi; Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri; Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin!” (Matei 6, 9-13). Rugăciunea Domnească este alcătuită de Domnul nostru Iisus Hristos la rugămintea unuia dintre Apostoli: „Doamne, învață-ne și pe noi să ne rugăm” (Luca 11, 1). Atunci Mântuitorul i-a învățat rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9-13). Când rostim această rugăciune, rostim cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos și ne rugăm în numele Lui, de aceea se numește Rugăciunea Domnească.

    Această rugăciune este cea mai de seamă dintre toate rugăciunile. Marea putere a rugăciunii Tatăl nostru stă în faptul că prin ea nu numai că ne rugăm împreună cu Iisus Hristos, Ci ne rugăm cu înseși cuvintele Mântuitorului. În rugăciunea Tatăl nostru avem cereri pentru toate trebuințele sufletești și trupești; pentru toate bunătățile cerești și pământești. Toate câte le cerem în rugăciunile noastre se află cuprinse în Rugăciunea Domnească. De veți străbate toate rugăciunile, zice Fericitul Augustin, nu veți afla nimic care să nu fie cuprins în Rugăciunea Domnească. 
    La începutul secolului al II-lea, Sfântul Policarp (Scrisoarea către Filipeni 6) amintește de ea ca parte din cultul creștin. Didahia (cap. 8) recomandă să se rostească de trei ori pe zi de către fiecare creștin. Din secolul al IV-lea a intrat în rânduiala Sfintei Liturghii, și până astăzi se cântă de adunarea credincioșilor. Alături de alte „rugăciuni începătoare” este nelipsită din cultul creștin public. Tatăl nostru este modelul de rugăciune al creștinului din toate timpurile, fiind definitorie pentru toți creștinii.

    senior editor blog · 53 vizualizari · 0 comentarii
    05 Iun 2018
    Astazi Biserica a intrat în Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel



    Biserica a intrat în Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, Postul Sâmpetrului, care precede sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel din 29 iunie. Despre vechimea acestui post mărturisesc în secolul al IV-lea Constituțiile Apostolice, iar Leon cel Mare numește acest post: „postul de vară” sau al Cincizecimii. Spre deosebire de celelalte posturi care au o durată fixă acest post are o durată variabilă de la an la an, deoarece începutul lui e în funcție de data variabilă a Paștilor.

    Acest post a fost instituit în cinstea celor doi apostoli și în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde acte mai importante. Prin ținerea acestui post se cinstesc darurile Sfântului Duh, care s-a pogorât peste Apostoli la Cincizecime, de aceea în vechime acest post se numea în vechime Postul Cincizecimii.

    Din punctul de vedere al modului de postire acest post este cel mai ușor, Biserica dezlegând la untdelemn și vin marți și joi, iar sâmbăta și duminica la pește.

    Vă dorim post cu folos duhovnicesc!

    senior editor blog · 29 vizualizari · 0 comentarii
    04 Iun 2018

    Învierea lui Iisus Hristos nădejde învierii noastre


    Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creștinătății, un eveniment copleșitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care continuă să fascineze întreaga făptura umană, este o realitate care se transmite din generație în generație, de la un secol la altul ca un izvor de apă vie. Întruparea și Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viața oricărui om, deoarece reprezintă începutul și temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea. Suntem neputincioși să cuprindem în cuvinte și cu rațiunea minunea în sine, fiindcă depășește posibilitățile noastre de înțelegere. Exemplul cel mai grăitor al tainei praznicului sunt valurile numeroșilor creștini care iau parte la această sărbătoare a bucuriei, a împăcării și luminii, lumină care potrivit tradiției trebuie dusă și în case.


    Nu putem să vorbim despre Paște sau Învierea Domnului fără să spunem că „Paște” în ebraică „pesah”, sau πάσχω în limba greacă, luat în sens stric creștin înseamnă trecerea Mântuitorului de la moarte la viață. Paștele nu este un simplu ritual liturgic, nu este un mit, o viziune, o poveste sau un spectacol, ci realitatea revelată de Iisus Hristos, ce a fost mărturisită, văzută și constată de mulți martori. Învierea Domnului a fost descoperită încă din vremea patriarhilor, prorocilor și drepților din Legea Veche, iar în timpul activității Sale pe pământ Mântuitorul le-a vestit ucenicilor despre patimile, moartea și Învierea Sa după trei zile (Marcu 8, 31).


    Hristos este numit Paștile nostru care s-a jertfit pentru noi, iar de Învierea Sa ține mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viață. Dacă Hristos n-ar fi murit și nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credința, nădejdea și viața noastră, căci fără moartea și Înviere Sa, păcatul nu poate fi biruit. Învierea nu este o întoarcere la o viață corporală ameliorată, ci este făgăduința făcută de Iisus încă din timpul vieții Sale, că fiecare persoană, care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viața divină. Prin Învierea lui Hristos și prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecințele căderii în păcat sunt depășite din punct de vedere obiectiv, însă mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în care fiecare om încearcă să-și însușească în mod subiectiv aceste roade.


    Omul, dar și întreaga creație a lui Dumnezeu, se împărtășește de darurile Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume trupul nu mai este întunecat, opac, ci este copleșit de spirit, fiind treapta culminantă a sfințeniei care anticipează starea trupurilor la învierea de obște. Roadele Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au vădit în lume, de-a lungul celor două milenii, în viața religios-morală, în operele de cultură, de artă, în descoperirile oamenilor de știință și în faptele de binefacere individuale sau generale ale Bisericii.


    Toate aceste aspecte biblice și teologice care au fost expuse se reflectă cu prisosință în frumusețea și bogăția slujbelor pascale.

    senior editor blog · 155 vizualizari · 0 comentarii
    07 Apr 2018
    Virtute (greacă αρετη; latină virtus) este deprinderea și stăruința statornică de a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morală întreagă, biruind diversele ispite venite din partea Celui Rău. Veghea și rugăciunea sunt armele pentru a birui ispitele precum spune chiar Mântuitorul:Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită.(Mt26.41)
    Virtuțile sunt de două feluri
    a)Virtuți teologice
    1) Credința este una din cele trei virtuți teologice (alături de nădejde și iubire) prin care omul crede în existența Sfintei Treimi (Dumnezeu-Tatăl, Iisus Hristos și Duhul Sfânt), a duhurilor (îngerii și demonii), a lumii ca zidire a lui Dumnezeu, în tainele Bisericii, în învierea morților, în Judecată și în (raiul și iadul) care urmează după viața pământească.
    2) Nădejdea în Dumnezeu și în făgăduințele sale (învierea morților, viața veșnică în rai) este una din cele trei virtuți teologice. Omul nu trebuie să-și pună nădejdea în el (în forțele proprii, în banii săi) sau în alții, nu trebuie să se deznădăjduiască indiferent de păcatul săvârșit, dar nici să nădăjduiască fără frică în mila lui Dumnezeu. El trebuie să-și pună nădejdea numai în Dumnezeu, să păzească poruncile Domnului și el va fi scăpat din nevoi și ajutat, urmând, la venirea a doua a lui Hristos, să intre în stăpânirea pământului.
    3) Iubirea (dragostea) este cea mai mare dintre cele trei virtuți teologice (celelalte două fiind credința și nădejdea) precum spune apostolul Pavel (1Cor13.13). ,,Dumnezeu este dragoste” (1Ioan4.8,16) și dragostea este de la Dumnezeu (1Ioan4.7), arată apostolul Ioan. Ea este, nesfârșită (1Cor8.8), asemenea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel învață că fără iubire toate virtuțile (darul grăirii în limbi străine, darul proorociei, darul cunoașterii totale, darul credinței perfecte, darul milei absolute, darul ascezei) nu folosesc la nimic. Cel ce are dragoste nu suferă de păcate- continuă apostolul Pavel- căci dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire. Cel ce iubește are și celelalte virtuți, este și îndelung-răbdător, și bun, se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul, încheie Pavel (1Cor13.4-7). ,,Cine acoperă o greșală, caută dragostea, dar cine o pomenește mereu în vorbirile lui, dezbină pe prieteni.”, învață Solomon (Prov17.9) Ura stârnește certuri, dar dragostea acoperă toate greșelile, arată același Solomon (Prov10.12). ,,Prin dragoste și credincioșie omul ispășește nelegiuirea, și prin frica de Domnul se abate de la rău.”, învață același Solomon (Prov16.6). Porunca iubirii lui Dumnezeu și porunca iubirii aproapelui cuprind toată Legea și toți proorocii, după cum spune Iisus (Mat22.37-40). Tot Mântuitorul spune că trebuie să ne iubim unii pe alții așa cum ne-a iubit El.(Ioan13.34) Există mai multe feluri de iubire: iubirea oamenilor de către Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu (de către oameni), iubirea aproapelui. Iubirea aproapelui are mai multe cazuri particulare: iubirea bărbat-femeie, iubirea părinți-copii, iubirea vrăjmașilor, iubirea străinilor, iubirea stăpânului de către rob, iubirea dintre prieteni, iubirea de sine.
    b) Virtuți morale
    1) Înțelepciunea și priceperea sunt virtuți morale care înseamnă păzirea și împlinirea legilor și poruncilor lui Dumnezeu.
    2) Smerenia este o virtute morală care constă în ajutarea, slujirea, punerea mai presus a celorlalți. Ea este opusă mândriei, egoismului și slavei deșarte. Smerenia se însoțește cu inocența și curățenia copiilor, cu înțelepciunea, cu harul Domnului, cu cinstea și cunoștința căii Domnului și, în scurtă vreme, cu bogăția, slava, mântuirea și viața veșnică. Dumnezeu înviorează duhurile smerite și mângâie pe cei smeriți. Biblia oferă atât modele de smeriri (Nabucodonosor, Ahab, Manase) cât și modele de smerenie (Iosia, Ezdra, psalmistul David, Fecioara Maria, apostolul Pavel și modelul suprem, Iisus). Smerenia trebuie să fie podoaba tuturor, apostoli precum Pavel sau oameni obișnuiți, bărbați sau femei, tineri sau bătrâni, săraci sau bogați.
    3) Sinceritatea , adică respectarea adevărului. Adevărul este o valoare pe care omul trebuie s-o respecte și s-o caute. El are două sensuri: primul se referă la adevărul cel știut de om (rezultat din corespondența cu faptele reale) iar al doilea sens se referă la calea dreaptă a credinței creștine. În primul sens omul trebuie să umble în adevăr, adică să evite minciuna, să spună tot adevărul (respectând confidențialitatea unor informații profesionale sau personale). În al doilea sens adevărul credinței creștine eliberează pe om din robia păcatului. Mântuitorul nostru ,,voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului; de aceea preotul trebuie ,,să îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăința, ca să ajungă la cunoștința adevărului”; Dumnezeul cel Viu este ,,stâlpul și temelia adevărului. Iisus însuși este ,,calea, adevărul și viața.” Duhul Sfânt este ,,duhul adevărului”. Apostolul Iacov arată că întoarcerea la adevăr a unui rătăcit mântuiește un suflet de la moarte, acoperind multe păcate.
    4) Cumpătarea adică evitarea lăcomiei de băutură și mâncare, dar și cumpătarea în îmbrăcăminte (Prov7.10) și în vorbă
    5) Răbdarea este o virtute care constă în puterea de a îndura greutățile și neplăcerile vieții, de a aștepta în liniște evenimentele vieții și intrarea în împărăția lui Dumnezeu. Ea este roada Duhului, podoaba sufletului, mediul prielnic în care cuvântul lui Dumnezeu face roadă. Pierderea răbdării poate duce la revolta față de Dumnezeu. Înțelepciunea, dragostea și necazurile, ca încercări ale credinței, aduc răbdare. Nădejdea creștină, care vizează lucrurile nevăzute, și anume împărăția lui Dumnezeu, necesită răbdare prin însăși natura ei. Creștinul trebuie să fie răbdător și neclintit în crâncene încercări ca Iov , răbdător ca prigoniții apostoli, sau ca Hristos care, nevinovat fiind, a răbdat moarte de ocară pentru a ne curăța de păcate. Creștinul trebuie să fie conștient că prin credință și răbdare moștenim făgăduințele căci ,,cine va răbda până la sfârșit, va fi mântuit”.
    6) Stăruința în bine (perseverența) este o virtute morală care constă în perseverența în păzirea poruncilor, în rugăciune și în împărtășirea de tainele Bisericii.
    7) Blândețea este o virtute morală care constă într-o atitudine calmă, domoală, pașnică, prietenoasă, caldă, înțelegătoare, omenoasă față de cei din jur. Ea este o roadă a Duhului, o îmbrăcăminte a inimii care trebuie căutată. Ea domolește mânia și înțelepciunea adevărată este însoțită întotdeauna de blândețe. Creștinii vor învăța și îndrepta pe alții cu blândețe, iar necredincioșii trebuie să fie blânzi cu cei care-i învață. Psalmistul ne încredințează că cei blânzi vor avea belșug de pace iar Mântuitorul arată că cei blânzi vor moșteni pământul la sfârșitul acestui veac. Modelul suprem este Iisus, cel care este blând și smerit cu inima, păstorul care călăuzește blând oile sale.
    8) Pacea
    9) Prietenia este una din virtuțile morale, care constă în a iubi oricând, chiar și în nenorocire.
    10) Iertarea este una dintre virtuțile creștine fundamentale. Ea este una din caracteristicile definitorii ale lui Dumnezeu, care este iertător, dar și drept, potrivit unei măsuri și a unei pedagogii care întrec puterea de înțelegere omenească. În Legea Veche existau anumite păcate pentru care erau rânduite jertfe de ispășire a păcatelor, care aduceau iertarea acestora. De asemenea, o dată la șapte ani era instituit anul iertării în care cei care împrumutaseră bani erau obligați să-și ierte datornicii; oamenii erau în același timp chemați să nu refuze vreun împrumut în preajma acestui an și să nu-l dea cu părere de rău, ci să-i ajute pe cei lipsiți pentru a diminua sărăcia din țară. Tot în acea zi se citea și Legea în auzul poporului. Botezul lui Ioan era botezul pocăinței spre iertarea păcatelor. Iisus a venit pe pământ având, în calitatea sa de Dumnezeu, puterea de a ierta păcatele, pe care și-o exercită în câteva cazuri, scandalizând pe mulți care nu ajunseseră să recunoască în El dumnezeirea adevărată. Iisus, care-i învață pe apostoli rugăciunea Tatăl nostru, arată că atunci când ne rugăm, noi trebuie să cerem lui Dumnezeu să ne ierte greșalele noastre precum iertăm și noi greșiților noștri și, mai mult, ne spune că dacă nu vom ierta acestora, nici Dumnezeu nu ne va ierta nouă greșelile. Mântuitorul ne învață ce trebuie să facem când cineva greșește față de noi. Iisus a transmis puterea de a ierta păcatele apostolilor care au transmis-o la rândul lor preoților. Iertarea păcatelor se obține astăzi prin spovedanie și împărtășanie în cadrul Bisericii. Există și o iertare care este un păcat și anume iertarea infractorilor de către judecători, care este o scârbă înaintea Domnului.
    11) Mila este o virtute morală prin care este ajutat cel în nevoie. Una dintre caracteristicile esențiale ale lui Dumnezeu este mila: ,,Dumnezeu [este] iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare și de dreptate, care păzește adevărul și arată milă la mii de neamuri Domnul” (Ieșirea 34,6–7). Tradiția Bisericii arată că se face vinovat de un păcat împotriva Duhului Sfânt acela care păcătuiește neîncetat bazându-se pe faptul că Dumnezeu, fiind milostiv, îl va ierta la nesfârșit; la fel cel care și-a pierdut nădejdea în mila lui Dumnezeu, crezând că păcatele lui sunt atât de mari încât ele nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu. Acestea două sunt păcate împotriva virtuții teologice a nădejdii. Omul trebuie sa urmeze modelul de milostenie al lui Dumnezeu:Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv”, îndeamnă Iisus (Luca 6, 36) precum a făcut tatăl fiului risipitor cu fiul său care s-a pocăit. Cel ce este milostiv își face bine sufletului propriu prin mila sa, îl cinstește pe Dumnezeu și este binecuvântat de Acesta care îl răsplătește în nenumărate feluri. Sufletul binefăcător va fi săturat, și cel ce udă pe alții va fi udat și el, ne încredințează Solomon.(Proverbe 11,25) Mila trebuie făcută în ascuns, fără să știe stânga ce face dreapta, cum spune Iisus, și cu bucurie, cum spune apostolul Pavel. Cel milostiv face daruri și acordă împrumuturi. Mila este una din podoabele creștinului. Modele de milă au fost Iov, Tabita, Corneliu, Pavel și, mai presus de toate, Iisus, care s-a milostivit de toți bolnavii cărora le-a dăruit tămăduirea. Mila poate îmbrăca însă și forme negative, atunci când se referă la mila față de infractori care se traduce prin nepedepsirea acestora pentru infracțiunile comise (Deuteronom 13.8; 19,13; 19, 21; Evrei 10,28).
    12) Dreptatea este una din virtuțile morale. Ea constă în respectarea atât a poruncilor, îndemnurilor creștine cât și a legilor țării.
    13) Hărnicia este una din virtuțile morale care constă în a munci cu sârg și care duce la sporirea cinstită a veniturilor.
    senior editor blog · 119 vizualizari · 0 comentarii
    18 Mar 2018
    Patimile reprezinta cel mai coborat nivel la care poate cadea fiinta omeneasca. Ele coplesesc vointa, incat omul patimilor nu mai este om al vointei, ci se spune despre el ca este un om "stapanit", "robit", "purtat" de patimi.
    O alta caracteristica a patimilor este ca in ele se manifesta o sete fara margini, care-si cauta astampararea, si nu si-o poate gasi. Blondel spune ca ele reprezinta setea dupa infinit a omului intoarsa intr-o directie in care nu-si poate afla satisfactia. Acelasi lucru il spune si Dostoievski.
    De fapt, ceea ce spune Nil Ascetul despre stomac, ca devine prin lacomie o mare ce nu poate fi umpluta, se potriveste pentru orice patima.
    Infinitatea aceasta pururea nesatisfacuta se datoreaza atat patimii in sine, cat si obiectelor cu care cauta sa se satisfaca. Obiectele pe care patimile le cauta nu pot sa le satisfaca, pentru ca ele sunt finite si, ca atare, nu corespund setei nemarginite a patimilor. Sau, cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul , omul patimas se afla intr-o continua preocupare cu nimicul, caci cauta sa-si astampere setea infinita cu nimicul patimilor sale, o data ce obiectele pe care le inghit acelea se transforma in nimic, fiind prin firea lor reductibile la nimic. De fapt, patima are prin fire de-a face numai cu obiecte, iar pe acestea le cauta numai pentru ca pot fi complet sub stapanirea eu-ului, la discretia lui. Dar obiectele sunt prin firea lor finite, atat ca izvoare de satisfactie, cat si ca durata, trecand usor in neexistenta, prin consumare. Chiar cand patima are nevoie si de persoana umana pentru a se satisface, o reduce si pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede si foloseste din ea numai latura de obiect, scapandu-i adancurile indefinite ascunse in latura de subiect.
    Iar setea infinita a patimilor in sine se explica prin faptul ca fiinta umana, avand o baza spirituala, are o tendinta spre infinit care se manifesta si in patimi; dar in patimi aceasta tendinta este intoarsa de la autenticul infinit, care este de ordin spiritual, spre lume, care da numai iluzia infinitului. Omul, fara sa fie el insusi infinit, nu numai ca este capabil, dar este si insetat de infinit si tocmai de aceea este capabil si insetat de Dumnezeu, adevaratul si singurul infinit. Este capabil si insetat de infinit nu in sensul ca ar fi in stare sa-l dobandeasca, sa-l absoarba in fiinta lui - caci atunci insasi fiinta umana ar deveni in­finita, sau ar fi virtual infinita -, ci in sensul ca poate si trebuie sa se alimenteze spiritual din infinit si la infinit, cautand si putand sa traiasca intr-o continua comunicare cu el, intr-o participare la el. Dar omul n-a voit sa se multumeasca cu aceasta participare la infinit, ci a voit sa devina el insusi centrul infinitului, sau a crezut ca este un asemenea centru, lasandu-se amagit de setea dupa infinit a firii sale.
    Neintelegand deci ca setea infinita a firii sale nu este o indicatie a infinitatii acestei firi, caci infinitul adevarat nu poate avea o sete, - ci numai un semn al capacitatii sale de comunicare cu infinitul, care nu este propriu firii sale -, fiinta umana, in loc sa se multumeasca de a ramane si de a progresa in comunicarea cu adevaratul infinit, a voit sa devina ea insasi infinitul, cautand sa absoarba in sine sau sa-si subordoneze tot ce se preta la aceasta relatie de subordine fata de sine, adica obiecte moarte, lucruri finite. In loc sa-si astampere setea de infinit cautand infinitul ca ceva deosebit de sine, prin gravitatia sa spre un centru caruia sa i se subordoneze a cautat sa adune toate in jurul sau, ca in jurul unui centru. Dar nefiind in sine un centru real, natura aceasta a sa s-a razbunat, facandu-l in realitate sa alerge tot el dupa lucruri, ba chiar robindu-l lor. Caci patima, ca fuga neostoita dupa lume, in loc sa fie o expresie a suveranitatii centrale a fiintei noastre, este mai degraba o forta care ne poarta fara voia ei, este semnul unei caderi a fiintei noastre intr-o accentuata stare de pasivitate.
    Firea noastra, vrand-nevrand, tot trebuie sa-si manifeste tendinta dupa un centru in afara de ea. Prin patimi, centrul acesta a fost mutat de la Dumnezeu, la lume. Astfel, patimile sunt produsul unei porniri intortocheate ale firii, sau a unei firi care si-a pierdut tendinta simpla si rectilinie; in ea se intalnesc doua tendinte, sau o tendinta care nu poate merge pana la capat, ci se intoarce impotriva ei. Patima este un nod de contraziceri. Pe de o parte, ea este expresia unui egoism, vrand sa faca toate lucrurile sa graviteze in jurul sau; pe de alta, ea denota o transformare a lumii exclusiv intr-un centru de preocupari. Pe de o parte, patima este un produs al vointei de suveranitate egocentrica; pe de alta, este o forta care-l coboara pe om la starea unui obiect purtat incoace si incolo fara voia lui. Pe de o parte, ea cauta infinitul; pe de alta, se alege cu nimicul.
    Spiritul, care este indefinit si capabil sa se umple de infinit si insetat de primirea lui in sine, in loc sa caute legatura cu spiritul infinit, cauta sa se umple cu obiecte finite si trecatoare, nealegandu-se cu nimic si setea lui ramanand mereu nesatisfacuta.
    Patima este astfel ceva irational. Totul pe lume este rational, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, avand temeiul intr-o ratiune divina; numai patima este irationala. Suprema ei irationalitate se arata in faptul ca, desi omul patimas isi da seama tot mai mult ca lucrurile finite nu pot raspunde aspiratiei lui dupa infinit, iar aceasta constatare il umple de plictiseala si descurajare, totusi el continua sa se lase purtat in momentul urmator de patima sa egocentrica, de parca prin ea ar absorbi infinitul, nedandu-si seama ca infinitul adevarat este un spirit liber care nu poate fi absorbit fara voia sa, caci este subiect cu care trebuie sa intre in comuniune ca libertate, cu alta libertate. De pilda, lacomul stie ca nici o mancare nu-i va satisface vreodata lacomia, iar cel ce uraste simte ca semenul pe care il uraste nu-i poate stinge focul urii, chiar daca va fi consumat total de ea. Rational ar fi ca nici lacomul, nici cel ce uraste sa nu se lase chinuiti de aceste patimi. Dar nu o face nici unul, persistand in chinurile lor irationale.
    Prin irationalitatea lor, prin caracterul lor amagitor, prin abaterea omului de la tinta sa adevarata, patimile tin fiinta umana intr-un intuneric de nestiinta. Prin lupta impotriva patimilor se urmareste, asadar, scaparea fiintei umane de nestiinta, intoarcerea ei spre adevarata infinitate a lui Dumnezeu, ca tinta a vietii sale, si eliberarea spiritului sau de sub robia lumii si de sub tirania pe care o reprezinta patimile. Acesta este sensul nepatimirii.
    In vechea literatura duhovniceasca, patimile sunt socotite in numar de opt, sau, cand slava desarta este unita cu mandria, in numar de sapte. Acestea sunt: lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de arginti, mania sau ura, intristarea, trandavia, slava desarta si mandria. Ele coincid in fond cu cele sapte pacate capitale: lacomia, desfranarea, avaritia, mania, invidia, lenea si mandria, daca identificam invidia cu intristarea.
    Unele dintre patimi sunt ale trupului, altele, ale sufletului. Dar stransa unitate dintre trup si suflet face ca patimile trupesti sa fie impletite cu cele sufletesti, sau sa se conditioneze reciproc. Scriitorii ascetici socotesc ca la cei mai tineri, lacomia pantecelui le produce pe toate celelalte. Caci ea pune in miscare pofta desfranarii, si amandoua acestea au nevoie de bani pentru a se satisface, iar cel ce se vede lipsit de obiectele care satisfac aceste trei patimi se intristeaza, precum daca vrea cineva sa i le rapeasca, sau sa puna mana pe ele inaintea lui, se manie. La cei mai in varsta insa, principala patima este mandria. De aceea, slava desarta si mandria pot fi si ele un efect al lacomiei si al avutiei adunate. Dar se poate intampla si cazul invers: din iubirea de slava si din mandrie sa caute omul avutie pentru a-si desfasura luxul, care-i aduce laudele oamenilor, si pentru a privi de sus la ceilalti; sau se intristeaza si se manie cand nu este destul de onorat.
    Tocmai aceasta interconditionare a patimilor trupesti, pornite de la lacomia pantecelui, si a celor sufletesti, pornite de la mandrie, fac pe aceiasi scriitori duhovnicesti care au declarat lacomia pantecelui ca cea dintai patima, sa declare apoi "mandria, ca primul pui al diavolului". Caci poate fi cineva mandru si fara sa se fi indopat cu mancari, precum sunt destui asceti mandri pentru asceza lor. S-ar putea deci spune ca exista un indoit circuit, care duce de la lacomia pantecelui la toate patimile - inclusiv la cele sufletesti - si de la mandrie, iarasi, la aproape toate patimile, inclusiv la unele trupesti. Lacomia pantecelui si mandria reprezinta una si aceeasi sete egocentrica a omului, sub aspectul indoit al fiintei sale psiho-fizice. Exista o conditio­nare stransa intre biologic si spiritual, un domeniul influentand pe celalalt atat in decaderea, cat si in refacerea omului. Aici se deschide un vast camp de cercetare a amanun­telor interdependentei intre biologic si spiritual.
    Atat lacomia, cat si mandria isi au radacina in iubirea egoista de sine, ca un absolut autonom si independent. "E clar, zice Sfantul Maxim Marturisitorul, ca cine poseda egoismul, poseda toate patimile". Iar egoismul reprezinta o rupere de Dumnezeu, ca centru, deosebit de mine, al existentei mele; si intrucat omul nu poate exista prin sine insusi oricat si-ar da aceasta iluzie, reprezinta o gravitatie spre lume.
    Asadar, uitarea de Dumnezeu fiind ultima cauza a patimilor, tamaduirea de ele trebuie sa inceapa de la credinta, adica de la revenirea la o cat mai deasa pomenire a Lui. Prin aceasta, se va pune prima frana egoismului, ceea ce se va manifesta practic prin infranare in sens larg: infranarea poftelor trupesti si infranarea mandriei, prin smerenie. b) Subordonand spiritul fiintei noastre pornirilor inferioare, dar nereusind sa-l reduca cu totul la tacere, patimile produc o sfasiere si o dezordine in fiinta noastra si, prin aceasta, o slabire a ei. Dar ele nu au acest efect numai asu­pra subiectului lor. Ele produc o dezordine si in relatiile dintre subiectul lor si semenii lui. De multe ori, patima se intinde de la primul ei subiect inspre viata altuia. Lacomia unuia provoaca lacomia altuia, ca aparare a aceluia de lacomia primului. Aproape orice patima cauta sa reduca pe semeni la treapta inferioara a unor obiecte. Dar aceia cauta sa se apere, iar din aceasta aparare se naste o lupta, care adeseori nu se opreste la simpla aparare, ci merge la ran­dul ei pana la tratarea celui dintai subiect al patimilor, ca obiect. Egoismul si ingustarea subiectului patimilor trezeste, prin aparare si revolta, egoismul, ingustarea si saracirea celorlalti. Patimasul nu-si dauneaza numai sie, ci si altora. Patimile au ca victime nu numai subiectul lor, ci si pe semenii lui. Patima nu-si manifesta efectul de slabire, de pustiire si de dezordine numai in cel patimas, ci si in ceilalti. Ea ii loveste pe aceia, si aceia reactioneaza de cele mai multe ori in acelasi fel. Desfranatul uzeaza de alte persoane ca de obiecte ale placerilor lui; dar prin acestea le face si pe acelea desfranate, care cauta la randul lor sa uzeze de alte persoane ca de obiecte.
    Cel mandru trezeste prin imitatie, sau prin reactie, mandria in alte persoane; iar raporturile de mandrie ce se nasc astfel intre persoane sunt contrare raporturilor normale de armonie; comunitatea umana se faramiteaza. Membrii se devora intre ei ca reptilele, cum spune Sfantul Maxim.loobis. Toate patimile sunt opusul iubirii adevarate, singura care restabileste armonia normala intre oameni.
    Astfel, patimile produc si intretin haosul intre oameni. De aceea Hristos, intemeind Biserica, urmareste prin ea restabilirea unitatii sau sobornicitatii umane. Dar restabilirea aceasta nu este posibila fara slabirea patimilor in ei.
    O metoda a curatirii de patimi este atat infranarea de la patimi a celui ce obisnuia sa fie subiectul prim al lor in raport cu ceilalti, cat si retinerea celorlalti de a raspunde prin patimile lor, rabdand si persistand in a iubi pe cei ce se comporta fata de ei in chip patimas. Aceasta ii fereste nu numai pe ei de molipsirea de patimi, ci are efect tamaduitor si asupra celor ce vor sa-i faca victimele patimilor lor, precum opreste deteriorarea si mai accentuata a relatiilor dintre membrii comunitatii umane. De aceea ne-a poruncit Iisus sa nu raspundem raului cu rau, ci sa iubim si pe vrajmasii nostri. Sfantul Isaac Sirul spune: Tu deosebi pe cel vrednic de cel nevrednic, ci sa-ti fie toti egal de buni, caci in felul acesta vei putea atrage si pe cei nevrednici la bine" (Cuv. 23). Sau: "Sileste-te, cand intalnesti pe aproapele tau, sa-l cinstesti peste masura lui. Saruta-i mainile si picioarele si tine-i mainile pe ochii tai, si lauda-l si pentru cele ce nu le are". "Iubeste-i pe pacatosi si nu-i dispretui pentru greselile lor". "Prin aceasta si prin unele ca acestea ii atragi la bine" (Cuv. 6). Precum iubirea leaga pe oameni, asa patimile destrama legaturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezordinii launtrice si interpersonale. Ele sunt zidul ingrosat pus intre noi si Dumnezeu, ceata asezata pe transparenta lui Dumnezeu pentru firea noastra, facuta transparenta pentru Dumnezeu.
    Parintele Dumitru Staniloae
    senior editor blog · 184 vizualizari · 0 comentarii
    06 Mar 2018
    DRAGI CITITORI AI ACESTUI BLOG , ASTĂZI VOI POSTA DIN SFANTUL GRIGORIE PALAMA , DESPRE POST ȘI INFRANARE , ȚINÂND CONT CA SUNTEM IN POSTUL MARE ȘI SUNT CONVINS CĂ ÎNVĂȚĂTURILE CE LE VEȚI LECTURA VĂ VOR FI DE FOLOS !
    Post binecuvântat!

    1. Sunt unele părți din mare care hrănesc monștri uriași, ce au înfățișarea unor balene, iar corăbierii ce plutesc pe acolo atârnă clopote de corăbii, pentru că, speriați de zgomotul lor, să fugă acești monștri. Însă și marea vieții noastre hrănește monștri mulți și îndestul de fioroși, vreau sa spun patimile cele rele și demonii încă și mai răi care le poartă de grijă. Navighează pe marea aceasta ca o corabie Biserica lui Dumnezeu, și, în loc de clopote, are pe învățătorii cei duhovnicești, ca să îndepărteze, prin sunetele cele sfinte ale învățăturii lor, fiarele cele din cugetare. Aceasta închipuia și veșmântul lui Aaron, căci avea clopoței frumos sunători atârnați de el. Și aceasta era o vestire dumnezeiască, al cărei glas trebuia au­zit în vremea când slujea Aaron lui Dumnezeu.

    2. Noi însă, prefăcând litera în duh, vom face să vă răsune vouă acum în chip duhovnicesc, și mai cu seamă în timpul postului, atunci când fiare văzute și nevăzute ne asaltează cu îndârjire.Fiarele văzute sunt lăcomia pântecelui și bețiile și celelalte de acest fel; iar alte fiare într-ascuns stau la pândă: slava deșartă și îngâmfarea și buna părere despre sine și fățărnicia. Dar [cuvintele] acestea sunt sunetul și scăparea înaintea unor asemenea fiare, și paza temeinică a celor ce se nevoiesc postind.

    3. Așadar postul și neînfrânarea sunt potrivnice între ele, precum potrivnice sunt viața și moartea. Iar postul este o poruncă a vieții, de o vârstă cu firea omenească, întrucât obârșia și-o trage din rai, dat fiind de către Dumnezeu lui Adam, drept pază a vieții și a harului celui dumnezeiesc. Iar neînfrânarea este chip al morții trupului și a sufletului, fiind dată de către diavol lui Adam în Eden, cu viclenie, prin Eva, spre căderea de la viața de veci și spre înstrăinarea de la harul cel dumnezeiesc. Fiindcă Dumnezeu nu a făcut moartea, nici nu se bucură de pieirea celor vii. Vrea cineva să găsească viață și har în Dumnezeu și de la Dumnezeu? Să fugă atunci de neînfrânarea aducătoare de moarte și să vină degrabă la postul cel dumnezeiesc și la cumpătare, ca să se întoarcă el întru bucuria raiului.

    4. Moise, postind patruzeci de zile pe munte, s-a înălțat spre culmea vederii lui Dumnezeu și a primit tablele cuvioșiei. Poporul iudeilor, jos, îmbătându-se, a alunecat către nelegiuire, căci au făcut, topind aur, un idol în chip de vițel,asemenea zeului Apis al egiptenilor, iar dacă Moise nu ar fi stat [rugător] înaintea lui Dumnezeu, milostivindu-se mai înainte din pricina uciderii celei fără de milă a celor de același neam, nu i-ar fi cruțat câtuși de puțin pe ei [vezi Ieșirea32]. Așadar, dacă și noi avem trebuință de milostivi­rea lui Dumnezeu, să nu ne îmbătăm cu vin, nici să nu ne îmbuibăm peste măsură, căci de aici se trag desfrâul și nelegiuirea.

    Văzător al lui Dumnezeu a fost și Ilie, dar mai înainte s-a curățit și el prin post. A dobândit și Daniel vederea lui Dumnezeu și arătarea unuia dintre arhangheli, înfățișând ce i-a deslușit lui cele ce aveau să fie, dar mai întâi a rămas în post și nemâncare douăzeci de zile întregi [Daniel 10:2]. Iar alt prooroc a fost ucis de un leu, dar el a mâncat împotriva poruncii lui Dumnezeu. Cunoașteți cu toții pe Isav, fiul lui Isaac, care din pricina lăcomiei pântecelui a pierdut și celelalte drepturi ale celor dintâi născuți, și binecuvântarea părintească. Să ne temem și noi ca nu cumva, dedându-ne la această lăcomie a pântecelui, să cădem de la binecuvântarea aceea făgăduită nouă și de la moștenirea Tatălui celui Prea înalt. Și să vă amintiți spre pildă de cei trei tineri care, învrednicindu-se cu postul, au călcat în picioare, cu tălpile goale și nevătămate, focul de șapte ori aprins în Babilon împotriva lor.

    5. Dacă și noi ne vom osteni cu postul cel adevărat, și vom călca în picioare jăratecul patimilor, și-l vom stinge, și vom străbate nevătămați cuptorul încins ce va să fie, când focul va pune la încercare lucrarea fiecăruia dintre noi,ce va spune oare Domnul Dumnezeul proorocilor, Cel Care, luând trup pentru noi, S-a făcut om, arătându-ne nouă chipul biruinței împotriva diavolului, căci postind pe deplin l-a biruit pe acela, deși diavolul îl îmboldise cu tot felul de ispite? Grăit-a Domnul către ucenicii Săi, cu privire la demonul acela surd și mut: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post” [Marcu 9:29; vezi și Omilia 12].

    6. Dar vă voi arăta acum vouă, fraților, care este postul cel plăcut lui Dumnezeu și adevărat. Pe acesta se cuvine să-l cunoașteți, ca să nu aducem noi laudă postului celui trupesc în sine și pentru sine, ci să-l lăudăm ca lucrător pentru alte virtuți, de folos sufletului. Pentru că și dumnezeiescul Pavel spune că osteneala trupească este de puțin folos [I Timotei 4:8]. De aceea și Părinții cei purtători de Dumnezeu, care grăiesc din cele trăite de ei, nu îngăduie posturile prea îndelungate, ci ei socotesc că este mai de cinste și mai bine primit a mânca o singură dată pe zi și a nu se sătura. Și pe acesta îl numesc post măsurat și cumpănit, ceea ce spune și Sfânta Scriptură: „să nu fim înșelați de saturarea pântecului și de plăcerea gâtlejului”, ci să ne lepădăm de dorința de a mai mânca și alte bucate, ca să fie cantitatea și calitatea hranei potrivite puterii și constituției celui hrănit, spre a se păstra, pe cât este cu putință, sănătatea sa.Căci, dacă se hrănește cu măsură cel slăbit din bucatele ce i se așează înainte, și care să fie pe potriva slăbiciunii sale, atunci fapta aceasta nu înlătură sfințenia lui. Cel slăbit nu va adăuga la bucatele neapărat trebuincioase altele ce sunt foarte de prisos, ci el trebuie să caute hrana și nu trufia, potolirea setei și nu beția, folosul cumpănit al hranei și nu lipsa de măsură, și neînfrânarea, și abuzul de hrană.

    7. Așadar acesta este începutul postului celui adevărat și plăcut lui Dumnezeu, iarrostul pentru care a fost rânduit creștinilor și cinstit de către ei este curățirea sufletului. Care este folosul lepădării de hrana trupească, dacă ești biruit de cugetări și de patimi trupești?Care este folosul să te abții de la vin și să fii chinuit de sete, dacă chiar neîmbătându-te cu vin – după cuvântul celui ce spune: „Vai de cei ce nu se îmbată cu vin!” – ai sufletul tulburat de invidie și de mânie? Care este folosul să te înfrânezi de la o masă plăcută și bogată, dar să ai sufletul lipsit de smerenie? Sau care este folosul să-ți ungi trupul cu untdelemn, dar să nu-ți smerești sufletul cu post, după cuvântul lui David? Care este folosul să fugim de mireasma împrăștiată din multe mâncăruri, dar să avem mintea păgubită prin gânduri și cugetări de­șarte, și să fim lipsiți de folosul rugăciunilor noastre către Dumnezeu?

    8. Din această pricină este un post bun acela săvârșit spre slăbirea poftei, pentru smerirea sufletului, pentru abaterea urii, pentru stingerea mâniei, pentru ștergerea ținerii de minte a răului, pentru lucrarea curată a minții și a rugăciunii. Dacă ai de toate și ești avut, să dai tu din prisosul hranei tale pen­tru mângâierea celor lipsiți și nevoiași. De vei posti în felul acesta, nu numai că vei muri lumii cu Hristos, dar împreună cu El vei învia și vei împărați în veacul veacurilor. Căci vei avea aceeași fire cu El printr-un astfel de post, asemănându-te morții Lui, dar făcându-te părtaș și învierii Lui, spre moștenirea vieții întru El.

    Cel ce postește, dacă este ispitit, biruiește pe ispititor. Dacă nu este ispitit însă, păstrează pacea sufletului și a trupului său, dar, după Pavel, el își rănește trupul, chinuindu-l și supunându-l robiei [I Corinteni 9:27], din teama ca nu cumva să fie nepus la încercare. Iar dacă Pavel se teme, nu se cuvine oare cu atât mai mult să ne înfricoșăm noi? Deci acela care postește supune robiei trupul său și face să fie încercat sufletul său; iar cel ce îngrașă trupul său, care după puțin timp va fi nimicit, nemâncând ca să trăiască, ci mai degrabă trăind ca să mănânce, precum viețuitoarele cele necuvântătoare pregătite pentru junghiere, și acela care adaugă celor neapărat trebuincioase ceea ce prisosește, sau acela care mânat de pofte își ațâță trupul, sau pur și simplu îl dă iubirii de plăcere cuibărite în trupurile omenești, acela nu face nimic altceva decât să pregătească viermilor din pământ o hrană mai îmbelșugată.Așadar bine cântă și David în Psalmi: „Ce folos ai de sângele meu, de mă cobor în stricăciune?” [Psalmi 29:9].

    9. Prin urmare, postind și hrănindu-te cu înfrânare, fără să pui deoparte pentru mâine ceea ce prisosește azi, și precum Domnul sărăcind ne-a făcut pe noi bogați, tot astfel și tu, cititorule, flămânzind în chip nesilit, să saturi pe cel ce este flămând fără de voia sa.Atunci postul îți va fi ca un porumbel ce poartă o ramură de măslin și care binevestește sufletului tău izbăvirea din potop. Căci așa grăiește marele proo­roc Isaia:

    „Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, amenințarea cu mâna și cuvântul de cârtire; dacă dai pâinea ta celui flămând și saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric și bezna ta va fi ca miezul zilei” [Isaia 58:9-10].

    Dacă nu vrei să dai cele ce sunt ale tale, măcar, abține-te să iei cele străine și să nu dobândești lucruri care nu îți aparțin, răpind și strângând, în chip potrivnic Legii, de la cei săraci, ca nu cumva să auzi că ți se spune, pe bună dreptate, de către Prooroc:

    „Este oare acesta un post care îmi place?”, zice Domnul. „Să-și plece capul ca o trestie, oare acesta se cheamă post? Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Atunci lumina ta va răsări ca zorile și tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu”[prescurtare după Isaia 58: 5-8].

    10. Prin urmare, dacă nu vei da din ale tale celui sărac, deși ale tale îți prisosesc, cel puțin să nu le răpești pe acestea de la cel sărac. Pentru că Stăpânul tuturor, Hristos, trimițând foc peste cei puși de-a stânga Sa și părăsindu-i blestemului, nu îi osândește totuși pe aceștia ca răpitori, ci ca pe unii care, deși sunt datornici, nu dau ce datorează. Așadar răpitorii și cei nedrepți nu se vor înfățișa la judecată și nu-i vor sta înainte [Judecătorului], ci vor merge pe dată la osândă foarte mare, ca unii ce nici aici, pe cât se pare, n-au prea stat înaintea lui Dumnezeu.Fiindcă spune Scriptura: „Cei ce mănâncă pe poporul Meu ca pâinea, pe Domnul nu L-au chemat” [Psalmi 13:4]. Cel bogat, căruia i-a rodit țarina, și cel ce este înveșmântat în porfiră și în vizon, vor fi osândiți, pe bună dreptate, nu ca unii ce au nedreptățit pe cineva, și ca unii care nu au împărțit celor săraci cele dobândite. Pentru că cele adunate în vistierii sunt obștești, din hambarele rapturilor lui Dumnezeu. Cum să nu fie hrăpăreț și nesățios cel ce acaparează cele obștești, chiar dacă nu este precum acela ce fură cele ce sunt ale altora în chip vădit? Dacă cel dintâi va răbda ca un slujitor rău împărțirea înfricoșătoare, cel de al doilea – vai! – va fi supus unor pe­depse mai cumplite și mai grele încă, și nici unul dintre ei nu va fi în stare să scape de acestea, de nu vor primi, în chip prietenesc, pe cei săraci; de cel dintâi nu va administra bine cele încredințate lui de către Dumnezeu, și de celălalt nu va cheltui bine cele adunate în chip mârșav.

    11. Marele Pavel, scriind tesalonicenilor (ce sunt negreșit strămoși ai noștri) cu privire la iubirea de frați, spune:

    „Despre iubirea frățească nu aveți trebuință să vă scriu, pentru că voi înșivă sunteți învățați de Dumnezeu ca să vă iubiți unul pe altul” [I Tesaloniceni 4:9].

    12. Domnul a grăit așadar către unii: „Dacă ați fi fii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam” [Ioan 8:39]. Să ne temem și noi înșine de cuvântul aces­ta, care aici nu este grăit către noi, ci cu privire la ziua aceea înfricoșătoare, care să nu se ivească, zi în care înrudirea se judecă din asemănarea celor săvârșite. Când toți cei care au îndrăgit sărăcia întru Hristos sau pe cei săraci, cei care au disprețuit slava, cei care au îndrăgit înfrânarea, cei care au fost nu doar ascultători ai poruncilor din Evanghelii, ci și împlinitori ai lor, aceia vor fi una, în chip minunat, căci spune Scriptura: „Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” [Ioan 17:22]. Atunci, în chip lămurit, sabia cea drept judecătoare a Duhului va despărți pe fiu de tatăl său și pe fiică de mama sa, și va face să fie separați de cei ce nu sunt asemănători prin purtările și năravurile lor. Dar, dacă acolo va fi așa, cu atât mai mult va fi aici, unde cel ce pe toate le știe spune: „Nu vă cunosc pe voi”, grăind către cei ce nu se aseamănă cu El prin virtute. Pentru că ei nu se învrednicesc, pe cât se pare, de chipul Celui ceresc. Ei nu se fac milostivi, precum este Tatăl tuturor; ei nu pun laolaltă cele ce le aparțin cu cei lipsiți și săraci, precum Acela Care dă tuturor în dar bunătățile Sale. Ei nu s-au făcut binefăcători celor apropiați lor, nici nu i-au făcut pe cei îndepărtați de ei, prin facerea de bine, să le devină apropiați; și, din pricina acestei deosebiri, Cel bun nici nu îi cunoaște, nici nu locuiește în cei asemenea lor. Dacă Acela este așa, la fel sunt și cei ce viețuiesc aici potrivit cu El, iar cei care împărătesc cu El acolo vor grăi desigur aceleași cuvinte, chiar și celor înrudiți după sânge, dacă aceia nu li se vor vădi apropiați prin virtute.

    13. Deci dacă cineva ar spune: „Eu sunt copilul tău”, sau „Același tată avem”, sau„Eu sunt frate cu tine”, atunci acel cineva ar auzi, vai, că fratele nu este răscumpărat și izbăvit [doar pentru că este rudă de sânge] și că tată nu e nimeni altul decât Unul Dumnezeu! Dacă ai fi copil al meu, mi-ai urma mie; acum însă ești al acelui tată ale cărui pofte le lucrezi; pleacă și rămâi cu el în veacul veacurilor, căci eu nu te cunosc pe tine, pentru că toate ale lui Dumnezeu sunt ale mele, însă tu nu ești al lui Dumnezeu! Aceste vorbe, „ale mele” și „ale tale”, sunt izgonite dintru cele de aici, iar noi le-am urât pentru tot restul vieții, drept care am și devenit moștenitori ai împărăției acesteia. Deoarece acest fel de a vorbi, după părerea dumnezeieștilor Părinți, este rece, lipsit de legătura dragostei, ca unul din care Hristos a fost izgonit. Și celor stăpâniți de patima aceasta [a posesiei], ea le pricinuia atunci iubirea de sine, iubirea de arginți, ura față de frați și tot soiul de alte răutăți, iar acum îi dă de rușine.

    […]

    Sursa: Sfântul Grigorie Palama,„Omilii”, volumul I, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătrașcu și stilizată de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 2000, pp. 181-191

    senior editor blog · 164 vizualizari · 0 comentarii
    02 Mar 2018
    Certificatul de naștere !
    Cat de veche este credinta ortodoxă?
    Dacă sunteți romano catolic, este bine sa știți că, până în anul 1054, Biserica Catolica a fost una cu cea Ortodoxă. În acel an, Papa de la Roma s-a desparțit de cele patru Patriarhate apostolice (Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim) și a început să facă schimbări dogmatice. Astfel, Biserica Catolica este veche de 1 000 de ani.
    Dacă sunteți luteran, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către Martin Luther, un fost călugăr din Biserica Catolică, în anul 1517.
    Dacă aparțineți Bisericii Anglicane, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către regele Henric al VIII în anul 1534, deoarece Papa nu i-a acordat dreptul de a divorța și a se recăsători.
    Dacă sunteți prezbiterian, religia dumneavoastră a fost înființata de John Knox în Scoția, în anul 1560.
    Dacă sunteți congregaționist, religia dumneavoastră a fost inițiată de către Robert Brown, în Olanda în anul 1582.
    Dacă sunteți protestant episcopal, religia dumneavoastră a fost o ramură a Bisericii Anglicane, înființată de către Samuel Senbury în coloniile americane, în secolul 17.
    Dacă sunteți baptist, îi datorati principiile religiei dumneavoastră lui John Smyth, care a lansat-o la Amsterdam în anul 1606.
    Dacă apartineti Bisericii Daneze Reformate, îl recunoașteți ca fondator pe Michelis Jones, deoarece religia dumneavoastră își are originile în New York, în anul 1628.
    Dacă sunteți metodist, religia dumneavoastră a fost fondată de către John și Charles Wesley în Anglia, în anul 1774.
    Dacă sunteți mormon, bazele religiei dumneavoastre au fost puse de catre Joseph Smith în Palmyra, New York, în anul 1829.
    Dacă sunteti membru al Bisericii Armata Salvării, secta dumneavoastră a fost inițiată de catre William Booth, în Londra, în anul 1865.
    Dacă sunteti membru al Bisericii Scientologice, anul în care aceasta religie s-a născut este 1879, iar cea care a fondat-o este Mary Baker Eddy.
    Daca apartineti uneia dintre organizatiile religioase cunoscute sub numele „Biserica Nazarineanului”, „Evanghelia Penticostala,” „Biserica Sfânta” sau „Martorii lui Iehova”, religia dvs este una dintre sutele de noi secte fondate de oameni în ultima sută de ani.
    Dacă sunteti Creștin Ortodox, religia dumneavoastră a fost fondată în anul 33 de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu s-a mai schimbat din acel moment.
    Biserica noastră are acum 2 000 de ani vechime și, din acest motiv, Ortodoxia, Biserica Apostolilor și a Sfinților Părinți, este considerata cu adevărat „Una Sfânta Sobornicească și Apostolească Biserică”.
    Aceasta este cea mai importanta moștenire pe care putem să o transmitem tinerilor acestui nou mileniu.

    Pr. Dr. Mitiades Efthimi
    senior editor blog · 282 vizualizari · 0 comentarii
    26 Feb 2018
    Prima săptămână a Postului Mare este numită "Săptămâna duhovnicească" !
    La începutul Postului Mare, părintele Silviu Tudose, asistent universitar în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din București și parohul Bisericii "Sfântul Ilie-Gorgani", ne vorbește despre primii pași în acest urcuș către Învierea Domnului.
    De ce prima săptămână a Postului Mare este numită "Săptămâna duhovnicească"?
    Ceea ce spuneți este adevărat, chiar dacă toate săptămânile vieții noastre ar trebui să fie "duhovnicești". Nu există un timp în care să nu fim ai lui Dumnezeu sau în care să nu fim datori a ne împărtăși de Duhul Sfânt.
    Săptămâna despre care vorbim are un caracter aparte, fiind privită ca un model pentru celelalte săptămâni ale postului. Toți creștinii suntem chemați acum la un mod de viață ascetic, pentru a începe cum se cuvine lupta cu ispitele și călătoria către Sfintele Paști. Pe vremea Imperiului bizantin erau suspendate în această săptămână activitățile publice, pentru a înlesni oamenilor o viețuire în post și rugăciune. Aceste zile, ale primei săptămâni din post, au fost comparate cu primele zile din viața unui monah, petrecute în post aspru și rugăciune. La un astfel de început bun suntem chemați cu toții, consacrându-ne mai mult viața lui Dumnezeu, cu post și rugăciune.
    De ce luni și marți sunt zile aliturgice?
    Pentru că sunt zile de ajunare, în care nu se săvârșește Sfânta Liturghie. Ajunarea este incompatibilă cu slujirea Liturghiei. De aceea a și apărut Liturghia Darurilor înainte sfințite, ca o rânduială de împărtășire seara, după o zi de ajunare. În primele două zile ale postului nu se săvârșește nici măcar această Liturghie, mulți creștini reușind să ajuneze complet. Au fost și sunt monahi care reușesc acest lucru până vineri seara, când se împărtășesc la Liturghia Darurilor înainte sfințite.
    Ce slujbe sunt săvârșite în prima săptămână a Postului Sfintelor Paști și cum pot fi ele caracterizate?
    Nu trebuie să creadă cineva că în primele zile ale postului, dacă nu se săvârșește Sfânta Liturghie, lipsesc și celelalte slujbe. Dimpotrivă, programul liturgic este format din Utrenie, Ceasuri, Mijloceasuri, Pavecerviță și Miezonoptică, fiecare rânduială fiind îmbogățită cu lecturi din Sfânta Scriptură, în special din psalmi, precum și cu multe rugăciuni și imne specifice acestei perioade. Astfel, în cadrul slujbei Ceasurilor, bunăoară, sunt inserate catisme, pericope scripturistice și patristice, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, toate acestea contribuind la crearea unei atmosfere ascetice potrivită Postului Mare. Întâlnim o trecere de la psalmodie la imnologie, momentele zilei punctate prin slujbele Ceasurilor fiind astfel sfințite. În primele patru zile, în cadrul Pavecerniței, se citește câte o parte din bine cunoscutul Canon al Sfântului Andrei Criteanul, care va fi citit integral din nou în miercurea celei de-a cincea săptămâni a postului.
    Atmosfera generală a slujbelor din prima săptămână a Postului Mare nu este fundamental diferită de cea a celorlalte săptămâni. Părintele profesor Alexander Schmemann o numea foarte inspirat "tristețe strălucitoare", gândindu-se că felul în care sunt alcătuite slujbele acum îmbină tristețea pentru păcat cu bucuria pocăinței și a iertării. Slujbele sunt vizibil mult mai lungi ca de obicei, astfel încât dacă cineva dorește să participe la toate va petrece mare parte a timpului în lăcașul de cult. Lungimea aceasta, datorată și multor repetiții ale unor cuvinte sau gesturi (de exemplu "Doamne, miluiește", rugăciunile începătoare, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul sau metaniile), a fost interpretată ca un chip al rugăciunii neîncetate. Înțelegem de aici rostul duhovnicesc al lungimii slujbei, de a-l ajuta pe om să se deprindă cu rugăciunea, care îi aduce mult folos. În același timp, toate slujbele au și un rol pedagogic sau de instruire în credință.
    Ați pomenit de Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Care ar fi cuvintele din ea care vă plac cel mai mult?
    Sunt tentat să spun că nu pot face o "ierarhie" între cuvintele din Rugăciunea Sfântului Efrem, mai ales că toate mi se potrivesc, așa cum cred că se potrivesc oricărui creștin. Altfel spus, cred că am nevoie să scap în egală măsură de duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert, tot așa cum curăția, gândul smerit, răbdarea și dragostea sunt lucruri pe care le doresc, dar care mă părăsesc de multe ori.
    Ce ați spune unui creștin al zilelor noastre, foarte prins cu obligațiile pe care le presupune viața modernă, dacă v-ar întreba cum să petreacă prima săptămână a Postului Mare?
    Aș încerca să-l conving că nu trebuie să facă o diferențiere clară între prima săptămână și celelalte. Așa fac unii creștini care au impresia că dacă postesc prima și ultima săptămână "se achită" onorabil de datoria postirii. E ca și când ai dori să treci un râu și folosești un pod căruia îi lipsește partea din mijloc.
    În ceea ce privește felul în care un credincios trebuie să petreacă prima săptămână, ideal ar fi să reușească să intre în "atmosfera" postului, cu foarte multă discreție și cu dorința de a se apropia cu adevărat de Dumnezeu. Ceea ce îl ajută cel mai mult este ajunarea și participarea la slujbele din biserică, începând cu "Vecernia iertării", care se săvârșește în seara Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai. Chiar dacă obligațiile zilnice îl împiedică să participe la toate, să încerce să ajungă la Pavecerniță, în primele patru zile, în cadrul căreia, așa cum am spus mai înainte, se citește și Canonul Sfântului Andrei Criteanul, un minunat prilej de a medita la păcatele proprii și de a face o rugăciune de pocăință. După ce participi la o astfel de slujbă, ești mult mai păzit în lupta cu ispitele și mult mai întărit în cele duhovnicești.
    De asemenea, ar fi minunat dacă tot acest efort l-ar ajuta să și mărturisească păcatele înaintea duhovnicului și, dacă este posibil, să primească Sfânta Împărtășanie la Liturghia Darurilor înainte sfințite sau în Duminica Ortodoxiei.
    O primă săptămână a postului petrecută într-o atmosferă de rugăciune, de asceză trupească, de împăcare cu Dumnezeu prin lacrimile pocăinței, va contribui esențial la dobândirea păcii sufletești și la continuarea cu folos a călătoriei spre slăvita Înviere a Domnului.
    senior editor blog · 205 vizualizari · 0 comentarii
    20 Feb 2018
    La mulți ani!
    Hristos Domnul, Iubitorul de oameni și Mântuitorul sufletelor noastre, să vă dăruiască tuturor pacea și buna voire pe care le-a dăruit odinioară îngerilor și păstorilor colindători 
    în Betleem, iar sufletele noastre, ale tuturor, să devină peșteră primitoare a Pruncului Mântuitor!
    senior editor blog · 205 vizualizari · 0 comentarii
    24 Dec 2017
    Pentru noi, creștinii ortodocși, Crăciunul este Nașterea lui Dum­nezeu-Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur numește praznicul Naș­terii Domnului „maică a tuturor sărbătorilor”. Sărbătorile bise­ricești sunt rememorări ale unor evenimente care îl au în centru pe Dumnezeu. Acestea, deși au avut loc o singură dată, în trecut, ni se descoperă din nou, le trăim și le prăznuim în mod tainic în prezent, având posibilitatea de a participa - trăind cu intensitate acest moment - ca martori, dar și mărturisitori ai Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos.
    Sfântul Ioan Damaschin spune că Hristos este „singurul lucru nou sub soare”, adică singurul lucru nou după crearea lumii. Aceasta înseamnă că, după facerea lumii și a omului, nimic nu mai este nou în univers, toate se repetă. Nașterea unui om este rezultatul cuvântului lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” sau „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și îl supuneți” (Facerea 1, 26-28). Nou este numai Dumnezeu-Omul Hristos Domnul și Mântuitorul nostru.

    Teologia ortodoxă mărturisește că Fiul lui Dumnezeu S-a născut mai înainte de timp din Dumnezeu-Tatăl, fără de mamă, și în timp, din Maica Fecioară Preacurată, fără tată trupesc. Amândouă aceste nașteri s-au făcut fără schimbare și fără pătimire, fiindcă prin ele nici Dumnezeu-Tatăl nu a suferit vreo modificare, nici Prea­sfânta Născătoare de Dumnezeu nu și-a pierdut fecioria. Amândouă nașterile sunt de nepătruns pentru rațiunea omenească.

    De Crăciun ni se descoperă taina Betleemului: Dumnezeu cel mai înainte de veci S-a născut! Atotputernicul Dumnezeu Se face pe Sine Prunc neputincios și lipsit de apărare. El, pe Care cerurile nu Îl pot cuprinde, încape în pântecele unei femei. Împăratul slavei vine pe lume în chip smerit. Nașterea Domnului este înțeleasă pe deplin atunci când credem că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat pentru mântuirea tuturor oamenilor. 

    senior editor blog · 171 vizualizari · 0 comentarii
    24 Dec 2017
    Postul Nașterii Domnului începe miercuri în Biserica Ortodoxă Română. Acesta durează până în Ajunul Praznicului, 24 decembrie.
    Postul Crăciunului amintește de postul îndelungat al patriarhilor și drepților din Vechiul Testament, în așteptarea venirii lui Mesia – Izbăvitorul. Prin durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte și de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aștepta să primească cuvintele lui Dumnezeu, Decalogul (cele 10 porunci), scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii, se menționează în Liturgica generală, avându-l autor pe Părintele Ene Braniște.
    Primele mențiuni despre respectarea acestei perioade de înfrânare alimentară și trupească provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin și de la episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit postul din luna a zecea. Postul Crăciunului este închinat în primul rând sărbătorii Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
    La început, nu toți creștinii posteau în același mod și același număr de zile. De exemplu, unii posteau numai șapte zile, alții șase săptămâni; unii țineau un post mai aspru, alții unul mai ușor. Însă, Sinodul local din Constantinopol, întrunit în anul 1166 (condus de patriarhul Luca Chrysoverghi), a uniformizat durata Postului Nașterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toți credincioșii să postească timp de 40 de zile, începând cu data de 15 noiembrie.
    Ca orice post, în primul rând el trebuie să reprezinte o abținere de la lucrurile rele care ne îndepărtează de Dumnezeu și de oameni. Din punctul de vedere al alimentației, Postul Crăciunului este mai ușor față de cel al Paștelui, având multe dezlegări la pește, ulei și vin. Zilele cu dezlegare sunt marcate, de regulă, în Calendarul creștin ortodox fie prin mențiunea dezlegare la pește, fie prin simbolul unui pește.
    Acest post este de asprime mijlocie, asemănător celui al Sfinților Apostoli. După rânduiala din pravile, în timpul acestui post, în mănăstiri se ajunează lunea, miercurea și vinerea până în ceasul al IX-lea (aproximativ orele 15:00-16:00), când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte, fără untdelemn; marțea și joia se mănâncă plante fierte, drese cu untdelemn, și se bea vin, iar sâmbăta și duminica se îngăduie și pește (cu excepția perioadei dintre 20 și 25 decembrie, când postul devine mai aspru).
    Dacă lunea, marțea sau joia cade prăznuirea vreunui sfânt cu doxologie mare, se dezleagă la pește, iar miercurea și vinerea, la vin și untdelemn, dar se mănâncă numai o dată pe zi. Tot așa, dacă miercuri sau vineri se întâmplă să cadă sărbătorirea unui sfânt cu Priveghere sau hramul bisericii, atunci se dezleagă la untdelemn, pește și vin.
    Ziua de Ajun a Crăciunului este o zi de post mai aspru decât în celelalte zile. Se ajunează până la ceasul al IX-lea (ora 15:00), când se obișnuiește să se mănânce, în unele părți, grâu fiert amestecat cu fructe și miere, în amintirea postului Sfântului Proroc Daniel și al celor trei tineri din Babilon.
    În unele zone se ajunează până la răsăritul luceafărului de seară, care ne amintește de steaua ce a vestit magilor Nașterea Mântuitorului. Această ajunare amintește, de asemenea, de postul ținut odinioară de catehumenii care, în seara acestei zile, primeau Botezul creștin și apoi prima împărtășire la Liturghia săvârșită atunci în acest scop.
    senior editor blog · 370 vizualizari · 0 comentarii
    13 Nov 2017
    Ceaiul de TURMERIC si GHIMBIR, licoare minune in lupta cu 40 de afectiuni grave

    Acesta bautura extraordinara uimeste prin proprietatile terapeutice combinate ale ingredientelor sale, turmericul, ghimbirul, scortisoara si boia putand vindeca sau cel putin atenua peste 40 de afectiuni grave. Ceaiul cu ghimbir si turmeric este un detoxifiant foarte bun al ficatului si un puternic anti-inflamator, ajutand de asemenea la calmarea migrenelor, prevenirea aparitiei racelilor si gripelor, imbunatatirea sistemului digestiv si curatarea sistemului limfatic. Va invitam sa-i descoperiti puterea si modul corect de preparare pentru a avea efect terapeutic maxim.
    turmeric-ghimbirTurmericul, ingredientul principal al preparatelor din curry, contine curcumina, care are proprietati antibacteriene, antiseptice si antiinflamatoare. Gratie acestor proprietati, specialistii in nutritie recomanda consumul de ceai din turmeric si ghimbir pentru a trata o serie de afectiuni.

    Acest ceai de turmeric si ghimbir este o adevarata „bomba” de sanatate avand extraordinare proprietati de detoxifiere a organismului. Consumul regulat al acestui ceai scade de pana la 4 ori riscul de accidente cardiovasculare, este excelent și pentru o bună circulație a sângelui, previne formarea cheagurilor și ajută la transportul oxigenului și asubstanțelor nutritive către toate organele vitale din corp. Ceaiul de turmeric cu ghimbir poate fi utilizat ca remediu terapeutic foarte eficient in tratarea sau ameliorarea unor afectiuni cum ar fi colon iritabil, pierderea poftei de mancare, circulatie deficitara, crampe menstruale, balonare, flatulenta, indigestie si probleme gastro-intestinale, cum ar fi crampele cauzate de gazele acumulate in stomac. Fiind un detoxifiant puternic , curcuma curata sangele si purifica ficatul si rinichii.



    Alte beneficii ale ceaiului de turmeric si ghimbir
    – Împiedică înfundarea arterelor și, implicit, apariția aterosclerozei și a problemelor cardiovasculare.
    – Previne dezvoltarea cancerului de prostată, cancerului mamar, cancerului de colon și leucemiei.
    – Menține sănătatea ficatului, întrucât ajută la eliminarea toxinelor și a reziduurilor de la nivelul acestui organ.
    – Are puternice efecte analgezice, atenuand durerile și inflamațiile cauzate de artrită, fibromialgie și alte afecțiuni.

    De unde procuram turmeric
    Puteți gasi in mazinele naturiste, magazinele de condimente indiene sau de la raionul de condimente din supermarket.

    Ingredientele ceaiului de turmeric si ghimbir
    ceai-turmeric-ghimbir2– 1 lingura pulbere de curcuma sau 2 cm de radacina proaspata de turmeric

    – o bucatica de 2 cm ghimbir proaspat
    – 1 lingura rasa praf de boia
    – 2 linguri rase de scortisoara
    – sucul de la o lamaie medie
    – miere de salcam pentru a indulci dupa ce se raceste
    – 400ml de apa minerala plata sau de izvor

    Ceai de turmeric si ghimbir – Modul de preparare
    Mai întâi se pune apa la fiert, după care adaugă turmericul și praful de boia si lasă compoziția la foc mic 8-10 minute.
    La final, strecoară lichidul și adaugă sucul de lămâie, scortisoara și ghimbirul. Dupa ce se raceste se adauga si mierea de salcam, potrivit dupa gust. Savoarea, gustul si beneficiile pentru sanatate sunt senzationale.

    Ghimbirul conține calciu, fier, magneziu, mangan, potasiu, proteine, carbohidrați, fibre alimentare, seleniu, sodiu, vitaminele C, E și B6.Uleiurile volatile din ghimbir au efecte analgezice, sedative și antitermice. Acestea îi dau gustul și aroma specifică și favorizează mișcarea mușchilor tractului gastrointestinal, contribuind la o mai bună digestie.
    Ghimbirul are aproape 500 de compuși identificați, mulți cu activități biologice cunoscute, acționând în feluri diferite, fie influențând o anumită enzimă sau proteină, fie sprijinind activitatea altor compuși.

    Turrmericul are acțiune colagogă, coleretică, stimulează eliberarea bilei, crește capacitatea ficatului de a elimina toxinele, acțiune antimutagenică, anticancerigenă, inhibă dezvoltarea tumorilor canceroase și a metastazelor (cancer de sân, de stomac, de colon, de plămâni, de piele), acțiune antiinflamatorie, hepato-protectoare, antioxidantă, îmbunătățește circulația, previne formarea trombilor vasculari, previne infarctul, purifică sângele, crește mobilitsatea articulațiilor, tendoanelor, reduce tumefacția, febrifug, calmează tusea, durerea în gât, înmoaie secrețiile bronșice, acțiune hemostatică, cicatrizantă.

    Atentionare: Folosit în cantități mari, ceaiul de turmeric si ghimbir poate produce iritație gastrică.
    senior editor blog · 512 vizualizari · 0 comentarii
    30 Iul 2017
    RUGĂCIUNE CĂTRE MAICA DOMNULUI LA ÎNCEPUTUL POSTULUI ADORMIRII SALE

    Astăzi, ne stă înainte nevoință duhovnicească de taină spre câștigarea iertării greșelilor noastre și spre împăcare cu Dumnezeu. Astăzi, să lepădăm vălul răutății și să secăm izvoarele gândurilor celor rele, apropiindu-ne cu dragoste și de cei ce ne urăsc pe noi. Astăzi, să curățim haina cea murdară de păcate a sufletelor noastre și să încetăm a mai judeca și osândi pe aproapele nostru, ca să nu fim noi osândiți în focul cel veșnic. Astăzi, să privim cu milă spre cei săraci și să ne ostenim, după putere, spre lucrarea faptelor celor bune ale milosteniei sufletești și trupești. Astăzi, să ne spălăm în baia gândurilor de umilință veșmântul sufletului și să plângem pentru căderea noastră și pentru alunecarea de pe calea mântuirii. Astăzi, să acoperim mulțimea păcatelor noastre cu rugăciunea cea fierbinte către Hristos, ca să treacă cu vederea anii pribegiei noastre departe de drumul ascultării.
    Pe Tine, Maică a lui Dumnezeu, Te punem solitoare pocăinței și mântuirii noastre, ca pe Una Ce ai îndrăzneală tare către Cel pe Care în brațele Tale ca pe un prunc L-ai ținut, ca să scoți lumea ceea ce zăcea în vicleșug din adâncul păcatului și să o aduci la nevinovăția pruncilor.
    Cu lapte ai hrănit pe Cel poartă de grijă de cei flămânzi și cu căldura dragostei Tale de Maică L-ai acoperit. Deci, nu ne părăsi nici pe noi, fiii Tăi cei căzuți și pierduți în negura greșelilor, ci ne strălucește lumina pocăinței mai înainte de apusul vieții noastre pământești.
    Cu lacrimi ai adăpat pământul, văzând răstignit pe Cruce pe Rodul Cel Preacurat al pântecelui Tău. Cu lacrimile Tale întoarce-ne pe noi cei împovărați de păcat la calea adevărului lui hristos, ca să nu fim prinși de fiarele cele înțelegătoare ale patimilor și aruncați în adâncul cel mai de jos al păcatelor.
    Precum ai săltat de bucurie la învierea Fiului Tău, roagă-te să se facă bucurie în cer și pentru noi, întorcându-ne la pocăință prin stăruința Ta de iertare a noastră la tronul Stăpânului. Mâinile noastre le întărește la rugăciune, gândurile le curățește, sufletele le îmbracă cu smerită cugetare și de toate primejdiile ne izbăvește degrab.
    Ca un paznic de veselie este credincioșilor postul cel așezat în cinstea Adormirii Tale. Trezește-ne pe noi la lucrarea faptelor bune, adormind patimile noastre cele nenumărate și întărindu-ne spre căutarea mântuirii, ca să slăvim cu glasuri neîncetate ale inimii pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt în veci. Amin.
    senior editor blog · 429 vizualizari · 0 comentarii
    30 Iul 2017
    Despre patimi

    Patimile reprezinta cel mai coborat nivel la care poa­te cadea fiinta omeneasca. Ele coplesesc vointa, incat omul patimilor nu mai este om al vointei, ci se spune despre el ca este un om "stapanit", "robit", "purtat" de patimi.

    O alta caracteristica a patimilor este ca in ele se mani­festa o sete fara margini, care-si cauta astampararea, si nu si-o poate gasi. Blondel spune ca ele reprezinta setea dupa infinit a omului intoarsa intr-o directie in care nu-si poate afla satisfactia. Acelasi lucru il spune si Dostoievski.

    De fapt, ceea ce spune Nil Ascetul despre stomac, ca devine prin lacomie o mare ce nu poate fi umpluta, se potriveste pentru orice patima.

    Infinitatea aceasta pururea nesatisfacuta se datoreaza atat patimii in sine, cat si obiectelor cu care cauta sa se sa­tisfaca. Obiectele pe care patimile le cauta nu pot sa le sa­tisfaca, pentru ca ele sunt finite si, ca atare, nu corespund setei nemarginite a patimilor. Sau, cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, omul patimas se afla intr-o continua preocupare cu nimicul, caci cauta sa-si astampere setea infinita cu nimicul patimilor sale, o data ce obiectele pe care le inghit acelea se transforma in nimic, fiind prin firea lor reductibile la nimic. De fapt, patima are prin fire de-a face numai cu obiecte, iar pe acestea le cauta numai pen­tru ca pot fi complet sub stapanirea eu-ului, la discretia lui. Dar obiectele sunt prin firea lor finite, atat ca izvoare de satisfactie, cat si ca durata, trecand usor in neexistenta, prin consumare. Chiar cand patima are nevoie si de persoana umana pentru a se satisface, o reduce si pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede si foloseste din ea nu­mai latura de obiect, scapandu-i adancurile indefinite as­cunse in latura de subiect.

    Iar setea infinita a patimilor in sine se explica prin fap­tul ca fiinta umana, avand o baza spirituala, are o tendinta spre infinit care se manifesta si in patimi; dar in patimi aceasta tendinta este intoarsa de la autenticul infinit, care este de ordin spiritual, spre lume, care da numai iluzia infi­nitului. Omul, fara sa fie el insusi infinit, nu numai ca este capabil, dar este si insetat de infinit si tocmai de aceea este capabil si insetat de Dumnezeu, adevaratul si singurul infinit. Este capabil si insetat de infinit nu in sensul ca ar fi in stare sa-l dobandeasca, sa-l absoar­ba in fiinta lui - caci atunci insasi fiinta umana ar deveni in­finita, sau ar fi virtual infinita -, ci in sensul ca poate si tre­buie sa se alimenteze spiritual din infinit si la infinit, cau­tand si putand sa traiasca intr-o continua comunicare cu el, intr-o participare la el. Dar omul n-a voit sa se multumeasca cu aceasta participare la infinit, ci a voit sa devina el insusi centrul infinitului, sau a crezut ca este un asemenea cen­tru, lasandu-se amagit de setea dupa infinit a firii sale.

    Neintelegand deci ca setea infinita a firii sale nu este o indicatie a infinitatii acestei firi, caci infinitul adevarat nu poate avea o sete, - ci numai un semn al capacitatii sale de comunicare cu infinitul, care nu este propriu firii sale -, fiinta umana, in loc sa se multumeasca de a ramane si de a progresa in comunicarea cu adevaratul infinit, a voit sa devina ea insasi infinitul, cautand sa absoarba in sine sau sa-si subordoneze tot ce se preta la aceasta relatie de subordine fata de sine, adica obiecte moarte, lucruri finite. In loc sa-si astampere setea de infinit cautand infinitul ca ceva deosebit de sine, prin gravitatia sa spre un centru ca­ruia sa i se subordoneze a cautat sa adune toate in jurul sau, ca in jurul unui centru. Dar nefiind in sine un centru real, natura aceasta a sa s-a razbunat, facandu-l in realitate sa alerge tot el dupa lucruri, ba chiar robindu-l lor. Caci pa­tima, ca fuga neostoita dupa lume, in loc sa fie o expresie a suveranitatii centrale a fiintei noastre, este mai degraba o forta care ne poarta fara voia ei, este semnul unei caderi a fiintei noastre intr-o accentuata stare de pasivitate.

    Firea noastra, vrand-nevrand, tot trebuie sa-si manifeste tendinta dupa un centru in afara de ea. Prin patimi, centrul acesta a fost mutat de la Dumnezeu, la lume. Astfel, patimile sunt produsul unei porniri intortocheate ale firii, sau a unei firi care si-a pierdut tendinta simpla si rectilinie; in ea se intal­nesc doua tendinte, sau o tendinta care nu poate merge pana la capat, ci se intoarce impotriva ei. Patima este un nod de contraziceri. Pe de o parte, ea este expresia unui egoism, vrand sa faca toate lucrurile sa graviteze in jurul sau; pe de alta, ea denota o transformare a lumii exclusiv intr-un centru de preocupari. Pe de o parte, patima este un produs al vointei de suveranitate egocentrica; pe de alta, este o forta care-l coboara pe om la starea unui obiect pur­tat incoace si incolo fara voia lui. Pe de o parte, ea cauta infinitul; pe de alta, se alege cu nimicul.

    Spiritul, care este indefinit si capabil sa se umple de infinit si insetat de primirea lui in sine, in loc sa caute le­gatura cu spiritul infinit, cauta sa se umple cu obiecte finite si trecatoare, nealegandu-se cu nimic si setea lui ramanand mereu nesatisfacuta.

    Patima este astfel ceva irational. Totul pe lume este ra­tional, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, avand temeiul intr-o ratiune divina; numai patima este irationala. Supre­ma ei irationalitate se arata in faptul ca, desi omul patimas isi da seama tot mai mult ca lucrurile finite nu pot raspun­de aspiratiei lui dupa infinit, iar aceasta constatare il umple de plictiseala si descurajare, totusi el continua sa se lase purtat in momentul urmator de patima sa egocentrica, de parca prin ea ar absorbi infinitul, nedandu-si seama ca in­finitul adevarat este un spirit liber care nu poate fi absorbit fara voia sa, caci este subiect cu care trebuie sa intre in comuniune ca libertate, cu alta libertate. De pilda, lacomul stie ca nici o mancare nu-i va satisface vreodata lacomia, iar cel ce uraste simte ca semenul pe care il uraste nu-i poate stinge focul urii, chiar daca va fi consumat total de ea. Rational ar fi ca nici lacomul, nici cel ce uraste sa nu se lase chinuiti de aceste patimi. Dar nu o face nici unul, per­sistand in chinurile lor irationale.

    Prin irationalitatea lor, prin caracterul lor amagitor, prin abaterea omului de la tinta sa adevarata, patimile tin fiinta umana intr-un intuneric de nestiinta. Prin lupta impotriva patimilor se urmareste, asadar, scaparea fiintei umane de nestiinta, intoarcerea ei spre adevarata infinitate a lui Dum­nezeu, ca tinta a vietii sale, si eliberarea spiritului sau de sub robia lumii si de sub tirania pe care o reprezinta pati­mile. Acesta este sensul nepatimirii.

    In vechea literatura duhovniceasca, patimile sunt soco­tite in numar de opt, sau, cand slava desarta este unita cu mandria, in numar de sapte. Acestea sunt: lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de arginti, mania sau ura, intris­tarea, trandavia, slava desarta si mandria. Ele coincid in fond cu cele sapte pacate capitale: lacomia, desfranarea, avaritia, mania, invidia, lenea si mandria, daca identificam invidia cu intristarea.

    Unele dintre patimi sunt ale trupului, altele, ale sufletu­lui. Dar stransa unitate dintre trup si suflet face ca patimile trupesti sa fie impletite cu cele sufletesti, sau sa se condi­tioneze reciproc. Scriitorii ascetici socotesc ca la cei mai tineri, lacomia pantecelui le produce pe toate celelalte. Caci ea pune in miscare pofta desfranarii, si amandoua acestea au nevoie de bani pentru a se satisface, iar cel ce se vede lipsit de obiectele care satisfac aceste trei patimi se intristeaza, precum daca vrea cineva sa i le rapeasca, sau sa puna mana pe ele inaintea lui, se manie. La cei mai in varsta insa, principala patima este mandria. De aceea, slava desarta si mandria pot fi si ele un efect al la­comiei si al avutiei adunate. Dar se poate intampla si cazul invers: din iubirea de slava si din mandrie sa caute omul avutie pentru a-si desfasura luxul, care-i aduce laudele oa­menilor, si pentru a privi de sus la ceilalti; sau se intristeaza si se manie cand nu este destul de onorat.

    Tocmai aceasta interconditionare a patimilor trupesti, pornite de la lacomia pantecelui, si a celor sufletesti, por­nite de la mandrie, fac pe aceiasi scriitori duhovnicesti care au declarat lacomia pantecelui ca cea dintai patima, sa declare apoi "mandria, ca primul pui al diavolului". Caci poate fi cineva mandru si fara sa se fi indopat cu mancari, precum sunt destui asceti mandri pentru asceza lor. S-ar putea deci spune ca exista un indoit circuit, care duce de la lacomia pantecelui la toate patimile - inclusiv la cele sufletesti - si de la mandrie, iarasi, la aproape toate patimi­le, inclusiv la unele trupesti. Lacomia pantecelui si mandria reprezinta una si aceeasi sete egocentrica a omului, sub aspectul indoit al fiintei sale psiho-fizice. Exista o conditio­nare stransa intre biologic si spiritual, un domeniul influen­tand pe celalalt atat in decaderea, cat si in refacerea omu­lui. Aici se deschide un vast camp de cercetare a amanun­telor interdependentei intre biologic si spiritual.


    Atat lacomia, cat si mandria isi au radacina in iubirea egoista de sine, ca un absolut autonom si indepen­dent. "E clar, zice Sfantul Maxim Marturisitorul, ca cine po­seda egoismul, poseda toate patimile". Iar egoismul re­prezinta o rupere de Dumnezeu, ca centru, deosebit de mine, al existentei mele; si intrucat omul nu poate exista prin sine insusi oricat si-ar da aceasta iluzie, reprezinta o gravitatie spre lume.

    Asadar, uitarea de Dumnezeu fiind ultima cauza a pati­milor, tamaduirea de ele trebuie sa inceapa de la credinta, adica de la revenirea la o cat mai deasa pomenire a Lui. Prin aceasta, se va pune prima frana egoismului, ceea ce se va manifesta practic prin infranare in sens larg: infranarea poftelor trupesti si infranarea mandriei, prin smerenie. b) Subordonand spiritul fiintei noastre pornirilor infe­rioare, dar nereusind sa-l reduca cu totul la tacere, patimi­le produc o sfasiere si o dezordine in fiinta noastra si, prin aceasta, o slabire a ei. Dar ele nu au acest efect numai asu­pra subiectului lor. Ele produc o dezordine si in relatiile din­tre subiectul lor si semenii lui. De multe ori, patima se in­tinde de la primul ei subiect inspre viata altuia. Lacomia unuia provoaca lacomia altuia, ca aparare a aceluia de la­comia primului. Aproape orice patima cauta sa reduca pe semeni la treapta inferioara a unor obiecte. Dar aceia cauta sa se apere, iar din aceasta aparare se naste o lupta, care adeseori nu se opreste la simpla aparare, ci merge la ran­dul ei pana la tratarea celui dintai subiect al patimilor, ca obiect. Egoismul si ingustarea subiectului patimilor trezes­te, prin aparare si revolta, egoismul, ingustarea si saracirea celorlalti. Patimasul nu-si dauneaza numai sie, ci si altora. Patimile au ca victime nu numai subiectul lor, ci si pe semenii lui. Patima nu-si manifesta efectul de slabire, de pustiire si de dezordine numai in cel patimas, ci si in cei­lalti. Ea ii loveste pe aceia, si aceia reactioneaza de cele mai multe ori in acelasi fel. Desfranatul uzeaza de alte per­soane ca de obiecte ale placerilor lui; dar prin acestea le face si pe acelea desfranate, care cauta la randul lor sa uzeze de alte persoane ca de obiecte.

    Cel mandru trezeste prin imitatie, sau prin reactie, mandria in alte persoane; iar raporturile de mandrie ce se nasc astfel intre persoane sunt contrare raporturilor normale de armonie; comunitatea umana se faramiteaza. Membrii se devora intre ei ca reptilele, cum spune Sfantul Maxim.loobis. Toate patimile sunt opusul iubirii adevarate, singura care restabileste armonia normala intre oameni.

    Astfel, patimile produc si intretin haosul intre oameni. De aceea Hristos, intemeind Biserica, urmareste prin ea re­stabilirea unitatii sau sobornicitatii umane. Dar restabilirea aceasta nu este posibila fara slabirea patimilor in ei.

    O metoda a curatirii de patimi este atat infranarea de la patimi a celui ce obisnuia sa fie subiectul prim al lor in ra­port cu ceilalti, cat si retinerea celorlalti de a raspunde prin patimile lor, rabdand si persistand in a iubi pe cei ce se comporta fata de ei in chip patimas. Aceasta ii fereste nu numai pe ei de molipsirea de patimi, ci are efect tamadui­tor si asupra celor ce vor sa-i faca victimele patimilor lor, precum opreste deteriorarea si mai accentuata a relatiilor dintre membrii comunitatii umane. De aceea ne-a poruncit Iisus sa nu raspundem raului cu rau, ci sa iubim si pe vraj­masii nostri. Sfantul Isaac Sirul spune: Tu deosebi pe cel vrednic de cel nevrednic, ci sa-ti fie toti egal de buni, caci in felul acesta vei putea atrage si pe cei nevrednici la bine" (Cuv. 23). Sau: "Sileste-te, cand intalnesti pe aproapele tau, sa-l cinstesti peste masura lui. Saruta-i mainile si picioarele si tine-i mainile pe ochii tai, si lauda-l si pentru cele ce nu le are". "Iubeste-i pe pacatosi si nu-i dispretui pentru gre­selile lor". "Prin aceasta si prin unele ca acestea ii atragi la bine" (Cuv. 6). Precum iubirea leaga pe oameni, asa patimi­le destrama legaturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezor­dinii launtrice si interpersonale. Ele sunt zidul ingrosat pus intre noi si Dumnezeu, ceata asezata pe transparenta lui Dumnezeu pentru firea noastra, facuta transparenta pentru Dumnezeu.

    Parintele Dumitru Staniloae
    senior editor blog · 471 vizualizari · 0 comentarii
    23 Mai 2017
    11 Aprilie 2017
    † Daniel
    prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
    Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei
    și
    Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

    preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler
    și preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor
    har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos,
    iar de la noi părintești binecuvântări
    „Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad”
    (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de Sfintele Paști)
    Hristos a înviat!
    Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
    Iubiți credincioși și credincioase,
    Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este, în același timp, biruință asupra păcatului neascultării lui Adam, asupra morții și asupra iadului, pentru că trupul lui Hristos din mormânt nu a cunoscut stricăciunea sau descompunerea, iar sufletul Lui care a coborât la iad nu a fost reținut acolo. Biruința Domnului Iisus Hristos asupra păcatului neascultării lui Adam, prin care a venit în lume moartea (cf. Facere 3, Romani 5, 12 și 14 și 6, 23), este prezentată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în care se spune că Iisus Hristos „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). Părintele Dumitru Stăniloae spune, în acest sens: „chenoza Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea firii noastre și prin acceptarea morții, este inițiativa Lui spre restabilirea comuniunii Sale, ca Dumnezeu, cu noi (oamenii), dar și spre restabilirea comuniunii Sale, ca om, cu Tatăl și prin aceasta și a noastră cu Tatăl, în El”[1].
    De aceea, Dumnezeu L-a înviat pe Iisus din morți și „I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele Domnului tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11).
    Taina Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruință asupra iadului și asupra morții a fost profețită cu sute de ani înainte de către psalmistul și prorocul David în Psalmul 15, unde se spune: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10).
    Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua Pogorârii Sfântului Duh și a constituirii Bisericii în Ierusalim, mărturisește adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos și amintește că taina aceasta a fost prezisă de prorocul David, care „mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui și nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toți suntem martori”(Fapte 2, 29-32).
    Despre scopul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad cu sufletul, ne vorbește Sfântul Apostol Petru în prima sa Epistolă, zicând: „Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare (în iad)” (1 Petru 3, 18-19; vezi și Apocalipsa 1, 18). Aici iadul, ca închisoare pentru suflete, este înțeles ca fiind un spațiu întunecos în interiorul pământului, dar și ca stare spirituală de însingurare și suferință a sufletului după moartea fizică a trupului omului.
    Adevărul coborârii Mântuitorului Iisus Hristos la iad cu sufletul este menționat în slujbele ortodoxe din sărbătorile perioadei Penticostarului (de la Paști până la Rusalii) de peste 200 de ori, iar în slujbele din duminicile întregului an liturgic, de peste 150 de ori[2].
    Biruința Domnului Iisus Hristos asupra iadului este menționată mai ales în cântările Canonului Sâmbetei celei Mari, ale Canonului Învierii și în Stihirile Învierii din Săptămâna Luminată[3].
    În Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citește la slujba din noaptea Sfintelor Paști este descrisă biruința Domnului Iisus Hristos asupra morții și asupra iadului, în cuvinte de o rară frumusețe, astfel: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. [...] A primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința? Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. Înviat-a Hristos și au căzut diavolii. Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viața stăpânește”[4].
    Sfânta Scriptură ne arată că, prin pogorârea sau coborârea în iad cu sufletul Său unit cu dumnezeirea Sa, Hristos-Domnul a predicat Evanghelia mântuirii tuturor sufletelor ținute în închisoarea iadului (cf. 1 Petru 3, 18-22) din cauza păcatului neascultării strămoșilor Adam și Eva, prin care a intrat în umanitate moartea, ca despărțire a omului de Dumnezeu – Izvorul vieții veșnice și apoi ca despărțire a sufletului de trup.
    Însă, așa după cum nu toți oamenii care au ascultat Evanghelia lui Hristos în timpul vieții pământești au crezut în El, tot așa nici toți cei aflați în iad n-au primit cu credință Evanghelia prezenței Sale luminoase, iubitoare și preaslăvite[5].
    De altfel, Sinaxarul din Slujba Învierii, care se citește în noaptea Sfintelor Paști, precizează că: „pogorându-Se la iad, Domnul nu a înviat (ridicat) pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele sfinților din veac, ținute cu sila în iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri”[6].
    Din acest motiv, și icoana ortodoxă a Învierii Domnului ne prezintă pe Domnul Iisus Hristos coborând la iad, sfărâmând porțile iadului și ridicând din moarte și din iad natura umană robită de păcat și de moarte, reprezentată simbolic de strămoșii neascultători de Dumnezeu, Adam și Eva (pictați fără aureolă), și, totodată, binevestind drepților ascultători de Dumnezeu din Vechiul Testament (pictați cu aureolă), Evanghelia mântuirii ca biruință a lui Hristos asupra păcatului, asupra morții și asupra iadului.
    Sfânta Scriptură ne arată că rostul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad, adică la starea de robie a sufletelor celor decedați, a fost „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe aceia pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 14-15).
    Astfel, Hristos Cel răstignit, mort și înviat este Domn sau Stăpân și peste cei morți și peste cei vii, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, zicând: „pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți și peste vii” (Romani 14, 9; vezi și Efeseni 4, 8-10; Filipeni 2, 7-11).
    Despre biruința lui Hristos Cel răstignit și înviat asupra iadului și asupra morții vorbește și cartea Apocalipsei, în care Hristos-Domnul spune: „Eu sunt Cel ce sunt viu. Am fost mort, și, iată, sunt viu, în vecii vecilor, și am cheile morții și ale iadului” (Apocalipsa 1, 18). Explicând această biruință a lui Hristos, părintele Dumitru Stăniloae spune că: „primul pas al lui Hristos în iad a fost ca biruitor”[7]. Totodată, el precizează că „iadul este existența chinuită pe planul eternității. Este deficiența spiritului, deformarea, fără speranță de îndreptare, a vieții sufletești. Este neputința spirituală împreunată cu disperarea, produsă de conștiința veșnicei perpetuări a acestei stări. E neputința iubirii, a comuniunii”[8].
    Iubiți fii și fiice duhovnicești,
    De ce trebuie să mărturisim noi adevărul Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruință asupra păcatului, asupra morții și asupra iadului?
    Pentru că iubirea milostivă și smerită a lui Hristos pentru noi, oamenii, este mai tare decât păcatul, decât moartea și decât iadul, ca forme de existență egoistă, însingurată și nefericită. În acest sens și Biserica Domnului Iisus Hristos, unită cu El prin harul Sfântului Duh, este mai tare decât porțile iadului (cf. Matei 16, 18). De ce? Pentru că Biserica lui Hristos este comuniunea sfântă și veșnică a oamenilor cu Preasfânta Treime, Izvorul vieții și al iubirii veșnice (cf. 2 Corinteni 13, 13)
    Prin Răstignirea și Învierea lui Hristos se dezleagă blestemul care lega sau robea întreg neamul omenesc ca urmare a păcatului neascultării protopărinților Adam și Eva (cf. Facerea 2, 17). Așadar, deși din cauza păcatului neascultării de Dumnezeu a strămoșilor neamului omenesc toți oamenii mor în Adam, totuși, prin darul ascultării smerite a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce, toți oamenii vor învia în Hristos (cf. 1 Corinteni 15, 22 și 52). Învierea tuturor oamenilor este, deci, darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă fericirea sau nefericirea fiecărui om după învierea universală și după judecata finală depinde de credința, pocăința și faptele bune sau rele săvârșite de om în timpul vieții sale pe pământ (cf. Ioan 5, 28-29).
    Iubiți frați și surori,
    Invidiat și prigonit de cărturarii și fariseii care pierduseră în mare parte capacitatea de a simți prezența lui Dumnezeu în istorie, trădat și vândut de ucenicul robit de patima iubirii de arginți (Iuda Iscarioteanul), judecat sumar și superficial de către Ponțiu Pilat care pierduse simțul dreptății, părăsit și neînțeles de ucenicii sau prietenii descurajați din prea multă teamă, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor, a fost răstignit pe Cruce, între doi tâlhari făcători de rele.
    Sfintele Evanghelii ne arată, însă, că, înainte de răstignire și moarte, Iisus nu a răspuns la violență cu violență, refuzând folosirea sabiei pregătită de Simon-Petru (cf. Ioan 18, 10) și nu a răspuns la răutate cu răutate, ci S-a rugat pentru iertarea ucigașilor Săi, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).
    Sfântul Apostol Pavel ne învață că prin puterea Crucii Sale sau a iubirii Sale smerite și jertfelnice, Domnul Iisus Hristos a biruit și duhurile rele sau necurate încât „dezbrăcând (de putere) începătoriile și stăpâniile (diavolești), le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce” (Coloseni 2, 15).
    Învățăm din acest adevăr al biruinței lui Hristos Cel răstignit și înviat că numai cu ajutorul lui Dumnezeu, numai uniți cu Hristos prin rugăciune, prin Sfintele Taine și prin împlinirea poruncilor Lui în viața noastră, putem birui și noi păcatul, iadul și pe diavolul, ca forme de existență egoistă, pentru a dobândi apoi raiul, adică mântuirea și viața veșnică, prin unirea noastră cu Hristos și cu Sfinții Lui, în iubirea veșnică a Preasfintei Treimi.
    Când sufletul omului se umple de gânduri rele, de viclenie, de ură, de invidie și de violență, atunci el se deschide spre iad (cf. Psalmul 87, 3). Însă, când sufletul omului se umple de pocăință smerită și iertare sinceră, de pace și de iubire milostivă, atunci el se deschide spre rai. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne învață că „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).
    Credința noastră în biruința lui Hristos Cel înviat asupra păcatului, asupra morții și asupra iadului ne întărește în lupta noastră cu patimile egoiste individuale sau colective și în lupta cu duhurile răutății (cf. Efeseni 6, 12), care produc adesea deznădejde sau însingurare în suflete, ceartă și dezbinare în familie și societate, violență și crimă, conflicte de putere și războaie în lume ș.a.
    Prin urmare, bucuria biruinței Domnului Iisus Hristos asupra păcatului, asupra morții și asupra iadului ne cheamă să ne rugăm și să lucrăm pentru pace și viață, să aducem bucurie în jurul nostru, ajutând, după putință, prin cuvânt și faptă, pe cei care au nevoie de iubirea și ajutorul nostru.
    Drept-credincioși creștini,
    Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești, dar și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.
    Comemorarea Patriarhului Justinian și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului este o datorie morală față de înaintașii noștri, care în vremuri ostile Bisericii și religiei în general au mărturisit credința lor în Hristos Cel răstignit și înviat cu prețul pierderii libertății, sau chiar a vieții. Totuși, mulți dintre acești apărători și mărturisitori ai Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste au trăit minunea transfigurării sau a schimbării suferinței lor fizice în pace și bucurie spirituală, simțind astfel că puterea Crucii sau a suferinței pentru Hristos și Biserica Sa conține în ea însăși germenele sau arvuna Învierii, a luminii comuniunii oamenilor cu Dumnezeu – Izvorul vieții și al bucuriei veșnice.
    Mulțimea mărturisitorilor și a martirilor credinței din timpul regimului comunist ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare a fost suferința lor pentru a păstra credința vie și demnitatea poporului român creștin, în vreme de teroare și prigoană, când puterile diavolești ale iadului s-au arătat adesea în ura și violența celor care i-au torturat și chinuit pe cei aflați în închisorile comuniste. Lumina martirilor trebuie comemorată cu recunoștință și venerație, ea fiind totodată izvor de putere spirituală în viața și misiunea Bisericii astăzi.
    Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt și faptă bună, bucurie în casele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliați și singuri, astfel încât ei să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit și înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace și de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, departe de Patrie, să-i purtăm în rugăciune și în iubire frățească.
    Ne rugăm Preasfintei Treimi ca Sfintele Sărbători de Paști să vă aducă tuturor pace și bucurie, sănătate și mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!
    Al vostru către Hristos Domnul rugător și de tot binele doritor,
    † DANIEL
    Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
    [1] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. 2, ediția a IV-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 142.
    [2] Cf. Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery of death” («The Saviour» ), Athens, 1997, p. 173.
    [3] Vezi Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 22, 38, 81.
    [4] Slujba Învierii, pp. 57-59.
    [5] Cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la 1 Petru 3, 19-20, PG 74, 1016 AB, citat în Nikolas P. VASSILIADIS, „The mystery...”, p. 188.
    [6] Slujba Învierii, pp. 44-47.
    [7] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Opere complete, vol. 4, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 413.
    [8] Ibidem.


    *Redacția acestui Blog , va urează Sărbători fericite !
    Ne revedem după Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului .
    senior editor blog · 450 vizualizari · 0 comentarii
    11 Apr 2017


     Unii nu postesc deloc, altii postesc o saptamana sau cateva zile, iar altii, o saptamana la inceput si o saptamana la sfarsit. Fiecare isi va lua plata dupa ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai si incurca in intelegerea postului. Unii postesc ajunand mai ales vinerea – si e foarte bine. Pentru ca postul si ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlauntru sa se repare – aceasta “uzina” care suntem noi insine si care merge asa, ca un automat: de pilda, nu ne dam seama cand se transforma painea in energie. Si cand postim, se bucura tot launtrul nostru, ne spune “mersi”, pentru ca se reface aievea. Asadar, cine tine post cu regularitate isi face el insusi foarte mult bine.



    Este la cate unii aceasta panica: “Daca nu mananc, mor, ametesc!” Nu-i adevarat. Postul armonizeaza si invioreaza tot launtrul nostru. Postul crestin, supravegheat si tinut cu intelepciune, este recomandat de sfintii Parinti, iar unii din ei aveau studii de medicina inalta si ei urmareau sa ne faca noua bine, nu sa ne chinuiasca. Asa ca toate au fost randuite cu foarte multa luciditate si pricepere.


    Postul trebuie sa fie luminat, consimtit de buna voie, nu cu ciuda, ci sa fie ca o bucurie. Nu un post cu ciuda sau tinut de frica, pentru ca atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinta, iar mintea culege numai matraguna si numai rautati. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevarat, atunci cand posteste aceasta aparatura fizica, iar sufletul se revolta. Nu asa! Dumnezeu vrea ca totul sa fie global, armonios; sa posteasca si trupul, dar sa posteasca si sufletul, si atunci e postul cu adevarat binefacator. Sa se bucure si cele dinlauntru si sa nu se revolte gura si limba ca le-am pus la post. Sfantul Timotei, ucenicul sfantului apostol Pavel, nu stia cum sa se chinuiasca mai mult, ca sa-si stapaneasca patimile. Manca numai paine, apa si fructe – nu numai in post, ci tot timpul – si slabise foarte rau. Sfantul Pavel, care stia suferinta lui, ii scrie sa bea si putin vin, nu numai apa, din pricina deselor sale slabiri. Desigur, sfantul Pavel ii scria putine cuvinte, insa Timotei intelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte putine. Sunt in biblioteci carti mari, volume groase, cu foarte multe pagini si pe masura ce le parcurgi, te atrag intorsaturile de fraze, cuvintele frumoase, dar cand strangi in mana, vezi cum curge tot, nu ramai cu nimic -adica ai foarte putin folos din aceasta literatura profana. Sfanta Scriptura insa este intelepciunea cea mai inalta si deseori, un singur loc, un singur cuvant din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinti care au urmat un singur cuvant din Biblie: “Vinde tot ce ai si urmeaza-mi Mie” – sfantul Antonie cel Mare, de pilda, sau sfanta Paraschiva. Le-a ramas in minte si in inima un text sau o frantura de text din sfanta Scriptura si acest text a “ars” in inima lor, ca unjaratec, toata viata – si pe acesta l-au urmat si s-au mantuit. In epistola sa catre Timotei, sfantul Pavel scrie cuvinte de o gingasie rara. Ce poate fi mai dragastos decat faptul ca sfantul Pavel, care era asa de prins cu atatea treburi, se ingrijeste de sanatatea ucenicului sau? Si ii scrie cu multa delicatete si curatie launtrica. Timotei era bolnavicios din firea sa si isi stricase stomacul si sfantul Pavel ii scrie: “Nu bea numai apa” – asta inseamna ca pana atunci bause cu adevarat numai apa. Altadata spune: “Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul si credinciosul meu fiu” – aceste cuvinte arata vredniciile lui Timotei. Si Timotei n-ar fi fost asa vrednic, daca ar fi fost robit de trup; dar el, tanar cum era, in chilia lui, intiparea in sine toate faptele bune pe care le facea sfantul Pavel. Desi era foarte tanar, purta acelasi jug cu sfantul Pavel. “Nimeni sa nu-l dispretuiasca pe Timotei, caci el urmeaza Legea Domnului, ca si mine; si ca un tata cu fiul sau, asa impreuna cu mine a slujit el” – spune sfantul Pavel. Timotei insa continua sa posteasca inainte, cu toata asprimea. Si nu facea ca aceia care, dupa ce postesc, incep sa zica: “Ce sa mai postesc de-acum? Mi-am omorat trupul si l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce sa mai postesc?” Timotei nu zicea asa, ci cu cat erau mai mari meritele sale, cu atat mai mult se nevoia; si aceasta, desigur, a invatat tot de la sfantul Pavel. Va atrag atentia asupra unui cuvant. Sfantul Pavel nu-i scrie: “bea vin”, ci “putin vin”, adica numai cat e de trebuinta pentru a alunga boala trupului, si nu pentru a ingadui boala sufletului, nici pentru a intarata patimile. Caci vinul, frati crestini, sfarseste energia organismului. Vinul e lasat de Dumnezeu sa-l intrebuintam cu masura, nu oricum. Betivul e un mort viu, are cerul cu desavarsire inchis. Betivii nu pot mosteni imparatia cerurilor, sfantul Pavel ne spune asta. Frati crestini, din cele spuse in seara aceasta, as vrea sa ramaneti macar cu doua ganduri si anume: un post cumpatat; si dupa un post aspru, sa mancati putin. Unii postesc toata ziua, ajuneaza, si seara mananca cat ar fi mancat toata ziua si apoi toata noaptea le e rau. Este si un cuvant in popor: “Craciunul satulului, Pastele fudulului” – adica acum se taie bietii porci si mancam si ne imbuibam cu toate dupa post, mancam pentru tot postul cu un fel de razbunare si ne vatamam trupul (…). E nevoie de post cu adevarat, frati crestini. Dar un post aspru se impleteste cu rugaciunea si cu meditatia, si mai ales sa-ti posteasca si gura in timpul postului. Sunt oameni care fac din aceasta ravna a postului un ideal. Si ferice, cu adevarat, de cei ce merg pe aceasta cale frumoasa si cu adevarat vrednica, calea postului! Numai sa fie dusa cu statornicie si rabdare, pentru ca este o cale spinoasa, frati crestini, si totdeauna veti avea de suferit pe aceasta cale. Si sfintii au suferit foarte mult, toti, fara nici o exceptie. Iar daca cineva ajunge la varful faptelor bune si apoi se ademeneste si cade, caderea lui e mare, pentru ca ii tulbura pe toti. Sfantul Timotei stia ca are nevoie de un frau pentru tineretea lui – caci tineretea aceasta de multe ori se preface intr-un fel de flacara si cuprinde totul in jur. De aceea, sfantul Timotei se ingradea din toate partile, ca sa stinga aceasta flacara a pacatului. Si el nu parasea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau in alta parte, oriunde era invatatorul sau, sfantul apostol Pavel. Toti matii sfinti au fost bolnavi, frati crestini. Incepand de la sfantul Pavel, care avea mereu nevoie de sfantul Luca, sau sfantul Ioan Gura de Aur care vomita mereu si nu putea manca niciodata cu altcineva la masa, din pricina acestei slabiciuni… sfantul Nicolae care avea picioarele ranite si um­flate, de la minele de plumb din Asia Mica, unde a fost deportat… Toti sfintii, fara exceptie, au primit suferinta in trupul lor, ca pe un ghimpe care ii ajuta sa fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinte. Iisus insusi a suit acest drum al suferintei, a calatorit pe drumul Crucii si picioarele Lui au netezit asprimea caii, au facut-o mai lesnicioasa celor ce vor merge dupa El. Tineti seama de toate acestea, frati crestini. Luati-va in serios propria viata, pentru ca o data ii este dat omului sa traiasca si dupa moarte vine judecata – spune sfantul Pavel. Daca noi vorbim numai despre aceste lucruri si le laudam cu gura, dar nu le facem, e ca si cum am vedea in vitrina unui magazin o mancare foarte buna, dar nu o putem lua, pentru ca este un geam intre noi. Asa este si cu aceasta ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Sa facem, frati crestini. Dumnezeu sa ne ajute sa facem, si negresit, ne vom bucura de roadele si sporul cel duhovnicesc. Amin. Postul e inainte de toate, infranare, frati crestini. Pentru ca daca nu mananci de dulce, dar mananci de post mai mult decat trebuie si mananci si o mancare foarte bine gatita, acela nu mai este post. Noi astazi nici nu mai bagam in seama poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispret grozav fata de poruncile Lui, fara indoiala ca vom fi aspru judecati. Noi, cei de azi, ne-am obraznicit, suntem “evoluati”… In post conteaza foarte mult sa va iertati unul pe altul. Postul n-are nici o valoare cand ai necaz pe cineva si nu te poti impaca cu el. Poti sa mori de foame, nu are nici un rost postul tau, pana cand nu te impaci cu celalalt. Dar nu asa, o impacare de politete, ci iertare din inima. Nu asa, ca “da, eu n-am nimic cu nimeni”. Asta nu e iertare. Sa va iertati unul pe altul din toata inima, numai atunci postul va fi cu adevarat de folos. Unii nu-si vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor… Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit si dincolo ii asteapta acest foc cumplit al constiintei vinovate. Nu va temeti de post. Postul nu e lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Daca esti bolnav si postesti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Si dimpotriva, daca mananci prea bine, poti fi oricat de sanatos, indata te distrugi. Si apoi sa nu uitati ca postul nu inseamna numai post de mancare, ci sa te abtii de la tot ceea ce simti ca nu-ti este de folos: de la o placere vinovata, de la un roman nepotrivit. In comunitatile in care traim, cand pleaca unul afara, toti ceilalti tabara pe el si ii spun toate greselile si uita ca, oricat de rau ar fi cineva, are si niste lucruri bune. Dar se uita acest amanunt si se spun numai cele rele. Si gresim osandind pe altul, si spurcam postul nostru cu acest pacat, si ne adunam pacate grele in fata lui Dumnezeu. Pentru ca atunci cand judeci pe altul, intri cu obraznicie in drepturile lui Dumnezeu, El e judecatorul. “Cine esti tu, sa judeci sluga straina?” Ce folos ca nu mananci carne, dar mananci cinstea fratelui tau? Sau dai averea la saraci, dar tu esti plin de ura? Sa avem grija, asa cum v-am spus, sa postim si cu limba, frati crestini. Noi avem gura, cu care facem foarte multe greseli de neiertatSfantul Iacov spune asa: “Cine-si pazeste limba si nu spune lucruri gresite, acela e barbat desavarsit”. Mare e razboiul purtat de limba – limba aceasta cu care vorbesc si eu acum. Si apoi nu uitati ca vom da seama de orice cuvant desert – asa ne avertizeaza Mantuitorul. E cumplit: vom fi pusi in fata cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfintii Parinti ca limba are doua garduri in fata, ca s-o poti stapani: dintii si buzele. Cand spune prostii, musc-o in asa fel incat sa curga sange. Pedepseste-ti limba, ca sa scapi tu de pedeapsa cea vesnica. Ar trebui sa ne controlam fiecare cuvant pe care-l spunem, pentru ca fiecare are rostul lui in viata noastra sau in viata altora. Nu-ti invinui numai limba, ca si cum ea ar merge fara cap si fara minte… S-o strunim noi, sa-i poruncim noi ce sa spuna, nu sa ne scuzam ca “am scapat din vedere ceea ce am spus”, nu dati vina numai pe limba. Inca o data, nu uitati ca postul este si al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitati indemnul:. ”Cuvantul vostru sa fie dres, cu sare.. .”. Asa ca aveti grija la capitolul “barfa”. La noi, asa se procedeaza. Cand lipseste cineva din birou, chiar pentru o clipa, in urma e anulat cu totul de ceilalti, nu mai e bun decat de scuipat cand se intoarce… Sa nu fie, frati crestini. Marile calatorii sunt intotdeauna cele interioare. Pentru ca in calatoriile exterioare, in timpul nostru, sunt foarte multe inlesniri – de pilda putem merge foarte comod si putem parcurge drumuri mari intr-un interval de timp foarte scurt. Sunt insa calatorii interioare in care avem de luptat cu noi insine, asa cum, de pilda, in Athos, ca sa mergi de la o manastire la alta, te strecori pe niste cararui si cararuile astea [au] de o parte si de alta niste arbusti mici, cu foarte multi spini – si daca mai si ploua, pe de o parte te uda ploaia sau roua, iar pe de alta parte te zgarie spinii care te intampina pe toate cararuile acestea inguste. La Athos nu prea calatorim, insa calatorim cu totii pe o cale foarte ingusta, plina de spini, cu piedici de tot felul. Sa ne gandim cate piedici avem cand vrem sa facem o fapta buna, cate targuieli nu facem noi cu noi insine, cand vrem sa facem o milostenie: cat ii dam? Mai putin, ca avem si noi nevoie… Sau cat trebuie sa ne luptam ca sa ne stapanim de la niste patimi! Cat de greu ne vine sa ne hotaram la aceasta calatorie, fara sa stam pe loc, ci sa mergem numai inainte! De aceea spun ca marile calatorii sunt cele interioare – mai ales aceste targuieli cu noi insine, pentru fapta cea buna. Aceasta randuiala a postului este tot o calatorie pentru fiecare din noi, un timp de lupta cu noi insine. Pentru ca cea mai cumplita lupta este cu noi insine, nu cu altii, frati crestini. Noi pe altul il biruim repede sau il inlaturam, mai ales daca suntem mai voinici – il desfiintam repede pe dusmanul nostru, insa cu noi insine suntem tare delicati, ne este tare mila de noi si gasim toate argumentele ca sa ne crutam pe noi insine. Postul este lasat ca o arena in care trebuie sa ne luptam cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu rautatea din noi – si e foarte greu sa te biruiesti pe tine insuti. Si intr-o asemenea calatorie launtrica, ne este absolut de trebuinta o fapta buna care, daca o implinim, este egala cu eliberarea noastra launtrica: adica sa ne iertam unii pe altii. Pentru ca in aceasta calatorie spre inviere, avem noi insine nevoie de multa iertare de la Dumnezeu. Si daca nu iertam, nici noua nu ni se iarta si vai de sufletul nostru! Ne merg toate impotriva, chiar daca ni se pare ca mergem pe drumulcel bun; vai de sufletul nostru, daca nu ne iarta si pe noi Dumnezeu! Cand stii ca seful tau e suparat pe tine si urmeaza sa te sanctioneze, te temi si cauti sa faci tot ce poti, ca sa te ierte si sa te pui bine cu el. Dar marele Stapan al universului, cand il stim suparat pe noi, la cine putem mijloci sa ne ierte? Iar conditia iertarii Lui, e sa iertam si noi. Este conditia pe care acest mare Stapan o pune pentru fiecare dintre noi: “iertati si vi se iarta”; “nu iertati, nu vi se iarta”. Aceasta este problema iertarii – foarte grea de multe ori, dar si foarte luminoasa, pentru ca ea ne ajuta la sporul cel duhovnicesc si “ne pune bine” cu acest mare si bun Stapan al universului intreg. Ierti – ti se iarta. Orice truda pentru luminare si mantuire presupune aceasta conditie a pacii interioare. Caci asta inseamna iertarea: pacea ta. Si nici nu se poate face rugaciune cu ciuda. Cand te chinuie gandul ca celalalt ti-a facut rau, n-ai liniste in suflet si nu te poti ruga. Praful acesta care ustura si doare, stergeti-l de pe suflet si aruncati-l la caini… iertati, fratilor, ca sa puteti veni aici la rugaciune cu inima deschisa si sa va intoarceti acasa cu pace in suflet. Si nu asteptati sa va ceara celalalt iertare. Nu, incepeti prin a cere dumneavoastra iertare, pentru ca este imposibil ca, oricat ar fi si celalalt de vinovat, sa nu aveti si dumneavoastra o vina cat de mica… e imposibil…


    senior editor blog · 459 vizualizari · 0 comentarii
    16 Mar 2017
    Îndemn la rugăciune, dialog și coresponsabilitate socială !

    Societatea românească este foarte tulburată în aceste zile, deoarece există un conflict între instituții majore ale statului și, ca atare, o polarizare în rândurile populației. Deși neutră din punct de vedere politic, Biserica nu este indiferentă în plan social, ci receptează orientările sau dorințele majore ale poporului: dreptatea socială, diminuarea sărăciei și creșterea nivelului de trai.

    În acest sens, trebuie continuată lupta anticorupție, iar cei vinovați trebuie sancționați, deoarece hoția și furtul degradează societatea în plan moral și material. Totodată, lupta împotriva corupției nu trebuie folosită în scopuri politice partinice, iar sancționarea și folosirea penitenciarelor nu trebuie confundată cu exterminarea, deoarece scopul acestora este îndreptarea și reintegrarea socială a celor care recunosc și regretă faptele rele pe care le-au săvârșit.

    În acest context social polarizat și fracturat, în calitatea ei de „factor al păcii sociale” (cf. Legea cultelor nr. 489/2006, art. 7, al.1), Biserica îndeamnă la rugăciune, dialog și coresponsabilitate socială.

    Rugăciunea este necesară, deoarece luminează rațiunea, pacifică patimile egoiste și cultivă comuniunea de iubire a oamenilor cu Dumnezeu și întreolaltă.

    Dialogul este necesar pentru a depăși conflictele între persoane, instituții și orientări sociale divergente.

    Coresponsabilitatea socială este necesară, deoarece transferul de responsabilitate totală asupra adversarului nu rezolvă problemele comune ale societății, care au nevoie de soluții concrete elaborate în comun.

    Prin urmare, Patriarhia Română cheamă pe toți slujitorii Sfintelor Altare și pe toți credincioșii să săvârșească rugăciuni pentru pacea și unitatea poporului român, pentru înnoirea vieții morale și spirituale a societății românești, dar și să încurajeze dialogul și coresponsabilitatea în societate.

    Biroul de Presă al Patriarhiei Române
    senior editor blog · 494 vizualizari · 0 comentarii
    03 Feb 2017

    Un nou an răsare la orizontul umanității. Ce este un an în comparație cu anul care a trecut și cu anii care vor trece? Este o picătură din ocean.

    Un scriitor înțelept, ca să creeze o idee despre timp în comparație cu veșnicia, a plăsmuit următoarea imagine. Imaginați-vă, zice, un ocean infinit și deasupra apelor lui zburând o pasăre. Pasărea, după ce descrie cercuri, coboară, ia în pliscul ei o picătură din suprafața oceanului, iar apoi fuge și dispare. După ce trec o mie de ani, pasărea apare din nou, pentru a lua iarăși doar o picătură din ocean. Imaginați-vă, așadar, realizându-se aceasta continuu; adică, o singură dată la o mie de ani pasărea să ia câte o picătură. Vă întreb: Câte mii – ce zic? -, câte milioane – ce zic? -, câte zeci de milioane de ani, ce amețitor număr de ani va trebui să treacă până când pasărea va lua până și ultima picătură din ocean? Pare imposibil lucrul acesta? Nu, nu este. Dacă îi veți întreba pe matematicieni, vă vor spune că, dacă oceanul rămâne stabil și nu mai este alimentat cu noi ape (din ploaie, torente, fluvii), cu siguranță că va veni o clipă, în care pasărea va lua și ultima picătură a lui. Deci numai oceanul poate fi epuizat, veșnicia însă nu se sfârșește niciodată. O, veșnicie!

    ***

    Dimpotrivă, timpul se sfârșește, oricât ar părea ca un ocean infinit. Ce perioadă a trecut de la crearea lumii? Pentru că este științific demonstrat, că odată lumea nu a existat. Nu există nici un om de știință care să se îndoiască de asta. Materia nu este veșnică. Cândva a apărut soarele, cândva au apărut stelele, cândva a apărut omul, cândva a apărut toată această preafrumoasă lume.

    Așadar, de când a fost creată lumea până astăzi câți ani au trecut? După Sfânta Scriptură au trecut aproximativ 7500 de ani (5500 până la nașterea lui Hristos + 2000 până astăzi). Hristos prin nașterea Sa împarte timpul în „înainte de Hristos” și „după Hristos”.

    Din timpul în care Hristos a venit până astăzi au trecut aproape 2000 de ani. Și oare câți să lipsească până la sfârșitul lumii? V-ați gândit la asta? Poate că și în seara asta va veni sfârșitul lumii! Cum? Necunoscut este ceasul lui Dumnezeu. Dar chiar și știința demonică a omului amenință să aducă sfârșitul. Dacă aceste bombe pe care le-au adunat atât americanii, ca și alții, ar exploda toate împreună în același timp, doar Dumnezeu știe ce s-ar putea întâmpla. Dar și altfel lumea este în pericol. De ce? Pentru că pământul, după cum știm, în cele mai dinăuntru ale lui are un vulcan. Dacă acest vulcan ar erupe, ce va rămâne din pământ? Adio și cu Partenoanele, și cu Megarele… Toate civilizațiile și culturile dispar.

    Așadar când va veni sfârșitul lumii? Nu se știe. Un singur lucru este neîndoielnic: că va veni fără doar și poate. Acest lucru – iarăși, din punct de vedere științific –  este demonstrabil. Pentru că toate au un început și un sfârșit. Prin urmare, odată va veni și sfârșitul lumii. „Cum?” Potrivit Scripturii este clar, potrivit științei este îndoielnic. În orice caz, sfârșitul va veni. Și va începe atunci o nouă perioadă, veșnicia. Prima perioadă este înainte de Hristos. A doua perioadă este după Hristos. Și apoi, potrivit Scripturii, „așteptăm ceruri noi și pământ nou după făgăduința Lui” (II Petru 3, 13).

    ***

    Atunci, iubiții mei, veșnicia se va împărți în două mari stări. Una se numește munca cea veșnică, iar alta paradis, viață veșnică.

    – Ba, zice basme, va spune cineva.

    Însă asta nu este basm, ca acelea pe care le-am ascultat la bunici pe vatră lângă foc. Este o realitate.

    Fericiți am fi, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă nu ar fi fost iad; pentru că și eu sunt păcătos și mă tem de iad. Însă, tot atât cât este un fapt că există zi și noapte, și este un fapt că soarele răsare și apune, tot așa este un fapt că veșnicia este o realitate dură. Pentru că, pe de o parte, se desparte în noaptea cea nesfârșită, care se numește iadul cel veșnic, iar pe de altă parte în zi strălucită și luminoasă, care se numește viață și fericire veșnică.

    Cine ne asigură de aceasta? Cel care niciodată nu a spus minciuni. Toți mint, unul singur nu; douăzeci de veacuri au trecut și nimeni niciodată nu L-a dezmințit. Acesta este Domnul nostru Iisus Hristos. El întărește lucrul acesta.

    Mergeți acasă, luați și citiți Evanghelia, care este adevărul suprem.

    În 1942, eram în Florina și aveam un grup de o sută de copii, cărora le predam cuvintele lui Dumnezeu. Ei lucrau cinstit în oraș și, în timp ce cădeau bombele, strigau: „Trăiască Elada!”. Atunci unul din acei copii, un lustragiu cinstit, a scris pe lădița lui propoziția: „Evanghelia este suprema filozofie a vieții”. M-am apropiat de el și-mi spune: Sunt analfabet, dar de vreme ce am prins în mâinile mele Evanghelia și am citit-o, nu-mi imaginez să existe în lume o altă carte asemănătoare.

    Citește deci și tu Evanghelia. Deschide-o pe cea de la Ioan și citește la capitolul 5, versetele de la 25 la 29 și acolo vei vedea înfricoșătoarele cuvinte ale lui Hristos. Sunt cuvintele pe care le auzim în biserică atunci când are loc înmormântarea unor persoane iubite nouă, dar cine este atent la ele? Acestea se vor auzi și pentru noi atunci când ne vor înmormânta. Ce zice Hristos acolo? „Amin, amin zic vouă”. Ce înseamnă „Amin, amin”? Este o expresie ebraică. Prin ea Hristos confirmă categoric că

    „vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui (al Fiului lui Dumnezeu), și vor merge cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândei (Ioan 5, 28-29).

    Așadar, către cele de acolo pășim, iubiții mei. După cum izvoarele curg și cad în mare, astfel și viața fiecăruia dintre noi va cădea în marea largă care se numește veșnicie. O confirmă Hristos.

    Vrei și o altă dovadă? Iată, glasul conștiinței. Când faci binele ce simți? Bucurie și veselie, chiar dacă mănânci ceapă și măsline. Ai raiul în sufletul tău, ești împărat. Ceea ce te face să simți bucurie este un ecou al raiului. Iar când faci răul, simți întristare înăuntrul tău, ai un iad, chiar dacă ești și împărat și autocrator. Citiți-l și pe Shakespeare; veți vedea acolo pe unul care a făcut un rău mare și în timpul unui banchet exorbitant i-au paralizat mâinile și i-au căzut furculițele jos, pentru că umbra crimei îi tulbura viața. Adică, faci rău și simți înăuntrul tău întristare. Ce este aceasta? Iad. Așadar de aici, din viața de față, omul pregustă sau raiul, sau iadul.

    ***

    Către veșnicie pășim, fraților. Și iată, a trecut un an. Salutăm un nou an. Ce ne va aduce? Nu se știe.

    Noi fiind obtuzi, nu știm dacă vom trăi mâine. Mereu trebuie să așteptăm plecarea noastră, mai ales noi bătrânii, care am ajuns la apusul vieții. Dar și tinerii. Nu cunoaștem „ce ne rezervă clipa de față”. Oare la anul, într-o zi asemănătoare, câți vom fi în viață? Oare în noul an ce întâmplări așteaptă poporul nostru? Ce se va întâmpla în Balcani și în Mediterana și în lume?… Și tu născocești vise și îți imaginezi o viață nesfârșită? Dar veșnicia se apropie, clipa cea mare vine.

    Ce să urăm, iubiții mei? Bogăție, glorii, onoruri, desfătări, plăceri?…  Nimic sunt toate. „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune” (Ecleziastul 1, 2). Un singur lucru rămâne. Să crezi în Hristos. Nu există un alt nume care poate să ne dea bucurie și nădejde pe perioada anului acesta; numai numele lui Iisus Hristos, pe Care, prunci lăudați-L și-L preaînălțați întru toți vecii. Amin.

    + Episcopul Augustin








    La Multi Ani fericiti, cu multa sanatate, lumina si impliniri si, mai ales, sa ne ajute Dumnezeu in toate!

    Viata sa va fie numai bucurie,
    Sfanta Sarbatoare -numai inaltare;
    Anul care vine -numai roduri pline
    de la Cel din Cer-lerui ,Doamne ,ler!



















     


    Harul este darul nemeritat de la Dumnezeu, iar credinta este canalul prin care primim acest har.
    senior editor blog · 673 vizualizari · 0 comentarii
    31 Dec 2016











     



    Sfântă Maică, Sfânt Copil,
    dulce Taină Sfântă,
    sufletul plecându-mi-l,
    gura mea Vă cântă:
    Fiu Frumos și Sfânt,
    Maică Preacurată,
    ceruri și pământ
    preamăresc cântând
    Taina minunată.
    Înfășat în scutecaș
    de inuț subțire,
    vine Sfântul Copilaș,
    Miel pentru jertfire.
    În grăjduț cu mielușei,
    păstorași de stână
    dar călduț I-aduc și ei,
    cojocel de lână.
    Dulce Copilaș Ceresc
    și Măicuță bună,
    ceruri și pământ privesc
    Taina împreună.
    Noi cu îngerii venim
    înălțând osane
    și din coruri împletim
    dragostei coroane.

    PRUNCUL IISUS,



    Fiul Preaiubit al lui Dumnezeu-Tatăl,
    Soarele și Mântuitorul
    cu Care încep toate sărbătorile noastre,
    Cel ce Se naște în ieslea Betleemului,
    prin zvonul fericitului colind,
    să renască fiorii deplinei bucurii
    și pacea înfrățirii în sufletele tuturor ,
    și să vă fie nedespărțit însoțitor
    pe drumul mântuirii!



    Va doresc multa sanatate si multa liniste sufleteasca.
    Doamne ajuta!
     

    Fiul lui Dumnezeu nu a aflat în Vifleem casă unde să Se nască (Lc 2,7)



    Fiul lui Dumnezeu nu află nici azi case sufletești unde să Se nască!

    Evanghelia Nașterii ne spune că Iosif și Maria „săvârșind călătoria”, n-au aflat în Vifleem gazdă unde să Se nască Fiul lui Dumnezeu (Lc 2, 7). Mântuitorul lumii nu a aflat nici o casă și nu L-a primit nici o gazdă. Pentru El nu era loc. Abia pe urmă, atare om sărac l-a poftit în grajdul dobitoacelor sale.
    „Văd că sunteți osteniți și sălaș nu aflați, va fi grăit omul acela; poftim, intrați în grajdul meu.”
    „Într-un grajd?”, se va fi întrebat Iosif. Dar ce era să facă? Au intrat înăuntru și pe urmă grajdul s-a umplut de Lumină.
    Ah, ce lucru grozav s-a petrecut în noaptea Nașterii! Fiul lui Dumnezeu a trebuit să Se nască în ieslea unui grajd. Dar, vai, acest lucru grozav se petrece și azi. Pentru Fiul lui Dumnezeu, nici oamenii de azi n-au loc. Pentru Evanghelie, nici creștinii de azi nu au loc; au loc pentru toate cele; au loc pentru tot felul de plăceri și desfătări lumești, dar când e vorba să-l primească cu adevărat pe Iisus în casa sufletului lor nu mai au loc.
    Iisus, Copilul cel Sfânt, umblă și azi de la casă la casă, de la gazdă la gazdă, întrebând după sălaș. El caută și azi case sufletești în care să Se nască și să renască la o viață nouă pe cei din ele. El umblă și azi de la casă la casă, zicând: „Iată, Eu stau la ușă și bat” (Apoc 3, 20).
    Dar, vai, ce puțini sunt cei care Îl primesc! La ușa celor mai multe case, Domnul Iisus bate și azi în zadar. Pentru Hristos, inima celor mai mulți oameni este încuiată cu lacăt greu. Păcatul și fărădelegea a împietrit inima lor. Vai, ce lucru grozav este acesta! Fiul Omului nu mai are loc unde să-Și plece capul (Mt 8, 20).
    Dragă cititorule! Minunea din peștera Vifleemului trebuie să se petreacă și în sufletul nostru. Iisus Mântuitorul trebuie să Se nască și în peștera sufletului nostru.
    Iisus Mântuitorul S-a născut într-un grajd, într-o peștera, care pe urmă s-a umplut de lumină și de cântări îngerești. Ce veste scumpă și dulce este aceasta pentru noi!
    Iisus Mântuitorul caută și azi tocmai astfel de peșteri sufletești în care să Se nască. Oricât de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, oricât de mult ți s-ar fi făcut viața ta cea sufletească o peșteră plină de tâlharii păcatelor, o peșteră plină de întuneric, de necurățenie și de dobitoceștile patimi, află, dragă frate, că Iisus, Copilul Sfânt vrea să se nască tocmai în această peșteră a sufletului tău.
    O, voi cei plini de păcate! O, voi cei căzuți în dobitoceștile patimi, bucurați-vă! Îngerii cerului vestesc vouă bucurie mare. Iisus, Fiul lui Dumnezeu vrea să Se coboare în grajdul sufletului vostru ca să vă renască la o viață nouă.
    El vrea să Se nască în peștera voastră cea plină de tâlhari pentru a-i alunga pe acești tâlhari.
    De la noi nu se cere nimic altceva decât lacrimile noastre și suspinul nostru: Iisus, Fiul lui Dumnezeu intră și în peștera sufletului nostru… Intră în inima noastră, în viața noastră, în casa noastră, în vorbele noastre, în gândurile noastre, în faptele noastre…
    Grăbește-te frate dragă, grăbește-te și deschide-I ușa! Deschide-I ușa inimii tale și lasă-L să intre! Ai stat destul, iubitul meu, cu lacătul cel greu pe inimă. Ai stat destul cu inima încuiată și împietrită de păcate și fărădelegi. Aruncă lacătul cât-colo! Deschide-ți larg inima și viața, ca să intre Cel născut în peștera Vifleemului. Lasă-L pe El să se facă Stăpân, Împărat și Poruncitor în casa ta. Și începe o viață nouă cu acest „Stăpân”.
    Numai făcând așa, Nașterea lui Hristos îți va fi de folos și de mântuire sufletească.
    Părintele Iosif TRIFA (Glasul dreptății, nr. 11, din decembrie 1937)



    Și din nou cobori, Iisuse,
    iar în lumea de păcate,
    să dai liniște și pace
    sufletelor zbuciumate.
    Să dai sfântă mângâiere
    celora ce plâng în jale
    și așteaptă pogorârea
    binecuvântării Tale.
    Să colinzi pe la sărmane
    și pierdutele bordeie,
    să le duci, în noaptea rece,
    a nădejdilor scânteie.
    …Dar la Tine lângă iesle
    numai îngerii coboară,
    căci păstorii dorm! – iar magii
    nu vin ca odinioară!…
    Ceilalți, pierduți pe drumul
    spre prăpastia pierzării,
    nici nu Te cunosc, Iisuse,
    de demult Te-au dat uitării!
    Singuri copilașii, Doamne,
    îngeri fără de aripe,
    mai au sfânta bucurie
    că vii Tu în aste clipe!
    Singuri ei Te mai așteaptă
    cu-a lor dulce nerăbdare
    care-n sfânta curăție,
    al lor suflet o mai are!…
    De demult m-am dus, Iisuse,
    și eu pe cărări străine,
    de-am uitat și bucuria
    de-a Te aștepta pe Tine.
    Dar când m-am întors odată,
    după ani de chin și jale,
    am văzut doar copilașii
    împrejurul ieslei Tale!
    Când am întrebat copilul
    care-Ți sta la căpătâie
    cum îl cheamă, – el îmi spuse:
    „Tinu Dor, din clasa-ntâie!”



    Astfel, pe cărări pierdute,
    eu pe mine m-am căutat,
    – când, copil, ținând cununa,
    lângă iesle m-am aflat.
    Astăzi Tu mi-aduci și mie
    bucuriile depline,
    căci mă simt copil, Iisuse,
    lângă iesle, lângă Tine!

     

    Preadulcele nostru Mântuitor și Dumnezeu, slavă veșnică Ție!



    Cutremurați și fericiți, îngenunchem în fața Ieslei Tale Minunate și ne închinăm Ție, și-Ți aducem Ție darul cel mai de preț pe care-l avem: inimile noastre, care sunt întinate de păcat, dar pe care Tu dorești să le curățești, în care Tu dorești să Te naști, spre a le sfinți și spre a le înălța, și spre a le acoperi cu toată nevinovăția și slava Ta, în locul vinovăției și al păcatului prin care am trăit până astăzi. Primește-ne și ne sfințește prin revenirea Ta, Iisuse, la noi și în noi. Primește-ne și ne fă niște robi și slujitori smeriți și ascultători de Cuvântul Tău și de voia Ta. Primește-ne și ne ajută ca, până la sfârșitul vieții noastre, să fim niște ucenici harnici, niște ostași viteji și niște mărturisitori statornici cu fapta și cu cuvântul nostru despre mântuirea Ta cea minunată pe care ne-ai adus-o și nouă, Doamne, Tu tuturor, prin dragostea Ta cea nespus de mare și prin bunătatea iubirii și Jertfei Tale.
    Iar la capătul zilelor noastre, după ce vom fi isprăvit tot binele ce ni l-ai rânduit Tu să-l facem în slujba Ta, în Numele Tău, prin puterea Ta, pe acest pământ, fă atunci să venim la Tine și noi dintr-o dată, deodată și frumos, spre a ne bucura de Fața Ta și de locul Tău în Împărăția Ta pe care ai spus Tu că ni-l pregătești. Pe care ni l-ai făgăduit Tu tuturor acelora ce Te-am primit, Te-am iubit și Te-am slujit pe Tine.
    Căci a Ta este Împărăția și puterea, și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Dumnezeul nostru, acum și-n vecii vecilor. Amin.



    Lângă Ieslea Minunată ne-adunăm
    când colindul Sfintei Nașteri colindăm.
    Doarme Fiul lângă-al Mamei sân duios,
    soare dulce pare Fața lui Hristos.
    Doamne, Doamne, și noi Ție ne-nchinăm
    când colindul Sfintei Nașteri colindăm!
    Cântă îngerii Osanei imnul sfânt:
    Slavă Ție-n Cer și pace pe pământ.
    Cântă și păstorii cântec fericit:
    Slavă Ție, Sfânt Mesia Mult Dorit!
    Cântă magii, aducându-I darul lor:
    Slavă Ție, Împăratul tuturor.
    Cântă Steaua cu lumină peste Cer:
    Slavă Ție, Soare Veșnic – lerui ler!
    Cântă Cerul și pământul, Sus și jos:
    Slavă, cinste și-nchinare lui Hristos;
    – numai Maica simte semnul profețit,
    umbra Crucii peste Fiul adormit.










     

    bg_home-1_zps85bf4d4c

    Photobucket
    Photobucket
    Photobucket

    Photobucket

    Photobucket  



    Steaua Craciunului sa va lumineze viata,iar sarbatoarea magica a Nasterii Domnului sa va aduca sanatate,fericire,implinire,succese,liniste sufleteasca si numai bucurii!



     

    senior editor blog · 740 vizualizari · 0 comentarii
    23 Dec 2016
    RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL IERARH NICOLAE, ARHIEPISCOPUL MIRELOR LICHIEI

    Ca unul ce întinzi ospăț duhovnicesc celor săraci de înțelepciune și iei aminte și la glasurile celor lipsiți de cele trebuincioase acestei vieți pământești, ca unul ce în oglinda viețuirii tale îngerești ne arăți nouă frumusețea fecioriei, ca unul ce cu focul râvnei tale pentru Adevăr ai ars toată înșelăciunea lui Arie și ai luminat mințile credincioșilor spre priceperea cărărilor Vieții, luminează-mă și pe mine cu raza rugăciunii tale spre a ajunge la limanul cel binecuvântat al mântuirii.
    Sfinte Nicolae, podoaba cea strălucită a ierarhilor, cel ce ca un serafim te-ai întraripat cu dorul cel dumnezeiesc și te-ai făcut stăpânitor înălțimilor neajunse, neuitând însă a cerceta cu milostivire pe cei de pe pământ, care se află în numeroase nevoi, nu te întoarce nici dinspre nevrednicia mea. Deci, pleacă-ți blânda privire și spre mine și dă-mi întărire a săvârși calea postului cu pocăință și a lepăda toată cugetarea deșartă, cea care ca un adânc mă desparte de Cel Ce este Adâncul milostivirii.
    Surpător al celui viclean te-ai arătat, căci cu haina smeritei cugetări te-ai îmbrăcat și ți-ai încins mintea cu legătura înțelepciunii cerești. Cu suflarea rugăciunii tale depărtează de la mine pe vrăjmașii nevăzuți, care pururea necăjesc sufletul meu cu săgețile multor ispite. Ridică-mi povara necazurilor, ca unul ce nu ai cruțat nici o osteneală ca să vii în întâmpinarea celor din primejdii.
    Ca unul ce ești grabnic ajutător al celor ce călătoresc pe mare, în corabia rugăciunii tale poartă-mă și pe mine pe marea acestei vieți, îndreptând cârma inimii mele către limanurile cele mai line ale pocăinței.
    Izbăvit-ai din cursa păcatului pe fecioarele cele sărace, deci păzește și mintea mea de toate gândurile cele rele ce mă despart pe mine de Izvorul curăției și vistieria cea săracă a inimii mele o umple cu talanții rugăciunilor tale.
    Întărește-ne pe noi ca să biruim toată răutatea și prin postul pus înainte să ne curățim simțirile, gătindu-le ca pe niște oglinzi în așteptarea închipuirii Mirelui ceresc, Care a treia zi va ieși tainic din mormânt.
    Alungă de la mine toate uneltirile celui viclean și dă-mi a te lăuda cu întreagă înțelepciune a minții așa: Bucură-te, blândețea ce luminează sufletele cuprinse de întunericul mâhnirii, casă cerească zidită pe temelia smeritei cugetări, grabnic ajutător al celor cuprinși de viforul ispitelor, limanul cel binecuvântat al iubitorilor de rugăciune, pecetea mântuirii celor greșiți, propovăduitorul cel tainic al curăției, învățătorul cel înțelept despre tainele înțelepciunii, floarea cea neveștejită a darurilor dumnezeiești, oglinda frumuseții îngerești, binecuvântarea celor ce călătoresc spre pământul desăvârșirii, îmbrățișarea fiilor risipitori pe cărarea rugăciunii, ocrotitorul cel nebiruit al celor din nevoi, îndulcirea necazurilor noastre cu picăturile rugăciunii tale, grăbește de izbăvește pe robii tăi, cei ce te cinstesc pe tine, din toate nevoile și cursele celui viclean !



    RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL IERARH NICOLAE

    O, Sfinte Ierarhe Nicolae, cel ce ca un izvor de bună mireasmă ai răsărit în cetatea Mirelor Lichiei, mângâind sufletele cele însetate de Izvorul vieții, mijlocește la Hristos, Dumnezeul nostru, să curățească mintea mea cea întunecată de cugetele deșarte cu râurile rugăciunilor tale. Cel ce ești bucuria celor necăjiți, izgonește patima întristării din inima mea și cu focul cuvintelor tale arde spinii patimilor ce au crescut, prin nepurtarea de grijă și lenevirea mea, în țarina inimii mele. Ca Cel ce te-ai arătat credincioșilor icoană a smeritei cugetări, zugrăvește și în inima mea frumusețea acestei virtuți bineplăcute Stăpânului Hristos, ca apropiindu-mă cu gând umilit de aceasta să o am prietenă nedespărțită, cu care să călătoresc netulburat și întraripat de bucurie pe căile întunecate ale vieții. Întărește Biserica lui Hristos cu legătura rugăciunii tale, păzindu-o de săgețile cele îndrăznețe ale ereziilor de multe feluri. Ca Cel Ce Te-ai hrănit neîncetat cu Pâinea vieții așezată mereu pe cuptorul aprins al rugăciunii din cămara inimii, însuți hrănind pe credincioși cu razele milostivirii tale, hrănește și inima mea cu dorirea celor cerești și cu pâinea cuvântului dumnezeiesc. Păzește-mă pe mine sub acoperământul rugăciunilor tale, iar la înfricoșătoarea judecată să-mi fii mie ca un stâlp după care să mă ascund de privirea Dreptului Judecător Care va vădi nedreptățile mele. Tu ai rușinat pe Arie cel întunecat la minte și cu fulgerul cuvântului tău dumnezeiesc ai nimicit erezia lui cea pierzătoare de sufletele. Deci, luminează și cerul minții mele greu întunecat de gândurile înșelăciunii, ca să fac voia lui Dumnezeu, și plinind poruncile lui Hristos să văd strălucind și în inima mea cu putere Soarele dreptății, luminându-mi calea mântuirii. Cu rugăciunile tale, ca și cu un acoperământ minunat păzește-mă de ploaia gândurilor rele, ca neîncetat să laud bunătatea ta și să măresc pe Dumnezeul nostru, Cel în Treime slăvit, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.






    Multe, mari și preaslăvite minuni a făcut Sfîntul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat și pe mare, ajutînd celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare și scoțîndu-i din adîncul mării la uscat; răpindu-i din robie și aducîndu-i la casele lor; izbăvind din legături și din temnițe, apărînd de tăierea de sabie și scăpînd de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; șchiopilor, umblare; surzilor, auz; muților, grai. Pe mulți, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogățit, iar celor flămînzi le-a dat hrană. Și la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor și sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă și din primejdii îi izbăvește. Ale cărui minuni precum este cu neputință a le număra, tot așa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl știe Răsăritul și Apusul, și toți creștinii cunoasc nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt, Căruia se cuvine laudă în veci. Amin.



    O, preabunule parinte Nicolae, pastorul si invatatorul celor ce alearga cu credinta catre a ta folosire si cu fierbinte rugaciune te cheama pe tine, sarguieste degrab a le ajuta; izbaveste turma lui Hristos de lupii cei ce o rapesc pe ea, si toate partile crestinesti le ocroteste si le pazeste prin sfintele tale rugaciuni de galcevile lumesti, de cutremur, de venirea altor neamuri, de robie si de razboiul cel dintre noim, de foamete, de potop, de sabie, de boala si de moarte grabnica; si precum ai miluit pe cei trei barbati care sedeau in temnita si i-ai izbavit pe ei de mania imparatului si de taierea sabiei, asa ne miluieste si pe noi cei ce cu mintea, cu cuvintul si cu lucrul suntem intru intunericul pacatelor si ne izbaveste de mania lui Dumnezeu si de chinul cel vesnic ca, prin solirea ta, cu ajutorul, cu mila si cu harul lui Hristos, Dumnezeu sa ne dea viata lina si fara de pacat, ca sa vietuim in veacul acesta, si de partea starii de-a stanga sa ne izbaveasca, si in partea de-a dreapta, impreuna cu toti sfintii, sa ne invredniceasca. Amin.



    Sfinte Ierarhe Nicolae, cel ce ai dăruit lumii ale tale moaștele cele sfinte spre alungarea viforului ispitelor și chemarea tuturor întru lumina bucuriei lui Hristos, cu mirul rugăciunilor tale bine înmiresmează și mintea noastră, ca să ne învrednicim a culege roadele gândurilor dumnezeiești.

    Sfinte Ierarhe Nicolae,
    Părinte al milostivirii
    Și-al dragostei nevinovate
    Ce arde-n scopul mântuirii,
    Tu nu ai scris teologie
    Ci ai lucrat-o pe pământ
    Prin duh, smerenie și fapte
    Fără să scrii nici un cuvânt.
    Ai socotit că pentru lume
    Este de’ajuns sfânta scriptură
    Și mărturiile din fapte
    Ca pildă și învățătură.



    Fie ca Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Său Arhiepiscop, ale Părintelui nostru Nicolae, să ne dea inimă bună, miloasă, ca să știm să facem daruri frumoase oamenilor…dar, în același timp, să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu, Cel care ne umple pe noi de toată bunătatea. Amin!.
    senior editor blog · 931 vizualizari · 0 comentarii
    05 Dec 2016

    1, 2, 3, 4, 5, 6, 7  Pagina urmatoare